Din nou în Zarcă
Eram în poarta spitalului închisorii unde fusesem dus pentru un consult şi nu aveam cu cine mă întoarce în Zarcă, gardianul fiind chemat în altă parte. Cum prin faţa spitalului trecea gardianul B., i-am fost predat pentru a mă escorta la secţia de unde plecasem. Pe drum, l-am întrebat dacă mă mai cunoaşte. Crunt cum era dar mimând totuşi un zâmbet uşor, mi-a spus că nu. I-am spus cine sunt, i-am amintit de câte ori m-a lovit în Zarcă, Celular sau în fabrică şi, ca încheiere, i-am amintit şi de Şirianu, pe care îl executase pe malul Mureşului, în aprilie 1953. După primele informaţii pe care i le-am dat, mi-a răspuns că aşa era atunci, dar când a auzit de execuţia lui Şirianu, s-a oprit.
Dintr-o dată, faţa i s-a îngălbenit căpătând o mină monstruoasă. Încerca să deschidă gura însă nu reuşea iar buzele i se zbăteau înainte şi în părţi, ca şi cum ar fi avut un atac de muţenie. Gardianul Stan, cel care urma să mă primească în uşa închisorii, a fost strigat de B., care parcă nici nu mai putea merge:
- Ia-l măi, Stan, că ţi l-am adus până aici!
Văzându-l cum arată, Stan se sperie:
- Dar ce i-ai făcut bă, lui B., de i-au îngheţat picioarele?
După ce i-am relatat discuţia avută, acesta a replicat peste măsură de mirat:
- Măi, Caraza, dar al dracului mai eşti!
*
Prin toamna lui 1970, Ceauşescu ţipa în toată lumea că în România nu mai sunt deţinuţi politici. În ciuda acestui fapt, circa 240-250 de deţinuţi politici erau încă în Zarca Aiudului, cea mai grea închisoare din ţară.
În curtea Zărcii, în faţa celor două aripi, erau instalate 8 circulare care funcţionau continuu, zi şi noapte. Astfel, ne lipsea cu desăvârşire liniştea de care aveam nevoie, cel puţin în timpul nopţii, ca să ne putem odihni. Era un zgomot infernal, numărul decibelilor de la aceste circulare depăşind cu mult rezistenţa urechilor noastre. Mulţi dintre noi se îmbolnăviseră, alţii erau nervoşi peste măsură şi nu-şi mai găseau locul în celulă. Am discutat această problemă cu câţiva dintre deţinuţii politici pe care îi ştiam din celelalte detenţii, dar n-am rezolvat nimic.
Într-una din zile, am cerut să ies la raportul ofiţerului de serviciu pe care l-am anunţat că voi intra în grevă. Mi-a răspuns cu indiferenţă, convins probabil că nu voi face acest lucru. Am intrat în greva foamei care, de această dată, avea două tăişuri, vârful lancei îndreptându-se, fireşte, înspre mine, dar ştiam că nimic nu se obţine fără un sacrificiu. După câteva zile, am fost dus în cabinetul comandantului închisorii, Volcescu, dar cum nu-l văzusem niciodată militar, nici gradul nu i-l ştiam. M-a mirat faptul că mi-a cerut să iau loc şi, chiar mai mult decât atât, mi-a vorbit în termeni civilizaţi, tratându-mă altfel decât ca deţinut politic ce eram. I-am spus păsul, precizând că nu voi înceta greva până când nu se va rezolva problema cu zgomotul circularelor.
Comandantul Volcescu mi-a garantat că va lua o hotărâre însă mai întâi trebuia să discute cu superiorii lui. Cunoscând din plin minciuna comunistă, n-am încetat greva, dar, spre surprinderea mea, două zile mai târziu am văzut cum nişte mecanici au demontat două dintre cele patru circulare aflate în faţa aripei unde stăteam. Am ieşit din grevă. Mi s-a spus că mai mult nu se poate. Făcusem atunci 7 zile de greva foamei şi abia mă mai ţineam pe picioare.
Au trecut ani de atunci şi mă întreb şi astăzi cum de am reuşit acea performanţă?
Fraţi de suferinţă...
La suferinţele îndurate de fiecare deţinut politic în parte, se adăugau cele ale colegilor de temniţă, în faţa cărora, oricât de puternic ai fi fost, nu puteai rămâne indiferent.
Ţin să redau câteva cazuri ieşite din comun la care am fost martor ocular în timpul îndelungatei mele perioade de osândă. Din cele relatate, se poate afla de ce au fost în stare, de ce sunt şi de ce vor fi cât vor dăinui cei care se intitulează comunişti.
Am vorbit despre acel copil de 11 sau 12 ani, fiul preotului Mihai Mitocaru, care fusese întemniţat în toamna anului 1949 pentru mai multe luni şi a stat în frig, numai în cămaşă şi în pantaloni scurţi, îndurând şi o foame cumplită pe lângă teroarea la care era supus.
*
L-am cunoscut în Aiud pe avocatul Lişcu, bucovinean, doctor în Drept la Viena, fără o mână, pe care o lăsase undeva pe frontul din răsărit. În 1947 îi murise soţia, rămânând cu o fetiţă în vârstă de doar câţiva ani şi tot atunci fusese scos din Barou, nemaiavând nici o posibilitate de trai. Ca să-şi poată creşte şi îngriji fetiţa, s-a gândit că ultima sursă de existenţă ar fi cei câţiva dinţi de aur pe care îi avea în gură. Fără nici o ezitare, şi-a scos dinţii şi i-a vândut, închipuind o sumă modestă de bani cu care să înzilească traiul copilei.
După puţin timp însă Securitatea îl arestează, fiind nevoit să părăsească locuinţa unde un copil plângea disperat, rămânând cu mâinile întinse după singurul său sprijin.
*
Dumitru Cristea, de loc din Constanţa, om de înaltă ţinută morală, executase în Aiud o pedeapsă în perioada 1948-1956, unde era cunoscut ca un adevărat erou. Pe 1 aprilie 1958 este rearestat, acasă rămânându-i soţia şi o fetiţă de doar câteva luni. După puţin timp, Securitatea o arestează însă şi pe Dorina Cristea, dar aceasta refuză să-şi lase copilul din braţe. În disperarea sa, a început să plângă şi să ţipe, timp în care vecinii au ieşit alarmaţi în prag sau la poartă. Pentru a evita să se dea în spectacol, securiştii simulează faptul că sunt de acord să îşi ia fetiţa. Ajunşi la maşină, unul dintre ei îi deschise portiera doar pe jumătate pretextând că este defectă, iar celălalt îi cere copilul ca să i-l dea mamei după ce aceasta va intra în maşină.
Portiera însă s-a închis cu repeziciune şi a fost blocată, iar securistul s-a întors în grabă cu copilul în braţe, l-a lăsat ţipând în mijlocul curţii, apoi a dispărut. Vecinii priveau consternaţi.
Astfel, Dorina Cristea a fost condamnată înscenându-i-se un simulacru de proces. Abia după 4 sau 5 ani, reîntoarsă în casa pustie, îşi căută copilul pe care îl găsi la o familie cu suflet care îl îngrijise în tot acest timp. Când mama îi întinse braţele, a fost respinsă ca o străină ce îi fusese până atunci: fetiţa nu o cunoştea!
Această doamnă a avut în timpul detenţiei o comportare cu totul deosebită. Fusese pedepsită 15 zile şi 15 nopţi să stea într-o carceră pe coridorul închisorii din Constanţa în timpul acesta având scurgeri de sânge. Nu a fost scoasă din carceră şi nici nu i s-a acordat asistenţă medicală. Sângele care a curs din abundenţă a ieşit pe ciment, pe sub uşă, întinzându-se pe o distanţă de câţiva metri.
În toamna lui 1964, în autogara din Piatra Neamţ, m-am întâlnit cu bunul meu prieten Dumitru Cristea care lucra la mina Leşu Ursului, împreună cu soţia sa. Timpul încă nu le vindecase rănile...
*
Eram izolat într-o celulă care dădea în curtea închisorii de la Bacău, în vara anului 1970. Pe geam, printre ceilalţi deţinuţi de drept comun, am văzut târându-se prin curtea desfundată, prin noroi, o fiinţă care parcă semăna cu un pui de urs. Privind-o cu atenţie, mi-am dat seama că era un om cu ambele picioare amputate. Şi el era un deţinut, ca oricare altul, deşi viaţa îl condamnase definitiv mai înainte de a fi arestat.
*
Tot în acea perioadă, în luna aprilie însă, în depozitul Securităţii din Piatra Neamţ, care se afla la demisolul Miliţiei judeţene, fusese adusă o femeie cu un copil mic. Timp de o zi şi o noapte, poate chiar mai mult, copilul ţipa iar mama plângea lângă el. Când ofiţerul de serviciu a sosit la uşa mea, în care bătusem cu insistenţă, l-am întrebat:
- Bine, domnule! Aţi arestat-o pe mamă, dar aţi ajuns să arestaţi şi un copil de doar câteva luni? Oare s-a emis mandat de arestare şi pentru acest prunc nevinovat?
Nu mi-a răspuns, dar în după-amiaza acelei zile, mama şi copilul au dispărut din arestul miliţiei şi nu am mai aflat nimic despre ei.
*
Prin luna iulie a anului 1953, mă întorceam din fabrică în Celular. În faţa mea, era un tânăr avocat de care mă ataşasem mult şi ori de câte ori îl vedeam mă apropiam de el. Îşi luase doctoratul la doar 28 de ani. Intrând în Celular, am observat la răscrucea celor trei aripi câte o masă şi câte un gardian, fiecare notând ceva pe un tabel.
După ce ni s-a spus să ne aranjăm în linie la una dintre mese, am aşteptat să ne vină rândul ca să ajungem în faţa gardianului respectiv pentru a răspunde la întrebările ce urmau să ni se pună. Când i-a venit rândul avocatului, după ce şi-a spus numele, şi anume Dumitru D., au urmat apoi numele părinţilor, locul naşterii, studii, profesie şi încă ceva ...
- Spune, bă, ce studii ai!
- Facultatea de Drept şi doctoratul în străinătate.
- Da' ce profesie ai, bă?
- Sunt avocat.
- Unde, bă?
- La Baroul de Ilfov.
- Bă, da' carte ştii?
- Nu înţeleg, domnule şef!
Gardianul repetă întrebarea:
- Bă, da' carte ştii?
- Mă mai întrebaţi dacă ştiu carte?!!
- Bine, bă! Băga-te-aş în p.... mă-tii! Îi fi tu avocat, da' eu te întreb dacă ştii carte, pentru că aşa scrie aici!
Din spate, abia stăpânindu-mi râsul, am intervenit prompt:
- Păi bine, domnule şef, dacă este doctor în drept, îl mai întrebi dacă ştie carte?
Şi atunci, "eruditul" gardian parcă atât a aşteptat. A trântit tabelul pe masă, s-a năpustit asupra mea care am dat să fug şi a început să mă bată cu pumnii şi picioarele, până ce gardianul Pavel, care era şeful Celularului şi al secţiei parter în acelaşi timp, i-a zis:
- Lasă-l, măi!
Şi m-a lăsat, dar luni la rând după aceea, de câte ori mă vedea, se repezea după mine să îmi mai dea câteva picioare în spate.
*
Înainte de a intra în schimbul II în fabrică, treceam pe la bucătărie şi ne luam raţia pentru ziua respectivă. Mânca fiecare cum apuca, unii nu aveau nici măcar lingură şi sorbeau mâncarea direct din gamelă; pâinea ni se dădea înainte şi nu mai ajungea ca să o mâncăm odată cu ciorba - de obicei fără gust şi fără culoare. Cum stăteam în şir câte unul, în faţa mea era un domn care se uita foarte atent la un grup de deţinuţi proaspăt veniţi şi care trebăluiau ceva prin curte, păziţi de un gardian. La un moment dat, acesta strigă la unul:
- Bă, Gheorghiţă, ce cauţi aici?
În momentul următor, am văzut cum cei doi s-au îmbrăţişat, iar noul venit a început să istorisească pe scurt motivul încarcerării lui.
- Ştii doar că în profesia mea de doctor veterinar am avut mereu nevoie de un cal, pe care să-l înham la şaretă şi să mă duc pe teren unde era necesară prezenţa mea. În urma unui accident, a murit Surul meu şi am fost nevoit să merg în obor, la Târgovişte, şi să-mi cumpăr altul. Tot uitându-mă în dreapta şi în stânga, m-am oprit în faţa unui cal flamand, rămas de la nemţi. Dar calul ăsta, bă, era o ruină. Mare cât o mânăstire, slab de-i numărai coastele de la o poştă, şchiop şi fără un ochi. Privindu-l, m-a apucat şi mila, dar în acelaşi timp am izbucnit şi în râs:
- Ascultă, măi nene, l-am întrebat pe proprietarul calului, aşa într-o doară. Cât ceri dumneata pe democraţia asta de cal?
Nici n-a apucat ţăranul să îmi răspundă, că din apropiere a şi apărut un civil care mi-a spus că este ofiţer de securitate, cerându-mi să-l urmez!
La Securitate, m-au tot întrebat, umplându-mi capul de pumni şi c.... de şuturi.
- Cum, mă? Compari tu înfloritoarea noastră democraţie cu pocitania aia de cal?
- Dă, dom' şef, aşa am crezut atunci.
După cele relatate, compătimindu-l, prietenul meu îl întrebă:
- Şi cât ţi-a dat, măi?
- 5 ani am primit! 5 ani, pe muchie!
*
Această întâmplare mi-a fost relatată de un camarad de temniţă.
Mergea într-una din dimineţi în mare grabă la serviciu când, trecând pe lângă un chioşc de ziare, se opri şi întrebă dacă are "România liberă".
Cetăţeanul a scos uşor nasul pe gemuleţul chioşcului şi, arătându-i uşor cu degetul în partea dreaptă, îi zise:
- Ia-o de sub lanţ!
- M-am uitat în partea dreaptă şi am văzut, cum de fapt era şi în partea stângă, un fel de poliţă unde se aflau expuse câteva ziare peste care era petrecut un lanţ ca să nu fie zburate de vânt. Am luat ziarul, l-am pus sub braţ, am plătit şi-am dat să plec însă cineva m-a ţinut pe loc. Aceeaşi persoană îi spune omului de la chioşc să închidă şi să-l urmeze. Am ajuns la Securitate, eu în calitate de martor iar el în calitate de acuzat pentru simplul motiv că mi-a indicat să iau "România liberă" de sub lanţ!
Bietul om a primit o condamnare de trei ani şi o bătaie cruntă.
Era în 1952, când a avut loc această tristă întâmplare iar martorul acestei absurdităţi ajunsese şi el în Aiud, pentru o altă problemă, însă.
Dostları ilə paylaş: |