Aiud insangerat

CAPITOLUL XI

 

"Dumnezeu e pretutindeni; păcătosul nu poate scăpa de El, dreptul îl va afla oriunde". (Sf. Grigore de Nazianz)

 

 

Biserica din vis

 

De pe Aeroportul "Leonardo da Vinci" din Roma şi până la Pensiunea "Dina", citind pe toate firmele şi afişajele întâlnite în cale, mi-am reamintit în bună parte limba italiană pe care o învăţasem cândva în Aiud. Pensiunea "Dina" era situată lângă gara din Roma, care se numea Ponto Termino. Tot lângă pensiunea "Dina" se afla cea mai mare biserică din Roma, şi anume Santa Magiore.

Am stat la Roma timp de 18 zile. Spre deosebire de celelalte persoane cu care am mers sau pe care le-am găsit la acea pensiune, mie mi s-a dat o sumă de zece ori mai mare decât celorlalţi, ca bani de buzunar. Pentru plecarea în străinătate, am avut doi garanţi, unul fiind reprezentat de societatea Tolstoi, cu sediul în Roma, care mi-a oferit 35.000 lire italiene. Astfel, mi-am putut permite ca zile întregi să umblu însetat de nou, de libertate şi de frumos, din zori şi până în noapte. Dacă dintre cei cunoscuţi m-ar fi văzut pe stradă în acele zile, cu siguranţă ar fi spus că atunci am scăpat din Aiud. Masa de prânz, ca şi cea de seară, nu o mai luam la pensiune, ci mâncam pe unde apucam.

Roma mi s-a părut un loc de vis, un loc de basme. Am intrat şi m-am închinat în circa 100 de biserici sau mânăstiri, m-am aplecat şi m-am descoperit în faţa Columnei lui Traian, am vizitat celebrele catacombe unde primii creştini, în frunte cu Apostolul Petru, s-au adăpostit pentru a se feri de duşmani şi pentru a-l invoca pe Iisus în mijlocul lor, apoi am poposit în celebra biserică Quo Vadis.

 

*

 

Într-una din zile, într-un centru de difuzare a presei din Roma, s-a apropiat de mine un preot care, ghicindu-mă că nu sunt localnic, s-a oferit să mă ajute. Era preotul romano-catolic Petru Cadaru, de loc din judeţul Bacău. După ce m-a prezentat la un post de radio unde era foarte cunoscut, preotul mi-a dat foarte multe cărţi cu caracter religios, pe care le-am dus în SUA şi le-am împărţit gratuit mai multor creştini.

În zilele care au urmat, m-a însoţit în multe locuri importante din această fostă capitală a imperiului roman. Am vizitat împreună superba catedrală Sf. Petru (St. Pedro), Vaticanul, Biserica Sf. Paul, Columna lui Traian, catacombele creştinilor şi multe alte obiective despre care auzisem dar nu le văzusem. De altfel, mă descurcam binişor cu limba italiană, pe care reuşisem să o învăţ în temniţa Aiudului, de la avocatul Lăzăroiu, însă compania acestui preot a fost de o mare însemnătate pentru mine. Într-o zi, fără să spună unde mergem, am urcat un deal, apoi l-am coborât ieşind undeva către periferiile Romei. La un moment dat, locurile pe unde treceam îmi erau foarte cunoscute.

- Părinte, i-am zis, după această cotitură, în stânga, urmează cutare lucru?!?

Preotul, privindu-mă cu o oarecare nelămurire, m-a întrebat:

- Ai mai fost pe aici?

- Nu, părinte! Nici vorbă!

Am coborât şi la un moment dat l-am întrebat nedumerit:

- Ar trebui să apară acum în faţa noastră o biserică?

Părintele Cadaru nu mi-a răspuns, dar distanţându-se puţin mă privi cu suspiciune... Când am ajuns în faţa bisericii, am ameţit:

- Părinte! Eu cunosc această biserică!

- Quo Vadis! îmi completă parcă gândul...

Am simţit un tremur în tot corpul şi m-am sprijinit de braţul părintelui...

 

*

 

Mă întorc în timp şi iată-mă pe ţărmul Mării Negre, la sfârşit de octombrie 1958, în sediul Securităţii de la Constanţa, împreună cu Toma Ionescu, care executa un mandat de deţinut politic din 1941. Mă plimbam prin celulă, adică între calorifer şi uşă, cu col. dr. Nicolescu. În fiecare zi îmi povestea despre una din ţările europene pe care le vizitase, vară de vară, împreună cu soţia lui. Văzuse aproape toată Europa.

La un moment dat, în afară de oboseala pe care o aveam, căci timp de 17 ore din 24 nu aveam voie să stăm pe marginea patului sau pe tinetă, m-am simţit atât de slăbit, încât nu mă mai puteam ţine pe picioare. L-am rugat pe doctor să păşească între "spionul" de la uşă, pe unde ne pândea gardianul, şi marginea patului unde m-am aşezat pentru doar câteva minute. Cu braţul drept m-am prins de piciorul patului suprapus şi rezemându-mi capul, probabil, am adormit.

 

*

 

Eram în Roma. Fugeam dintr-un anumit cartier pentru a ajunge în centrul oraşului unde se întâmplau lucruri ieşite din comun, unde se murea, unde se sacrificau oameni pentru Hristos. Coborând dealul, am ajuns pe un drum pavat de unde se auzea şi mai mare vuiet, iar pe trotuarul opus am văzut un om înalt, cărunt, îmbrăcat în negru, care ţinea subsuoară o carte sfântă.

- E Sfântul Petru! mi-am zis.

Când am ajuns unul în dreptul celuilalt, fiecare pe câte o parte a străzii, ne-am oprit şi ne-am cercetat fără să vorbim, după care fiecare şi-a continuat drumul.

Zarva din centrul oraşului se înteţise şi am început să fug. Trebuia neapărat să ajung acolo la timp. Deodată însă, în spatele meu, am simţit ceva că mă arde. M-am întors şi, departe, în urma mea, într-un halou de lumină şi flăcări, L-am văzut pe Iisus Hristos!

De pe trotuarul vecin, Petru i se adresă lui Iisus:

- Quo Vadis Domino!

Nu mai ştiu ce a fost, ce s-a întâmplat, dar în faţa mea se înălţa o superbă biserică.

Am sărit din somn şi l-am întrebat pe doctorul Nicolescu cât am dormit.

- Dormit? Când să dormi?! Dar n-au trecut nici trei minute!

I-am povestit cele petrecute cu mine...

- Domnule Caraza, ăsta nu este un vis, ci o premoniţie şi îţi doresc să fii demn de ea!

 

*

 

- Părinte Cadaru, asta este biserica din vis!

Şi în timp ce părintele mă strângea în braţe, plângeam cu sughiţuri. Am trecut pragul bisericii Quo Vadis, am păşit înăuntru şi chiar în faţa intrării, în piatră, era imprimată talpa unui picior de al Sfântului Petru. Am căzut întâi în genunchi, apoi am întins braţele pe pardoseala din piatră şi am sărutat urmele lui Simon Petru.

 

*

 

Înainte de a-mi continua drumul înspre SUA, am fost chemat în faţa ambasadorului american din Roma. Doamna ambasador mi-a solicitat mai multe date personale, apoi a stat mult de vorbă cu mine cerându-mi să-i povestesc câte ceva din calvarul prin care mi-a fost dat să trec în ţară. Cum nu ştiam engleza şi nici ea româna, un translator ne-a înlesnit dialogul.

- Mergeţi! mi-a spus în final, că sunteţi bine primit în ţara noastră, iar eu vă voi da cele mai bune referinţe.

I-am sărutat mâna şi, referitor la acest gest, mi-a spus că românii sunt foarte manieraţi şi au obiceiuri foarte frumoase.

A doua zi, urcat la bordul unui Boeing care transporta 253 de pasageri, tăiam meridiane peste Atlantic.

Plouase la plecarea mea din România. La Roma, începuse o ploaie în aversă imediat ce am ajuns, iar la plecare cernea mărunt şi dezolant. Ploua şi era furtună când am pătruns în văzduhul american, de aceea turnul de control de pe Aeroportul Kennedy nu a îngăduit aterizarea şi am continuat zborul spre Canada.

Am atins ţărmul acesteia în peninsula Noua Scoţie, am zburat peste Halifax, Quebec, Montreal, Toronto, apoi am intrat în SUA, venind din nord. Deşi avionul nostru era un gigant cu patru turboreactoare, era purtat prin văzduh ca o frunză de curenţi şi goluri de aer. Când zbura la o mare înălţime, când cobora foarte aproape de sol, iar cerul se zărea când deasupra, când dedesubtul nostru. La bordul avionului, s-a iscat o uşoară panică şi am auzit voci de femei şi copii ţipând. De fapt, toată lumea era alarmată.

În toată această perioadă, eram inexplicabil de liniştit. Un om care şi-a pierdut până şi patria, ce-ar mai avea el oare de pierdut?