Aiud insangerat

Ultima sută de metri...

 

Mă hotărâsem să mă reîntorc în ţară. La întrebarea pusă de mai mulţi dintre prietenii şi cunoştinţele mele de ce fac acest lucru, răspunsul meu a fost că vreau să mor în ţara mea. Nu am nimic, nici un fel de avere mobilă sau imobilă, dar toată Valea Bistriţei, împrejurimile şi Muntele Ceahlău, toată Moldova şi toată ţara constituie moşia mea.

Adeseori, un dor sfâşietor mă cuprindea de aceste locuri şi de multe ori, fără să vreau, îmi aminteam versurile poetului Nichifor Crainic:

"Şi dragostea de neam

M-a făurit să-i cânt

Moşia-n care n-am

Doi paşi pentru mormânt".

Ajuns însă în patrie, mi-am cumpărat un loc pentru mormânt în Cimitirul Valea Viei din Piatra Neamţ şi puţin timp după aceea îi scriam bunului şi onorabilului meu prieten, scriitor şi ziarist, Titus Pârvulescu:

"Acum, iubite prieten, nu mă mai pot prevala de versurile lui Crainic pe care vi le recitam atunci când bănuiaţi că mă întorc în ţară, unde am lăsat, în afară de amintiri, doruri, şi oarecari averi. Acum, sunt proprietarul unui loc de veci şi nu mai pot să spun că, în propria-mi ţară, nu am <>”

Am reîntâlnit mai mulţi camarazi de suferinţă şi-am cunoscut pe alţii care au suferit odată cu noi în temniţele comuniste. O dată pe săptămână, vineri seara, ne întâlneam la un restaurant pentru o mică agapă, nu ca să petrecem, ci de dragul de a ne revedea şi de a ne spune durerea, de a ne împărtăşi gândurile şi de a ne reaminti de chinurile vieţii pe care nu le-am meritat. Toţi luptaserăm pentru o idee, contribuind la apărarea neamului nostru care era pe punctul de a deveni populaţie din poziţia de popor.

Am fost la început şapte, în afară de alţi doi invitaţi care veneau periodic, dar cu timpul a ieşit câte unul, pe rând, lăsând în urmă, în afară de un gol sufletesc, şi un scaun liber... Cu sau fără motive întemeiate, justificându-se sau chiar fără să mai dea vreo explicaţie, s-au pierdut pe cale... Astăzi mai suntem doar doi, Aurel Popa şi eu.

Mă întorc în trecut cu ochii minţii şi văd cum am străbătut în goană toţi distanţe de maraton, apoi am alergat pe 10.000 de metri şi iată-ne cărunţi sau chiar de tot înălbiţi, alţii chiar şchiopătând, străbătând ultima sută de metri. Am tot respectul pentru camarazii mei de bună-credinţă şi apreciez anii de osândă pe care i-au parcurs în slujba unui ideal. Unii au făcut Aiudul, Gherla, Piteştiul, Târgu Ocna, Canalul sau Bălţile Brăilei. Alţii au lucrat în subteran la Baia Sprie, Cavnic sau Valea Nistrului. Din cei 10 ani de detenţie pe care i-a executat, bunul meu prieten Aurel Popa a lucrat 4 ani la mina Valea Nistrului, unde, pe lângă faptul că era condamnat politic, mai era condamnat şi la întunecimile adâncului, la aerul încărcat cu particule de plumb, cupru sau pirită şi la pericolul ca în fiecare clipă să fie înghiţit de măruntaiele pământului.

Doar eu şi Aurel am mai rămas pe ultima sută de metri, ca într-o cursă din care nu avem voie să ieşim învinşi, doar că deseori suntem încercaţi ba de plămâni, ba de ficat sau de o respiraţie greoaie din cauza unei bronşite cronice...

Dacă vom putea împreună atinge suta de metri şi încă vom mai fi pe picioare, facem stânga împrejur, mergem la start şi o luăm de la capăt, căci în spate va fi mereu tot o sută de metri... Dacă unul dintre noi va rămâne ultimul, este obligat să ocupe un loc la masa amintirilor noastre în fiecare vineri şi să închine un pahar pentru cei rămaşi în urmă. Promit că, dacă voi supravieţui, voi face acest lucru săptămână de săptămână, până la sfârşitul vieţii, fiind totodată şi un protest pentru cei care au ieşit din rând.

 

*

 

Sunt atât de convins de drumul pe care l-am urmat şi merg înainte cu orice risc, deşi s-ar putea ca şi după publicarea acestui volum să-mi atrag duşmani sau chiar să ajung într-un proces pentru că la ora asta conduce nu neamul românesc, oameni de bună-credinţă, ci eşalonul doi comunist.

Când mi s-a comunicat că am 9 dosare nu am fost mirat, pentru că într-o viaţă de temniţă şi 21 ani de exil se adună, dar când s-a ajuns la 20 şi încă 2 de la Iaşi pe care nu le-am văzut, mi-am zis totuşi că sunt prea multe. Din păcate, neamul românesc a fost condus de străini şi doar în mică măsură de români adevăraţi ... Dacă mă gândesc la faptul că România este o insulă latină într-o mare de slavi, este tocmai pentru că Dumnezeu a păstrat această insulă pentru anumite merite pe care le-a avut. Pentru mine, neamul românesc nu înseamnă Dej, Ceauşescu sau chiar Iliescu de astăzi. Pentru mine, neamul românesc înseamnă Mircea, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, înseamnă Mihai Eminescu, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Mircea Eliade, înseamnă atâtea figuri celebre care au dat strălucire acestui popor aşezându-l alături de popoarele de seamă ale Europei... Acesta este adevăratul neam românesc!

Pentru mine, România înseamnă frumuseţea şi gloria ei, înseamnă piatra de hotar a Europei între barbarie şi civilizaţie, înseamnă munţii şi codrii nesfârşiţi de brazi, văile şi dealurile, bisericile şi mânăstirile, înseamnă mormintele străbunilor noştri; înseamnă păsările care cântă pe ram, tot ce este bun, nu străinii veniţi peste noi pentru a ne jefui şi înrobi.

Eu, în neamul românesc, văd sublimul şi nu partea urâtă care reprezintă bezna ignoranţei şi a păcatului. De aceea m-am întors, să răsar din nou pe frumoasele mele plaiuri, având deasupra capului meu aceeaşi stea care mi-a vegheat leagănul şi mi-a hotărât traiectoria întregii mele vieţi.

Bătălia nu o pot părăsi niciodată şi vreau să mor pe această baricadă. Vreau să mor pe-un vârf de munte şi nu într-o văgăună - aşa cum îi spuneam lui Mihai Lungeanu când eram foarte bolnav, aş vrea să mor putând privi cerul.

Acelaşi lucru îl vreau şi astăzi: să pot privi cerul până la sfârşit, să pot privi munţii, frumuseţea lumii lăsate de Dumnezeu; să pot privi această coroană a Moldovei - Piatra Neamţ. Sunt îndrăgostit profund de această ţară, îmi vine să mângâi iarba sărutându-i fiecare fir care se înalţă şi să respir odată cu ea din seva acestui pământ.

Probabil, mi-a rămas în fiinţă ceva din acele peisaje de asfinţit, de răsărit, de vârfuri de Ceahlău, de murmur al Bistriţei, de Culmea Stânişoarei, de mânăstirile noastre şi, în sfârşit, de frumoasa Piatra Teiului, în apropierea căreia am văzut pentru prima dată lumina zilei...

Când eram mic, priveam soarele cum asfinţea şi plângeam...

Întodeauna am iubit verdele naturii, al ierbii, al florilor şi azurul... Este cel mai înalt şi mai frumos iar dincolo de el este muzica, liniştea, apoi Divinitatea în care se reazămă întreaga credinţă, speranţă şi încredere. Când nu ai încredere, e ca şi cum ar fi capitulat o bună parte din tine, din speranţă, din viitor... Căci mai presus de toate este a iubi, începând cu Divinitatea şi terminând cu partenerul de viaţă. Este atât de nobil să iubeşti! Să iubeşti copiii, viaţa, lumea, natura, să iubeşti tot ce este frumos şi înălţător, cum spunea Tudor Vianu, pentru că "Frumosul opreşte clipa în loc!"

 

*

 

Mă întorc în timp şi observ într-o viaţă de chin, într-o viaţă de întuneric, doar o rază subţire, o rază firavă care m-a condus şi am ajuns până în clipa de faţă, încercându-mă sentimentul că am trăit sute de ani. Mă văd adesea călărind în apropierea lui Ştefan, la Lipnic alungând tătarii, la Podul Înalt şi, în sfârşit, mă văd la Războieni, împotriva turcilor, încercând să-l opresc pe domnitorul nostru care călărea de unul singur înspre duşman, voind să moară.

Trăiesc mereu cu gândul c-am existat în mai multe vieţi la rând...

Trăiesc cu gândul că am fost mereu în furtună, că am fost mereu de strajă, că mereu am păzit graniţele ţării şi că veacuri la rând am luat parte la mii de bătălii şi războaie, că am fost doborât, dar m-am ridicat şi am plecat mai departe.

Şi acum, de această dată, iată-mă către sfârşit de drum şi mă întreb: oare am mai rămas dator cu ceva acestei triste şi zbuciumate vieţi?

"Ani grei îmi apasă tâmplele ninse

Viaţa mă strivi, dar nu mă-nvinse!"

Sfârşit