Agricultura

III. Marile regiuni agricole ale Terrei

Regiunea este unul din conceptele esenţiale ale geografiei. Orice proces, orice fenomen care interesează această disciplină se desfăşoară spaţial, iar spaţiul este prin excelenţă eterogen şi discontinuu. Regiunea este o arie relativ omogenă în care fenomenul studiat prezintă anumite particularităţi ce o disting de ariile vecine. Cadrul regional cel mai utilizat este cel fizic care poate fi mai uşor detectat, deşi aceasta a dus la un anumit determinism în cadrul curentului geografiei regionale dezvoltat la sfârşitul secolului al XIX-lea. Regiunile economice, cum sunt cele agricole, au cu totul alte raţiuni de a se constitui, deşi cadrul natural indică adesea liniile directoare ale acestora. Intervin însă cu un rol important factorii economici şi sociali care determină anumite solidarităţi între arii complementare sau în cazul exploatării unor resurse capabile sa creeze un specific etc. Cazul agriculturii este ceva mai deosebit în sensul că aici se observă o mai mare dependenţă faţă de factorii fizici. Aceasta implică o mai mare concordanţă cu regiunile fizico – geografice.

O primă mare distincţie se poate face plecând de la caracteristicile hipsometrice ale reliefului corelate cu cele bio pedo climatice. Se pot deosebi astfel:

a) marile câmpii aluviale ale lumii, sediul celor mai evoluate agriculturi, locul în care şi au făcut apariţia primele mari civilizaţii. Ocupă suprafeţe extinse, acoperind circa 2/3 din terenurile utilizate agricol, susţinând cele mai importante aglomerări umane. Departe de a fi omogene, date fiind particularităţile climatice în primul rând, cunosc o mare varietate de forme de la câmpiile aluviale, deltaice din Asia Musonică, la cele din zona temperată a Europei, în acest caz existând diferenţe între câmpiile din zona de climat oceanic şi acelea din zona de climat continental.

În Europa se impun două mari arii geografice: câmpiile din nord-vest, care din bazinul Marii Baltice ajung până în Golful Gasconiei (Câmpia Germano-Polonă, Bazinul Parizian, Bazinul Londonez, Bazinul Aquitaniei) grupând zone cu climat temperat umed, oceanic, propice culturilor cerealiere, tehnice şi mai ales creşterii bovinelor; câmpiile central-estice ce grupează Câmpia Panonică, Câmpia Dunării Inferioare şi Marea Câmpie Rusă, caracterizate printr un climat continental, cu variaţii termice mai mari, propice în primul rând cerealiculturii şi unor plante iubitoare de căldură (floarea soarelui, de ex). Se adaugă, în sudul continentului câteva arii mai reduse ca întindere dintre care se distinge Câmpia Padului, având drept principale caracteristici, blândeţea climatului, ce permite o serie de culturi termofile (în primul rând orezul şi bumbacul). Pot fi alăturate micile câmpii costiere spaniole – “huertas” (Valencia, Murcia, Andaluzia) cu sisteme de irigaţii extinse şi cu o agricultură meticuloasă bazată pe cultura citricelor, măslinului şi legumelor, cu caracteristici apropiate fiind şi bazinele depresionare intramontane din sudul Peninsulei Balcanice (Thessalia, Argolida etc.).

În Asia pot fi enumerate: Câmpia Mesopotamiei, leagănul celor mai vechi civilizaţii agricole, astăzi o umbră a ceea ce a fost cândva, caracterizată prin climatul subtropical uscat dar favorizată de prezenţa celor două mari fluvii, Eufrat şi Tigru, condiţii propice dezvoltării unei agriculturi eficiente bazate pe controlul apei. Contextul politico economic specific îi reduc importanţa, cu toate investiţiile făcute în acumulările de apă (Siria, Irak) ori în drenaj şi desecări (sudul Irakului); Câmpia Indo Gangetică, vast spaţiu, eterogen, mai umed cu cât înaintăm spre est, situat între aceleaşi limite latitudinale şi constituind unul dintre furnicarele umane ale lumii (circa 700 milioane de locuitori, 12 % din populaţia Globului în 1998). Condiţiile specifice o fac pretabilă culturilor bazate pe irigaţii - orezul şi iuta în est, grâul şi bumbacul în vest, la care se adaugă o serie de culturi tehnice. Deşi din punct de vedere tehnic nu este la înălţimea posibilităţilor, sub aspect productiv, este una din marile producătoare de cereale, reuşind să acopere necesarul unei populaţii numeroase; Marea Câmpie Chineză, seamănă cu cea din urmă sub aspectul densităţii populaţiei şi al extinderii, însă este localizată într o zonă climatică mai umedă şi mai temperată. Şi aici orezul este rege, mai ales în sud, spre nord extinzându-se, sub impulsul schimbării necesităţilor de consum, grâul la care se adaugă bumbacul, iuta şi alte plante specifice. Acestor mari ansambluri le pot fi alăturate o serie de câmpii mai reduse ca întindere dar cu o importanţă locală deosebită. Putem aminti câmpiile litorale ale Mării Mediterane, din Turcia (Çukurova, în jurul Adanei) sau Israel (Shefela, Sharon), similare cu cele din sudul Europei, ori câmpiile costiere ale Peninsulei Arabice (Tihamah pe coasta vestică), recent valorizate pentru satisfacerea necesităţilor unor societăţi extrem de dinamice sau ale Peninsulei Indiene, fie că este vorba de Malabar, umed şi pretabil unei agriculturi complexe, productive (susţine de altfel o populaţie extrem de densă   1000 loc/km²), ori de Coromandel, mai uscat dar utilizând tehnica irigaţiilor pentru cultura orezului. În sud estul continentului, din Arhipelagurile Insulindei până în cel japonez, trecând prin zonele costiere ale Indochinei se disting o serie de mici câmpii aflate la debuşeul unor fluvii mai mari sau mai mici, deltaice de multe ori ( Mekong, Irrawaddy, Menam, Song Hong Ha, Sikiang), sediul unor societăţi rurale foarte dinamice care au dus la extrem tehnica rizicolă combinată astăzi cu plantaţii de cauciuc, ceai şi alte culturi mercantile.

În Africa, suprafeţele care se pot grupa în această categorie sunt extrem de reduse, cantonate fie la extremităţile continentului, fie în lungul Golfului Guineei. Pot fi remarcate: Valea Nilului, ale cărei caracteristici sunt similare Mesopotamiei, cu distincţia că aici se practică o agricultură intensivă pe fondul uneia din cele mai mari aglomerări umane de pe Glob (1 800 loc./km² sau 18 loc./ha) şi unde specifice sunt cerealele şi bumbacul ; similare întrucâtva sunt micile câmpii aluviale din Maghreb (Câmpia Atlantică din Maroc); în zona ecuatorială se disting câmpiile costiere de la Golful Guineei, axate pe agricultura speculativă (cafea, cacao, arahide) sau în Africa de Sud - Natal, axată tot pe plantaţii (ceai, trestie de zahăr, fructe tropicale). Suprafeţe extinse de câmpie aluvială (Mozambic, Zair etc.) rămân în afara unei utilizări sistematice.

America dispune de mari întinderi, care pot fi încadrate în această categorie: marile câmpii nord americane, axate pe Mississippi şi afluenţii săi, dar extinse şi în lungul Oceanului Atlantic şi al Golfului Mexic, unde se practică o agricultură extrem de eficientă, avansată, distingându-se câteva centuri (belt): a bumbacului   în sud est, a grâului   la contactul cu Munţii Stâncoşi, a porumbului şi soiei   la sud de Marile Lacuri etc.; în America de Sud se disting câmpiile din sudul Braziliei, Uruguay, Argentina (Pampas, Patagonia) similare prin nivelul productivităţii şi al orientării spre piaţă cu cele nord americane. America Centrală şi cea Andină dispun doar de câmpii costiere, inegal folosite (mai intens în Antile   Cuba, Jamaica, incipient în Honduras sau Nicaragua, aici principalele zone agricole fiind localizate în zona montană). Ca şi în Africa există mari întinderi plane încă neutilizate agricol   Amazonia în primul rând, cea mai mare câmpie aluvială a lumii, acoperita de selva braziliană, din fericire, bazinul Orinocoului etc.

Australia prezintă particularităţi legate de densitatea redusă a populaţiei care determină o utilizare mai redusă a potenţialului agricol, exploatat extensiv în marile câmpii din partea central sudică, axate pe creşterea ovinelor sau dimpotrivă, intensiv în micile câmpii costiere din sud est;

b) platourile şi regiunile muntoase sau colinare joase prezintă particularităţi legate de fragmentarea reliefului, expunerea versanţilor, prezenţa unor văi largi sau a unor arii depresionare, fiind mai propice culturilor arboricole. În realitate sunt regiuni unde se practică policultura combinată cu creşterea animalelor sau cu specializări locale viti pomicole.

În Europa se disting câteva mari arii: masivele hercinice, joase, din Europa central vestică   sudul Germaniei, Boemia, Ardeni, Bretagne, Insulele Britanice, cu un climat suficient de umed şi în care se practică o agricultură bine pusă la punct, specializată în creşterea animalelor sau în cultura unor plante tehnice iubitoare de umezeală (cartof, sfeclă de zahăr); în sud estul Europei se adaugă ariile colinare din jurul bazinului Panonic sau cele care mărginesc Carpaţii pe ambele laturi, cu un climat mai continental şi unde pe fondul unei policulturi se disting arii specializate în pomicultură (Piemontul Getic, Serbia) sau viticultura (Subcarpaţii Curburii, colinele din nord estul Ungariei, Rep. Moldova etc.). Arii similare se întâlnesc şi în peninsulele mediteraneene (Toscana, unde s a dezvoltat “coltura promiscua” axată pe triada antică - grâu, măslin, viţă de vie, sau interiorul Peninsulei Iberice, mai plat, şi mai arid, domeniul unei agriculturi extensive axată pe creşterea ovinelor ori insular pe irigaţii în micile “huertas” din lungul râurilor). De regulă sunt arii mai slab populate decât cele de câmpie, cu excepţia zonelor de contact sau a celor cu agricultură specializate.

În Asia pot fi încadrate aici zonele colinare de la poalele unor masive montane înalte, cazul piemonturilor prehimalayene, specializate în cultura ceaiului şi pomicultură, similare altora de acelaşi tip din Indochina şi Insulinda ori din sudul Chinei; platourile de loess din nordul Chinei, zone foarte fragmentate cu o agricultură ce necesită eforturi imense, defavorizate de un climat uscat şi dominate de cultura cerealelor sau a unor plante tehnice (soia, gaolean) ; tot în China se disting zonele montane joase din partea central sudică unde se practică o agricultură specializată în rizicultura, în lungul văilor sau pe versanţii terasaţi.

În Africa şi America astfel de suprafeţe sunt puţin extinse, impunându-se prin utilizarea agricolă doar piemonturile appalachiene şi cele andine din Argentina;

c) platourile şi ariile depresionare înalte, specifice Asiei, Africii şi Americii. Caracteristicile de bază, în afara celor altitudinale, sunt date de condiţiile extreme de practicare a agriculturii, fiind vorba de regiuni închise şi în general uscate, cu mari variaţii termice sezoniere. Se disting astfel: Anatolia, Iranul, Turkestanul, Mongolia, Deccanul, regiunile din vestul Chinei în Asia ; Abisinia, platourile Marilor Lacuri Africane, sau cele din Africa de Sud în Africa ; platourile andine, cele care bordează Munţii Stâncoşi, ori cele interioare (Mexic, Colorado, Marele Bazin) în America. Ele diferă prin modul de utilizare agricolă, de la cel bazat pe irigaţii ingenioase (Iran, Asia Centrală) unde o utilizare maximă o cunosc piemonturile de acumulare, la cele dominate de o policultură subzistenţială (Deccan, Abisinia, platourile andine) ce susţin totuşi densităţi foarte ridicate, sau cele cu o agricultură rudimentară în care a pătruns însă sistemul plantaţiilor specializate (ceai în estul Africii, bananieri în America Centrală etc.) până la cele axate pe creşterea animalelor (Mongolia, Kazahstanul, Platoul Iranian etc.);

d) ariile montane înalte au ca notă dominantă o utilizare agricolă dominată de creşterea animalelor. Diferă însă în funcţie de zona climatică şi de aria culturală. Dacă în zona mediteraneană nota caracteristică o dă creşterea ovinelor în sistem transhumant adesea, în zona alpină creşterea bovinelor a creat societăţi rurale solide iar ariile montane foarte înalte din Asia central sudică se disting prin câteva particularităţi legate de creşterea unor animale specifice (yakul), de practicarea unor culturi subzistenţiale (mei, orz) până la altitudini foarte mari, similar cu ceea ce întâlnim în Anzi. Există însă şi arii montane înalte ignorate complet de utilizarea agricolă.
IV. Pescuitul

Activitate complementară agriculturii, diferită esenţial de aceasta prin natura muncii dar apropiată prin destinaţia produselor: ca şi agricultura are ca obiectiv alimentaţia umană, este dependentă de condiţiile naturale şi creează moduri de viaţă specifice.

Condiţii naturale. Pescuitul are ca obiect colectarea din apele marine sau fluviale a unor specii de peşti sau nevertebrate (rar mamifere acvatice) la care se adaugă o serie de alge marine cu diverse utilităţi. Problema spaţiului se pune în termeni diferiţi, proprietatea asupra suprafeţelor acvatice fiind totdeauna de stat (excepţie râurile şi mai ales amenajările piscicole de uscat), deşi pe cea mai mare suprafaţă apele oceanice sunt considerate internaţionale (12 mile marine sau 200 după caz). Intensitatea acestei activităţi depinde de abundenţa faunei, reprodusă natural (cu excepţia mareculturii costiere), motiv pentru care există reglementări destinate a asigura echilibrul ecologic. Cu toate acestea, multe specii de peşti sau mamifere marine sunt pe cale de dispariţie (aceasta a generat conflicte între pescari - războiul codului din anii 1970-1975, sau între irlandezi şi spanioli în Golful Biscaya etc).

Abundenţa faunei marine utile depinde de mai mulţi factori:

- profunzimea apelor, multe specii utile preferând apele puţin adânci, de aici concentrarea multora în zonele de coastă (pe platforme continentale, sau în mări epicontinentale –Marea Chinei de Sud, Marea Nordului);

- migraţia speciilor, adesea la distanţe foarte mari, grupându-se în "bancuri", fie pentru reproducere fie pentru căutarea unor resurse de hrană mai abundente (somonul din ocean în apa dulce, anghila din America în Europa);

- salinitatea apei, compoziţia chimică în general, cele mai multe specii utile preferând apele salmastre, la vărsarea unor fluvii în ocean - probleme cu poluarea;

- temperatura apei, importantă din aceleaşi motive, apele calde fiind de regulă mai bogate în fitoplancton, dar cele mai favorabile sunt cele de contact ale curenţilor - ape reci cu ape calde, de aici concentrările din Atlanticul de Nord, estul şi nord-vestul Pacificului, vestul Africii şi Americii de Sud;

- absenţa poluării, mai ales în apele dulci, multe cursuri de apă fiind "moarte". Constrângerile naturale sunt după cum se observă chiar mai mari decât în cazul agriculturii, intervenţia antropică fiind marginală. Mai mult decât agricultura pescuitul este o activitate fluctuantă, supusă hazardului. Cu toate acestea este o activitate de anvergură (anual sunt recoltate 110 milioane tone produse marine, cea mai mare parte fiind constituită din fauna piscicolă, din care peste 21 milioane tone revin Chinei, statului Chile 8, statului Peru 12, S.U.A. 6, Japoniei 7, Indiei 5, Indoneziei 4, Federaţiei Ruse 4 etc.
1. Formele pescuitului

a) primitiv - specific unor populaţii pentru care este ocupaţia de bază, destinată subzistenţei (adesea pe fluvii - Senegal, Niger, Amazon);

b) artizanal, cu metode tradiţionale dar destinat comercializării - coasta vestică a Americii de Sud, vestul Europei (Bretagne, Ţara Bascilor etc.), Japonia;

c) industrial, răspândit mai ales în apele internaţionale, utilizând nave de mare capacitate dotate cu instalaţii de prelucrare, organizate în mari companii, integrând şi prelucrarea finală din porturi sau comercializarea. Se distinge pescuitul costier intermediar celui artizanal şi cel din apele internaţionale şi prin speciile recoltate (importanţă mare a nevertebratelor – crustacei, moluşte, în primul caz). Creşterea vitezei navelor permite pescuitul la mari distanţe (din Europa în Africa de Vest, din Japonia spre sud-estul Asiei, din S.U.A. în vestul Americii de Sud).

Tendinţa modernă merge spre dezvoltarea mareculturii - creşterea supravegheată a speciilor marine, foarte rentabilă pentru nevertebrate mai ales (scoici, stridii, calmari, homari, creveţi, produse tot mai cerute pe pieţele pretenţioase), în dezvoltare rapidă în sud-estul Asiei, vestul Europei şi sudul S.U.A. Tendinţa de amenajare a unor incinte protejate în lungul cursurilor de apă (iazuri, eleşteie) este veche, dar organizată pe baze industriale astăzi (acvacultură) fiind extrem de rentabilă. Aceste evoluţii apropie piscicultura mai mult de activităţile de tip industrial (extractiv mai ales).