PERIOADA A PATRA
iricina deosebirii sociale şi economice dintre marii feudali, pe de o iarte, şi orăşeni şi ţărani, pe de altă parte. Cea mai bună sursă apu-eană pentru descrierea cruciadei întîi, Istoria cruciadelor, scrisă de ălugărul benedictin Quibert de Nogent (f 1124), informează că în rma foametei provocate de slabele recolte urmate una după alta, pre-ul grînelor a crescut atît de mult încît, din pricina speculei negustori-3r, sărăcimea consuma rădăcini şi ierburi sălbatice. In urma chemării 3 cruciade, lucrurile se vindeau pe nimic. Toţi căutau să-şi schimbe verea în bani ca să-i aibă pe drum.
Oraşele italiene au văzut în cruciade mijloace optime pentru întă-irea puterii lor economice şi pentru deschiderea de pieţe cît mai avan-îjoase. Tocmai acestor împrejurări favorabile şi altora similare, le dato-ează cetăţile italiene Veneţia, Genova, Amalfi, Milano, Florenţa şi alde ridicarea lor la rang de mari puteri comerciale. De asemenea, sta-jI normanzilor din sudul Italiei, sub conducerea lui Robert Guiscard e Sicilia (1015— f 1083), Bohemond de Tarent (f 1111), Tancred f 1112) sau Roger I, mare duce de Sicilia (1089—1101), au luptat cu latimă, cu tenacitate şi îndrăzneală de piraţi pentru a avea baze în )rient, sau pentru a fura specialişti şi metode noi spre a dezvolta şi în ara lor cultura viermilor de mătase.
Ţărănimea a participat numai la prima cruciadă şi a plecat mai Ies ca să scape de sarcinile feudale, care ajunseseră insuportabile, spe-înd că vor găsi pămînt liber unde să-şi rostuiască alte gospodării. Ipoca cruciadelor coincide şi cu marile aşezări de populaţie germanică î regiunile din regatul feudal ungar.
După devastarea şi distrugerea, la 28 septembrie 1009, a Bisericii fîntului Mormînt şi a Golgotei de către sultanul Egiptului Al Hakim ?96—1020), a urmat un timp mai liniştit în care pelerinajele au putut arecum continua. în schimb, atacurile populaţiilor beduine, cum a fost ?1 comis asupra celor aproape 10.000 de pelerini conduşi în 1065 de piscopul Giinther din Bambery, au creat o puternică impresie în con-tiinţa Europei. Situaţia s-a înrăutăţit şi mai mult odată cu cuceririle .ircilor selgiucizi, care au distrus armata bizantină în lupta de la lantzikert din 19 august 1071. Cu trei ani înainte, turcii cuceriseră ezareea Capadociei, unde profanară mormîntul Sfîntului Vasile. In 378, turcii cuceriră Ierusalimul de la dinastia Fatimilor din Egipt (969— 171) pe care-1 păstrară pînă la 1098, cînd Oraşul Sfînt trecu din ou sub stăpînirea Egiptului. In 1086 turcii au pus stăpînire asupra ntiohiei, comiţînd şi acolo tot felul de atrocităţi.
în urma mai multor apeluri pentru ajutor împotriva pecenegilor
selgiucizilor, Alexios Comnenul primi făgăduinţa din partea contelui
obert de Fiandra, în 1090, cînd acesta trecu prin Bizanţ, cu ocazia
nui pelerinaj în Ierusalim, şi îi făcu jurămînt de vasalitate, că-i va
■imite un detaşament de 500 de cavaleri.
Cruciada I (1096—1099). împăratul Bizanţului Alexios I Comnen 081—1118), în speranţa că va recuceri Asia Mică de la turci, s-a Iresat în 1095 papei Urban al II-lea (1088—1099), cerîndu-i ajutor. în mciliul de la Clermont din 27 noiembrie 1095, în Franţa, papa a cerut
printr-o cuvîntare înflăcărată eliberarea Locurilor Sfinte, iar mulţim adunate aci au primit cu entuziasm strigînd : «Dumnezeu o vrea, Du: nezeu o vrea».
Data plecării în cruciadă a fost fixată la 15 august 1096. Cei plecau în cruciadă şi-au pus pe hainele lor semnul. crucii, de la q ei au primit numele de «cruciaţi».
înainte de marea cruciadă a nobililor şi baronilor, au por două cruciade populare. Astfel caizerul german Walter Habeni< (= Valter cel Sărac) şi Petru Eremitul, monah din Picardia, în Frar au condus, în primăvara anului 1096, o armată nedisciplinată de b baţi, femei şi copii, circa 50.000 de persoane, care, trecînd prin Ungă: Serbia şi Bulgaria, au ajuns la 1 august 1096 la Constantinopol.
împăratul Alexios I Comnen i-a trecut la Kivotos, pe coasta gol lui Nicomidiei, unde cei mai mulţi au fost nimiciţi de turci.
O altă grupă de cruciaţi, sub conducerea preoţilor germani Vc mar şi Gottschalk şi a contelui Enrico de Leiningen, neavînd cele 1 buincioase subzistenţei, s-a destrămat şi nimicit pe drum, în Ungă
Adevărata cruciadă a fost a nobililor şi baronilor şi la ea au pa cipat patru grupe de cruciaţi, trei din Franţa, Anglia şi Germanic una a normanzilor din sudul Italiei.
Grupa întîi a fost alcătuită de cavalerii lotaringieni flamanzi germani sub conducerea ducelui Godefroy de Bouillon (1058—1100) Lotharingiei Inferioare (Belgia de azi), şeful primei cruciade, a fraţ săi, Eustache şi Balduin de Boulogne, şi a contelui Robert de Flan< fiul fostului cuceritor al Angliei în 1066, Wilhelm Cuceritorul (106 1087).
Cavalerii cruciaţi din această grupă merg de-a lungul Dunării, versează Ungaria, Serbia şi Bulgaria şi ajung primii la Constantine la 23 decembrie 1096.
Grupa a doua, a cavalerilor din Franţa centrală, la nord de Le la care s-au adăugat cavalerii bretoni şi englezi, sub conducerea lui bert de Courtheuse, ducele Normandiei (1087—1105), fiul cel man lui Wilhelm Cuceritorul. Aceştia au petrecut iarna anului 1096 în A lia, în Italia, apoi trec Marea Adriatică şi pe Via Egnatia, după greutăţi, ajung la Constantinopol în 1097.
A treia grupă, a cavalerilor provensali din sudul Franţei, conc de Raymond IV, conte de Toulouse (1088—1105), între care se afl| delegatul papei Urban al II-lea, Adhemar du Puy, trec prin Italic nord şi Dalmaţia şi ajung la Constantinopol.
în fine, grupa a patra, a cavalerilor normanzi din Italia de sub conducerea ducelui Boemond de Tarent (+ 1111), fiul ducelui manzilor Robert Guiscard de Sicilia (1015—1083), şi a lui Tancred (f 1 nepot de soră al lui Boemond, trec de la Brindisi Marea Adriatic Epir şi pe Via Egnatia, după multe jafuri, ajung la Constantinopo
In mai 1097, concentrarea celor patru grupe era fapt împlinit, mata cruciaţilor numărînd peste 200.000 de luptători.
împăratul Alexios I Comnen a obligat pe conducătorii cruciş să-i depună jurămîntul de vasalitate, iar teritoriile cucerite de la şi arabi să fie cedate bizantinilor. Cu greutate, aceştia au depus
rt.iJrt. A fAIKA
tul de fidelitate faţă de împărat, cu excepţia contelui Raymond IV roulouse şi a normandului Tancred.
în schimbul acestor obligaţii, bizantinii s-au arătat dispuşi să con-uie la întreţinerea trupelor de cruciaţi şi să colaboreze la acţiunile militare.
In 1097, cruciaţii trec în Asia Mică şi atacă împreună cu bizantinii ;ea, pe care o cuceresc de la turci. La 1 iulie 1097 bat pe turci la ylaeum, apoi trec în Cilicia, unde armenii refugiaţi înfiinţaseră încă
anul 1064 regatul «Armeniei Mici», iar în octombrie 1097, ajung la iohia, pe care, după un asediu de şapte luni, o cuceresc, datorită i trădări, la 3 iunie 1098.
Mai rămăseseră doar 40.000 de cruciaţi. în timpul asediului Anti-i emirul musulman de Moşul (azi în Irak), Kerboga, a venit în aju-1 musulmanilor, dar eforturile sale n-au avut succes.
Din Armenia Mică, Balduin de Boulogne, chemat de conducătarul ean Thoros, s-a dus la Edessa, unde înfiinţa în 1097 primul stat la-
n Orient, care se menţinu pînă la anul 1144.
Al doilea stat latin creat în Orient de cavalerii occidentali a fost
ohia, care a durat din 1098 pînă la 1268, cînd căzu definitiv în mîi-
musulmanilor.
Conducerea Antiohiei a fost acordată, după certuri aprinse între cruciadei, normandului Boemond de Tarent, care n-a vrut s-o ce-împăratului Alexios I Comnen, aşa cum se obligase prin jurămîntul
idelitate făcut la Constantinopol în 1097. Patriarhul grec de Antiohia
st înlocuit cu unul latin, spre marea indignare a credincioşilor, în
)ritate ortodocşi.
Totuşi, sub împăratul Ioan Comnen (1118—1143), bizantinii reuşiră
npună suzeranitatea asupra Antiohiei.
După certurile dintre cavalerii latini, cu privire la conducerea Antio-contele Raymond IV de Toulouse plecă să cucerească Ierusalimul, se afla din 1098 sub stăpînirea sultanilor din dinastia Fatimizilor
Egipt (969—1171).
Asediul Ierusalimului a durat de la 7 la 15 iulie 1099. Intrînd în
ui Sfînt, care avea atunci 20.000 de locuitori, în mare parte musul-
i şi iudei, cruciaţii, în număr de 1.200 de cavaleri şi 12.000 de sol-
yineri, 15 iulie 1099, la trei ore după amiază, au făcut un masa-
fără exemplu în istorie, ucigînd pe iudei şi musulmani, fapt oribil
a compromis ideea de cruciadă în ochii contemporanilor.
Ierusalimul, cu teritoriul din jur, a constituit regatul latin al Ieru-
mlui. Primul rege a fost ales dintre conducătorii cruciadei. Gode-
de Bouillon (22 iulie 1099—18 iulie 1110), francez din Lotharingia
ioară (Belgia de azi), avu bunul simţ să refuze coroana de rege,
1 unde Iisus Hristos primise coroana de spini, intitulîndu-se doar :
ocatus Ecclesiae Sandi Sepulcri». Titlul de «rege al Ierusalimu-
s-a dat la 25 decembrie 1110 fratelui său Balduin I de Boulogne
1 1118), chemat de la Edessa ca să ocupe tronul regatului de
alim.
BISERICA IN SECOLELE Xl-xv 21
Patriarhul ortodox al Ierusalimului a fost înlocuit cu unul latin spre marea indignare a grecilor.
Stabilirea cruciaţilor în Palestina, după eliberarea Ierusalimului la 15 iulie 1099, constituie primul exemplu de colonialism.
Cruciaţii au înfiinţat apoi comitatul de Tripolis, în Siria, care durat de la 1102 pînă la 1289.
Cu ajutorul cetăţilor italiene Pisa, Genova şi Veneţia, care urmăreau interesele lor comerciale în Răsărit, Balduin I de Boulogne a cucerit oraşele Cezareea Palestinei, iar în Siria Akkon (Acra), Sidon, Beirut şi mai tîrziu Tir, mărind teritoriul regatului Ierusalimului, care rămas în mîinile cruciaţilor din 1099 pînă la 1197, cînd Oraşul Sfînt fost cucerit de sultanul Saladin al Egiptului (1171—1193), curd de-origine.
Cruciada a H-a (1147—1149). Suspiciunile, conflictele şi resenti mentele dintre greci şi latini pe de o parte, iar pe de alta certurile din tre conducătorii statelor latine de tip feudal din Orient, Ierusalim, An tiohia şi Edessa, au fost în profilul musulmanilor. Astfel, între anii 1144— 1146, emirii arabi de Moşul (azi în Irak), Zengi şi Nureddin, au ata cat Edessa pe care au cucerit-o la 23 decembrie 1144, apoi definitiv îi mai 1146, masacrînd pe toţi supravieţuitorii. Faptul acesta a creat mare emoţie în lumea creştină.
în această situaţie, ducele Raymond de Edessa s-a adresat pape Eugeniu al III-lea (1143—1153) pentru organizarea unei noi cruciade
La 1 decembrie 1145, papa Eugeniu al III-lea a promulgat o bul, prin care îndemna pe conducătorii statelor occidentale şi pe credincios să pornească în cruciadă pentru eliberarea Edessei.
Papa nu s-a putut ocupa în mod special de pregătirea cruciadei fiind ocupat cu răscoala lui Arnold de Brescia (1100—1155), în Lom bardia, încît sarcina aceasta a revenit regelui Franţei Ludovic al Vll-le (1137—1180) şi călugărului cistercian Bernard de Clairvaux (1091— 1153), care au stăruit pentru realizarea ei. Bernard de Clairvaux pre dica credincioşilor că cruciada este destinată «mîntuirii sufletului».
La cruciada a Ii-a au participat regele Ludovic al Vll-lea al Fran ţei şi Conrad al III-lea (1138—1152), împăratul Germaniei, fapt pentr care ea este numită în istorie «cruciada franco-germană».
Armata germană, în număr de 70.000, a plecat în aprilie 1147 d la Regensburg (Ratisbonna), oraş situat pe Dunăre, sub conducerea îm paratului Conrad al III-lea, şi, parcurgînd Ungaria, Serbia, pe la Ni! şi Bulgaria, prin Sofia, a ajuns la Constantinopol.
Armata franceză pleacă de la Metz, Franţa, în iunie 1147, pri Regensburg, Ungaria, Serbia şi Bulgaria, întîlnindu-se cu cruciaţii ger mani la Constantinopol. Cele două armate voiau să atace Constantine polul, cruciaţii fiind uimiţi de frumuseţea şi bogăţiile oraşului.
Datorită abilităţii politice a împăratului Manuil I Comnen (1143-1180), a cărui soţie, Bertha de Sultzbach, era cumnata împăratului Con rad al III-lea, cunoscută în Bizanţ sub numele de Irina (f 1159), Con stantinopolul a putut fi salvat de atacul cruciaţilor.
PERIOADA A PATRA
Cruciaţii germani au" trecut în Asia Mică şi, pe uscat, prin Niceea,
irlaeum, Smirna şi Efes, apoi pe mare, au ajuns la Attalia, iar de
3 în aprilie 1148, au ajuns la Acra (Akkon), vechea Ptoiemaida, în
j.
Cruciaţii francezi au trecut Bosforul, ajungînd la Niceea, iar de
0 cu ajutorul bizantinilor, pe mare, pe lîngă Smirna şi Efes, au
îs pe coasta sudică a Asiei Mici, la Attalia, apoi, în martie 1148, pe
î, poposiră la Antiohia.
Cele două armate s-au întîlnit la Ierusalim, pregătindu-se să atace îascul. în lupta aprigă ce s-a dat între 24 şi 28 iulie 1148, Damascul putut fi cucerit, iar Edessa, pentru dezrobirea căreia pornise cru-a franco-germană, a rămas mai departe în mîinile musulmanilor, între anii 1140 şi 1149, cruciaţii au ridicat la Ierusalim o biserică ă, Golgota şi Sfîntul Mormînt, latinii creîndu-şi astfel drepturi la tul Mormînt al Domnului Hristos,
La 8 octombrie 1148, Conrad al III-lea părăsi Acra, plecă spre Tiania prin Tesalonic şi Constantinopol, unde încheie o alianţă po-ă şi militară cu împăratul Manuil I Comnen, alianţă facilitată de direa celor două case imperiale. Soţia împăratului bizantin Manuil imnen, Bertha de Sultzbach, era cumnata împăratului german. De Pastile anului 1149, regele Franţei, Ludovic al VH-lea, plecă Franţa. Pe Marea Mediterană, flota franceză a fost atacată de co-ile bizantine, luînd în captivitate pe capricioasa regină Eleonora,
1 lui Ludovic al VH-lea, dar a fost eliberată de flota normandă,
icezii debarcară în sudul Italiei, în Calabria. Regele Franţei încheie
kicele normand Roger II de Sicilia (1101—1154) o alianţă la care
asociat şi cetăţile italiene favorabile papei (Guelfi), Serbia şi Unga-care cucerise Croaţia şi Dalmaţia, îndreptată contra alianţei bizan--germane. Se ajunge astfel la echilibrul forţelor, încît Imperiul bi-in n-a mai fost atacat.
Cruciada a IlI-a (1189—1192). Către finele secolului al Xll-lea, ăm la o nouă redeşteptare a lumii musulmane. între anii 1182— , sultanul Saladin al Egiptului (1171—1193), curd de origine, atacă isiordania, Palestina şi Siria. In lupta decisivă dată la Hattin, lîngă 1 Tiberiadei (Ghenizaret), în nordul Galileei, la 4 iulie 1187, arma-avalerilor latini a fost aproape complet nimicită. Din 15.000 de cari au scăpat cu viaţă aproape 1.000.
în urma acestei victorii, sultanul Saladin intră biruitor în Ierusa-la 2 octombrie 1187, după 88 de ani de, stăpînire creştină a Oraşu->fînt, şi transformă toate bisericile în moschei.
Sultanii Egiptului au stăpînit Ierusalimul din 1187 pînă la 17 fe-rie 1229, cînd a fost cedat creştinilor de sultanul Malik al Kamil 3—1238).
Căderea Ierusalimului sub musulmani în 1187 a zguduit profund Apusul.
S-a^ ajuns astfel la organizarea Cruciadei a IlI-a la care au parti-; cei trei mari şi puternici monarhi ai Apusului : împăratul german
BISERICA IN SECOLELE X1-X.V
Frideric I Barbarosa (1152—1190), regele Angliei Richard Inimă de Lei (1189—1199) şi regele Franţei Filip al II-lea August (1180—1223).
Frideric I Barbarosa a condus trupele germane în 1189 prin Unge ria, Serbia şi Bulgaria spre Constantinopol, petrecînd iarna în Tracis la Adrianopol. La Constantinopol, unde domnea împăratul Isac al II-lea Anghelos (1185—1195), puţin a lipsit ca trupele germane să atace oraşul.
In primăvara anului 1190, împăratul şi trupele germane au trecut în Asia Mică, unde, la 18 mai, au reuşit să cucerească Iconium, capitala turcilor selgiucizi. S-au îndreptat apoi spre sud-vestul Asiei Mici, dar la 10 iunie 1190, împăratul Frideric I Barbarosa s-a înecat în rîul Selef (Kalykadnus), în Cilicia. Armata germană fu condusă mai departe de fiul cel mai mare al împăratului, Friederich de Şvabia (Schwaben) pîna la Acra (vechea Ptolemaidă), în Siria, unde muri în ianuarie 1191.
Filip al II-lea August regele Franţei se îmbarcă cu trupele sale le Genova, iar Richard Inimă de Leu al Angliei, la Marsilia, ajungînd ci toţii în Sicilia, la Messina. După un popas în Sicilia, Richard Inimă Leu se îndreptă spre insula Cipru pe care o cuceri de la bizantini Ic 6 mai 1191. Cei doi regi se întîlnesc la Acra, în Siria, pe care o cuceresc la 12 iulie 1191.
Din cauza conflictului dintre cei doi monarhi, Filip al II-lea August s-a întors în Franţa.
Richard Inimă de Leu, regele Angliei, a rămas în Palestina, dar cu tot curajul şi bravura sa, n-a putut recuceri Ierusalimul.
In urma încheierii unui armistiţiu cu sultanul Saladin al Egiptu lui, acesta a acordat cavalerilor occidentali litoralul Mediteranei într Iaffa (Joppe) şi Acra şi a asigurat prin promisiune solemnă pe regel Angliei că li se permite creştinilor vizitarea Ierusalimului. Mai tîrzk în 1197, fîşia de teritoriu dintre Iaffa şi Acra a fost mărită prin cuceri rea Beirutului în Liban..
în octombrie 1192, Richard Inimă de Leu a plecat din Palestin spre Anglia.
Insula Cipru, răpită bizantinilor de englezi la 6 mai 1191, în curst primei sale şederi aci, a fost acordată prin vînzare, la întoarcerea î Anglia, în 1192, fostului rege al Ierusalimului : Guy de Lusignen, fran cez de origine, ai cărui descendenţi au stăpînit-o trei secole (1192-1489), cînd a fost cucerită de veneţieni, care, la rîndul lor, au stăpînit-pînă la 1571, cînd a fost cucerită de turci, sub sultanul Selim al Il-le (1566—1574).
Cruciada a IV-a (1202—1204) a fost predicată în Apus de cel m< mare papă medieval Inocenţiu al III-lea (1198—1216). Cruciaţii trebuie să meargă mai întîi în Egipt şi de acolo la Ierusalim spre a-1 elibei din mîinile musulmanilor.
Republica Veneţia, care avea mari interese comerciale în Imperi bizantin şi Orientul apropiat, s-a angajat să asigure transportul cruci ţilor cu flota ei în schimbul unei sume importante.
în acest timp, în Bizanţ s-au produs mari tulburări din cauza ce turilor pentru ocuparea tronului imperial. împăratul Isac al Hl
24 PERIOADA A PATRA
\nghelos (1185—1195) a fost înlăturat de la tron şi orbit de fratele iau Alexios al III-lea Anghelos (1195—1205). Fiul lui Isac II Anghelos, \lexios al IV-lea, fuge, în 1201, în Apus şi cere ajutorul cruciaţilor, în chimbul unei însemnate recompense, pentru reînscăunarea tatălui său. SI a promis totodată supunerea Bisericii greceşti autorităţii scaunului )apal.
Republica Veneţiei, socotind momentul favorabil pentru cîştigarea mor imense beneficii comerciale în dauna Imperiului bizantin, a în-[reptat cruciada a IV-a spre Constantinopol.
Şeful cruciadei era italianul Bonifaciu de Montlerrat din Lombarii a, dar adevăraţii ei conducători au fost papa Inocenţiu al III-lea şi-lătrînul Enrico Dandolo, dogele Veneţiei, care manevrau din umbră, iecare după interesele lui : papa pentru unirea cu grecii şi recunoaş-srea primatului papal în conducerea Bisericii, iar Enrico Dandolo pen-ru ambiţiile economice ale Veneţiei. El va juca rolul decisiv şi este esponsabil pentru devierea cruciadei de la eliberarea Ierusalimului i îndreptarea ei către Constantinopol.
Intre conducătorii cruciadei mai erau : ducii Balduin de Flandra [171—1205), Thibaud de Champagne şi istoriograful cruciadei Geo-:oy de Villehardouin, din Champagne (Franţa).
în drum spre Bizanţ, cruciaţii cuceriră mai întîi cetatea Zara de e coasta Dalmaţiei, aflată atunci sub stăpînirea regatului Ungariei, pe are o dădură Veneţiei. Era un trist şi detestabil început pentru o cru-adă pornită contra necredincioşilor. Zara era un oraş creştin, luat rin asalt unui monarh creştin.
Flota cruciaţilor ajunse la Constantinopol în iunie 1203. Impăra-il Alexios III fuge, iar la 18 iulie 1203 este instalat pe tron orbul Isac Anghelos, dar acesta n-a putut plăti suma de 200.000 de mărci de ■gint cerută de cruciaţi.
Bizantinii erau tot mai agitaţi de purtarea grosolană şi arogantă a udaţilor. La 25 ianuarie 1204, o revoluţie din Constantinopol a răs-rnat pe Isac II Anghelos şi aşeză pe tron pe Alexios V Dukkas Murt-flos, dar nici acesta n-a putut plăti sumele exagerate cerute de vene-mi.
Atunci, în martie 1204, într-o consfătuire a căpeteniilor cruciadei a hotărît «partajul României», adică al Imperiului bizantin.
La 13 aprilie 1204, în Vinerea Patimilor, cruciaţii luară cu asalt mstantinopolul, pe care-1 jefuiră în mod barbar trei zile şi trei nopţi, îrind lumii creştine acest trist şi jalnic final de cruciadă, care s-a msformat într-un detestabil brigandaj internaţional, bine camuflat b poleiala războiului sfînt şi a apărării creştinilor în faţa musulma-or, cruciadă manevrată cu dibăcie de thalassocraţia Veneţiei şi de pa Inocenţiu al III-lea, pentru extinderea catolicismului arogant asu-a Orientului ortodox.
Scene înspăimântătoare de ucideri şi jafuri se petrecură atunci în nstantinopolul asediat ; membrii clerului latin luară partea lor ală-'i de aşa-zişii soldaţi ai lui Hristos. Opere de artă, de valoare inesti-ibilă, au fost distruse sau furate de cruciaţi. Bogăţii imense, uimitoa-
BISERICA IN SECOLELE Xl-XV
re pentru ochii barbarilor sălbatici şi lacomi din Occident, strînse secole în Constantinopol, pînă atunci necucerit, fură jefuite şi împi tiate în tot Apusul.
In locul Imperiului bizantin cruciaţii creară Imperiul latin de C stantinopol (1204—1261) punînd rege pe Balduin de Flandra (120 1205). Acest imperiu latin cuprindea în Europa teritoriul Constantino lului, iar în Asia Mică o fîşie largă de-a lungul Mării de Marmara (I pontida) şi a Dardanelelor.
Veneţia primi 3/8 din imperiul cucerit. Ea primi oraşul Dyi chium (Durrazzo), insulele ioniene, cea mai mare parte din insu Mării Egee, Eubeea, Rodos, Creta, numeroase locuri în Moreea (P< ponez) şi Tracia. Veneţia îşi crea astfel un imperiu colonial şi o he monie economică în Răsărit.
La Constantinopol au primit catedrala Sfînta Sofia şi dreptul patriarhul latin să fie ales dintre ei. Patriarhul grec a fost alungat ! fost ales ca patriarh latin veneţianul Toma Morosini.
Bonifaciu de Montferrat a primit regatul de Tesalonic cu Mî donia şi Tesalia.
După modelul feudal, cruciaţii înfiinţară şi alte ducate şi princi te ca ducatul Atenei care reveni francezului Othon de la Roche, c potatul sau principatul de Ahaia sau Moreea (vechiul Peloponez), capitala la Mistra lîngă vechea Spartă, la picioarele muntelui Tayj cucerit de francezii Guillaume de Champlitte şi Geofroy de Villeh douin (1245—1278),' istoriograful cruciadei, şi alte ducate mai mici.
Clerul grec şi aristocraţia bizantină s-au retras în Asia Mică, ui au înfiinţat Imperiul grec de Niceea (1204—1261). La Niceea, s-a ins lat din 1208 pînă la 1261 şi sediul Patriarhiei Ecumenice.
Grecii care au plecat din Constantinopol au mai înfiinţat în A Mică şi Imperiul grec de Trebizonda (1204—1461), iar în Europa, c potatul de Epir.
Cucerirea şi jefuirea Constantinopolului din 13 aprilie 1204 crearea unui Imperiu latin efemer, care a durat din 1204 pînă la 1 la Constantinopol, a contribuit la slăbirea Imperiului bizantin, ce vî restaurat după 1261 şi constituie una din cauzele majore ale cuceririi de către turci, la 29 mai 1453. Din 1204 ura confesională dintre oi dentali şi bizantini, dintre catolici şi ortodocşi, a crescut şi a săpat în cele două Biserici, Ortodoxă şi Romano-Catolică, o prăpastie profun pentru care latinii erau cei mai vinovaţi.
Cruciada copiilor (1212). La începutul secolului al XM-lea, r narhii Apusului, plictisiţi de insistenţele papei de a pleca în crucii şi ocupaţi cu treburile lor, au uitat de cruciade. In poporul simj însă, a renăscut entuziasmul religios, încît se ajunse ca pe vremea Petru Eremitul în 1096—1097 să ia fiinţă în 1212 aşa numita «cruc dă a copiilor». Mii de copii din Franţa şi Germania au pornit dintr-spirit de aventură aberantă spre Ierusalim.
Astfel, un tînăr cioban din Franţa, Ştefan (Etienne), în 1212, crezut ales de Dumnezeu să conducă pe copiii francezi, între ei şi f şi femei, în Palestina. Regele Filip II August (1180—1223) îi ordc întoarcerea copiilor la părinţi, dar doi negustori fără suflet i-au îmb
Dostları ilə paylaş: |