Al bisericii ortodoxe romane

f

La loc de frunte se situează mînăstirile lui Ştefan cel Mare, Putna, ridicată la 1469 şi Voroneţul, ridicată în 1488, ambele în Bucovina.

La Putna este îngropat Ştefan cel Mare şi membrii familiei sale. In curgerea veacurilor, mînăstirea Putna a devenit un important centru cultural şi artistic renumit în Moldova şi în tot Răsăritul ortodox.

Mănăstirea Voroneţ impresionează pînă azi prin frescele sale exte­rioare, artistic executate în cursul anului 1547 sub voievodul Petru Ra-reş, care au devenit valori artistice unice, admirate în întreaga lume.

In Transilvania exista în secolul al XlV-lea Mînăstirea Rîmeţ, fără îndoială mai veche, probabil din secolul al XlII-lea, de unde unii călu­gări şi episcopi porneau la mînăstirea Sfîntul Arhanghel Mihail din Peri, în Maramureş. O inscripţie descoperită în 1975 pe al doilea strat de pic­tură al bisericii menţionează la 1377 pe arhiepiscopul Ghelasie, primul ierarh ortodox cunoscut după nume în Transilvania.

In Maramureş, exista în secolul al XlV-lea mînăstirea Sfîntul Ar­hanghel Mihail din Peri, cu siguranţă mai veche, zidită de Sas Vodă, fiul lui Dragoş Vodă, cel ce a trecut în 1359 în Moldova.'Tiii lui Sas, voievozii Baliţă (Bale) şi Drag au închinat în 1391 mînăstirea din Peri Patriarhiei de Constantinopol, în timpul patriarhului ecumenic Antonie al IV-lea (1389—1390 ; 1391—1397), care a declarat-o în august acelaşi an stavropighie patriarhală, adică a făcut-o dependentă direct de Patri­arhia Ecumenică.

In Rusia, viaţa monahală a fost puternic influenţată de Muntele Athos, cel mai însemnat centru monahal, începînd din secolul al X-lea.

La Kiev, a fost înfiinţată în secolul al Xl-lea, între 1051—1862, Lavra Pecerska (= a Peşterilor) de Antonie (f 1073), părintele mona­hismului rusesc. De aici ieşiră o serie de ierarhi însemnaţi, de teologi şi asceţi ruşi, unii veneraţi ca sfinţi, ca mitropolitul Ilarion al Kievului (1051—1054), Teodosie (f 1073), Antonie ş.a. Mitropolitul Ilarion al Kie­vului a lăsat o importantă scriere teologică, intitulată Cuvînt despre Lege şi har.

Menţionăm, de asemenea, Lavra Sfintei Treimi, numită şi Lavra Sfîntului Serghie, lîngă Moscova, ridicată în 1354 în cinstea Sfîntului Serghie de Radonej (f 1390), eroul naţional al ruşilor în luptele contra tătarilor asupritori.

Alte renumite mînăstiri au fost întemeiate în nordul îngheţat al Rusiei ca : Belozvero, Soloveţk şi Valaamo ş.a.

2. Isihasmul. Cea mai importantă dispută teologică în Răsărit, în secolul al XlV-lea, a fost disputa isihastă, numită şi palamită, după nu­mele Sf. Grigorie Palama (f 13 noiembrie 1359) sau Varlaamită, după numele adversarului isihasmului, Varlaam de Calabria (f 1350).

Ea a pornit sub influpnţa lui Pspiido-Dionisip Areopaffitiil (sec. V) şi a Sfîntului Simeon Noul Teolog (j- 1022) printre monahii din Mun­tele Athos, unde unii dintre ei se adînceăiTîn contemplaţie într-o linişte desăvîrşită : vjau/ta = linişte, termen de la care («hesychia») această mişcare şi dispută teologică a primit numele de isihasm (hesychasme).

Metoda sau practica isihastă se realiza astfel : monahii doritori de meditaţie sau contemplaţie se retrăgeau într-un ungher al chiliei, îşi aplecau bărbia în piept, cu privirea aţintită spre centrul abdomenului, de

PEBIOADA A PATRA

:ei spre buric oj).cpaX6«,şi prin concentrarea gîndului către Dumnezeu -idicau mintea mai presus de simţuri şi-şi sustrăgeau privirea de la e cele exterioare, rostind continuu rugăciunea scurtă : «Doamne Iisuse itoase, miluieşte-mă».

Prin asceză severă, concentrarea minţii şi exerciţiu continuu, islhaştii îgeau să vadă o lumină asemănătoare cu lumina necreată pe care au jt-o Sîinţii Apostoli Petru, Iacob şi Ioan la schimbarea la faţă a Min­orului pe'muntele Taborului (Matei 17, 1—8 ; Marcu 9, 2—9 ; Luca 9, -36) şi realizau astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Această ină strălucitoare nu este fizică sau materială, ci dumnezeiască. Doctrina_i§i]iastă-a_fost susţinută cu putere de Sf. Grigorie Palama >, jîntre ^:W^ ^si 132fil a trăit în Muntele. Athos^ de unde s-a retras i' într-un loc singuratic lîngă oraşul Bgreea^. în-Maredonia, greacă. El mtat accentul disputei şi practicii isihaste de la aspectul ei meto-igic la cel dogmatic.

Sf. Grigore Palama învaţă că nu este imposibil de a vedea lumina nnezeirii, necreată, imaterială şi incoruptibilă^ identică cu-lumina orului, ea fiind numai o .lucrare, o pnf>rg±P — evspŢsia şi_ ojputexe iovajMî a_Jui^Dumnezeu, care iradiază din fiintajŞa.nevăzută fără,_şă. ^ntică_cuIiarEste, deci, djeoş^irejnj^ejîinfa = ouată lui Dumnezeu invizibilă şi inaccesibilă oamenilor, căci «pe Dumnezeu nimeni nu văzut vreodată» (Ioan 1, 18 ; I Ioan 4, 12) şi puterile (= Sovâjietî) sau •giile (= evspŢetai) Şnlpjnerrpaf.p, mrp q?2g?i^jjg_g^ prin care Dum-îu Cel nevăzut se descoperă oamejiilor_T...asi^^rarărora revarsă KaruTsali îrea Sa, spre a dobîndi mântuirea, sfinţeniaşTTrîSttTnTîezelrea pîna măsura vîrstei deplinătăţii lui Hristos», cum spune Sf. Apostol Pavel s. 4, 13).

Aceste energii sau lucrări dumnezeieşti sînt comune celor trei per­ie ale Sfintei Treimi şi, prin lucrarea lor, Dumnezeu se manifestă urne. Ele nu sînt create, nici separate de fiinţa dumnezeiască, ci sînt aparate de ea, depind de ea şi se numesc uneori, de asemenea, Dum-;u sau Dumnezeire.

Fiinţa cea nevăzută a lui Dumnezeu, în adîncurile ei insondabile, îne în veci inaccesibilă raţiunii umane, iar energiile sau lucrările mezeirii sale, care se revarsă din fiinţa Sa cea mai presus de fire, mergii necreate, sînt accesibile şi minţii omeneşti şi prin ele omul e să ia cunoştinţă de Dumnezeu şi să ajungă la sfinţire şi îndum-^ire. Astfel, lumina cea necreată sau imaterială pe care au văzut-o stolii Petru, Iacob şi Ioan pe muntele Taborului nu-i Dumnezeu î fiinţă, ci Dumnezeu după lucrare.

Această doctrină nu este ceva nou în teologia Răsăritului, căci ea ire izvorul în revelaţia Noului Testament şi a Sfinţilor Părinţi greci, energiile cele necreate ale lui Dumnezeu, oamenii ajung, cum spune tul Apostol Petru, «părtaşi firii celei dumnezeieşti» Osia? xoivcovoi oî (II Petru 1, 4), iar Sf. Apostol Pavel spune «că pe cei cunoscuţi nai înainte... Dumnezeu i-a hotărît să fie asemenea chipului Fiului > ao(i[j.6ptpooî TTj? etxovTjS tou Tlo-S auxou (Rom. 8, 29), «Fiul lui Dumnezeu-jăcut om, spune Sf. Atanasie al Alexandriei (f 373) pentru ca noi

să fim îndumnezeiţi» (Cuvînt despre întruparea Logosului, Migne, P. G., XXV, 192 B).

Contra doctrinei isihaste s-a ridicat călugărul Varlaam din Calabria. Deşi în tratativele de unire dintre Biserica ortodoxă şi Biserica romano-catolică din 1339, duse la Avignon în Franţa, în timpul papei Benedict al Xll-lea (1334—1342), Varlaam a apărat cu energie doctrina ortodoxa, întorcîndu-se la Constantinopol, în 1340, el a condamnat metoda şi doc­trina isihastâ. Acum el începe să vorbească şi să scrie contra monahilor isihaşti din Muntele Athos, chiar în mod grosolan, numindu-i în de-rîdere privitori în buric, buricani, sau cu sufletul în buric — o^aXo^o/oi şi acuzîndu-i de misticism fals.

Din punct de vedere teologic, el susţinea că lumina pe care au văzut-o Apostolii pe muntele Taborului este creată, căci dacă ar fi ne­creată ar fi identică cu Dumnezeu. Dacă ar fi identică cu Divinitatea, ar fi şi ea invizibilă ca Dumnezeu.

El i-a acuzat pe isihaşti de diteism, pentru faptul că admit în Dum­nezeire existenţa a doi Dumnezei : esenţa, substanţa sau fiinţa di­vină = ooota, transcendentală şi invizibilă, şi energia = svepŢeta sau puterea = Suvocfuc divină, deosebită de cea dintîi, care ar cuprinde şi lumina taborică, aceasta fiind creată. La aceasta a răspuns Sf. Grigorie Palama, subliniind că lumina de pe muntele Taborului nu-i Dumnezeu după esenţă sau fiinţă, ci Dumnezeu după lucrare, este ceva strîns legat de Dumnezeu, este o curgere a harului dumnezeiesc care iradiază din fiinţa lui Dumnezeu şi se revarsă peste cei credincioşi. Harul există din eternitate, ca şi ipostasurile sau persoanele treimice, dar nu este creat, ci iradiază în chip personal din Dumnezeu. Datorită harului, omul ajunge la curăţie, sfinţenie şi îndumnezeire.

SinoduŢjfinut la^Cop^tant.inopol în 1341fs-a pronunţat pentru isi-haşti. Variaam, fiind condamnat, plecă în Italia, trecu la Biserica latină şi ajunse, în 1342, episcop de Gerace, în sudul Italiei, unde continuă să atace violent nu numai isihasmul, ca metodă şi doctrină, ci şi Ortodoxia pe care o apărase în 1339 la Avignon, în Franţa, în tratativele de unire dintre cele două Biserici.

După 1341, lupta împotriva isihasmului au continuat-o Grigorie Achindin şi Nichifor Grigoras (f 1360), un discipol al lui Varlaam.

Isihasmul avea în Bizanţ şiadyersari politici de temut în persoana
împărătesei^TTa'de^Sâvoîli (f (Î3jjb ^văduvă regentă în timpul minora­
tului împăraţuhjiJaan al V-lea PăTeologul (1341—1391) şi a patriarhului
ecumenicişloan al XlV-lea Kalekas (1334—1347), j/care susţineau pe
varlaamiţi ~~~ "

în Sinodul întrunit în 1345 la~ Constantinopol, sub preşedinţia pa­triarhului Ioan al XlV-lea Kalekas, Sf. Grigorie Palama, susţinătorul isihasmului, a fost condamnat şi anatematizat.

Dar în două sinoade ţinute la Constantinopol, unul în 1347 şi altul în 1351, s-a aprobat doctrina isihastă, căci din 1347, ajunse pe tronul Bizanţului lloan al Vţ-leq Cant.acuzino (1347—1355)1 ca asociat al împă­ratului Jloan al V-lea Paleologul, susţinătorul isihaştilor. 5 — Istoria Bisericească Universală Voi. II

PERIOADA A PATRA

După 1355, el deveni monah, mai întîi în mînăstirea Manganelor Constantinopol, apoi într-una din mînăstirile Muntelui Athos, sub ele de Ioasaf.

In 1347, patriarhul Ioan al XlV-lea Kalekas a fost înlăturat, iar dul din acest an, care a aprobat isihasmul, sub preşedinţia noului iarh Isidor de Monembasia (1347—1350), ucenicul Sfîntuiui Grigorie ma a ridicat anatema aruncată asupra Sfîntuiui Grigorie Palama ino'dul din 1341. Totodată, sinodalii au ridicat în 1347 pe Sf. Grigorie ma la rangul de mitropolit al Tesalonicului, unde a păstorit pînă îoartea sa, la 13 noiembrie 1359. Teoria lui Varlaam de Calabria şi orie Achindin a fost înfierată ca eres varlaamit şi achindinist, străină-ţăturii ortodoxe, şi condamnată.

In Sinodul ţinut la 27 mai 1351, în biserica Vlaherne din Constan-doI, în timpul patriarhului ecumenic Kalist I (1350—1353 ; 1355— ), el însuşi isihast, isihasmul a fost proclamat doctrina oficială a rlcii Ortodoxe şi el a pătruns în Răsăritul ortodox pînă la mînăsti-îndepărtate din nordul îngheţat al Rusiei.

Miezul doctrinei isihaste care s-a impus în Ortodoxie constă în al că fiinţa lui Dumnezeu, inaccesibilă omului, şi energiile Sale ie nu sînt separate, deşi se deosebesc şi formează o unitate, dar la om ajung energiile sau puterile divine, nu fiinţa Dumnezeirii, Dumnezeu în fiinţa Sa rămîne inaccesibil oamenilor.

Poziţia lui Varlaam de Calabria este caracteristică Apusului ra-îlist care menţine distanţa dintre divin şi uman, în timp ce învă-■a Sfîntuiui Grigorie Palama e caracteristică religiozităţii răsăritene,

trăieşte pe deplin sentimentul comuniunii celor două lumi. In Apus, teologii latini, în frunte cu Thomas de Aquino (f 1274), ţă că între fiinţa lui Dumnezeu şi energiile Sale divine, care, după

teologii latini, sînt create, nu există deosebire reală, ceea ce face isibilă îndumnezeirea omului, deoarece Dumnezeu rămîne faţă de ;ni într-o splendidă izolare. Apoi, nu se înţelege cum poate exista

creat în Dumnezeire, care-Şi are existenţa în Sine însăşi. Opoziţia apusenilor faţă de isihasm a mers pînă la acuzarea Sfîn-

Grigorie Palama de erezie, cu toate că teologul Ioan Duns Scot 308), sub raportul conţinutului, are o doctrină mai apropiată de i a Răsăritului şi se bucură la ei de o apreciere apropiată de aceea

Thomas de Aquino.

Susţinătorii isihasmului au fost : Sf. Grigorie Palama, arhiepiscopul Ionicului, canonizat siînt în 1368, în sinodul prezidat de patriarhul ei Kokkinos (1353—1354 ; 1364—1376) şi de ucenicul său, fiind săr­ut în fiecare an în Duminica a doua din Postul Paştelui, Grigorie tul (f 1346), Nil Cabasila (f 1363), arhiepiscopul Tesalonicului din

care nu şi-a putut ocupa scaunul din cauza tulburărilor interne care trecea Tesalonicul, nepotul său, renumitul teolog Nicolae Ca-a (f după 1371), arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului (f 1429), •politul Marcu Eugenicu al Efesului (f 23 ian. 1444) ş.a.

BISEKIUA

In secolul al XVIII-lea, isihasmul a cunoscut o nouă înflorire în Biserica Ortodoxă, datorită Sfîntului Nicodim Aghioritul (1748—1809).

Cei mai mari adversari ai isihasmului au fost : Varlaam de Cala-bria, Grigorie Achindin, Grigorie şi Nichifor Grigoras (1290—1360), mo­nahul atonit Dimitrie Kydones (1324 — f după 1397), canonistul Con­stantin Armenopoulos (f pe la 1380) ş.a.

BIBLIOGRAFIE

— Monahismul. Lucrări generale

E. Timiadis, Le monachisme orthodoxe, Paris, 1981.

L. Bouyer, La spiritualite orthodoxe et la spiritualite protestante et anglicane, Paris, 1965, în englezeşte, London, 1969; Paul Evdokimov, Les âges de la vie spi-rituelle, Paris, Lithielleux, 1961 ; P. Coussin, Precis d'histoire monastique, Paris, 1956.

Arhim. Efrem Enăcescu, Privire generală asupra monahismului creştin, după diteriţi autori, partea I şi a Ii-a, Rîmnicul-Vîlcea, 1933, 1934.

Muntele Athos

Izvoare, D. Năstase, Les documents roumains des archives du couvent de Simonpetra, în Symmeikta, 5, 1983, p. 373—389.

Florin Marinescu, Les actes roumains de Simonpetra — Mont Athos. Ca-talogue sommaire, Athenes, 1987; Paul Lemenle, Actes de Lavra, Paris, 1970; P. Lemerle, A. Guillov, N. Svoronos et Denise Popa-Chrisanthou, Actes de Lavra, t. II, De 2204 â 1328, Paris, 1977.

P. Lemerle, Actes de Koutlumus, Paris, 1945; J. Bompaire, Actes de Xeropo-tamou, Paris, 1964; N. Oikonomidis, Actes de Dionysiou, Paris, 1968; Sp. lambros, Catalogue oi the Greek Manuscripts oi Mounf Athos, t. I—II, London, 1895, 1900; Grigore Nandriş, Documente slavo-romane din mînăstirile Muntelui Athos, 1352—1658, publicate după fotografiile şi notele lui Gabriel Millet, Bucureşti, 1936 ; Andre Guillou, Les archives de Saint Jean Prodrome sur le Mont Menecee, Paris, 1955; La Vie de Saint Athanase l'Athonite (Chevetogne, 1963).

Lucrări speciale: R. Janin, Les Eglises et les monasteres des grands cen-tres byzantins (Bithynie, Helespont, Latros, Galesios, Trebizonde, Athenes, Thessalo-nique). Paris, XVI, 492 p.; Evdokimos de Xeropotamu, Mănăstirea Xeropotamu din Muntele Athos, în limba greacă, ed. 2-a, Salonic, 1971.

J. P. Mamalakis, T6 "A-(iov 'Opoî (^vA6cos)Sia niaoo .xuW aicovtoM, Tesaloaic, 1971 ; P. Huber, Athos, Zttrich, 1969; Lucrare colectivă : Le Millenaire du Mont Athos, 963— 1963, Etudes et Melanges, 2 voi. Venzia—Chevetogne, 1964.

N. M. Panagiotakis, Athos, în 0prjcrx.euTi-x.Tj %a\ 'H6fx.Tj, t. I, Atena, 1962, p. 849— 889; E. Amand de Mendieta, La presqu'île des Caloyers: Le Mont Athos, Bruge, 1955; Ch. Diehl, La societe byzantine ă l'epoque des Comnenes. Pentru ajutoarele ţărilor române la Muntele Athos : P. Şt. Năsturel, Le Mont Afhos ei les Roumains, Instituto Pontificio Orientale, Roma, 1980; Idem, Apercu critique des rapports de la Valachie et le Mont Athos des origines au debut du XVf-e siecJe, îrd «Revue des Etudes Sud-Est Europeennes», II (1964), no. 1—2, p. 93—126; Idem, Legăturile ţărilor române cu Muntele Athos pjnd la mijlocul veacului al XV-lea, în «Mitropolia Olteniei», X (1958), no. 11—12, p. 735—758; Pr. Gh. I. Moisescu, Contribuţia româ­nească pentru susţinerea Muntelui Athos în decursul veacurilor, în «Ortodoxia», V (1953), nr. 2, p. 238—278 ; Damian P. Bogdan, Despre daniile româneşti la Athos, în «Arhiva Românească», VI (1941), p. 263—309; extras, Bucureşti, 1941 ; Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti la minăstirile din Slîntul Munte Athos, Sibiu, 1940, 314—354 p., cu gobată bibliografie ; Emil Turdeanu, Legăturile româneşti cu mînăs­tirile Hilandar şi Stîntul Pavel de la Muntele Athos, în «Cercetări Liter.are», IV Bucureşti, 1940, p. 60—113 şi extras; Gh. Cioran, Legăturile ţărilor române ci Athosul şi îndeosebi cu mînăstirile Cutlumuş, Lavra, Dohiariu şi Simţul Pantelimor sau Rusicon, în greceşte, Atena, 1938.

Marcu Beza, Urme româneşti în Răsăritul Ortodox, ed. 2-a, Bucureşti, 1937 211 p.; N. Iorga, Munte/e Afhos în legătură cu ţările noastre, în «Analele Aca

PERIOADA A PATRA

>i Române», Mem. Secţ. Ist. II, t. XXXVI (1913—1914), nr. 14, p. 447—517 şi 5 Bucureşti, 1914; Idem, Bizanţ după Bizanţ, trad. de Liliana Pippidi, ed. 1-a, eşti, 1935; ed. 2-a Bucureşti, 1971; Marin Popescu-Spineni, procesul mînăsti-înch'inate. Contribuţii la istoria socială şi românească, Bucureşti, 1936; Coman eseu, Istoricul mănăstirilor închinate şi secularizarea averilor, Bucureşti, 1932. ihismul la bulgari şi sîrbi:

I Tarnanidis 'Iaxopîa ţij? SepîtTtfj? 'Exx^aiac Tesalonic, 1982, p. 61—682. Recen-de Pr. prof. I. Rămureanu, în «Biserica Ortodoxă Română», CI (1983), nr. 5—6,

j 452.

L Mavromatis, La fondation de l'empire serbe. Le ralj Milutin, Thessalonique,

Di. Sclijepcevici, Istorija srspke pravoslavne crkve f— Istoria Bisericii Orto-

Sîrbe), t. I II, Monaco, 1962, 1966. Tradusă în limba greacă de I. Tarnanidis,

ia ttj€ '2ep6iy.-îjs''Op8o56£ov '2xxXi)aîa«, Tesalonic, 1969.

D. Kasici, Srpska cikva pod Turcica (•= Biserica sîrbă în epoca turcă), Beo-

1969; R. Veselinovici, Istorija srpske pravoslavne crkve sa narodnom isto-

(=» Istoria Bisericii Ortodoxe Sîrbe împreună cu istoria naţională), Beograd_:

Ladislas Hadrovics, Le peuple serbe et son Eglise sous la domination turcque, 1947; J. Musset, La Serbie et son Eglise, Paris, 1938; D. Bogdanovici, Djurici, D. Medanovici, Hilandar, Beograd, 1978.

Sreten Petkovic, Le Patriarcat de Pec, Beograd, 1982; St. Dimitrijevici, Istoria > patrijarşije (■= Istoria patriarhiei de Peci), Beograd, 1924. Pentru Siîntul Sava

Iustin Popovici, ptoC xal TtoXixeîa tcov ăyiav Ttaxspajv tj^cov Yâ66a xa'i Sunecov (— Viaţa liul Siinţilor Părinţilor noştri Sava şi Simeon), Atena, 1975; D. Kasici, Sveîi (Siîntul Sava), Beograd, 1969.

Fără autor: Sveti Sava (1275—1975), Beograd, 1977. Monahismul la români.

Lucrări generale: Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Im, t. I, Bucureşti, 1980, p. 284—317; 408—412; 600—603; Pr. Gh. Moisescu, t. Lupşa şi Alex. Filipaşcu, Istoria Bisericii Române, t. I (—1632), Bucureşti, p. 200—215 ; 268—287 ; Teodor M. Popescu, Pr. T. Bodogae, prof. Gh. Stănescu, a bisericească universală, t. II, Bucureşti, 1956.

Euseviu Popovici, Istoria bisericească universală, Trad. de Atanasie Mironescu, ed. 2-a, Bucureşti, 1927, p. 85—89 şi 173—175; N. Iorga, Istoria Bisericii româ-şi a vieţii religioase a românilor, t. I—II, Bucureşti, 1929, 1932. Studii speciale: Arhim. Veniamin Micle, Despre monahismul ortodox n anterior secolului al XlV-lea, în «Glasul Bisericii», XXXVII (Bucureşti, 1978), —4, p. 300—317; Tit Simedrea, Viaţa mînăstirească în Ţara Românească înainte ml 1370, în «Biserica Ortodoxă Română», LXXX (1962), nr. 7—8, p. 673—687;

C. Giurescu, întemeierea mitropoliei Ungrovlahiei, în «Biserica Ortodoxă Ro-», LXXVII (1959), nr. 7—9, p. 673—697; N. Dobrescu, întemeierea mitropoliilor celor dinţii mînâstiri din ţară, Bucureşti, 1906 ; Sfinţi români şi apărători ai Le-'rămoşeşti. Lucrare colectivă sub conducerea I. P. S. Mitropolit Nestor Vorni-

al Olteniei, Bucureşti, 1987. Pentru Siîntul Nicodim de la Tismana.

Pr. prof. Nic. Şerbănescu şi Prof. N. Stoicescu, Mircea cel Mare (1386—1418). 'e ani de la urcarea lui pe tronul Ţării Româneşti, Bucureşti, 1987, p. 144—174 ; S. Mitropolit Nestor, Cuviosul Nicodim de la Tismana ctitor de siinte locaşuri, Mitropolia Olteniei», XXVIII (1976), nr. 11—12, p. 923—931. Vezi aci şi alte

de diferiţi autori: Monahia Patricia Codau, Cuviosul Nicodim cel Slinţit de smana, în «Biserica Ortodoxă Română», XCIII (1975), nr. 1—2, p. 194—207 ; r Brătulescu, Siîntul Nicodim, în «Mitropolia Olteniei», XXII (1970), nr. 5—6, 7- -598; E. Lăzărescu, Nicodim de la Tismana şi rolul său în cultura veche nească, I (pînă la 1385), în «Romanoslavica», Istorie, XI (Bucureşti, 1965), •7—284; Pentru corespondenţa dintre Si. Nicodim şi Si. Eitimie de Tîrnovo. Lăudat, Eitimie de Tîrnovo şi literatura slavo-română, în «Mitropolia Moldovei icevei», XXIII (1973), nr. 7—9, p. 421—434; Ierod. Epifanie Norocel, Siîntul ie, ultimul patriarh de Tîrnovo şi legăturile lui cu Biserica românească, în nea Ortodoxă Română», LXXXIV (1966), nr. 5—6, p. 552—573; Emile Turdeanu,

Les premiers ecrivains religieux en Valachie : 1' hegoumene Nicodeme de Tismcina
et le moine Philothee, în «Revue des Etudes Roumaines», II, Paris, 1954, p. 114—144;
Idem, La litterature bulgare au XlV-e si'ecle et sa diilusion dans les pays roumainsj,
Paris, 1947; Idem, Opera patriarhului Eitimie al Tîrnovei (3375—1395), Jn literaturi^
slavo-română, Bucureşti, 1964. G. Mihăilă, Cultură şi literatură română veche înl
context european, Bucureşti, 1979. |

Pentru Filotei monahul de la Cozia

Tit Simedrea, Les «Pripela» du moine Philothee. Etude — texte traduction, în «Romanoslavica», XII, Bucureşti, 1970, p. 183—225 ; Idem, Pripealele monahului pilo­tei de la Cozia. Data, locul, limba în care s-au alcătuit..., în «Mitropolia Olteniei» VII (1955), nr. 10—12, p. 526—541. Vezi şi «Mitropolia Olteniei», VI (1954), nr. 4—6 p 177—190, sub numele S. Teodor; Idem, Filotei monahul de la Cozia, imnogral ro­mân, în «Mitropolia Olteniei», VI (1954), nr. 1—3, p. 20—35.

Pentru mînăstirile Dealu şi Curtea de Argeş

Pr. prol. I. Rămureanu, Patru sute cincizeci de ani de la întemeieiea Minăstiri Curtea de Argeş, în «Glasul Bisericii», XXVI (1967), nr. 7—8, p. 718—746.

Pr. Nic. Şerbănescu, Istoria bisericii Mînăstirii Curtea de Argeş, în «Biserici Ortodoxă Română», LXXXV (1967), nr. 7—8, p. 730^754.

Idem, Mănăstirea Dealului, în «Biserica Ortodoxă Română», LXXII (1954) nr. 7—3, p. 283—305.

Monahismul în Moldova

N. Grigoraş, I. Câproşu, Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova, Bucureşt¹ 1968; N. Grigoraş, Primele mănăstiri şi biserici moldoveneşti, în «Cercetări isto rice», XX (serie nouă III), Iaşi, 1947, p. 114—130; Şt. Balş-Corina Nicolescu, Md năstirea Neamţ, Bucureşti, 1958.

Corina Nicolescu, Mănăstirea Moldovifa, Bucureşti, 1958.

I. Iufu, Mănăstirea MoJdovifa centru cultural important în perioada cu/tur române în limba slavonă, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XXXIX (1963), nr. 7-p. 428—455.

Şt. Balş, Mănăstirea Humor, Bucureşti, 1965.

Pentru organizarea mînăstirilor româneşti vezi :

Pr. Vasile Muntean, Organizarea mănăstirlior româneşti în comparaţie cu ceJ bizantine (pînă la 1600), Bucureşti, 1984; Alte lucrări se pot cunoaşte la Nic. Sto cescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România; I. Ţai Românească, 2 voi. Craiova, 1970, 800 p. ; II. Moldova, Craiova, 1971, 426 p Idem, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Mo dova, Bucureşti, 1974, 984 p.

Monahismul în Transilvania Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvan şi Ungaria, Sibiu, 1935.

Idem, Mănăstirile româneşti din Transilvania, Sibiu, 1936.

Monahismul la ruşi

H.-D. Dopmann, Die Russische orthodoxe Kirche in Geschichte und Gegenw 2-e Aufl., Berlin 1981 ; M. Laran et J. Saussay, La Russie ancienne, Paris, 1975.

B. Pheidas, Istoria Bisericii Ruse, în limba greacă, Atena, 1967.

N. Zernov, The Russians and their Church, London, 1964.

A. M. Amann, Ostslavische Kirchengeschichte, Wien, 1950.

Idem, Sforia della Chiesa Russa e dei paesi limitrofi, Utet, Torino, 1948.

Bibliografie pentru isihasm.

lucrări generale

Hans-Georg Beck, Geschichte der orthodoxen Kirche im byzantinischen Rei< Gottingen, 1980; Idem, Kirche und theologische Literatur im byzantinischen Rei< Munchen, 1959 ; Paul Lemerle, Le monde de Byzance. Histoire et institutions, Lonăc 1978; G. Podskalsky, Theologie und Philosophie in Byzance, Munchen, 1.977; J. Soi: lard, Etude sur la vie religieuse ă Byzance, Paris, 1975 şi 1981.

PERIOADA A PATRA

ver J Leclercq, Fr. Vând brouche, Histoiie de la spiritualile chretienne. drit'ualite au Moyen Age, Paris, 1961 ; J. Meyendorff, Initiation ă Ia theo-antine, Paris, 1975. n Byzantinische Theologie, New-York, 1974; A. P. Kashdan, Byzanz unei

Itur, Berlin, 1971.

N Haussig, Kulturgeschichte von Byzanz, Stuttgart, 1959.

re von Ivanka, Byzantinische Geschichtsschreiber, Graz—Wien—Koln, 1954 ;

s Ia philosophie byzantine, Paris, 1949.

Balanos, Oi 8u£avxivol aoffpa

(Scriitori bziantini), Atena, 1954; Louis

Le monde byzantin, t. I, Paris, 1948.

Montelatici, Storia della letteratura byzantina, Milano, 1946.

Krumbacher, Geschichte der byzantinischen Literatur. Von Justinian bis

e des Ostromischen Reiches (527—1453), 2-e Aufl., Miinchen, 1897.

limba română

Şerban-Tanaşoca, Literatura Bizanţului, Bucureşti, 1971.

idii speciale:

Meyendorff, initiation ă la theologie byzantine. L'histoire et doctrine. Trad. [ais par Anne Sanglade avec la collaboration de C. Andronikof, Paris, 1975 ; Byzanfine theologie, New York, 1974 j Idem, Byzantin Hesychasme, l, theological and social problem, London, 1974; Idem, L'origine de la rse palamite, în «Theologhia», 25 (Atena, 1954), p. 602—630; Idem, Ies ^re ia controverse hesychaste, în «Byzantion», 23 (1953), p. 87—120; Hr. Yan->e l'absence et de 1'inconnaissance de Dieu, Paris, 1971 ; V. Lossky, Essai heologie mystique de l'Eglise orientale, Paris, 1944, chap. Les tenebres di-k.. Stolz, Theologie de la mystique, Chevetogne, 1939 ; J. Hausherr, Hesychasme • Rome, 1966 ; R. Guilland, Essai sur Nicephore Gregoras, Paris, 1926.

limba română

prof. D. Stăniloae, Istoria isihasmului în Ortodoxia română, în lucrarea «HJo-. VIII, Bucureşti, 1979 ; Idem, Natură şi har în teologia bizantină, în «Orto-XXVI (1974), nr. 3, p. 392—439; Idem, Viafa şi învăţătura Siintului Grigorie

Sibiu, 1938.

prof. Milan Şesan, Despre teologia post patristică, în «Mitropolia Ardea-:i (1966), nr. 4—6, p. 279—299.

Dima, Contribuţia românească la cunoştinţa isihasmului (sec. al XlV-lea), :ii teologice», XVII (1965), nr. 9—10, p. 571—580; Post-Byzantine ecclesiastical 'ities. Studies of St. Nikodemos the Hagiorite ş.a... Brookline (Mass.), 1978. P. Panaitescu, Manuscrisele slavone din Biblioteca Academiei Române, Bucu-59.

Biserica Apuseană în secolele XI—XIII.

Creşterea şi declinul puterii papale.

Cearta pentru învestitură *

tr-o lume dezbinată în clase sociale şi avidă de acaparare — după ra concepţia feudală — papalitatea a ajuns să-şi făurească un mijloace adecvate spre a se ridica deasupra tuturor — indivizi misme statale — pe care se simţea chemată să le conducă spre re. Ceea ce e mai semnificativ este faptul că această teocraţie sală nu se exercita numai asupra statelor ca un «super-principat toate împărăţiile lumii», cum zicea papa Grigorie al VH-lea Hil-id (1073—1085), ci şi peste organismele sinodale ale Bisericii ce-3. In cele 27 propoziţii Tapidare numite «Dictatus Papae», în care

Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodogae. '

BISERICA IN SECOLELE XI-XV

şi-a precizat crezul acest fanatic «ecclesiasticae libertatis propugnator», se spune printre altele că «Biserica romano-catolică a fost Întemeiată numai de Dumnezeu», că singur pontificele roman poate fi socotit ecu­menic, că singur el are puterea de a depune, respectiv de a reconcilia pe episcopi, că numai el e «papă» în lume şi picioarele lui trebuie să le sărute toţi principii, că numai el are dreptul de a depune pe împăraţi, că nici un Sinod ecumenic nu poate fi convocat fără aprobarea lui, că pe el nu-1 poate judeca nimeni, pentru că Biserica Romei n-a greşit şi nici nu va greşi vreodată.

Niciodată pînă atunci nu s-au mai formulat astfel de pretenţii, care au schimbat pînă şi concepţia despre rolul Bisericii în lume şi despre mijloacele ei de acţiune. Se resimt în aceste fraze, care, deşi redactate de cardinalul Deusdedit (•{• 1099), totuşi reprezintă părerile papei Gri-gorie al VII-lea, nu numai ecouri din falsele decretalii pseudo-isidorie-ne de pe vremea papei Nicolae I (858—867), ci şi tonul şi duritatea lup­telor pentru putere şi pentru acaparare, aşa cum se întîlnesc în societa­tea feudală a timpului. într-o scrisoare din 1081 către arhiepiscopul Her-man de Metz papa spunea că vrea condamnarea tiraniei regilor răi, care nu urmăresc interese superioare, ci pe ale lor proprii, oprimînd pe mulţi în loc să-i promoveze spre dreptate. Aceasta este adevărat pînă la un loc. Anarhia feudală era exasperantă, crimele, imoralitatea şi exploata­rea aproapelui au întunecat multe din paginile istoriei medievale, iar Biserica Apuseană a desfăşurat acţiuni lăudabile pentru îmbunătăţirea moravurilor, pentru ajutorarea celor nevoiaşi, pentru luminarea prin car­te a conştiinţelor. Totuşi, năzuinţele universaliste ale papilor au creat conflicte adînci şi au avut urmări, din care unele se resimt şi azi.

încă la scurtă vreme după moartea lui Grigorie al VII-lea (1085), s-au auzit critici de felul celor formulate de marele teolog şi predicator Bernard de Clairvaux (f 1153) : «praesis ut prosis, non ut imperes (eşti pus în frunte ca să slujeşti, nu ca să comanzi), dacă eşti prooroc ţi-ar trebui sapă ca să pliveşti buruienile păcatelor, iar nu sceptru ca să domini. Despre Petru nu se ştia să fi fost împodobit în pietre scumpe sau să fi umblat în haine de mătase pe cal alb de paradă însoţit de ca­valeri... Insă, în astfel de podoabe, Sfinte Părinte, eşti urmaşul lui Con­stantin (306—337), iar nu al lui Petru. Tu nu trebuie să fii stăpîn peste episcopi, ci trebuie să fii unul din ei». De aceea e cazul să spunem că dacă, la început, papalitatea s-a ţinut pe o linie de principialitate cît de cît morală, după 1200 ea s-a transformat mai mult într-o putere tempo­rală, care va aduce după sine declin şi schismă.

Un prim început de ridicare a prestigiului papalităţii îl formează decretul dini 1059 de pe vremea papei Nicolae al II-lea (1048—1054), cind se hotărăşte ca pe viitor papa să fie ales numai de colegiul cardina Iilor (7 episcopi, 27 preoţi şi 18 diaconi ; mai tîrziu numărul lor se va ridica la 70), împotriva «privilegiului» din anul 963, care prevedea că papa nu putea fi ales decît în prezenţa împăratului german.- Decretul prevedea ca, în Roma sau în alt oraş, cardinalii episcopi să se sfătuiască asupra celui mai potrivit dintre candidaţi, după aceea să comunice şi cardinalilor-preoţi hotărîrea lor, cerîndu-le consimţămîntul, iar în al treilea rînd să facă cunoscut faptul şi celorlalţi cardinali. Aceştia îl vor