Al bisericii ortodoxe romane

Marsilius de Padua (1278—1342) a activat după 1326 în preajma împăratului german Ludovic de Bavaria (1314—1347) pentru a cărui luptă împotriva pretenţiilor de imixtiune interstatală ale papalităţii el a scris celebrul tratat «Defensor pacis» în care pentru prima dată se for­mulează principiul suveranităţii statului laic. «Izvorul relelor decurge în orice stat, zice el, din duplicitatea puterii executive (vis coactiva), care nu poate emana decît de la popor (legislator humanus). Orice altă putere în stat, inclusiv cea bisericească, trebuie înţeleasă numai ca fiind delegată de la popor». S-a încercat a se atribui papei putere absolută în stat şi peste stat, dar aşa-zisa putere a Sfîntului Petru n-are nici c bază în Sf. Scriptură, unde nu se vorbeşte de nici o astfel de puter; a Apostolului Petru_L

E drept că din tezele acestei teologii noi unele au fost condamnata ca eretice încă în 1327, dar ele vor supravieţui mai ales în galicanism în febronianism şi iosefinism.

Francesco Petrarca (1304—1374) e unul dintre cei dintîi umanişti A studiat dreptul la Montpellier şi la Bologna, dar în locul decretalelo a îndrăgit pe Cicero (f 43 î. Hr.) şi Vergiliu (f 19 î- Hr.). Parte dii viaţă şi-a dus-o lîngă Avignon, în localitatea Vaucluse, unde avea ui post de cleric inferior, ceea ce nu 1-a oprit să cînte în celebrele sal «canzoniere» iubirea frumoasă, dar neîmpărtăşită, a Laurei. Nume ş mai cunoscut i-au făcut poeziile sale în hexametri latini, sau în alt rime, în care imită bucolicele vergiliene sau poeziile lui Horaţi

mjmJti. Si. Jf.rtJL.KA

-8 î. Hr.), apoi poemul neterminat despre Scipio Africanul şi în-ebi cele vreo 600 de scrisori, în care arată neobositele lui călătorii î manuscrise vechi, greco-latine, după frumuseţile naturii şi în ge-1 după liniştea sufletului, pe care totuşi o umbreşte un sentiment anitate. Cu toate acestea, lumea politică, ştiinţifică, artistică şi filo-;ă a timpului îl încoronează în ziua de Paşti a anului 1341, pe Capi-1 Romei, cu coroana de lauri, şi ar fi rămas aici, în Roma, care şese pradă luptelor interne, după plecarea papei la Avignon, fiindcă imţea atras îndeosebi de lupta de «renaştere» şi unificare politică bunului Cola di Rienzo (f 1347), dacă acesta n-ar fi fost omorît poate mai sigur, din pricina ciumei celei mari din 1348. Fapt este leacă din Roma şi la 1353 se «converteşte» la viaţă de cleric, purtînd cum doar grijă de cei doi copii ai săi şi scriind cărţi filosofice, cum «De contemptu mundi» (— «Despre dispreţuirea lumii»), apoi «De-i religiosorum», în care evocă liniştea mînăstirească dar combate sticismul decadent, apoi «De vita solitaria», «De vera sapientia» ş. a., are, cu stoicism şi sinceritate augustiniană, îşi descrie «păcatele eţelor», neuitînd din cînd în cînd să arunce săgeţi contra ignoranţei, logiei, filosofiei averoiste şi altora.

Dacă la Dante şi Petrarca tonul şi inspiraţia sînt încă în parte creş-

în schimb la negustorul şi poetul Boccaccio (f 1375), ca şi mai

i la colecţionarul de manuscrise şi epistolograful Poggio Bracciolini

159), la istoricul florentin Leonardo Bruni (f 1444), la Enea Silvio

domini, viitorul papă Pius II (1458—1464), la profesorul şi cano-

Lorenzo Valla (f 1457), dar mai ales la Antonio Beccadelli zis

rmita (f 1471), începe să predomine epicureismul şi frivolitatea.

îccio prezintă în «Decameronul» său moravurile societăţii contem-

ie, rîzînd de bărbaţii înşelaţi, de clericii desfrînaţi, de slujbaşii

i, o societate şi o Biserică plină de păcate, dar care totuşi poate

nta motive de convertire pentru un evreu, în legenda cunoscută.

ntr-o societate plină de atîta bunăstare, cu atîtea universităţi şi cu

e dese schimburi între Răsărit şi Apus, s-a ajuns în sec. XIV^-XV,

mare progres în ştiinţe şi la înregistrarea unei serii de invenţii şi

periri ; praful de puşcă a revoluţionat războaiele în sec XIV—XV

lus la distrugerea feudalităţii, iar orologiul, gravura, tiparul şi des-

irile geografice (înconjurul Africii şi aflarea Americii) au atras

sine schimbarea societăţii şi pregătirea vremilor noi. îndeosebi ti-

a dus la răspîndirea vertiginoasă a ideilor, la crearea cu timpul a

opinii publice şi deci la schimbarea în sens democratic a stucturii

aţii, iar descoperirile geografice, cu aruncarea pe piaţa europeană

tităţilor imense de aur, îndeosebi american, vor duce la crearea ca-

smului şi apoi la schimbarea economiei industriale şi comerciale.

;onsecinţa acestor mari invenţii din istoria omenirii se va vedea

n sec. XVI şi următoarele.

otuşi, studiile filosofice şi filologice, critice, vor primi un mare în sec. XIV—XV. Gustul pentru antichitate a dus la dorinţa cu-îrii limbilor latină şi greacă, care, de altfel, nu fuseseră complet ite nici pînă atunci, dar nu erau studiate ştiinţific. Petrarca ofta

BISERICA IN SECOLELE XI-XV

că n-a putut învăţa pe deplin greaca din scurta întîlnire de la Avignon cu monahul calabrez Varlaam, în 1339. De la finele sec. al XlV-lea şi mai ales în sec. al XV-lea, o mulţime de greci petrec sau se refugiază în Italia, creînd la început cercuri sau cenacluri de studii clasiciste, iar apoi înfiinţîndu-se chiar academii permanente în multe oraşe italiene : Flo­renţa, Neapole, Roma, Padua, Veneţia, Mantua etc. Dintre grecii refu­giaţi în Italia pomenim pe Ioan Hrysoloras (sec. XV), dascălul filosofu­lui italian din Toscana, Francisco Filelfo (1398—1481), căruia i-a dat pe fiica sa de soţie şi i-a ajutat să ducă la catedrele din Bologna şi Flo­renţa textul multor clasici greci, apoi pe platonicianul Ghemistos Ple-thon (f 1452) — întemeietorul Academiei din Florenţa, împreună cu Marsilios Ficino (f 1499), traducătorul operelor lui Platon şi Plotin — care, în timpul sinodului unionist de la Ferrara — Florenţa din 1438— 1439, a uimit pe italieni cu entuziasmul său pentru Platon, şi pe cardi­nalul Visarion (f 1472), cunoscut tot din timpul sinodului florentin şi mai pe urmă unul dintre ctitorii Academiei veneţiene.

_: Dintre italienii îndrăgostiţi de clasicism pomenim, afară de Fran-cesco Filelfo, pe dascălii ambulanţi Angelo Poliziano (f 1494), preceptor al familiei lui Cosimo de Medici (1388—1464), apoi răscolitorul şi răs-pînditorul de cărţi Poggio Bracciolini (f 1459), colecţionarul Giovanni Aurispa (sec. XV), pedagogii : Vittorino da Feltre (f 1446) şi Guido da Verona (f 1460), librarii : Vespasiano da Bisticci (f 1448) şi N. Niccoli (f 1437), a cărui bibliotecă de 800 de codici vechi a fost cumpărată de Coşimo de Medici şi, împreună cu alte colecţii, a fost una din primele biblioteci publice din Europa (Laurentiana din Florenţa) ; o alta a fost cea din Vatican, înfiinţată la 1453 de papa Nicolae V (1447—1455), apoi altele la Urbino, la Veneţia etc.

Figura canonicului Lorenzo Valla (1405—1457) e cunoscută prin studiul lexicografic despre «eleganţa limbii latine», după care va învăţa mai tîrziu Erasmus din Rotterdam (1467—1536), apoi prin scrieri lite­rare şi filosofice («De voluptate», în care afirmă episcureismul contrar vieţii de dincolo), şi prin contestarea autenticităţii Simbolului apostolic şi a «donaţiei constantiniene», fapt pentru care a avut de suferit şi era să fie ars pe rug dacă nu l-ar fi ocrotit regele Alfonso V al Neapolului (1416—1458) şi mai tîrziu papa Nicolae V.

Filosofii Raymund de Sabunda (f 1450), medic spaniol, apoi enci-clopediştii Picco de la Mirandola (f 1494) şi Nicolaus Cusanus (-{• 1464) erau mari erudiţi în scrierile matematice, naturale şi filosofice. Toţi trei au căutat să pună de acord tefalogia ca rezultatele ştiinţifice, primii doi încercînd un fel de teologie rtatofălă (Picco afirma : «philosopliia veritatem quaerit, theologia invenit, religio possidet» = filosofia caută adevărul, teologia îl găseşte, religia îl posedă), iar Nicolaus Cusanus făcînd în opera «De docta ignorantia» o sinteză deplină, întrucît el ve­dea în creştinism coincidentia oppositorurn. Lupta pentru unirea Biseri­cilor şi mai ales pentru înlăturarea schismei papale (1378—1417) prin conciliarism 1-a făcut pe Cusanus vestit nu numai la Sinodul din Basel (1431—1449), ci şi în restul Europei.

PERIOADA A PATRA

BIBLIOGRAFIE*

Les Universites ă la Un du Moyen âge, Paris, 1973; The Univeisities in the Middle Age. Editcd by Josef Jisewijn and J. Paquet; Studia VI, Leuven (Lou-

1978; H. Grundmann, Vom Ursprung der Universitatea im Mitielalter, ed. 2-a, urg im Breisgau, 1960; Denifle, Die Universităten des Mittelalters bis 1400, Ber-

A. Weisheiple, Thomas von Aquin. Sein Leben und seine Theologie. Aus der kanisch iibersctzt, Gratz (Styria), 1980, 391 p. Andre Clement, Thomas d'Aquin,

1983, 366 p. Recenzie, Pr. Prof. I. Rămureanu, în «Studii teologice», XXXV ), i—VIII.

L. Jugnet, Pour connaître la pensee de saint Thomas d'Aquin, Paris, 1979; Chesterton, Saint Thomas d'Aquin, Paris, 1977.

R. Casin, Saint Thomas d'Aquin ou l'intelligence de la ioi, Paris, 1973; R. ,

x, Initiation ă la theologie de saint Thomas, Bordeaux, 1969; Ch.-D. Boulogne, Thomas d'Aquin, Paris, 1965.

S. Breton, Saint Thomas d'Aquin, Paris, 1965. ;

P. Grenet, Le thomisme. Coli. «Que sais-je», Paris, 1953.

M.-D. Chenu, Introduction a ietude de saint Thomas d'Aquin, Paris, 1950; • i

. Gillet, Thomas d'Aquin, Paris, 1949; E. Gilson, Le thomisme. Introduction â ,'

ilosophie de saint Thomas, Paris, 1949; A. Cresson, Saint Thomas d'Aquin, sa j

;on oeuvre, Paris, 1947 ; M. Grabmann, Saint Thomas d'Aquin, Paris, 1936; J. p

rt, Saint Thomas d'Aquin, le genie de l'ordre, Paris, 1934 ; J. Maritain, Le doc-

angelique, Paris, 1930; A. D. Sertillange, La philosophie de scint Thomas ,_L

un, 2 voi., Paris, sans date ; Idem, Les grandes th'eses de la philosophie tho- A

Paris, 1928; Idem, La philosophie morale de saint Thomas d'Aquin, Paris, *'§

ii

^entru scolastică şi alţi scriitori medievali în Apus. '- *

J. Pieper, Scholastik. Gestalten und Probleme, Freiburg im Breîsgau, 1960; E.

î, La philosophie du Moyen Age, Paris, 1976; P. Floss, Mikulas Kusansky ( —
îus Cusanus), Praha, 1977; Joh. Irmscher, Renaissance und Humanismus, t.
Berlin, 1966; J. Chevalier, Histoire de la pensee. T. 2. La Pensee chretienne,
1966; Rudolf Otto, Mystique d'Oricnt et mystique d'Occident. Distinction et
Traduction de Jean Gouillard, Paris, 1951 ; E. Brehier, La Philosophie du Mo-
Vge, Paris, 1937; E. Gilson und Ph. Bohner, Die Geschichte der christUchen |

ophie, Bd. I—IV, Paderborn, 1936—1937; Schnurer, Kirche und Kultur im Mit- l\

•r, Paderborn, 1935 ; F. Cayre, Patrologie et Histoire de la theologie, t. II, 2-e .'

aris, 1933, p. 370—706; M. de Wulf, Histoire de la philosophie medievale, 2 f

i-e ed. Louvain, 1924. '{

n limba română i

ntre antichitate şi renaştere. Gîndirea Evului mediu de la începuturile patris- _r,

2 Nicolae Cusanus. Traducere de Octavian Nistor, t. I—II, Bucureşti, 1984; •>*

i Ion Lancrănjean, Incercri de reabilitare a gîndirii creştine medievale, Bucu- j^

1936, ca bună bibliografie. Prof. T. M. Popescu, Pr. Prof. T. Bodogae, Prof. Gh. ;cii, Istoria bisericească universală, Bucureşti, 1956, p. 154—174; Euseviu Po-, Istoria bisericească universală. Traducere de At. Mironescu, t. II, ed. 2-a, îSti, 1927, p. 192—206. 'entru bibliografia Renaşterii, vezi Bibliografia capitolului următor.

Bibliografia întocmită de Pr. Prof. I. Rămureanu şi Pr. Prof. T. Bodogae.

BISERICA IN SECOLELE XI-XV 187

Arta creştină în sec. XI—XV în Răsărit şi Apus

Fiind strîns legat de Biserică, omul medieval a căutat în toate chi­purile să înfrumuseţeze Biserica. De aceea arta creştină cunoaşte o mare dezvoltare, începînd de la poezia şi muzica religioasă pînă la artele plas­tice : arhitectură, sculptură, pictură, precum şi aşa-numitele arte mino­re. Niciodată în istoria acestor exprimări ale frumosului nu s-a dizolvat în ele atîta element creştin ca în Evul mediu, cînd ideea religioasă stă­tea la baza întregii vieţi. Deşi, mai ales pentru Biserica răsăriteană, veacurile XI—XV au fost pline de suferinţe (invaziile pecenege, cuma­ne, tătare, turceşti şi cruciadele, nefaste pentru viaţa bisericească a Ră­săritului), totuşi ele ne-au dat, atît în Răsărit cît şi în Apus, o dezvol­tare artistică de prim ordin. Pentru Răsărit ea nu mai avea vigoarea ş: originalitatea veacurilor anterioare ale lui Justinian {527—565) şi ale împăraţilor din dinastia Macedonenilor (877—1057) ; şi totuşi, atît în ar­hitectură cît şi în pictură şi în celelalte arte, s-a lucrat mult acum, re-uşindu-se să se transmită şi Apusului, prin cruciade, prin relaţii comer­ciale, matrimoniale şi de politică filo-latină duse de împăraţii Comneni (1081—1185) şi Paleologi (1261—1453), inspiraţii şi modele care voi contribui la creaţiile nepieritoarei arte romanice, gotice şi mai ales protorenaşterii.

Lucrările de artă de acum poartă pecetea suferinţelor epocii : bise­ricile sînt mai mici, din material mai puţin luxos şi mai puţin rezistent iar mozaicul e folosit doar la clădiri principale, căci în locul lui se fo­loseşte fresca. Formalismul şi imobilitatea încep să pună stăpînire pe pictura sec. XI—XIII, dar valoarea ei artistică nu scade. Mai ales în art£ decorativă şi în pictură (care-şi împlineşte acum canonul pînă la cels mai mici amănunte) arta bizantină trăieşte în aceste veacuri perioad; de glorie. E adevărat că, fiind legată de specificul cultului ortodox, arte bizantină e lipsită de naturaleţe, e gravă şi austeră, aşa cum o impum concepţia ortodoxă. Dar nu e mai puţin adevărat că ea a determina în veacurile acestea toate marile opere artsitice europene, cum zice bi zantinologul Ch. Diehl. Ceea ce trebuie iarăşi subliniat e faptul că, spn deosebire de perioadele premergătoare, înregistrăm acum o descentra? lizare simţită a artei. Athosul, Macedonia, Mistra, Trapezuntul, Arme nia şi apoi Sicilia, Veneţia, sudul Italiei, Franţa, Germania şi Anglie chiar, ţările române, spre a nu mai vorbi de Bulgaria, Serbia şi Rusia toate vor reuşi acum să imite şi să adauge şi specificul local unei fior' artistice atît de bogate. In sfîrşit, o altă caracteristică a epocii constă îi faptul că de unde înainte arta bizantină era mai mult imperială, acun devine înceltul cu încetul o preocupare şi pentru alte categorii de oa meni. Principi, vlădici, călugări, boieri, ţărani, negustori, meseriaşi îş pun de acum pecetea pe lucrări artistice care mergeau de la mozaic fildeş, pergamente cu miniaturi sau covoare luxoase, pînă la modeşti bisericuţe de lemn, lucrate cu foarte mult gust, în satele româneşti sat rutene.

In arhitectură predomină, începînd cu sec. al Xl-lea, planul cruciform izilic cu cupele, la care se mai adaugă încă la greci, dar mai ales la ini, sîrbi şi ruşi, nartexul cu una sau două încăperi şi cupole. For-ie cruce e vizibilă uneori numai în interior, alteori şi în exterior, îteodată e înscrisă în dreptunghi. Unii istorici de artă (ca Strygow-susţin că generalizarea planului cruciform s-a făcut sub influenţa ană. Cupola mare şi unică la început e însoţită acum de altele mai mte, rotunde sau poligonale. Absida altarului şi cele laterale iau ri, de pildă în Serbia, forma treflată. Cu timpul, ca o influenţă ro­că, se adaugă clopotniţa. în Rusia apare forma de ceapă la cupolă ■ită influenţei tătăreşti. "ele mai importante clădiri făcute de Comneni în Constantinopol

Chora, refăcută la începutul sec. al Xll-lea, atît de des imitată tîrziu, chiar şi la biserica Domnească din Curtea de Argeş, apoi icratorul, clădit în cruce greacă la 1124 de Irina, sofia lui Ioan al

Comnen (1118—1143), apoi Panachrantos, Pammakaristos şi Pante-is, toate trei de la finele sec. al Xl-lea sau prima jumătate a sec. I-lea. Mici şi frumoase sînt bisericile din Atena : Sf. Theodori (fi-sec. XI), mica mitropolie şi Kapnikarea (sec. XII), toate trei bine îte pînă azi. Apoi biserica Protathon din Athos (sec. XIII), dar jles frumoasa biserică Daphni, la 10 km vest de Atena, clădită în

1 Xlll-lea, cu minunate picturi în mozaic (mai ales pictura Panto-
rului e de o rară expresivitate), apoi o serie întreagă de bisericuţe
loponez, Epir, Macedonia. în Bulgaria sînt caracteristice pentru
tă perioadă bisericile de la Stanimaka, Boiana şi Mesembria, toate
scolul al Xlll-lea _; sînt de remarcat apoi bisericile sîrbeşti : Stude-
- 1190, Hilawdarul — 1197, refăcută de Sf. Milutin la 1293 şi Jicla,
ele din ele resimţindu-se influenţa lombardă, cu cupolă şi cu turn,
-şit vestitele biserici ruseşti : Sf. Sofia din Kiev, terminată în 1037,
ictată după aceea, Uspenia din Kiev, precum şi bisericile din Nov-

şi Vladimir Susdalski, clădite în sec. XI—XIII ; toate acestea do-

2 o febrilă activitate artistică în primele două veacuri ale acestei
ide pe care istoricul englez Haskins o socoate, cu destul temei, ca
:ă de renaştere artistică europeană sub influenţa bizantină.

ot în acest timp se clădesc sub influenţă bizantină, în epoca de re a stilului romanic şi chiar gotic şi Renaissance, o mulţime de :i care trădează inspiraţie orientală, venită prin călugării de la

Cassino, cunoscători ai mozaicurilor şi miniaturisticii bizantine, rin negustori, mai ales veneţieni. De altfel, Sicilia şi sudul Italiei rovincii de artă pur bizantină. Bisericile din Palermo, Monreale şi

dar mai ales catedrala San Marco din Veneţia (terminată la 1095, modelul bisericii Sf. Apostoli din Constantinopol) sînt tot atîtea nente bizantine în Italia, unde probabil că existaseră şcoli de pic-i mozaic, pentru a executa lucrări şi la biserici din Roma, Bari, Io, Trieste etc. Influenţa se resimte şi în Franţa, unde ea se con-

cu începuturile artei romanice. în sudul Franţei a existat chiar lă_ pe lîngă biserica Sf. Front din Perigue (1120—73), cu măreaţa ' în cruce greacă, cu 5 cupole, imitată după biserica Sf. Apostoli •nstantinopol sau după San Marco din Veneţia. Tot sub influenţa

BISERICA tN SECOLELE XI-XV

orientală s-au clădit catedralele din Cahort (1119), Angouleme (1120-50), sau biserici din Gasconia şi chiar din Catalonia spaniolă ca şi unei biserici de pe Rin — Germania.

Din epoca Paleologilor capitala bizantină pierde iniţiativa, în loci ei evidenţiindu-se centrele cretane : Mistria, Macedonia (cu Athosul), car reflectă, prin modelele transmise Serbiei, influenţa artei romanice (tre cento), care începe să facă, prin naturaleţea pe care o aduce, trecerea spr umanismul Renaşterii de mai tîrziu. Constantinopolul numără puţin biserici clădite în sec. XIV şl XV (doar două clădiri care formează a; corpul de la Fetige-Djami ; mai mult se repară şi se zugrăveşte.

Tesalonicul trăieşte în sec. al XlV-lea epoca cea mai strălucite Bisericile : Sf. Apostoli (1315) şi actuala Iakub-Paşa au fost lucrări ţipi ce. Athosul va atinge apogeul în sec. al XVI-lea, dar şi acum ne d frumoasele biserici ale mînăstirilor Pantokrator (1373), Esphigmen şi Sf. Pavel (1447). Clădirea mînăstirii thesaliene din Trikala aparţin sec. al XlV-lea, ca şi biserica din Kalabaka.

Centrul cel mai activ este despotatul Peloponez de la Mistra (lîng Sparta), unde se păstrează şi azi, în parte, şapte biserici din veacuril XIV—XV ca Metropolia, Sf. Sofia, Evanghelistria şi Pantanassa, în car se resimte şi profilul francez, explicabil prin stăpânirea lungă a crucia ţilor în acest loc. Acum înfloresc minunatele biserici sîrbe : Deceani (1327 Gracianiţa (1320), Nogoricino (1318), Lesnovo (1341), Ravaniţa (1381 Crusevaţ (1383), Manasia (1407) şi altele care, fie că împrumută elemen te din Athos (forma triconcă), fie din apus (decor alternant de piatră arcaturi, portaluri şi turn), fie chiar armene (briuri de dantelă), creea ză un stil propriu pe care îl transmit şi la bisericile române de la Cozic Snagov, Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, ceea ce, bine înţeles nu înseamnă că arta română, mai ales în Moldova, nu aduce un specifi original în veacurile XV—XVI, combinînd pe planul bizantin treflat < cupolă strimtă şi înaltă, căreia îi adaugă forturi, acoperiş zvelt şi orna mentaţie ascuţită la uşi şi ferestre. Arta bulgară suferă şi ea influenţi bizantină : cruce greacă (Sfinţii Petru şi Pavel din Tîrnovo, Pantocra tor şi Sfinţii Arhangheli din Mesambria), dar adaugă şi influenţele spe cifice ale Athosului (triconcă), îndeosebi în mînăstirea Rila, zidită li 1335.

Arhitectura rusească înfloreşte în sec. XIV şi XV îndeosebi 1< Novgorod (biserica Sf. Teodor şi Uspenia), dar mai ales în Moscova, und< marele cneaz Ivan Kalita (1328—1341) clădeşte Kremlinul cu biserief Sfîntul Arhanghel Mihail, căreia i se mai adaugă mînăstirea Ciudov ş Vosnesenski, ridicate de cneazul Dimitrie Donskoi (1363—1389). La 1351 se ridică la nord de Moscova vestita lavră a Sfîntului Serghie de Rado ncj, cu rol atît de însemnat în istoria Rusiei. în sec. al XV-lea, stătu puternic al lui Ivan al III-lea (1462—1505) aduse meşteri italieni ci ajutorul cărora clădi în Kremlin catedrala Adormirii (Uspenski Sobor şi a Bunei Vestiri, care se păstrează şi azi cu figura lor compozită (bi zantin-Renaissance).

Ceea ce formează valoarea principală a artei bizantine din perioa­da aceasta este decoraţia sculptată şi mai ales pictura bogată, mai ran

*-t±tl(JAJUA A PATRA

nozaic şi mai mult în frescă. Zidul din piatră spartă alternat cu că-ddă, ici-colo cu brîuri de cioplituri în piatră, sau cu plăci de piatră de marmoră, dădea aspect vioi clădirilor. Uneori bucăţile de piatră imestecau cu fragmente de bronz, sidef, argint, sau chiar aur, şi pe •ă, dar mai ales in interiorul bisericii. Figuri sau simboluri liturgice, te în piatră, umpleau spaţiile goale din exterior şi din interior, la teluri, uşi, iconostas etc.

Pictura este repartizată după rînduiala strict liturgică şi simbolică ivit viziunii «ierarhiei cereşti şi a celei bisericeşti» a lui Dionisie ido-Areopagitul. întreaga mulţime de personaje şi de evenimente istoria mântuirii : patriarhi, prooroci, apostoli, sfinţi, mucenici, arhi-etc. îşi au locul bine stabilit pe planul arhitectonic şi pictural, în­oate după cea mai strictă corespondenţă simbolică. Potrivit concep-soteriologice ortodoxe, biserica închipuie, prin cupola ei dominantă, 1 pe pămint, cum s-au exprimat solii cneazului Vladimir (980— ). Sus pe cupolă, în mijlocul ierarhiei bisericeşti, Hristos împărtă-; pe apostoli (de pildă catedrala Sf. Sofia din Kiev) sau, în locul tei scene, Maica Domnului în figură de orantă, întruchipînd Bise-sau ca cea «mai înaltă decît cerurile», înconjurată de o parte şi de alta srarhi, preoţi şi diaconi. In absida din faţa altarului stă de regulă a «etimasia», cu Hristos ca judecător la sfîrşitul veacurilor ; cu cît propiem de pămînt cu atît coborîm mai mult în viaţa Bisericii. Ico-isul expune pe scurt istoria mîntuirii ; în pandantivii de sub cupolă Evangheliştii, pe pereţii laterali scene din viaţa Mîntuitorului şi a i Domnului. In nartex, ca să vadă orice creştin la intrare şi la ieşire, •ea omului, uneori alungarea din rai, sau părţi din judecata din i, ori din Apocalipsă. Pe pereţi şi sus, pe plafonul navei sînt Sinoa-ecumenice, vieţi de sfinţi, între altele ilustrări frumoase ca a imnu-catist, a lui Varlaam şi Ioasaf, scara lui Ioan Scărarul, vămile văz-lui etc.

3intre compoziţiile în mozaic, cele mai frumoase sînt cele de la ni, de la mitropolia din Seres (Macedonia) şi catoliconul mînăsti-atoped, toate trei de la finele sec. al XI-lea. Tot de atunci datează >zaicurile de la bisericile italiene din Torcello, Murano şi în parte din magnificele decoraţii de la San Marco din Veneţia. Veacul al sa ne-a dat decoraţiile bisericilor siciliene (îndeosebi monumentala re a catedralei din Monreale), apoi mozaicurile bisericii vaticane şi 'ibina din Roma, ale bisericilor Santa Măria Maggiore şi Santa Ma-ranstevere, San Paolo Fuori le Muri (1218), Baptisteriul din Flo-(1225), la Monte Casino, la Domul din Ravena (1112) etc.

ti Răsărit mai pomenim Sf. Sofia din Salonic, Rotonda Sfîntului înt (1155) şi biserica Naşterii Domnului din Bethleem (1169), apoi ca Sf. Mihail din Kiev, biserica Parigoritissa din Epir etc. Arta în c ne-a dat, în secolele XII—XIV şi tablouri portabile, cele mai pierdute, dar din cîte ne-au rămas se poate vedea frumuseţea lor, Idă cele două panduri cu ciclul marilor praznice, care se află în ii operei domului din Florenţa, medalionul Sf. Gheorghe din Lou-ltele la muzeul Ermitage din Leningrad, la Athos etc.

BISERICA IN SECOLELE XI-XV