Al bisericii ortodoxe romane
Yüklə 3,94 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- BIBLI0GRAFIE Conciliul I Vatican
- entru infailibilitatea papală
- Pentru Biserica Vechilor-Catolici
- 1. Atragerea Bisericilor ortodoxe la catolicism prin enciclici papale
- Alte mijloace ale catolicilor pentru atragerea ortodocşilor la unirea cu Roma
- Noile relaţii dintre Biserica romano-catolică şi Biserica ortodoxă
PERIOADA A ŞASEA o  n chretienne, 1862—1893, creînd în Occident o atmosferă de sim-; faţă de Biserica ortodoxă.
0 altă consecinţă mai depărtată a Conciliului I Vatican şi a spiri- 1 prea catolic al Curiei romane va fi criza mişcării moderniste de
J. Albergio, P. P. IoannoU, C. Leonardi, P. Prodi, H. Jerdin, Conciliorum oecu-:orum decreta, Freiburg im Breisgau, Bale, 1962; H. Denzinger, CI. Bannwart, iridion symbolorum, definitionum et declarationum de rebus Udei et morum, 2-a de A. Schonmetzer, Freiburg im Breisgau, 1963; Karl Mirbt, Quellen zur hichte des Papsttums und des romischen Katholizismus, 4-a Aufl., Tiibingen, p 46I—466,- Sacrosanctum Oecumenicum Concilium Vaticanum, ed. L. Petit, Martin, Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio, t. XLI/49, Arnhem ande) et Leipzig, 1923; t. L, ibidem, 1924; t. LI, ibidem, 1926; t. LII, ibidem, col. 1330—1334. Aici enciclica «Pastor aeternus», promulgată în şed. a IV-a :8 iulie 1870; t. LIII Ibidem, 1927; Studii: J. Mercier, Vingt siecles d'histoire 'atican, Paris, 1976; Gustave Thils, La primaute pontificale. La doctrine du an I. Les voies d'une revision, Gembloux, 1969 ; Francis Dvornik, Histoire des Ies. De Nicee ă Vatican II. Traduit de l'americain par Soeur Jean-Marie. O. P., elle edition augmentee, Paris, Editions du Seuil, 1966; R. Metz, Histoire des les, Paris, 1964; Roger Aubert, Vatican I. (Histoire des conciles oecumeniques, l), Paris, 1964; Idem, L'Ecclesiologie au concile du Vatican I, în «Le Concile ; conciles», Chevetogne, 1960 ; C. Dumeige, Histoire des Conciles oecumeniques, 1963; H. Rondet, Vatican I. Le concile de Pie IX. La preparation. Les me-s de travail. Les schemas restes en suspension, Paris, 1962; Idem, Vatican I, 1962, 220 p.; Leone Dehon, Diario del Concilio Vaticano I a cura di Vin- Carhone. Roma, 1962 ; H. J. Margull, Die okumenischen Konzile der Christen-Stuttgart, 1961 ; F. Dvornik, The .General Councils oi the Church, London, H. Jedin, Breve histoire des conciles, Paris, 1960; L. Beauduin, L'Unite de :e et le concile du Vatican, în «Eglise et Unite» (Coli. Catholicite), Lille, 1948, —56; C. Buttler—H. Lang, Das Vatikanische Konzil. Seine Geschichte von geschildert in Bischoi Ullathornes Brielen, dritte Aufl., Munchen, 1933; C. r, The Vatican Council, London, 1830; E. Campana, II Concilio Vaticano I, în părfi, Lugano, 1926; P. Mourret, Le concile de Vatican d'apres des documents s, Paris, 1925; Idem, Le concile de Vatican, Paris, 1919; Hrys. Papadopoulos, ateîov tou âuiaxorcou Pcom^C- 'IdToptr.'rj ■x.otl xptxix'fl f«XeTi]. Atena, 1930. 'entru papa Pius II t. Aubert, Le pontificat de Pie IX, 1846—1878, Paris, 1964; Idem, Le pontificat 3 IX (Histoire de l'Eglise sous la direction de Aug. Fliche et V. Martin, t. Paris, 1952; Ch. Pouthas, Le Pontificat de Pie IX, Paris, 1954; E. S. Hales, C A Study in European Politics and Religion in the XIXth. century, London, 'entru infailibilitatea papală fasler, August Bernhardt, Die Umiehlbarkeitsdefinition des Ersten Vatika-n Konzils und die Geschichtswissenschait, Stuttgart, 1976; B. Tierney, Ori-of papal iniaillibilitY 1150—1350, Leiden, 1972, 308 p.; H. Kiing, Intaillible ? iterpellation (Unfehlbar ? Eine Frage), 1970, Trad. par H. Rochais, Paris, 1971 ; Uibilite. Son aspect philosophique et theologique par : E. Castle, S. Cotta, V. u, K. Rahner ete, Paris, 1970, 584 p. i limba româna : r. M. Neamţu, Controversă între catolici asupra infailibilităţii în Biserica Ro- în «Mitropolia Olteniei», XXV (1973), nr. 7—8, p. 681—684; Viorel Ioniţă,
BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA t Mitropolitul Maximos al Sardelor,na).aiov.adoliyniixbi xctî 'Op8o5o££a,ed. 2-a, Atena, 1966 ; Urs Kury, Die Altkatolische Kirche, ihre Geschichte, ihre Lehre, ihr Anliegen, Berna, 1966; D. Clement Lialine, V ieux-catholiques et orthodoxes en quete d'une union depuis trois quarts de si'ecle, în «Istina», 1958, nr. 1, p. 22—56; J. Karmiri 'OpBoSoSîa xat IIaXc«o-/.a6o>axiau In limba română: Mărturisirea de credinţă» a Conferinţei internaţionale de la Utrecht şi Berna, tiad. de Pr. Ion Săbăduş în «Ortodoxia», XXIII, (1971), nr. 4, p. 650—657; Pr. Prof. Ioan G. Coman, Biserica ortodoxă şi Biserica veche-catolică, în «Mitropolia Banatului», XVII (1967), nr. 4—6, p. 244—258; Idem (Coman), Biserica ortodoxă şi Biserica veche-catolică. Privire asupra raporturilor dintre ele pe o perioadă de circa un secol (1874—1966), în «Mitropolia Banatului», XVIII (1967), nr. 4—6, p. 237—262; Pr. Prof. M. Chialda, Situaţia actuală a Bisericilor vechi-catolice, în «Ortodoxia» XVIII (1966), nr. 4, p. 625—627; Idem, încercările de apropiere între Biserica ortodoxă şi Biserica vechilor-catolici, în «Ortodoxia», XVIII (1966), nr. 3, p. 319—356; Doctorand Ioan Săbăduş, Canonicitatea ierarhiei de la Utrecht, în «Ortodoxia» XX (1968), nr. 1, p. 62—73 ; Diac. Doctorand Miron V. Mihut, «Aspectul canonic al raporturilor Bisericii ortodoxe cu Biserica veche-catolică*, în «Ortodoxia», XIX, (1967), nr. 3, p. 366—380; Diacon Anatolie Lefter, Biserica vechilor catolici şi Biserica ortodoxă, în «Mitropolia Ardealului» XI (1966), nr. 9—10, p. 604—629; Pr. Prof. Liviu Stan, Ortodoxia şi vetero-catolicismul, în «Mitropolia Olteniei», XIII (1961), nr. 7—9, p. 635-^644. Biserica romano-catolică şi Orientul creştin. Misiunile catolice * 1. Atragerea Bisericilor ortodoxe la catolicism prin enciclici papale După Revoluţia Franceză din 1789, Biserica romano-catolică, strîm-torată de protestantism şi de Biserica anglicană în vestul şi nordul Europei, s-a străduit pe toate căile şi prin toate mijloacele spre a cîştiga în Răsărit, în dauna Bisericii ortodoxe, ceea ce pierduse în Apus. în tendinţa ei de dominare şi expansiune spre Orient, Biserica romano-catolică s-a sprijinit îndeosebi pe puterile catolice, Franţa şi Imperiul austro-ungar, precum şi pe Bisericile unite cu Roma, smulse prin avantaje şi alte momeli atrăgătoare Bisericilor ortodoxe. Odată cu marele avînt dat activităţii misionare catolice în secolul XIX, papa Grigorie XVI (1831—1846) a acordat o deosebită atenţie «convertirii ortodocşilor», uitînd el că Biserica ortodoxă nu poate fi o «terra missionis», deoarece, dintre toate Bisericile din lume, ea este * PERIOADA A ŞASEA a Urmaşul său, papa Pius IX (1846—1878) înfiinţa încă de la începu-1 pontificatului său, în 1847, un patriarhat latin pentru Ierusalim şi ilestina, cu obligaţia ca patriarhul ales, preotul genovez Giuseppe derga, să rezide permanent acolo, cu misiunea de a întreţine vie pro-ganda între ortodocşi pentru catolicism. în anul următor, a invitat Bisericile ortodoxe la unire cu Roma in enciclica «Ad Orientales, in Suprema Patrie Sede», din 6 ianuarie 48, pentru a realiza, cum gîndea el, «întoarcerea Orientului prin ientali». Enciclicei «Ad Orientales» i-au răspuns cu demnitate patriarhii şi -arhii Răsăritului, în frunte cu patriarhul ecumenic Antim VI (1845 1848 ; 1853—1855), printr-o lungă şi documentată Scrisoare, în 6 mai 48, cu titlul : Epistola enciclică a Bisericii una, sfîntă, universală şi lostolică, combătînd documentat erorile şi inovaţiile dogmatice intro-ise de Biserica romano-catolică de la schisma din 1054 pînă atunci. Combătînd astfel tendinţa episcopilor Romei de a introduce dogme i în Biserică, ierarhii Răsăritului scot în relief că «Ia noi — în Bise-:a ortodoxă, — n-au putut nici sinoadele să introducă lucruri noi, ■ntru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul suşi, care vrea ca credinţa să rămînă veşnic neschimbată şi la fel ca Părinţilor săi..» (cap. XVII). In acţiunea de atragere a Bisericii ortodoxe la catolicism, papa us IX s-a servit de concursul neprevăzut al unui aventurier confe-mal, Iacob G. Pitzipios, profesor grec la şcoala Patriarhiei Ecumeni-din Constantinopol (1800—1805), care, în urma unei neînţelegeri cu triarhul Calinic IV (1808—1809) deveni un apărător înfocat al unirii Roma. Iacob Pitzipios a propus papei Pius IX un plan de unire a sericilor şi a înfiinţat, la 12 octombrie 1853, Societatea Orientală pen-i unirea tuturor creştinilor din Orient, aprobată de papă în 1855. Doi, sub auspiciile Sacrei Congregaţii De propaganda fide, înfiinţată în 22 de papa Grigorie XV (1621—1623), Iacob Pitzipios publică lucra-a L'Eglise Orientale, Roma, 1855, socotită atunci manual normativ ntru promovarea unirii cu ortodocşii. Dar cum Pitzipios s-a lămurit repede asupra intenţiilor şi scopu-or papale în Răsăritul ortodox, renunţă la catolicism şi scrise acum ntra «românismului», lucrarea Le Românisme, Paris, 1860, pe care o cotea de acum înainte «un nou testament politic». Răsăritenii s-au îndepărtat şi mai mult de Roma papală cînd au at cunoştinţă că papa Pius al IX-lea a proclamat la 8 decembrie 1854 gma Immaculata conceptio Beatae Mariae Virginis = Imaculata con-pţie a Sfintei Fecioare Măria, prin care afirmă că Sfînta Fecioară s-a scut fără păcatul originar, inovaţie dogmatică străină Ortodoxiei. întoarcerea lui Iacob Pitzipios la Ortodoxie făcu pe papa Pius IX înfiinţeze o altă organizaţie care să lucreze pentru unirea Bisericilor trivit cu interesele catolicismului. Prin «breve»-le : «Romani ponti- ■es», din 6 ianuarie 1862 şi «Amantissimus humani generis Redemp- BISERICA IN EPOCA MODEHNA ŞI CONTEMPORANA 36; l  oris», din 8 aprilie 1863, Pius IX înfiinţa pe lîngă Sacra Congregaţie «De propaganda fide», o secţie specială numită «Pro negotiis ritus ori-entalibus», care să se ocupe cu problemele ritului oriental, secţie care a fost menţinută şi de papii următori.
La invitaţia făcută răsăritenilor de papa Pius IX spre a participa la lucrările Conciliului I Vatican din 1869—1870, ortodocşii au refuzat cu demnitate, răspunzînd că acest conciliu priveşte exclusiv Biserica romano-catolică. Reîntoarcerea Răsăritului la Roma a fost şi idealul pontificatului papei Leon XIII (1878—1903), cum rezultă din enciclicile şi actele sale Astfel, pentru a atrage pe slavii ortodocşi la catolicism, prin enciclice Grande munus, din 30 septembrie 1880, Leon al XlII-lea a proclamat drept sfinţi catolici pe sfinţii Kiril (f 879) şi Metodiu (f 885), «Apostolii slavilor». Spre a arăta preţuirea sa faţă de cultul Bisericii ortodoxe palpa Leon al XlII-lea, la 12 aprilie 1881, prin decretul Orientalium Ecclesiarum ritus, a restabliit ritul bizantin în mînăstîrea catolică Grot-taferrata de lîngă Roma. Apoi, în anul următor, la 10 iunie 1822, prin scrisoarea apostolică «In supremo», suprimă titlul onorific dat unoi episcopi catolici care-şi exercitau funcţia lor «in partibus infidelium» în ţările ortodoxe. De asemenea, spre a fi pe placul ortodocşilor, în 1890 a proclamat ca sfînt catolic pe Sfîntul Ioan Damaschin (f 749). în enciclica Praeclara gratulationis, din 20 iunie 1894, Leon XII invita pe creştinii din Răsărit «să se întoarcă la Roma», iar ca întoarcerea să fie cît mai agreabilă ortodocşilor, în enciclica «Orientalium dignitas», din 30 noiembrie 1894, vorbea de păstrarea riturilor răsăritene, periclitate — zicea el — de abuzurile misionarilor latini. Cu toate mustrările adresate acestor misionari latini, nu se sfia totuşi să numească pe ortodocşi «eretici». Enciclicei «Orientalium dignitas» i-a răspuns documentat patriarhul de Constantinopol Antim VII (1895—1896), în 1895, printr-o Enciclică sinodală, în care accentuează : «Biserica noastră ortodoxă este găti să primească orice propunere de unire, numai dacă episcopul Romei vî îndepărta pentru totdeauna multele şi diferitele inovaţii neevanghelice introduse în Biserica sa şi se va întoarce pe terenul celor şapte Sinoad* ecumenice». Prin enciclica «Christi nomen», din 24 decembrie 1894, papa Leor al XlII-lea recomanda instruirea clerului catolic «pentru readucere: răsăritenilor în staulul Romei», iar printr-un motu proprio «Optatissi me...» din 19 martie 1895, a creat o comisie de cardinali, prezidată d« el însuşi, pentru «revenirea» creştinilor ortodocşi la Roma De asemenea, prin enciclica «Satis cognitum», din 29 iunie 1896 papa Leon XIII cerea ortodocşilor «să revină la Roma». A fost primul papă care, prin acel breve : «Provide matris», din î mai 1895, şi prin enciclica «Divini illud mundi», din 9 mai 1897, a pro pus o rugăciune pentru unitatea creştinilor. Problema unirii creştinilor a preocupat atunci şi Ortodoxia, cum s< vede din enciclica patriarhului ecumenic loachim III (1878—1884 1801—1912), trimisă Bisericilor ortodoxe. Papa Pius X (1903—1914) s-a ocupat mai puţin de problema unirii îsăritenilor cu Roma decît înaintaşul său. Această preocupare s-a intensificat sub pontificatul papei Bene- ict XV (1914—1922), care, prin motu proprio : «Dei providentis», din mai 1917, a transformat secţia Pro negotiis ritus orientalis din Con- regaţia pentru propagandă, în Congregatio pro Ecclesia orientali, iar rintr-un alt motu proprio, «Orientis catholicis», din 15 octombrie 1917, creat Institutum pontificium orientale = Institutul pontifical orien- Dlta cunoaşterea, interesul şi înţelegerea faţă de creştinătatea răsări- ană prin învăţămînt şi publicaţii la nivel universitar». El a propus . ortodocşii să nu mai fie numiţi «schismatici». După primul război mondial (1914—1918), problema unirii Biseri-lor a fost din nou în preocuparea Patriarhiei Ecumenice. Astfel, mi-opolitul Dorotei de Brusa, locţiitor de patriarh ecumenic, a propus ianuarie 1920, printr-o Enciclică Sinodală trimisă tuturor Bisericilor eştine din lume, să renunţe la polemicile lor confesionale şi la pro-litism, pentru a se putea realiza astfel o mai strînsă colaborare şi în-iegere între ele. Papa Pius XI (1922—1939) s-a străduit, dar fără succes, să aducă pe ;odocşi, cum pretindea el, la «staulul Romei». Astfel, într-o scrisoare, Equidem Verba, din 21 martie 1924, adresată nedictinilor, el invita să acţioneze «pentru lucrarea de restaurare ionistă». In enciclica «Quam primas», din 11 decembrie 1925, prin care papa as XI instituia sărbătoarea lui Hristos-Rege, vorbind despre regali-ea lui Hristos, enunţa principiile ierocraţiei papale, care confirmă ■ea de dominaţie şi expansiune în lume a catolicismului. Cu România, papa Pius XI a încheiat, la 10 mai 1927, un concor-;, ratificat la 7 iulie 1929, cel mai dezvoltat şi mai complet, în com-•aţie cu alte concordate, care a fost denunţat de statul român la 18 ie 1948. Pentru a face dovada de simpatie faţă de ortodocşi, papa Pius XI exprima, la 9 ianuarie 1927, astfel : «Nu se cunoaşte îndeajuns — mea el la Federaţia catolicilor universitari italieni, despre creştinii Orient — tot ce se află preţios, bun şi creştinesc în resturile ve-ului adevăr catolic. Bucăţile desprinse dintr-o rocă auriferă conţin ;le aur. Vechile creştinătăţi ale Orientului păstrează o atît de adevă-î sfinţenie, încît ele merită nu numai respectul, ci întreaga noastră patie». Numai că papa Pius XI nu voia să recunoască faptul că Bi-cile ortodoxe ale Răsăritului nu sînt «bucăţi desprinse dintr-o rocă», •înt însăşi roca, adică Biserica cea adevărată a lui Hristos. Prin enciclica «Rerum orientalium», din 8 septembrie 1928, papa s XI lansa metoda zisă «psihologică» pentru convingerea ortodocşi-spre a se întoarce la Roma. Succesorul său, papa Pius XII (1939—1958), prin enciclica «Sum-pontificatus», din 20 octombrie 1939, considera că necatolicii sînt în a trupului lui Hristos, identificat cu Biserica Romei, şi cerea reîn- cerea lor în «staulul lui Petru». BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA 325 A La 1 noiembrie 1950, papa Pius XII a proclamat o nouă dogmă : «Assumptio corporis beatae Mariae Virginis in coelum» = înălţarea cu trupul la cer a Sfintei Fecioare Măria, mărind astfel numărul deosebirilor dogmatice dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, fapt care a nemulţumit pe ortodocşi, deoarece făcea din Sfînta Fecioară o «corredemptrix» (= împreună mântuitoare cu Hristos) a neamului omenesc. Biserica Ortodoxă respinge această nouă dogmă căci, după cuvîntul Sfîntului Apostol Pavel, «Unul este mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: Cel ce S-d făcut om, Hristos Iisus (I Tim. II, 15). Dacă s-ar admite această dogmă, în loc de un Mîntuitor, am avea doi. în cinstea Sfintei Fecioare Măria, papa Ioan Paul al II-lea (1978) a publicat la 25 martie 1987 enciclica «Redemptoris Mater», pentru a sărbători în Biserica romano-catolică anul marial. Prin enciclica «Sempiternus Rex», din 8 septembrie 1951, publicată cu ocazia aniversării a 1500 de ani de la Sinodul al IV-lea ecumenic din Calcedon (451), papa Pius XII insista asupra «bogatei surse de binefaceri pe care ar procura-o întoarcerea Răsăritului la Biserica Romei, pentru folosul comun al creştinătăţii». Această enciclică, ca şi altele din trecut, prin tonul ei neirenic şi neecumenic, a iritat Biserica ortodoxă. 2. Alte mijloace ale catolicilor pentru atragerea ortodocşilor la unirea cu Roma au fost : politice, culturale, materiale, evenimentele favorabile, ca şi situaţiile grele în care s-au aflat unele dintre Bisericile ortodoxe. Astfel, pe la 1860, au reuşit să atragă la catolicism cîteva mii de bulgari, cărora papa Pius IX le numi un arhiepiscop în persoana lui Iosif Sokolsky pe care apoi poliţia rusă ţaristă 1-a dus, la 18 iunie 1860, la Odesa şi 1-a ţinut sechestrat într-o mînăstire din Rusia. In 1906, arhiepiscopul latin din Sofia (Bulgaria), care n-avea jurisdicţie decît peste cîteva mii de bogomili convertiţi, propuse statului bulgar trecerea la catolicism. In timpul ocupaţiei hitleriste a Croaţiei (1941—1944), condusă atunci de Ante Pavelici, catolicii fanatici din Croaţia s-au dedat la durităţi nemaicunoscute faţă de credincioşii ortodocşi din Istria şi de la graniţa Croaţiei cu Serbia, pentru că nu voiau să treacă la catolicism. O intensă propagandă au desfăşurat romano-catolicii în ţările ortodoxe prin institute şi şcoli de toate gradele. Astfel, chiar înainte de sfîrşitul primului război mondial (1914—1918), papa Benedict XV (1914 —1922) a înfiinţat la Roma, la 15 oct. 1917, cum am mai arătat, Insţi-tutum Pontificium Orientale, pe care 1-a pus sub conducerea benedic-tinilor, apoi a iezuiţilor, anexîndu-1 Institutului biblic pontifical cu menirea de a promova opera unirii prin studii şi publicaţii. Pentru rutenii uniţi cu Roma în 1596, la Brest-Litowsk, Curia romană înfiinţa un Collegium Ruthenicum, deschis la 1897. •Q PERIOADA A ŞASEA L La Roma, s-a ţinut, între 2—6 mai 1937, primul Congres interna-onal pentru Orientul creştin, în care s-au făcut constatări şi propuneri •feritoare la intensificarea propagandei unioniste în Orientul creştin. Congregaţia assompţioniştilor, înfiinţată în 1880, s-a străduit pen-u cîştigarea Răsăritului ortodox prin şcoli cu internate şi capele, prin utoare materiale şi prin organizarea de pelerinaje. Romano-catolicii i înfiinţat şi multe alte congregaţii şi mînăstiri, iar misionarii cato-:i din Răsărit, pentru a atrage pe ortodocşi, au adoptat practicile or-doxe : barba, costumul preoţesc, împărtăşirea sub ambele forme etc. Asompţioniştii au editat din 1897 revista «Echos d'Orient», condusă ; Institutul francez de înalte studii bizantine, avînd sediul în 1937 la adi-Keuy (Calcedon), după aceea la Bucureşti, apoi la Paris. în Apus, a activat, îndeosebi printre ruşii ortodocşi, gruparea be-îdictinilor din Belgia, sub conducerea lui Dom Lambert Beauduin, care înfiinţat în 1925 mînăstirea Amay-sur-Meuse, în Belgia, transferată )oi, în 1939, la Chevetogne, unde se află şi azi. Din aprilie 1926, aceştia iblică revista Irenikon, care se consacră problemei unirii Bisericilor. Se aud, e drept, mai rar, şi unele voci de preţuire adevărată faţă î Biserica ortodoxă. Astfel, Fr. Heiller, cunoscut istoric şi dogmatist irman, într-o comunicare din august 1928, cu titlul Mişcări religioase catolicismul roman actual, afirma că Biserica romano-catolică trebuie ajungă să recunoască «harismele proprii ale Bisericilor răsăritene şi ranghelice», care, împreună cu Biserica romano-catolică, să ajute la nele Bisericii universale. De aceea, acţiunea de unire a Bisericilor ebuie să tindă la o apropiere a corpurilor eclesiastice, şi nu la un pro-litism individual care este păgubitor tuturor Bisericilor. Pentru ■easta trebuie să se depăşească obstacolele create de hotărîrile dog-atice proclamate în Conciliul I Vatican din 1870 şi, bineînţeles, adău-im noi, trebuiesc înlăturate şi piedicile create de hotărîrile dogmatice e Conciliului II Vatican (1962—1965). Cel care prin studiile şi publicaţiile sale arată faţă de Biserica todoxă un «suflet frăţesc» şi «un spirit irenic» e cunoscutul dogmatist ancez Y. M. Congar, care scoate în evidenţă rudenia de credinţă din-s Biserica ortodoxă şi Biserica romano-catolică, exprimîndu-se astfel : ?u creştinii din Orient, într-adevăr, aproape totul ne este comun. Sîn-m, orice ar fi, din aceeaşi familie, căci avem aceiaşi Părinţi şi mîncăm eeaşi pîine : nu numai Euharistia ne este comună, ci toate Tainele, iltul Sfintei Fecioare şi al sfinţilor, succesiunea apostolică în episcopat, adiţia ascetică şi mistică, formele rugăciunii... Cit priveşte dogmele,
In general, însă, cu toate metodele folosite, propaganda catolică în Răsăritul ortodox n-a înregistrat rezultatele aşteptate. Chiar romano-catolicii au recunoscut aceasta în 1939, cînd au sărbătorit 500 de ani de la conciliul unionist de la Ferrara—Florenţa (1438—1439). Prin metodele lor vechi sau noi, oricît de bogat au fost susţinute pe plan politic, cultural şi financiar, romano-catolicii n-au făcut decît să irite şi mai mult spiritele şi să răcească raporturile normale dintre cele două Biserici. Zîzania strecurată de Roma papală între fraţii de credinţă ortodoxă, prin uniaţie, a întărit şi mai mult sentimentul de preţuire al credincioşilor din Răsărit faţă de Ortodoxie, în Polonia, Ucraina, Rusia-subcarpatică şi România. 3. Noile relaţii dintre Biserica romano-catolică şi Biserica ortodoxă Este drept că, sub papa Ioan XXIII (1958—1963) care cunoştea bine Ortodoxia, ca fost nunţiu papal la Sofia, între 1925—1937, apoi delegat apostolic în Turcia şi Grecia, între 1937—1944, raporturile dintre cele două Biserici cunosc o dezvoltare mai normală, favorabilă dialogului teologic. Astfel, mitropolitul Iacob de Malta a făcut o vizită papei Ioan XXIII, în numele patriarhului Atenagora I (1949—1972) de Con-stantinopol, la 14 februarie 1959; prima vizită oficială făcută de un ierarh din partea Patriarhiei Ecumenice după schisma din 16 iulie 1054. In 5 iunie 1960, papa Ioan XXIII a creat prin motu proprio : «Su-perno Dei nutu...», Secretariatul pentru unitatea creştină, cu scopul expres ca «cei separaţi de acest scaun apostolic (Roma), să găsească mai uşor calea pentru rezolvarea problemei unităţii». Problema unirii Bisericilor s-a discutat şi în cele trei Conferinţe panortodoxe de la Rodos, în 1961, 1962 şi 1964.' Astfel, Conferinţa I-a de la Rodos, din 24 septembrie — 1 octombrie 1961, a hotărît «cultivarea de raporturi în spiritul dragostei lui Hristos cu Biserica romano-catolică». Conferinţa a doua de la Rodos, 24—29 septembrie 1962, a hotărît, în principiu, iniţierea unui dialog pe picior de egalitate între Biserica ortodoxă şi Biserica romano-catolică. Unele Biserici ortodoxe, în frunte cu Patriarhia Ecumenică de Con-stantinopol, au trimis observatori la cele patru sesiuni ale Conciliului II Vatican (1962—1965). După sesiunea a doua a Conciliului II Vatican, 29 septembrie — 4 decembrie 1963, a avut loc, la 4—6 ianuarie 1964, întîlnirea istorică de la Ierusalim dintre patriarhul Atenagora I al Constantinopolului şi papa Paul VI, care au discutat asupra posibilităţilor de apropiere dintre cele două Biserici. Urmarea concretă a acestei întîlniri a fost ridicarea anatemelor din 16 şi 20 iulie 1054, care s-a făcut printr-o declaraţie
La doi ani după închiderea Conciliului II Vatican, a avut loc vizita papei Paul VI, în 25—26 iulie 1967, la Constantinopol şi Ei'es, urmată, ca răspuns, de vizita patriarhului Atenagora I, între 26—28 octombrie 1967, la Roma. Aceste vizite au contribuit într-o mare măsură la ameliorarea raporturilor dintre cele două mari şi vechi Biserici ale creştinătăţii. La întrunirea Comisiei pan-ortodoxe de la Chambesy—Geneva, dintre 20—28 august 1968, s-a instituit o comisie sinodală pan-ortodoxă specială pentru începerea dialogului cu Biserica romano-catolică. La rîndul său, papa Paul VI a creat, la 14 decembrie 1975, o comisie teologică specială din partea Bisericii romano-catolice pentru pregătirea dialogului cu Biserica ortodoxă. In anul următor, 1976, Comisia preconciliară pan-ortodoxă, creată în ianuarie 1976 de patriarhul ecumenic Dimitrie, a recomandat instituirea unei Comisii teologice inter-ortodoxe în vederea pregătirii dialogului teologic cu Biserica romano-catolică. Comisia specială interertodoxă s-a întrunit la Chambesy — Geneva în două sesiuni, 21 şi 25 iunie şi 14 şi 18 noiembrie 1977, spre a discuta punctele de apropiere dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica romano-catolică. Intre 27 martie şi 1 aprilie 1978 s-a întrunit la Roma prima reuniune a grupului mixt de coordonare ortodox şi romano-catolic pentru a discuta întocmirea unui plan comun pentru începerea dialogului teologic dintre cele două mari Biserici («Biserica Ortodoxă Română», anul XCVI, 1978, nr. 7—8, p. 710; «Episkepsis», 10 (1979), no. 203, 1 fevrier, poz. 4). Papa Paul VI a încetat din viaţă la 6 august 1978. Succesorul său, Ioan Paul I, a fost instalat la 3 septembrie şi a decedat la 29 septembrie 1978. La 16 octombrie 1978, conclavul celor 111 cardinali întruniţi în cetatea Vaticanului a ales Papă pe arhiepiscopul polonez de Krakovia, Carol Wojtyla, sub numele de Ioan-Paul II, care a fost întronizat în mod solemn la 22 octombrie 1978, fiind primul papă de origine poloneză pe Scaunul Romei, fapt care a bucurat foarte mult poporul polonez, în majoritate de religie romano-catolică. Noul papă, pînă la alegerea sa ca şef suprem al Bisericii romano-catolice din întreaga lume, şi-a desfăşurat activitatea ca arhiepiscop de Krakovia, în Polonia care numără în hotarele sale peste un milion de ortodocşi, încît cunoaşte foarte bine relaţiile dintre ortodocşi şi romano-catolici şi se speră ca acestea să devină şi mai strînse, iar în final să se ajungă la unirea celor două mari Biserici. In acest scop, Papa Ioan Paul al II-lea a făcut o vizită în Turcia, între 28 şi 30 noiembrie 1979, fiind primit în ziua de 29 noiembrie de preşedintele Turciei ?i de guvernul turc, iar în ziua de 30 noiembrie, fiind primit în cate-irala Patriarhiei Ecumenice, la Constantinopol, de Sanctitatea Sa Pa- BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA t Scoţând în relief natura raporturilor frăţeşti dintre cele două Biserici, papa Ioan Paul II a declarat că vizita sa se situează pe deschiderii iniţiate de papa Ioan al XXIII-lea, continuată apoi în strălucitor de predecesorul său, papa Paul al Vl-lea, care a vizitat Sfîntă între 4—6 ianuarie 1964, unde s-a întîlnit cu patriarhul A gora I, apoi a vizitat Patriarhia de Constantinopol, în zilele de 1 26 iulie 1967. Vizita sa la Patriarhia Ecumenică, — a declarat papa Paul al II-lea — «demonstrează importanţa pe care Biserica rom catolică o acordă dialogului teologic care va începe cu Biserica ortoc Trebuie să refacem contextul înainte de a reface împreună tex Această perioadă a fost pe drept numită dialogul dragostei. Acest dl a permis luarea de cunoştinţă a profundei comuniuni care ne un deja şi face ca noi să ne putem privi şi trata ca Biserici surori». Ca răspuns la cuvântarea Papei Ioan Paul al II-lea, Patriarhul menic Dimitrios a declarat, între altele, că cele două Biserici «i într-o fază nouă a confraternităţii noastre, o fază serioasă şi importa al cărei rezultat va influenţa întregul nostru mers spre scopul v unitatea. Noi intrăm în faza dialogului teologic oficial între cele c Biserici: romano-catolică şi ortodoxă». După aceste declaraţii, Patriarhul ecumenic Dimitrios I a anu crearea a două comisii teologice de către cele două Biserici, care, forma unei Comisii teologice mixte ortodoxo-catolică, va începe dialc teologic. în Declaraţia comună, dată cu acest important prilej, Sanctite lor au scos în relief că «acest dialog teologic are ca scop nu numai greşul pentru restabilirea deplinei comuniuni între Bisericile su\ romano-catolică şi ortodoxă, ci şi contribuţia la dialogurile multiple se vor desfăşura în lumea creştină, în căutarea unităţii sale» (L'Osser tore Romano», nr. 49 (1954) din 4 dec. 1979, în limba franceză). Comisia mixtă ortodoxo-catolică pentru dialogul teologic s-a întri între 29 mai — 4 iunie 1980, în insula Rodos, spre a discuta deosebii dogmatice, cultice şi canonice dintre cele două mari Biserici. O ne întrunire a fost programată pentru luna mai 1981 la Regensburg, | Germania apuseană («S.O.P.», nr. 47, aprilie 1980, şi «Biserica Ortodc Română», 1980, nr. 5—6, p. 265). E de dorit ca apropierea şi colaborarea dintre cele două mari muri ale Bisericii universale să crească şi mai mult, spre a se ajur la unitatea care a existat în primul mileniu creştin, pînă la schisma 16 iulie 1054, când nu se făcea deosebire între Biserica de Răsărit | Biserica de Apus, deoarece credinţa era una şi aceeaşi. Pentru aceas spre a se ajunge la unirea celor două Biserici, e nevoie de o deschid* mai largă şi de colaborarea pe picior de- egalitate, aşa cum, pe buj dreptate, scrie dogmatistul Hans Kiing (n. 1928) : «Nu poate fi vorj de «întoarcere» numai pentru «alţii», ca şi când noi n-am avea nici] responsabilitate, ca şi cînd «alţii» n-ar avea nimic să ne ofere» (H. Kiir Konzil und Wiedervereinigung..., Freiburg, 1960, p. 84). 24 — Istoria Bisericească Universală Voi. II
In Biserica romano-catolică, misiunea internă e legată de pastoraţie o fac atît preotul de parohie cît mai ales ordinele şi congregaţiile ligioase. în sînul catolicismului, au fost înfiinţate după 1800, peste :0 de ordine şi congregaţii, din care peste 330 sînt feminine (e drept unele au un număr restrîns de membri). Ele se ocupă de educaţie învăţămînt, precum şi de ajutorarea aproapelui, de grija faţă de săraci, Jnavi şi bătrîni. O grijă deosebită se arată în Biserica romano-catolică faţă de fa-ilie, care se realizează prin vizita preotului la domiciliu, măcar o dată an, cu scopul de a stimula mergerea la biserică, dar mai ales pentru introduce în familie spiritul creştin. S-au format pentru aceasta numeroase asociaţii de mame şi fete b numele general de «surori», dintre care amintim : Şcoala surorilor întului Iosif înfiinţată la Cluny, în Franţa, în 1807 ; Surorile Bunului istor, Surorile consacrate Providenţei (1829), Micile Surori ale săra-or — asociaţie înfiinţată în Franţa, în 1840, de bretona J. Jugan Î92—1879) —, Surorile Sfintei Familii (Măria, Iosif, Iisus) — fondată 1842 —, Surorile Copilului Iisus (1846) — înfiinţată în Anglia de Connally, o anglicană trecută la catolicism —, Surorile Bunului Sa-irinean (1857), Surorile Sfîntului Iosif (1866), Surorile inimii ima-late a Măriei (1871), Surorile Sfintei Cuminecări (1891), Surorile mi-inii la domiciliu în America (1952) = Home Mission of America lenmary Sistors) ş.a. Călugăriţele vincenţiene — după numele St. Vincent de Paul >76—1660) — şi elisabetane se răspîndesc, către 1850, în tot Apusul olic, organizînd spitale şi aziluri. Pe toate le-au întrecut însă socie-ile de «surori de caritate», fără vot călugăresc, organizate, după 1860, englezoaica Florence Nightingale, care a creat şi primele şcoli pro-ionale în acest sens. Dintre societăţile de bărbaţi, amintim pe aceea a Sfîntului Vincent Paul, înfiinţată în Franţa de A. Fr. Ozanam (f 1853),' în 1833, cu pul îngrijirii săracilor la domiciliu, după care a urmat Societatea <-romăus (1845), pentru răspîndirea de cărţi bune ; Societatea Boni-iu şi Iosif (1850), pentru îngrijirea catolicilor din străinătate ; So-tatea St. Michael, pentru rugăciune şi milostenie ; Societatea «Bu-ui Păstor», pentru ocrotirea fetelor căzute (1883).
Reînnoirea misionară din secolul XIX, în sînul catolicismului, se acterizează prin înmulţirea societăţilor şi instituţiilor misionare pen- misiunea externă, încadrate direct în Sacra Congregaţie De pro-anda fide, înfiinţată în 1622 de papa Grigorie XV (1621—1623). Menţionăm că, după 1850, au luat fiinţă o serie de congregaţii şi etăţi misionare. Astfel, Libermann a înfiinţat, în 1841—1848, Con-jaţia Sfîntului Duh. După aceasta au urmat : Societatea misiunilor  străine din Milan (1850), Misionarii Sfintei Inimi (1854), Misiunile africane din Lyon (1856), Congregaţia Sfintei Inimi a Măriei (1862), Părinţii din Mill-Hill (1866), Misiunile africane din Verona (1867), Misionarii din Africa sau părinţii albi (1868), în care s-a distins cardinalul Ch. M. Lavigerie (f 1892), Societatea Cuvîntului Divin (1875), Bene-dictinii Sfintei Odila (1884), Misiunile străine din Parma (1895), Societatea Sfîntului losif din Baltimore (1892), Societatea elveţiană a Misiunilor din Betleem (1896), Misionarii de la Consolată din Turcia (1901), Societatea americană pentru misiuni străine (1911), Uniunea Misionară a clerului de la Milano (1916), creată de preotul Paul Manna ş.a.
Misiunile catolice cunosc un avînt considerabil după cel de al doilea război mondial (1939—1945), în ţările Africii. In ţările Asiei ca : India. Sri Lanka (Ceylon), Birmania, Thailanda, Vietnam, China, Coreea, Japonia, aceste misiuni întîmpină unele greutăţi. In secolul XX, s-au promulgat de episcopii Romei cinci mari en-ciclici misionare, după cum urmează : «Maximum illud», dată de papa Benedict XV, în noiembrie 1919, pentru intensificarea misiunii în China ; «Rerum Ecclesiae», promulgată de Papa Pius XI în 28 februarie 1926, pentru formarea preoţilor indigeni, urmată de hirotonirea primilor şase episcopi chinezi. Papa Pius XII a promulgat, la începutul pontificatului său, pentri; organizarea misiunilor, enciclica «Summi pontificatus», în 20 octombrie 1939, apoi enciclicile «Evanghelii praeconesv>, din 11 iunie 1951 ş: «Fidei domumy>, din 21 aprilie 1957, pentru constituirea Bisericilor indigene, conduse de propriii lor episcopi. Incepînd din 1923, preotul Lallemand a înfiinţat la Louvain, îi Belgia, săptămîni de misiologie, conduse din 1953 de P. Charlei (1883—1954). Datorită străduinţelor lui Joseph Schmidlin (1876—1944) şi Rober Streit (1875—1930), a luat fiinţă în 1911, pe lingă universitatea dir Miinster, Internationale Institut fur missionsivissenschaftliche For schungen = Institutul informaţional pentru cercetări misionare, cari publică prima revistă de misiologie creştină : «Zeitschrift fur Missions ivissenschaft» = Revista de misiologie. R. Streit a întocmit o lucrare bibliografică monumentală : Bi\ bliotheca Missionum. Pentru combaterea rasismului, Biserica romano-catolică a înfiinţa în Statele Unite Consiliul interrasial catolic (= Catholic Interracia Council) inaugurat la New York, în 1934, de J. Laforge şi negri. G. H. Hunton. Biserica romano-catolică numără printre clericii ei o serie de ierarl de culoare. La sfîrşitul Conciliului II Vatican, -în 7 decembrie 196Î ea avea 228 de episcopi neeuropeni, adică 160 asiatici şi 68 africar (R. Aubert, J. Bruls şi ceilalţi, t. V, L'Eglise dans le monde modern* Paris, 1965, p. 443).
B Epistola Enciclică a Bisericii una, slîntă, catolică şi apostolică către ortodocşii de pretutindeni, 6 mai 1848, la J. D. Mansi, J. B. Martin, L. Petit, Sacrorum conci-liorum nova et amplissima collectio, t. 40, Paris, 1909, col. 377—418, text grec şi traducere franceză; vezi traducerea în limba română de Teodor M. Popescu, cu titlul de mai sus, în «Biserica Ortodoxă Română», LIII (1935), nr. 11—12, text grec, p. 624—648; text trad. rom., p. 649—688 şi Extras, Bucureşti, 1935; Touos 'ATfiitijs, Vatican—Phanar (1958—1970). Citta del Vaticano, 1971, 734 p. (Recueil des docu-ments echanges entre le Saint Si'ege ejE le Patriarcat Oecumenique, en langue grecque et franţaise); Ion Dumitriu—Snagov, Le probleme des Roumains et le Saint Siege, în coli. «Analecta Gregoriană», Roma, 1978; S. Fedalto, La chiesa latina in Oriente, Verona, 1978, 308 p.; H. J. Stehle, Die Ostpolitik des Vatikans (1917—1975), Miinchen—Ziirich, 1975; J. Hajjar, Le Christianisme en Orient, Paris, 1962 ; W. de Vries, Orthodoxie et catholicisme. Traduit de l'allemand par J. Houel, Tournai, 1967; Idem, Rom und die Patriarchate des Ostens, Freiburg—Miinchen, 1963; Alexis Stawowski, Essai de theologie irenique, 1'Orthodoxie et le catholicisme, Madrid, 1966; G. Zananiri, Catholicisme oriental, Paris, 1966; Idem, Papes et Patriarches, Paris, 1962; J. Mayendorff, Orthodoxie et catholicite, Paris, 1965; Archimandrit Orest Kerame, Einheit mit der Orthodoxie. Meitingen bei Augsburg, 1963; Rosario F. Esposito, Leone XIII et 1'Oriente cristiano. Studio storico-siste-matico. Roma, Edizioni Paoline, 1961 ; P. Grigoriou, Sxeaetî xaGoXixwv xai âp6o86£(ov, Atena, 1968, 697 p. ; Thomas Sartory, Die Katholische Kirche und die getrennten Christen. Papst und Bischolsworte zur Wiedervereinigung im Glauben, Diisseldorf, 1957; Ivan Sofronov, Histoire du mouvement bulgar vers l'Eglise Catholique au XlX-e siecle, voi. I, Les origines (1855—1865), Rome, 1960, XXIII — 400 p.; Gio-vanni Smit, Roma e l'Oriente Cristiano. L'Azione dei papi per l'unită della chiesa, Roma, 1944; G. Hofmann, Griechische Patriarchen und Romische Păpste. Unter-suchungen und Texte, Rom, 1928. In limba română Antonie Plămădeală, vicar patriarhal, Biserica slujitoare în Siînta Scriptură, in Si. Tradiţie şi in Teologia contemporană. Extras din «Studii teologice», XXIX (1972), nr. 5—7, Bucureşti, 1972, p. 227—265; Cezar Vasiliu, Relaţiile dintre Biserica Ro-mano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, de la anunţarea Conciliului Vatican II (ianuarie 1959), pînă în decembrie 1970. Extras din «Ortodoxia», XXXIII (1976), nr. 1, p. 51—234, Bucureşti, 1976, p. 17—28; Teodor M. Popescu, Atitudinea Vaticanului ţaţă de Ortodoxie în ultimii treizeci de ani, în «Ortodoxia», I (1949), nr. 1, p. 30—90. Papii din sec. XIX—XX : C. Bastien, Les 262 papes. Les Souverains Pontiis de l'Eglise Catholique-Romaine et Apostolique, Montreal, 1982, XIV — 383 p.; Roger Aubert, // pon-tificato di Pio IX (1846—1878), 2-e edizione italiana sulla 2-a francese a cura di Giacomo Martina S. I., t. XXI de l'Histoire de l'Eglise... sous la direction de Aug. Fliche et V. Martin, Roma, Torino, 1976; J. Chelini, Les nouveaux papes, Paris, 1978; Chr. Weber, Quellen und Studien zur Kurie und zur Vatikamschen Politik unter Leo XIII, Tubingen, 1973; G. Monetti, Leone XIII, 3 voi, Roma, 1942; F. Haiward, Leon XIII, Paris, 1937; E. Soderini, II pontiiicato di Leone XIII, 3 voi., Milano, 1932—1933; W. H. Peters, The Lite oi Benedict XV, Milwaukee, 1959; F. Hayward, Un pape meconnu.- Benoîf XV, Paris—Tournai, 1955; F. Pichou, Benoît XV, Paris, 1940; P. Fernessole, Pie X. Essai historique, 2 voi., Paris, 1953; G. Jarlot, Pie XI. Doctrine et action sociale, Roma, 1973; M. de Herdreux, Dans and the man, Garden—City, 1958 ; C. Confalonieri, Pio XI visto da vicino, Torino, 1957; Leon Papeleux, Les silences de Pie XII, Bruxelles, 1980, 294 p.; Herbert Schambeck, Pius XII zum Gedăchtnis, Berlin, 1977, 768 p.; B. Schneider, Pius XII, Gottingen, 1968; L. Chaigne, Potrait et Vie de Pie XII, St. Maurice et Tours, 1966; I. Giordani, Pio XII, un grand pape, Torino, 1961 ; Constantin de Ba varia, Papst Pius XII, Miinchen, 1959; La vie de l'Eglise sous Pie XII, Paris, 1959; O. Halecki, E. Pacelli, Pope oi the peace, New York, 1951 ; P. Borgelini, // pastore angelico Pio XII, Firenze, 1948; A. Purdy, The Church oi the move. The characters and policies oi Pius XII and Johannes XXIII, London, 1966. BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA P Cultul şi viaţa religioasă în Biserica romano-catolică. Cultura teologică. Atitudinea catolicismului faţă de modernism. Conciliul II Vatican * Yüklə 3,94 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
ropolia Ardealului», XVII (1972), nr. 7—8, p. 560—571 ; Pr. Prof. D. Stăniloae, Doctrina catolică a infailibilităţii la primul şi al doilea Conciliu Vatican, în «Ortodoxia», XVII (1965), nr. 4, p. 459—492; Pr. Prof. P. Deheleanu, Erezia primatului papal. Ce Învaţă catolicii şi ce spune Biblia, în «Ortodoxia», I (1949), nr. 2—3, p. 143—170 j Diac. H. Cojocaru, Este primatul lui Petru un privilegiu de drept divin după Noul Testament ?, Sibiu, 1940.
Capitol redactat de Pr. prof. I. Rămureanu.
mai veche şi singura care a păstrat adevărul integral încredinţat ei Domnul Iisus Hristos.
a 15 august 1921, Benedict XV a înfiinţat un Institut special pen-u ruşi — Russicum ■—, iar la 20 iunie 1925 a instituit Comisia «Pro ussia», declarată autonomă la 6 aprilie 1930 şi trecută apoi, la 21 de-■mbrie 1934, la Congregaţia afacerilor bisericeşti extraordinare. în )32, papa Pius XI (1922—1939) a înfiinţat un Colegiu pentru ruteni iu ucraineni. La Roma funcţionează, de asemenea, colegii pentru greci români, fiind socotite ca «pepiniere pentru apostolii acestor neamuri» ;re a atrage pe ortodocşi la catolicism. La Grottaferrata, catolicii au fiinţat un seminar greco-albanez, din 1918.
ele principale ne sînt, într-adevăr, comune; deosebirile noastre în cîteva din ele nu sînt, cel mai adesea, de natură să facă imposibilă unitatea în credinţă şi mulţi sînt de acord că singurul punct, într-adevăr decisiv, e acela al primatului roman» (Y. M. Congar, Chretiens desunis. Principes d'un oecumenisme catholique, Paris, 1937, p. 250).
riarhul Ecumenic Dimitrios I (întronizat la 16 iulie 1972, deced 4 oct. 1991).
entru misiunile catolice :