Al bisericii ortodoxe romane

Pr. Prof. IOAN RĂMUREANU

Pr. Prof. MILAN ŞESAN Pr. Prof. TEODOR BODOGAE

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

pentru Institutele teologice

voi. II (1054—1982)

TIPĂRITĂ CU BINECUVINTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE

TEOCTIST

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE

AL BISERICII ORTODOXE ROMANE

BUCUREŞTI — 1993

Copyright C ISBN 973—9050—008

Editura Institutului Biblic

şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române

Coperta : EI£NA VASILESCU

PREFAŢĂ

Istoria bisericească universală, disciplină fundamentală in studiul Teologiei, a cunoscut în teologia românească o evoluţie lentă dar sigură, culminînd cu delimitarea ei faţă de alte domenii de studiu şi cercetare. Evoluţia de care amintim s-a concretizat prin studiile şi lucrările pu­blicate în acest domeniu de-a lungul anilor, dar mai ales prin manualele dedicate acestei discipline.

Contribuţia cercetătorilor români la promovarea studiilor de istorty bisericească universală este considerabilă şi ar merita un studiu critic la nivelul informaţiei actuale. O primă observaţie în acest sens se impune prin aceea că, dincolo de orice explicaţie sau justificare, complexitatea cercetării nu şi-a găsit proporţional ecoul în elaborarea de manuale, a căror lipsă acută în învăţămîntul românesc, mai ales din anii de dicta­tură comunistă, a trebuit să fie completată cu improvizaţii şi surogate

Pentru învăţămîntul teologic superior din Biserica Ortodoxă Ro­mână, primul curs academic de Istorie bisericească a fost întocmit şi sus­ţinut în limba germană de către vestitul profesor Eusebiu Popovici (t 1922), la Facultatea de teologie ortodoxă din Cernăuţi. Cu puţin timj. înainte de trecerea sa la cele veşnice, strălucitul dascăl bucovinean pre­ciza în «precuvîntarea autorului» la ediţia lucrării sale, tradusă şi publi cată în româneşte de fostul mitropolit primat Atanasie Mironescu (edi ţia a H-a, Bucureşti, 1925—1928), că această lucrare «s-a născut numa din cursurile ce le-am ţinut cu studenţii mei, şi împrejurările mi-au fos totdeauna astfel, că n-am putut face mai mult. Aşa, n-am putut însemn izvoarele singularilor paragrafi, ce este o scădere mare. Dacă însă meto dul meu altminterea ar afla aprobare, un urmaş al meu în studiul Isto riei bisericeşti ar putea îmbunătăţi cartea, adăugîndu-i de la 1910 şi u; period nou».

în aceste observaţii autocritice, dascălul cernăuţean exprima inten ţia întocmirii nu doar a unui simplu manual de compilaţie, ci elaborarei unui tratat cu adevărat ştiinţific, prevăzut cu «însemnarea izvoarelor sin gularilor paragrafi», lucru rămas pînă astăzi doar deziderat. Totuşi «me todul» lui Eusebiu Popovici a aflat aprobare şi astfel cursul de Istoria bi sericească universală, retuşat şi adaptat, se bazează şi astăzi pe struc tura concepută de acest mare învăţat.

Faţă de manualul lui Eusebiu Popovici, evoluţia Istoriei bisericeşt universale nu se manifestă atît în structurarea «metodului» cît mai aii în delimitarea istoriei bisericeşti propriu-zise de alte domenii de cerce tare, cum ar fi Istoria dogmelor, Patrologia sau Istoria Bisericii Românt pe care profesorul bucovinean le cuprindea într-o singură sinteză.

Demersul lui Eusebiu Popovici a fost continuat şi completat abia 1956, cînd un colectiv format din: Prof. Teodor M. Popescu (Bucureşti Pr. prof. Teodor Bodogae (Sibiu) şi Prof. George Stănescu (Cluj), a pi blicat un nou manual de Istorie bisericească universală în două volum «pentru uzul studenţilor Institutelor teologice».

Bazat pe bibliografie în exclusivitate din perioada interbelică, sufe-i de uşoare disonanţe între «părţile» întocmite de clte unul din cei autori — dealtfel personalităţi distincte şi eminente ale teologiei ro-leşti —-,- reflectînd în mod evident atitudinea din acel moment a Bi-cii noastre faţă de celelalte Biserici şi faţă de Mişcarea ecumenică, malul din 1956 s-a impus totuşi ca o piatră de hotar în studiul Istoriei •riceşti universale.

Volumul I al acestui manual, cuprinzînd primul mileniu al erei creş-

(1—1054), a fost apoi considerabil îmbunătăţit şi publicat pînă în

tent în două ediţii (1975 şi 1987) de către preoţii profesori: Ioan Râ-

eanu (f 1988), Milan Şesa'n (f 1980) şi Teodor Bodogae (Sibiu).

între aceşti trei străluciţi ostenitori în domeniul istoriei bisericeşti

iersale, cel de-al treilea este singurul în viaţă şi tot singurul care asi-

i pînă astăzi, prin erudiţia şi ţinuta sa academică de excepţie, conti-

atea de concepţie şi de metodă în studiul acestei discipline.

Acelaşi colectiv de autori a întocmit şi volumul al II-lea de Istorie

ricească universală, cu referire la istoria creştină de la 1054 pină as-

dar cuprinzînd relatarea unor evenimente încă în curs de desfăşu-

şi deci cu implicaţii directe în actualitate. Manualul de Istoria bise-

tscă universală — volumul II —, atît de necesar studenţilor teologi

u numai, nu a mai putut fi publicat în anii de tristă amintire a dic-

vii comuniste. După elaborarea materialului cuprins în acest volum,

tul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a numit o comisie specială,

idată de înalt Prea Sfinţitul Dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Ol-

n — oficiul de secretar fiind asigurat de semnatarul acestor rînduri, —,

siei care a cercetat şi a certificat corectitudinea, precum şi ţinuta

ţifică a acestui manual.

Calităţile manualului de I.B.U. — voi. II —, tipărit acum, se regă-în claritatea exprimării, în informaţia foarte bogată adusă pînă, la '.ui anului 1988 şi nu în ultimul rînd, printr-o orientare ecumenică rie Bisericii noastre. La publicarea acestui manual, aşteptat de atîta , primul nostru gînd se îndreaptă către autorii lui, pe care îi orna­şi prin această publicare, pentru contribuţia lor decisivă la dezvol-'. cercetării istorice bisericeşti în Patriarhia Română. Recomandăm cu căldură acest manual tuturor celor ce doresc să se liarizeze cu istoria Bisericii creştine în cel de-al doilea mileniu al enţei sale şi, prin aceasta, să se întărească în credinţa cea adevă-Iar în mod special, recomandăm această carte tinerilor teologi or-;şi români, pentru ca, scăpaţi de interdicţiile şi lipsurile cu care. s-au •untat înaintaşii lor, să-şi ia drept deviză dictonul cu care Eusebiu viei îşi încheia activitatea: «Feci quod potui, feciant meliora ites».

Bucureşti, 17 februarie 1993. Pr. prof. dr. VIOREL IONIŢÂ

PERIOADA A IV-A

Biserica în secolele XI—XV (1054-1500)

Situaţia generală a Bisericii în această perioadă. Răspîndirea creştinismului în Răsărit şi în Apus*

în primul mileniu de viaţă creştină, Sinoadele Ecumenice şi stră daniile unor împăraţi bizantini întăriseră în oameni credinţa că fa< parte cu toţii dintr-o singură Biserică. In mileniul următor, însă, aceasti conştiinţă a unităţii va fi pusă la grele încercări. In fond, urmările ac tului nefericit de la 16 iulie 1054 n-au apărut imediat. Dar înstrăinare; dintre Apus şi Răsărit va duce, nu peste mult timp, la acţiuni de ade vărată «răcire a dragostei dintre mulţi». Cucerirea şi devastarea capitale bizantine în 1204 de către cruciaţi, precum şi mentalitatea de asal misionar, cu care Apusul catolic privea spre Răsăritul ortodox, ame ninţat tot mai mult de turci, sînt destul de concludente în această pri vinţă. Intre factorii care vor domina veacurile XI—XV trebuie să so cotim, în primul rînd, relaţiile feudale cu tot ceea ce decurge din ele inclusiv cruciadele cu urmările lor, care, îndeosebi în Apus, vor con­tribui la crearea unei noi orientări, mai seculariste, iar ca evenimente epocale, cu urmări hotărîtoare pentru viaţa celei mai mari părţi £ creştinătăţii, ultimele incursiuni ale popoarelor asiatice : pecenegii, cu­manii, dar mai ales turcii şi tătarii. După felul în care creştinii voi reacţiona faţă de aceste două realităţi majore se va resimţi viaţa loi din această perioadă. Feudalitatea va domina mai cu putere în Apus unde va influenţa într-un anumit fel şi dezvoltarea papalităţii, pe cînc în Răsărit viaţa Bisericii se va desfăşura într-un mod cu mult deosebit ca urmare a luptelor şi apăsărilor de veacuri din partea popoarelor mi­gratoare asiatice.

Feudalismul a însemnat, pe de o parte, cotropirea, iar pe de alta, fărîmiţarea de bunuri materiale, chiar şi atunci cînd acestea se făceau sub forma unui contract sau a unei învoieli între suzerani şi vasali, la care, în chip tacit, consimţea şi Biserica. Se «dăruiau» feude sau demnităţi vasalilor, pentru că aceştia erau socotiţi «oamenii» suvera­nului (chiar cuvîntul «vasal» însemna în limba celtică «om»). Se clădea, aşadar, o societate inegală, ierarhizată în domni şi în supuşi, domnii

* Capitol redactat de Pr. Prof. 7'. Bodogae şi Pr. Prof. I. Rămureanu.

PERIOADA A PATRA

d pe vasalii lor cu beneficii şi cu imunităţi, iar vasalii obli-

; să asculte de domni, acordîndu-le ajutor militar şi o parte

ituri. La rîndul lor, vasalii îşi aveau şi ei slujitorii şi supuşii

ani şi robi, care depindeau de stăpînul lor într-o măsură mai

u mai mare. Numărul ţăranilor liberi s-a împuţinat pe măsură

itindea puterea nobililor. In fond, spre deosebire de epoca scla-

unde era un singur stăpîn, feudalismul a adus sute şi mii de

chiar dacă nu toţi aceştia aveau castele fortificate, ci numai

curte» sau «curie» seniorială. Trebuie spus că rareori «învoielile»

îtăpîni şi dependenţi se încheiau pe cale paşnică. Istoria Evului

e plină de răzvrătiri şi de răscoale. Feudalul nu ştia să se

ă în pofta lui de acaparare, iar violenţele şi abuzurile se

lanţ.

t existat şi în Bizanţ relaţii feudale, dar nu dezvoltate ca în

Dăruirile de moşii, rcpovoia, deveniseră şi aici supărătoare încă

vremea Comnenilor (1081—1185), iar sub Paleologi (1261—1453)

- genera chiar mişcări revoluţionare, cum a fost cea a zeloţilor

salonicul secolului XIV. Pentru întreţinerea armatei de merce-

oporul se plîngea pe la 1180 că «se ia şi cămaşa de pe om». Totuşi

irile dintre clase nu erau atît de tranşant constituite ca în Apus.

uit, încă şi înainte, dar mai ales în timpul cruciadelor, negustorii

eriaşii apuseni au reuşit, prin lupte grele, să-şi cîştige drepturi

rtăţi municipale, asociindu-se în bresle şi punînd bazele burghe-

loderne. Pînă şi ţăranii reuşiseră să-şi îmbunătăţească situaţia ;

ledia pînă în Spania, mînăstirile şi seniorii i-au pus să defrişeze

, să asaneze mlaştini şi ţinuturi sterpe, fapt ce le-a dat acestora

iitatea de a-şi plăti impozitul în bani, în loc de produse.

iserica Apuseană a intrat şi ea în ierarhia feudală. Abaţiile sau

: mînăstiri au ajuns, împreună cu episcopiile, să se comporte ca

raţi seniori feudali. In Franţa, în Germania, mai tîrziu în Spania,

ia şi Polonia, unii din prelaţi aveau calitate de duci, de prinţi

ri, de mari latifundiari. Cu toate că introducerea celibatului nu

lia clerului catolic să transmită averile prin moştenire, aşa cum

:use adesea cu funcţiile, totuşi abuzurile erau atît de multe şi de

încît «sinoadele reformatoare» de la începutul secolului al XlV-lea

)r reuşi să remedieze lucrurile. Ca o amintire a vremurilor ace-

chiar şi la saşii ardeleni — pînă în secolul al XVI-lea catolici —,

itatea bisericilor erau integrate în adevărate cetăţi (Kirchenburgen),

i Polonia pentru termenul «biserică» se foloseşte şi azi — sem-

tiv — expresia kosciot ( = castellum), într-o vreme cînd, pentru

ii de rugăciune al rutenilor ortodocşi, documentele timpului folo-

expresia peiorativă «synagoga». Nu-i de mirare faptul că, în şirul

al răscoalelor populare medievale, între cei care apar ca asupri-

adeseori întîlnim ca mari feudali pe episcopii latini. în 1074, ne-

Tii din Koln înfruntă pe arhiepiscop, refuEînd să-i pună la dispo-

o barcă pentru un prieten, episcopul de Miinster. Episcopul Gaudry

^aon (Franţa) a fost omorît de orăşeni pentru că le-a încălcat drep-

? municipale. La ţară conflictele sînt şi mai brutale : în 1381 ţăranii

BISERICA IN SECOLIS1.*; ai-

englezi var exclama : «sîntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu şi totuşi sîntem trataţi ca nişte fiare sălbatice». In sec. XIII—XIV, în Transilvania, nemulţumirile populaţiei au determinat răscoale repetate asupra reşedinţei episcopului romano-catolic de la Alba-Iulia. Nu-i deloc întîmplător faptul că aproape toate mişcările eretice şi reformatoare, care se vor ivi în această perioadă în Apus, vor avea în primul rînd cauze sociale şi economice de care nu era străină nici Biserica. In ace­laşi timp, mulţi episcopi şi prelaţi ai marilor mînăstiri imitau viaţa uşoară a seniorilor feudali, cum reiese din actele papii Inocenţii! al III-lea (1198—1216) pe la 1200, din aluziile «Divinei Comedii» 'a lui Dante Alighieri (f 1321), din «Povestirile din Canterbury» ale lui G. Chaucer (f 1400), sau din «Decameronul» lui Boccacio (f 1375).

Intîlnim şi în Răsărit, atît în TmperiuT~Bizantin cît şi în statele feudale sîrbeşti, bulgăreşti, româneşti şi ruseşti, mînăstiri cu moravuri decăzute şi cu domenii întinse, pe care se aflau chiar şi robi. Mişcările populare înregistrate în Constantinopol, în Salonic, în Adrianopol ori în Novgorodul rusesc vizau, şi în Răsărit, pe bogătaşii corupţi şi luxoşi. dar aici clerul era mai apropiat de popor şi nu era implicat în sistemul de conducere al societăţii feudale, ca în Apus. E drept că, în lips£ unei clase mijlocii cu o conştiinţă de sine, întemeiată pe «chartae liber' tatum», cum era în Apus, se va ajunge cu timpul, mai ales în Rusia, la o aservire şi mai grea decît in Apus, dar instituţiile bisericeşti vor fi mai puţin amestecate aici în treburile civile.

La început, incursiunile popoarelor asiatice de stepă - - pecenegi, uzi şi cumani — au neliniştit, vreme de aproape trei veacuri (X—XIII), Bizanţul şi ţinuturile din sud-estul Europei, distrugînd, în ce ne pri­veşte, şi întăriturile bizantine de la Dunăre (Păcuiul lui Soare etc.) '$i surprinzînd pe la 1090—91, prin prădăciunile lor, chiar pe cei di*¹ capitala de pe malurile Bosforului, cum relatează scriitoarea bizantină ■ Ana Comnena (1083—1143) în «Alexiada» ei.

Anul 1071 a adus pentru Europa de sud-est şi pentru Asia apu­seană în general lovituri grele. In acel an statul de curînd înfiinţat &M normanzilor din sudul Italiei ocupă cetatea bizantină Bari şi va presa apoi ameninţător, vreme de peste două veacuri, să ocupe Epirul, Macedonia şi chiar Bizanţul. Dar cea mai zdrobitoare pierdere o aduce înfrînger£^a din 26 august 1071 de la Manzikiert (Malazgirt) în Armenia, în ^ căreia turcii selgiucizi întemeiază sultanatul de Iconium care s-a meM ţinut pînă la 1307, cînd a fost înlocuit cu sultanatul osmanic, nun¹^] aşa după numele turcului Osman.

In secolul al XH-lea, împăraţii din dinastia Comnenilor, Alexios Comnen (1081—1118) şi fiul său,' Ioan al H-lea Comnen (1118—1143) au reuşit să recucerească o parte din teritoriile pierdute în Asia iăj în urma gravei înfrîngeri suferite de împăratul Manuel I C (1143—1180) în lupta de la 17 septembrie 1176 la Myriokephalon, f Frigia, din partea turcilor, sub conducerea lui Kiligi Arslan, bizantiⁿ;j au pierdut într-o singură zi tot ce cîştigaseră mai înainte. In itV¹^ aceasta turcii n-au mai putut fi scoşi din centrul Asiei Mici.

In 1185, fraţii vlahi (români) Petru şi Asan, din sudul Dunării, s--^a1j revoltat contra Imperiului bizantin, în timpul împăratului Isac al II-l^ej

PERIOADA A PATRA

elos (1185—1195), din cauza grelelor impozite impuse vlahilor şi

rilor, şi au înfiinţat Imperiul româno-bulgar între Dunăre şi

ii Haemus (Balcani), cu capitala la Tîrnovo, situată pe rîul Iantra,

rsantul de nord al munţilor Balcani.

) situaţie şi mai gravă a survenit pentru Imperiul bizantin şi Pa-

ia Ecumenică la începutul secolului al XlII-lea.

,a 13 aprilie 1204, cavalerii latini ai cruciadei a IV-a au cucerit

antinopolul, pe care l-au jefuit în mod barbar trsi zile şi trei

în timpul împăratului Alexios V Murzuflos (1204) şi au înfiinţat •iul latin de Constantinopol sub conducerea lui Balduin I de ra (1204—1205). Restul Imperiului bizantin a fost împărţit, după iul feudal occidental, în mai multe formaţiuni politice ca : regatul ;salonic, ducatul Atenei şi Tebei, principatul Ahaiei sau Moreei, al Peloponez cu capitala la Mistra şi altele mai mici. frecii s-au retras în Asia Mică, unde au înfiinţat Imperiul grec [ceea (1204—1261), cu capitala la Niceea. Aci s-a stabilit şi Pa-ia Ecumenică de la 1208 pînă la 1261, cînd s-a mutat la Con-nopol.

lizantinii mai stăpîneau în Europa despoiatul de Epir, iar în nord-Asiei Mici Imperiul grec de Trebizonda, care s-a menţinut pînă ui 1461, cînd a fost cucerit de sultanul Mahomed al II-lea Cuce-1 (1451—1481) şi integrat în Imperiul turc.

iceastă fărîmiţare a Imperiului bizantin e una din cauzele majore i contribuit la căderea Constantinopolului sub turci la 29 mai 1453. -nperiul latin de Constantinopol a durat 57 de ani (1204—1261).

august 1261, împăratul Mihail al VUI-lea Paleologul (1261—1282) acut intrarea triumfală în Constantinopol, cucerit de la latini în dlei de 25 iulie 1261 de generalul Alexios Stratigopoulos. mperiul bizantin restaurat n-a mai putut avea strălucirea din ;, fiind continuu ameninţat de duşmani agresivi. Sîrbii, vlaho-rii, veneţienii, turcii, regele Neapolului, aventurierul Carol de i (1226—1285), fratele regelui Franţei Ludovic al IX-lea (1226— şi papii de la Roma ameninţau continuu Imperiul bizantin, entru a scăpa de pretenţiile papei Grigorie al X-lea (1271—1276)

ameninţările lui Carol de Anjou, împăratul Mihail al VUI-lea logul a trebuit să recunoască în conciliul unionist de la Lyon, din e 1274, «unirea» dintre Biserica de Răsărit şi Biserica de Apus remaţia scaunului papal.

ăscoala sicilienilor din 31 martie 1382 în lunea Paştilor, cunos-n istorie sub numele de «vespera siciliana», în timpul căreia fran-din Palermo şi Sicilia au fost măcelăriţi, a ruinat definitiv planul îrol de Anjou de a recuceri Constantinopolul şi de a întemeia în Imperiului bizantin un imperiu mediteranean.

i ceea ce priveşte «unirea» de la Lyon, din 6. iulie 1274, fost denunţată de împăratul bizantin Andronic al II-lea Paleologul —1328), fiul şi urmaşul lui Mihail al VUI-lea Paleologul, spulbe­re astfel pretenţiile papei Grigorie al X-lea la supremaţia uni-ă în Biserică.

BISERICA IN SECOLELE XI—XV [ ]

In Răsărit, însă, cel mai mare pericol pentru Imperiul bizantin erau în continuare turcii.

In 1354, turcii trec pentru prima dată în Europa, în mare măsuri! şi din greşeala politică a bizantinilor, şi se stabilesc la Galipoli. Peste zece ani, sultanul Murad I (1359—1389) şi-a mutat capitala, în 1365 la Adrianopol, cu scopul de a cuceri popoarele din Peninsula Balcanică

In lupta de la Cossovopolje (Cîmpia Mierlei), din 15 iunie 1389, arn mata otomană, sub conducerea sultanului Murad I, a înfrînt oastea sîrbă, la care au participat şi ostaşi români trimişi de domnul Ţârii Româneşti, Mircea cel Bătrîn (1386—1418), condusă de despotul Lazăţ (1371—1389), care a pierit în luptă, îneît sudul Serbiei a căzut sulj dominaţia turcilor.

Cuceririle turcilor în Balcani continuară.

La 17 iulie 1393, taratul bulgar de Tîrnovo, condus de Jean Şişmari (1371—1393), a fost cucerit de sultanul Baiazid I Ilderim ( = Fulgerul) 1389—1402). Trei ani mai tîrziu, în lupta de la Nicopole, din 25 sepi tembrie 1396, cruciada creştină compusă din cavaleri occidentali, uni guri şi ostaşi ai Ţării Româneşti conduşi de Mircea cel Bătrîn, a fosi înfrîntă de turci sub conducerea lui Baiazid I Fulgerul.

In urma acestei înfrîngeri, în 1396, taratul bulgar de Vidin, condus de Ioan Sracimir (1371—1396), a fost cucerit de turci, îneît întreage Bulgarie a rămas sub dominaţia turcilor pînă la războiul româno-ruso-turc din 1877—1878, încheiat prin pacea de la Berlin din 1/13 iu­lie 1878.

Datorită înfrîngerii suferite de turci în 1402, în lupta de la Ancara din partea mongolilor lui Tamerlan sau Timurlenk (1336—1405), cine sultanul Baiazid I Fulgerul a fost făcut prizonier şi purtat într-o cuşcă Bizanţul a putut respira uşurat timp de douăzeci de ani.

In 1421, însă, sultanul Murad al II-lea (1421—1451) reluă ofensiv; şi în 1430 cuceri Tesalonicul, cumpărat de către veneţieni de 1< bizantini.

De asemenea, în lupta de la Varna din 10 noiembrie 1444, la can au participat ungurii, polonii şi românii, organizaţi în cruciada de l£ Varna, armata creştină a fost înfrîntă de turci.

în urma acestui dezastru, turcii n-au mai putut fi alungaţi dir Europa. La 29 mai 1453, sub conducerea sultanului Mahomed al II-lea turcii reuşesc să cucerească Constantinopolul (1451—1481), care se afli pînă azi sub stăpînirea lor.

Patriarhia Ecumenică sub turci s-a aflat într-o situaţie dintre cels mai grele. Creştinii din Balcani şi din Răsăritul apropiat au trăit îr condiţii dintre cele mai grele în lunga stăpînire turcească.

Fărîmiţarea feudală a avut urmări şi asupra ţinuturilor ruseşti dintre care principatul cel mai vestic, cel de Halici (declarat indepen­dent la 1141), se va uni mai tîrziu cu cel din Vladimir—Volinsk, avinc un timp în ascultare şi pe cumanii care trăiau în părţile Moldovei. Ir sec. XIV va ajunge sub stăpînirea regalităţii catolice ungare, iar de h începutul secolului al XV-lea sub stăpînire polonă. în rest, statul rusess de la Kiev va fi zdrobit de tătarii lui Bătu şi Gingisr-han (Temugin

PERIOADA A PATRA

237 1241), cea mai mare parte din teritoriul rusesc rămînînd

linatia hanilor din Hoarda de Aur sau Kipciak, avînd capitala e Volga, pînă la 1480, cînd, în urma luptelor de «adunare a rilor ruseşti», marele prinţ Ivan al III-lea (1462—1505) s-a si a unificat statul rus de mai tîrziu. Biserica Rusă a jucat un ,1 în tot acest răstimp, declarîndu-se şi ea autocefală în 1448 sub presiunea împrejurărilor, fostul mitropolit al Kievului, din Morceo (Peloponez), a trecut la catolicism, ajungînd

tele maghiar şi polonez s-au dovedit fidele politicii de mînă

ucînd lupte de cruciadă împotriva «schismaticilor» ruteni, sîrbi

lâni, care-şi avuseseră din vechime mînăstiri şi organizaţii voie-

şi bisericeşti proprii. Clerul catolic din ambele ţări a făcut din

iză comună cu statul feudal al vremii, cu toate că, în veacul

.ea, atît în Polonia, prin lupta contra cavalerilor teutoni, cît şi

aria, prin lupta contra latifundiarilor sub Iancu de Hunedoara

Matei Corvinul (1458—1490), orientarea politică şi bisericească

două ţări a fost mai puţin extremistă. Dar deznodămintele fatale

întârzia să se arate : pentru Ungaria, dezastrul de la Mohâcs

august 1526), ca urmare a anarhiei feudale, iar pentru Polonia,

la Rusia a ruşilor şi rutenilor sub conducerea cazacilor.

Germania, împăraţi ca Henric al IV-lea (1056—1106), Friederich I

Dssa (1150—1190), Henric al Vl-lea (1190—1197), Friederich al

1215—1250) au urmărit, începînd din 1056 pînă la 1254, planuri

de reconstituire a vechiului Imperiu roman de genul lui Jus-

(527—565) sau al lui Carol cel Mare (768—814), mai ales că prin

ii cu prinţese bizantine şi apoi normande se credeau îndreptăţiţi

ronul Bizanţului. Papii au dejucat însă toate planurile lor, răs-

1 pe împăraţii din Casa Hohenstaufen (1138—1268), militînd

independenţa oraşelor italiene, care fuseseră nominal supuse

niei ; pînă la urmă, dintr-o ierarhie fidelă tronului, papii au

m puternic instrument de dominare centralistă papală.

acelaşi timp, Anglia şi Franţa au luat cu totul o altă dezvoltare.

ucerirea normandă din 1066, cu binecuvîntarea papei Alexandru

ea (1061—1073), fapt pentru care i-au fost recunoscute Bisericii

privilegiile, Wilhelm I Cuceritorul (1027—1087), apoi, prin căsă-

urmaşilor lui, şi prin regii angevini, numiţi în Anglia planta-

(1154—1485), regii Angliei au ajuns să stăpînească, pe lîngă teri-

Marii Britanii, mai mult de jumătate din Franţa. In felul acesta,

Angliei, deşi erau vasali regelui francez, stăpîneau o suprafaţa

itrecea de două ori pe cea a suzeranilor lor francezi. Urmare au

onflictele armate neîncetate între cele două ţări, culminînd cu

ui de 100 de ani (1338—1453). Franţa, în schimb, a ştiut să întă-

terneinic o dinastie în stare să unifice întreg teritoriul ţării, dar

■laşi timp să păstreze şi o apreciabilă libertate de acţiune faţă de

■a centralistă papală. In 1214, la Bouvines, regele Filip August

—1223) înfrînge, cu ajutorul negustorilor, o întreagă coaliţie inter-

ială,^ iar alt rege, Filip al IV-lea cel Frumos (1285—1314), cîştigă

imai o răsunătoare biruinţă asupra teocraţiei papale, ci, printr-o

tenace politică financiară, asigură ţării sale cea mai mare prosperitate, prefaţîndu-i astfel hegemonia din epoca modernă. In 1477, după moartea ducelui de Burgundia Carol Temerarul, regele Franţei Ludovic al Xl-lea (1461—1483) reuşi să anexeze şi posesiunile acestuia din Flandra cu bogatele ei manufacturi, Franţa devenind astfel cea mai bogată ţară europeană.

Spania trăia şi ea bucuria unificării : în 1212, Castillia, Aragonul şi Navara înfrîngeau, după 700 de ani, pe mauri. Cu toate că şi aici se adunau — ca şi în Franţa şi în Anglia— cortes-urile pentru aprobarea impozitelor, Spania fiind îndrumată, timp de peste 200 de ani, mai mult de episcopi şi de călugări, pînă ce, abia pe la 1490, se va consolida în interior.

Portugalia fusese eliberată de sub mauri la 1147 de către cruciaţi, şi de atunci ţara se dezvoltă continuu, ajungînd, mai ales în veacul XV, să întreprindă mari expediţii de navigaţie. In 1480, celebrul navigator portughez Bartolomeo Diaz reuşi să înconjoare Africa pe la Capul Bunei Speranţe.

Dintre ţările nordice, Danemarca pare a ii ajuns mai repede la o înflorire economică şi spirituală, reuşind să încheie pe la 1397, sub egida reginei Margareta (1353—1412), o uniune personală a celor trei ţări nor­dice : Danemarca, Norvegia, Suedia. Episcopiile de Lund (1104) pentru Danemarca, Trandhiem (1152) pentru Norvegia şi Uppsala (1164) pentru Suedia, erau principalele centre de unde se va coordona viaţa bisericească şi misionară peste întreaga regiune baltică şi pînă în Islanda şi Groelanda.

2. în ce priveşte opera misionară desfăşurată în această perioadă, trebuie spus că, spre deosebire de perioadele anterioare, rezultatele sînt mult mai modeste. Desigur, una din cauzele obiective sînt invaziile popoarelor turanice, în urma cărora oraşe şi sate întregi din Siria şi Asia Mică au trecut la Islamism. Vina o poartă de multe ori creştinii. Pe la 1100, locuitorii ortodocşi din părţile Smirnei au sărit în ajutorul emirului turc Tzachas la construirea flotei care să pornească împotriva Bizanţului pentru că acesta îi exploatase prea crunt. Pe de altă parte, intoleranţa cruciaţilor latini faţă de ierarhia ortodoxă a creat şi ea i reacţii. In Georgia, islamizarea n-a prins teren pentru că, începînd cu anull 1100, regii locali au reuşit să apere Ortodoxia şi tradiţiile ecu­menice erau vii.

S-a afirmat adeseori că activitatea misionară bizantină s-a desfă­şurat în strînsă legătură cu opera de culturalizare a «semi-barbarilor» de la graniţele Imperiului, operă care nu totdeauna a fost urmată de convertire la creştinism, dar care a reuşit să creeze veacuri de-a rîndul o comunitate de interese, atitudini de loialitate şi de colaborare caj într-un «Cornmonwealth». De cele mai multe ori însă supremaţia cul­turală era aceea care ducea la creştinare. Asanarea unor terenuri mlăş­tinoase, ca pe vremuri, în Georgia, defrişarea de către călugării ruşii a terenurilor nordice împădurite şi apoi crearea unor adevărate coloni^ sau «slobozii» de ţărani şi chiar de negustori, care vor comercializE apoi sarea la Marea Albă, sînt numai două din modurile cunoscute îr

2 se desfăşura activitatea misionară în spaţiul popoarelor ortodoxe, rămîne ca un fapt de mare importanţă socială opera acestor călugări nînăstirilor din «Tebaida Nordului» în frunte cu stareţii Savatie şi ima, care între 1429—1479 vor duce şi muncă de colonizare, dar e creştinare a acestui Nord îndepărtat.

Dacă în perioada anterioară Biserica rusească avea ca limite scau-; episcopale de la Bielgorod pe Doneţ şi Rostov pe Don, la sud şi :rit, Vladimir Volinsk spre vest şi Novgorod spre nord, acum teri-jl se va lărgi spre nord-est pînă dincolo de Urali, fiind încreştinaţi ecolul al XlII-lea ciuzii şi carelii, apoi în secolul al XlV-lea, fermii rianii.

Tot în veacul al XlII-lea s-a activat şi la convertirea lituanilor, al r mare principe Mindovg a fost botezat de preoţi ortodocşi în 1246. In urma presiunii politice şi militare a cavalerilor teutoni, dovg trece la rit latin, în 1252, fapt pentru care papa Inocenţiu ^-lea (1243—1254) îi trimite coroană regală şi un episcop. Celelalte ■ ale marelui principe rămăseseră însă împărţite, parte ortodocşi oritatea), parte păgîni. Însuşi Mindovg a revenit la păgînism. Si-a a rămas nedecisă timp de 100 de ani. Din pricina presiunii tot mari a cercurilor catolice poloneze, unii din prinţii lituani, Teodor itovici (f 1394), emigra la Muncaci (1354), iar Gheorghe (Iuri) jtovici emigra în Moldova. In fine, la 4 martie 1386, alt prinţ lituan, islav V Iagiello (1386—1434), prin căsătoria lui cu Hedwiga, moş-oarea tronului Poloniei, uni Lituania cu Polonia şi oficializa astfel latin în cele două ţări, introducînd un regim de grea apăsare •u populaţia rămasă încă ortodoxă.

Merită să fie amintită aici şi iniţiativa bizantină de sprijinire a

nţei ortodoxe în statul tătărăsc din Persia, condus de marele han

gu (1217—1265), cu care împăratul Mihail al VUI-lea Paleologul

—1282) s-a legat într-o coaliţie de apărare împotriva planurilor

isioniste ale cruciaţilor. In 1258, Hulagu-han cucereşte şi distruge

adul. Soţia lui Hulagu era o nestoriană evlavioasă, care apăra

nismul şi pentru care hanul însuşi a construit o capelă mobilă,

putea s-o însoţească oriunde ar fi avut ea nevoie pentru a-şi face

iunile în dangătul clopotelor. Hanul, care era fratele lui Gingis-han

—1227), s-a arătat indulgent şi a primit un episcop creştin la Ta-

1251—1265). Mai tîrziu au intrat în acţiune şi aici cruciaţii, des-

nd o oarecare activitate care a dus la înfiinţarea cîtorva episcopii

:e, în frunte cu cea de la Sultanieh.

i lucrare de mai lungă durată şi de o excepţională vitalitate a ea desfăşurată de nestorieni care trăiau în Persia de sute de ani e au reuşit să convertească chiar un prinţ tătar cu tribul său iţii) din sudul lacului Baical, vasal al Imperiului chinez (1145). îarii nestorieni au activat pînă în India şi în China, numărul patelor şi mînăstirilor în aceste extinse regiuni fiind impresionant pe 100). Din nefericire, comunităţile din spaţiul mongol au fost iţate curînd, după 1210, de către Ginghis-han, iar după 1368, di-Ming a persecutat atît pe mongoli cît şi pe nestorieni şi pe ii care înfiinţaseră, mai ales prin călugării minoriţi ca Ioan de

Monte Corvino (f 1330) şi alţii, mai multe episcopii, între 1300—13f In felul acesta singurele regiuni unde s-au mai păstrat comunităţi ere tine mai puternice au fost vechile patrii : Mesopotamia (= Irak) Persia (= Iran), dar şi aici propaganda latină i-a dezbinat spre sil şitul perioadei. Zvonul despre reuşita convertirilor lor printre tătari chinezi a popularizat aproape legendar două nume, al «presbiterul Ioan» (Ovangham) şi al negustorului veneţian Marco Polo (f 132; cel care a deschis drumul comerţului spre China.

Dintre iniţiativele de convertire, care au fost mult apreciate timpul lor, amintim pe cea întreţinută de franciscani şi dominicani, pri tre musulmanii din Asia Mică şi Africa de Nord, iniţiativă care a d naştere şi la o serie de studii preţioase asupra Islamismului. Indeose franciscanul Raimund Lullus, ucis cu pietre în Tunisia în 1316, orgi nizase în insula Mallorca un seminar de limbi orientale şi preconiza: o metodă specială pentru convertirea arabilor (ars lullica). Intrucît în legile islamice interzic orice activitate misionară creştină printre ei, r zultatul între musulmani a fost redus.

Biserica de Apus a mai desfăşurat, în această perioadă, o febri activitate pentru convertirea ţărilor şi popoarelor din bazinul Mării Ba tice. Dar şi aici, poate mai mult decît în alte părţi, activitatea mision; rilor latini era inspirată de dictonul augustinian «compelle intrare (= sileşte-i să intre), folosindu-se din plin de forţa seculară şi politic tipică Evului mediu. Opera era apreciată ca o «dilatatio imperii chrii tiani» prin spadă şi cuvînt, predicată şi realizată de cavaleri înarmai

La slavii de peste Elba (venzi, vilţi, sorbi, obotriţi) şi în insa Riigen s-a lucrat sub deviza «moarte sau botez», aşa cum indicase mare predicator al cruciadei a Ii-a Bernard de Clairvaux (f 1153). Şi-a d; contribuţia şi Vicelin, episcop de Oldenburg (f 1154), prin înfiinţare unei abaţii lîngă Liibbek (Neumiinster), dar partea principală revir marilor duci Henric Leul (f 1262) al Saxoniei şi Albrecht Ursul, car după 1159, au colonizat în aceste părţi oameni devotaţi din Ţările d Jos, desigur după ce au -înlăturat sau îngenuncheat pe indigeni.

La convertirea pruşilor din răsăritul Vistulei s-a lucrat şi mai du Intre ei activaseră mai mulţi misionari între care călugărul cistercia Cristian, pe care papa Inocenţiu al III-lea (1198—1216) îl hirotonis episcop în 1215. Cînd localnicii au simţit că odată cu încreştinarea urm să se aducă şi colonişti polonezi în pămîntul lor, şi aşa destul de sărai oamenii s-au revoltat atît de vehement îneît au distrus şi devastai totu Atunci intervine feudalul locului, ducele Conrad de Mazovia, care, d teama răsculaţilor, cheamă pe «cavalerii teutoni» aflaţi pe atunci î Ţara Bîrsei (1226). Marele maestru al ordinului, Herman de Salza, obţinut de la papa Grigorie al IX-lea (1227—1241) şi de la împăratu german Friederich al II-lea (1215—1250) promisiunea că teritoriile cu cerite de el vor fi proprietate a ordinului teuton. Asigurîndu-şi şi con cursul cavalerilor spadei, care acţionau în acelaşi sens în Letonia, teu tonii au ocupat sistematic, milităreşte, bucată cu bucată, întreg ţinutu colonizîndu-1 cu forţe noi, după ce au exterminat pe cei mai mult indigeni. Lupta a durat vreo 50 de ani. Cavalerii deveniseră o forţă d

îut chiar pentru regatul Poloniei, care în 1410 a fost nevoit să ducă boi crunt cu ei. Domnul Moldovei Alexandru cel Bun (1400—1432) at ajutor Poloniei contra cavalerilor teutoni în lupta de la Griinwald,

15 iulie 1410, şi în lupta de la Marienburg din 1422. Abia în 1466 alerii teutoni au fost obligaţi să cedeze statului polonez partea apu­nă a Prusiei, iar în 1525 şi pe cea răsăriteană.

In Letonia, din 1225, scaunelor episcopale din Dorpat şi Riga li s-a rdat statut princiar, cu castele şi moşii întinse. Poftele feudale au vocat conflicte atît de mari între episcopul de Riga, cavalerii spadei mrghezia oraşului Riga, încît papa a trebuit să intervină, ameninţînd interdictul şi împărţind fiecărei părţi o treime din venituri. Scaunul scopal din Reval era supus Mitropoliei din Lund, în sudul Suediei.

Tot cu arma a fost introdus creştinismul şi în Finlanda de către ele suedez Henric al IX-lea cel Sfînt (1157). Preoţii erau hirotoniţi arhiepiscopul din Uppsala. Abia pe la sfîrşitul secolului al XlII-lea

generalizat creştinismul în întreaga ţară. în partea ei răsăriteană lulaţia cunoscuse şi misionari ortodocşi, care întemeiaseră un centru evanghelizare la mînăstirea Valaamo, pe ţărmul lacului Ladoga (în-utul secolului al XlII-lea). Ceva mai tîrziu se convertesc şi laponii 70—1335).

BIBLIOGRAFIE*

R. F"ssier, Le moyen ăge t. 1. Les mondes nouveaux (350—950); t. 2. L'eveil l'Europe (950—1250); t. 3. Le temps de crise (1250—1550), Paris, 1Q82—1983 ; Zimmermann, Das Papsttum im Mittelalter. Eine Papstgeschichie im Spiegel der oriographie. Mit einem Verzeichnis der Păpste vom IV<- bis zum XV. Jahr-iert, Stuttgart, 1981 ; Idem, Der Canossangang von 2077, vJirkungen und Wirk-keit, Wiesbaden, 1975; E. Perroy, Etudes d'histoire medievale, Paris, 1979, 820 p. ; Tierney, Church Law and Constituţional thought in the Middle Ages, London, i; J. le Goff, Pour un autre Moyen Age. Temps, travail et culture en Occident, s, 1977 ; Idem, Civilizaţia Occidentului medieval, trad. şi note de Măria Holban, ureşti, 1970 ; J. Richard, Orient et Occident au Moyen Age. Contacts et relations —XV s.), Londres, 1976; Helene Ahrweiler, L'ideologie politique de l'empire mtin, Paris, 1975; Deny Hay, L'Europe au XIV-e et XV-e siecle. Traduit de glais par Francoise et Georges Ruhlmann et Jean Tamagnam (Histoire de rope, t. V), Paris, 1972; M. D. Knowles—D. Obolensky, Le Moyen Age —1500), trad. de l'anglais par. L. Jezequel, Nouvelle histoire de l'Eglise sous :irection de L.—J. Rougier, R. Aubert, M. D. Knowles, t. II, Paris, 1968 ; F. Kempf, G. Beck, E. Evvig, J.—A. Jongmann, Die Mitt.elalterliche Kirche, Freiburg im sgau, 1966; B. Moeller, Spătmittelalter (Die Kirche in ihrer Geschichte, II), tingen, 1966; M. Şesan, Die Orthodoxe Kirche von Jahre 1054 bis heutzutage, Le monde religieux», t. 30, Ziirich, 1969, p. 75—129.

George Evcry, The Byzantine Patriarchate 453—1204, London, 1962 ; G. Stockle, chichte der Slavenmission (Col. Die Kirche in ihrer Geschichte), Gottingen, 1961 ; Pirenne, Histoire de l'Europe des invasions au XV-e siecle, Bruxelles, 1958; flise et les Englises. iVeuf "siecles de douloureuse şeparation entre l'Orient et cident, t. I—II, Chevetogne, 1954; M. Bloch, La societe ieodale, 1 voi., 2-e ed., s, 1949; Ch. Diehl — G. Marchais, Histoire du Moyen Age (col. Glotz IX, 1).

L'Europe orientale de 1081—3453, Paris, 1936—1945; A. Fliche — V. Martin, oire de l'Eglise depuis les orlgines ă nos jours, voi. XI—XV, Paris, 1937—1939 ; [. Fliche, La chretiente medievale (395—1254) (Histoire du monde par E. Ca-jnac, t. VII), Paris, 1929.

* Bibliografie întocmită de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanu.

Pentru imperiul mongol, L. Kehren, Tamerlan Paris, 1979 j J. A. Boyle, Th Mongol World Empire (1206—1370), London, 1977 ; Pr. prof. I. Pulpea—Rămureanu, recenzie la lucrarea : B. D. Grecov—A. I. Iacubovschi, Hoarda de Aur şi decă­derea ei, Bucureşti, 1953, în «Ortodoxia», VI, 1954, nr. 1, p. 130—142.

In limba română: N. Iorga, Istoria vieţii bizantine, trad. de Măria Holban, Bucureşti, 1974; Ch. Diehl, Figuri bizantine. Marile probleme ale Imperiului bi­zantin, trad. de I. Zarea, I—II, Bucureşti, 1969; Eug. Popovici, Istoria bisericeasca universală, ed. a Ii-a, voi. 111, Bucureşti, 1927.

Cruciadele *

Descriind sosirea la Constantinopol a cruciaţilor, începînd cu var; anului 1096, Ana Comnena (1083—1148) relata că tatăl său Alexi (1081—1118) nici nu avusese destul răgaz să se odihnească după luptei împotriva pecenegilor şi cumanilor, cînd a auzit vestea neliniştitaar< că se apropie sosirea unor contingente numeroase de armate france ş că, pînă să sosească ele, mulţimi nesfîrşite de oameni neînarmaţi «m numeroşi decît grăunţele de nisip şi decît stelele» curg ca nişte fluvi peste Dacii şi peste Balcani, ca un nor de lăcuste spre capitala Bizan ţului. Nimeni nu-şi mai aminteşte, se spune mai departe, să fi văzu vreodată o dislocare de atît de numeroase mu'lţimi de bărbaţi şi de fe mei, din care, într-adevăr, cei mai simpli erau minaţi de dorinţa de se închina la Mormîntul Domnului, dar alţii n-aveau alt plan şi alt speranţă decît de a pune cumva mîna pe bogăţiile Orientului şi ms ales ale capitalei bizantine.

Cruciadele sînt un fenomen complex, tipic epocii feudale a Evul mediu. Pe de o parte, papalitatea care va iniţia şi organiza toate aces acţiuni a urmărit realizarea dominaţiei sale spirituale peste întreaj creştinătate, potrivit teoriilor teocratice ajunse în aceste veacuri la ci mai înaltă culme. Din ideea de dreptate şi de ordine creştină, de cai se simţeau responsabili papii şi toţi ierarhii Bisericii Romano-Catolic aşa cum înţelegeau lucrurile în primul mileniu scriitori ca Augusti (f 430) sau Salvian de Marsilia (f după 480), papii vor propovăd acum idei tot mai extremiste, ca acelea de «vicarius Christi», de « biter mundi», în loc să ascu'lte de obiecţiunea abatelui Bernard Clairvaux (f 1153), care recomanda un primat al slujirii în locul cel al dominării : ministerium, non dominium. Caracterul moral al cruci delor va fi cu atît mai greu de justificat cu cît, în afară de crucia primă (1096—1099), în care, într-adevăr, au existat între cavalerii pe ticipanţi mulţi luptători de bună credinţă, s-a dovedit că celelalte e: pediţii urmăreau mai mult scopuri pămînteşti şi materialiste, iar cr ciada a IV-a (1202—1204) a deviat în mod regretabil, ajungînd să ocuj chiar Constantinopolul, capitala Imperiului bizantin.

Pe de altă parte, marii feudali apuseni căutau şi ei în Răsărit î fiinţarea unor state în care să domine independent, iar mica nobilir şi cavalerii urmăreau ocazii de luptă şi aventură răsplătite cu domei şi moşii, în orice caz mai rentabile decît le-ar fi avut acasă, unde mu îşi lichidaseră avutul pentru că nu mai puteau face faţă situaţiei d

♦ Capitol redactat de Pr. Prof. T. Bodogae şi Pr. Prof. I. Rămureanu.
2 — Istoria Bisericească Universală Voi. II .