Al bisericii ortodoxe romane

bţjCatarii sau patareniQ în afară de spaţiul balcanic, influenţi
mişcărilor contestatare de genul bogomilismului a fost redusă. Creden
că faptul se datoreşte îndeosebi viziunii ecumeniste şi apropiate d>
popor pe care a avut-o, prin Liturghie, totdeauna Biserica răsăriteană
în schimb, în Apus, aflînd un teren mai prielnic, într-un mediu d
adînci contradicţii feudale, diverşii eretici de nuanţă bogomilă^ adică
cathari, _patareni_(bqgomili), manihei, publicam, dragoviti etc, îi aflăr
în mare număr, mai ales" în centrele comerciale şi muncitoreşti di:
nordul Italiei, din sudul Franţei, din nordul Spaniei, din Germania, di
Anglia şi chiar din Ungaria. _i^

{Cel mai des e pomenit numele de «cathari» xa&apoi adică Ccei cu rati^ deci tot un fel de creştinism interiorizat ca şi la bogomili. «Vc creaeţi în Creatorul acestei lumi, pe cînd noi în Cel care a zis că n-auzi glasul Lui şi nu-I vedeţi nici faţa», spusese încă de mult un predicate pavlician. «Omul e opera acestui Dumnezeu, care vrea pe pămînt mi riri, pe cînd noi căutăm cetatea cea viitoare». tConducătorii mişcării s numeau «perfecţi» sau «apostoli?, idealul lor fiind sărăcia şijgredica p toate drumurile. Cercetările din ultimii 50 de "ani au confirmat convir gerea că, în urma contactului cu Orientul, mişcarea catharilar trebui

sornţjtă ca O COntin'^iarf> a ypr-hilnr fnrmp rip manihpism .■■;] chiar C

monofizitism oriental adaptate şi alimentate de condiţiile unei societă în rapidă transformare, cum a fost aceea a «comunelor» medievale.

Căsătoria, ca lege a trupului, folosirea bunurilor pămînteşti, consi marea cărnurilor, afară de peşte, le erau interzise. Se dedicau cunoa terii Bibliei şi participării la un anumit fel de slujbe. Iniţierea se fă« prin botez spiritual («consolamentum»), singura taină recunoscută de şi săvîrşită prin punerea mîinilor celor perfecţi şi prin rostirea contini a rugăciunii «Tatăl nostru» (de aici probabil numirea de «patareni» : oraşele lombarde). Nu se ştie dacă cei curaţi nu se lăsau să moară c foame, mai ales după o boală, pe care o socoteau pedeapsa lui Dun

PERIOADA A PATRA

zeu. Minciuna era interzisă la cathari, pe cînd la bogomili ea putea folosită spre a scăpa de persecuţii. Faţă de Dumnezeul cel bun, care /eşnic, spun ei, trebuie să ne ferim de creaturile Dumnezeului celui i, care a făcut materia şi corpul. Trebuie să propovăduim moartea ■Aii, distrugînd-o prin netransmiterea vieţii.

In 1167, la un sinod al catharilor de la Sf. Felix, s-ar fi primit ca jvărate şi mai conforme cu tradiţia veche observaţiile delegatului din nstantinopol. Michelet afirmă că nu era vorba de sectari izolaţi, ci

o Biserică întreagă, care se formase împotriva Bisericii oficiale. In Spania mişcarea catharilor a fost răspîndită mai ales în părţile

nord, lîngă graniţa cu Franţa, de unde au şi provenit mulţi din cei năriţi. Prima menţiune datează de pe vremea papei Celestin al II-lea 43_44)_i care a trimis pe cardinalul Saint Aurge ca legat special îm-;riva lor. Intr-un sinod întrunit la Lerida în 1194, regele a dat un ct sever împotriva «adversarilor Romei». Erezia a continuat avînd în :ntea ei pe Arnaud, un om cult, care-şi expunea învăţătura «după todă teologică romană». Şi pe vremea regelui catolic Ferdinand al -lea (1217—1252) mai existau destui eretici, căci el însuşi, «cu mîna

regală», a ţinut să arunce lemne pe focul ereticilor. Deoarece numă-

acestora devenea tot mai mare, papa Grigorie al IX-lea (1227—1241) ntrodus inchiziţia contra lor şi în Spania, interzicînd totodată citirea jliei în limba vulgară. întreaga regiune a fost pustiită de trupele mate de arhiepiscopul Mongrin de Taragon, de episcopul Petri Urgel de inchizitorul Fra Piedro di Blenodis. Ultima menţiune despre aceşti ■tici o avem din 1292.

în Germania erezia cathară e amintită îndată după 1050. întorcîn--se din Ungaria, unde avusese lupte cu regele Andrei I (1047—1056), săratul Henric al III-lea al Germaniei (1039—1056) a adus de acolo, ntre prizonieri, numeroşi bogomili şi «bugri». în curînd îi întîlnim prin Flandra, Elveţia, Bavaria şi Saxonia, apoi pe la 1160 printre ătorii din Bonn. Drumul pe care îl urma inchizitorul Conrad de Mar-•g în căutarea catharilor pe la 1231 era presărat cu ruguri. «Este în-izitor, scrie un contemporan, în ee măsură focul a servit în această ică împotriva oamenilor. Căci pentru erezii reale, ca şi pentru cele iginare, o mulţime de nobili, tîrgoveţi, clerici, călugări şi ţărani au b condamnaţi la rug în diferite locuri din Germania, prin sentinţele a grăbite ale lui Conrad. în ziua în care era acuzat pe drept sau pe Irept, omul era condamnat şi aruncat în flăcări fără să-1 poată scăpa la moarte nici apelul, nici vreo apărare sau vreo altă protecţie». După artea lui Conrad de Marburg, au mai făcut acţiuni similare şi land-ful Conrad de Hessa şi împăratul Henric al Vlf-lea (1308—13H), dar icarea n-a dispărut căci ereticii s-au amestecat cu alte secte pînă la ormă şi la războiul ţărănesc din secolul XVI.

în Anglia, cel dintîi cathar pomenit pe la 1159 este un oarecare :a, care provenea din Flandra, de unde venise împreună cu alţi 30 bărbaţi şi femei. Regele Henric al II-lea (1154—1189) a convocat un xl pentru a se lua măsuri împotriva lor. La 1210 unul din ei este ars rug la Londra. între măsurile preconizate de cruciada instituită îm-

potriva lor se folosea şi însemnarea cu fierul înroşit şi purtarea eretî cilor din oraş în oraş.

în Ungaria se întîlneau ca şi în Bulgaria mulţi cathari fugari di) Imperiul bizantin care predicau credinţa lor.

cu_Albigenzii.j Albigenzii, numiţi aşa de la oraşul Albi din sudii Franţei, s-au înmulţit în urma luxului, a vieţii mondene şi imorale a el rului. Mulţi dintre ei proveneau din familii înstărite, dar care s-au scî: bit de viaţă şi şi-au propus o renaştere morală. în jurul oraşului Toi louse comunităţile noi deveniseră foarte numeroase. Pînă pe la anul 12C erau răspîndiţi în peste 1000 de oraşe, inclusiv în Paris. Citeau Bibi pe care se pare că o traduseseră în limba poporului. Au fost trimişi ei misionari, dar fără succes ; nici chiar activitatea lui Dominic Guzma (1170—1221), fondatorul Ordinului dominicanilor, n-a realizat mare k cru. S-a recurs la violenţe. Ereticii au ajuns să prade biserici, să mut leze sau să arunce în închisoare pe unii din episcopii care trimisesei asupra lor forţe de represiune.

în multe locuri parodiau slujbele divine ale creştinilor, pe cai acum nimeni nu le mai înţelegea, fiind făcute în latineşte, iar popon nu mai cunoştea limba. Chiar nobilii locali au ajuns să-i protejeze în potriva asupritorilor Bisericii catolice. în 1267 papa Inocenţiu al IlI-le (1198—1216) rugă pe regele Franţei Filip August (1180—1223) şi pe al nobili să reprime mişcarea, mai ales că legatul papal Pierre de Caste nau fusese asasinat. Cruciada contra albigenzilor a durat 20 de ani (12C -^1229). Comanda operaţiilor a avut-o contele Simon de Montfort, cai _ avea un vechi stat de serviciu în luptele contra musulmanilor, precui şi legatul papal Arnold, abatele mînăstirii de la centrala cistercienilo

Operaţia a durat mult prea mult, se vede că avea interes şi conte Simon, care a scotocit casă cu casă, a distrus şi depopulat întreg sudi Franţei. Represiunea a fost sălbatică. După unele cronici catolice, îi tr-o singură biserică au fost ucişi 7000 albigenzi. La Bezieres, legat papei spune că au fost ucişi cam 20.000 persoane, alţii dau cifre şi m mari (între 38—60.000).

1 Petrobrusienii\erau o sectă întemeiată de preotul răspopit Pierre Bruys, care luptau fanatic în sud-vestul Franţei pe la 1104 împotriva ljtu ghiilor, a botezului copiilor, a celibatului, a cultului icoanelgjiJndeose ţăranii îl ascultau bucuroşi, dar pe la 1130, intr-o Vinere Mare, a fo prins de populaţia din Saint-Gilles de lîngă Arles şi aruncat în foc, to mai în momentul în care el se pregătea să arunce în flăcări un crucifi După moartea lui, munca i-a fost continuată cu un real talent orator de fostul călugăr benedictin Henric de Lausanne, care îmbrăţişase cr dinţa sectei. Mişcarea lui cîştigase numeroşi aderenţi în Provence Gascogne. însuşi Bernard de Clairvaux (f .1153) a fost nevoit să predi ani întregi împotriva sectei, ai cărei fanatici ucenici fuseseră condamm şi de sinoadele din Pisa (1135) şi din Lateran (1139). în nordul Franţ alţi fanatici, ca Tanchelm şi Eudes de Stella, atacau cu violenţă bis ricile şi mînăstirile îndemnînd poporul să nu mai primească împart sania şi celelalte Sfinte Taine. Ei se dădeau pe sine a fi adevăraţii

ui Dumnezeu, chemaţi să judece pe cei răi. Tanchelm fu omorît [115, iar Eudes pieri în 1148 în închisoare. Mulţi din credincioşii ju murit arşi pe rug.

Arnold de Brescia (1100—1155), în Lombardia, fost canonic au-inian, probabil ucenic al lui Petru Abelard (1079—1142), se bucura an renume deosebit ca ascet şi predicator. încă înainte de 1139 el lica fanatic împotriva lăcomiei şi spiritului monden al clericilor. >dată combătea cu tărie şi suveranitatea temporală a Bisericii şi a de mari moşieri a preoţilor. Salvarea Bisericii, spunea el, nu va i decît în clipa în care slujitorii ei se vor întoarce din nou la sărăcia itolică, sau cel puţin să se, mulţumească cu donaţiile primite de la eni şi cu dijma cuvenită. Sinodul II din Lateran (1139) 1-a osîndit dlat, dar, după un număr de ani de vagabondaj, cînd însuşi Bernard ^lairvaux a încercat să-1 readucă la idei sănătoase, el a ajuns la Roma, e a revoltat poporul împotriva puterii politice a papilor. Sprijinit timp ca un adevărat tribun al poporului (1147—1154), Arnold de jcia a fost prins, judecat şi condamnat la moarte în 1155 de împă-1 Friederich I Barbarossa (1152—1190). Cadavrul i-a fost ars şi ce-i aruncată în Tibru.

d. Valdenzii. Mişcarea valdenză, numită aşa după Petru (?) Valdus Valdes, a apărut pe la 1170 în părţile Lyonului din dorul revenirii

viaţă mai simplă, mai evlavioasă, ca o reacţie împotriva suficienţei ;ine şi a spiritului burghez care pusese stăpînire pe preoţime. Adînc :at de moartea unui prieten şi sub impresia puternică a biografiei tului Alexie, omul lui Dumnezeu, Valdus care fusese un bogat istor a dorit fierbinte o reînnoire sinceră, aşa cum auzise citindu-i-se >re vremea apostolică. A căutat şi a plătit doi preoţi, care i-au tradus imba vulgară Sfînta Scriptură şi s-a însufleţit de rîvnă deosebită ;ru vestirea cuvîntului lui Dumnezeu şi pentru trăirea în sărăcie

acte de pocăinţă. In urma foametei cumplite din 1176, el şi-a vîndut

ă averea şi, după ce a dat partea cuvenită soţiei, a dăruit restul
cilor, apoi, întemeind o asociaţie de mai mulţi bărbaţi, care aveau
?aşi idei ca el, au început să predice doi cîte doi, ca Apostolii (Matei
5 şi urm. ; Luca 10, 1 şi urm.) din sat în sat, din oraş în oraş. Aşa
ijuns peste Piemont pînă în Lombardia, la Milan, unde au atras b
e dintre ţesătorii şi postăvarii care duceau de mai mult timp o viaţă
Iară, fapt pentru care erau şi numiţi «humiliati», adică cei smeriţi,
hipul acesta, «săracii din Lyon» sau «lionişti», cum erau numiţi sau
r «sabotişti» (fiindcă erau încălţaţi apestoleşte cu sandale de lemn_; "
ţs), cîştigară aderenţi mulţi în toate regiunile limitrofe. ,.

întrucît valdenzii încep să critice mentalitatea utilitaristă şi mer-ilă a clerului care, prin învăţătura despre indulgenţe şi despre pur-riu, negustorea problema mîntuirii omului, autorităţile bisericeşti uat atitudine împotriva lor. începutul 1-a făcut arhiepiscopul de i, care a interzis după un timp activitatea lor.. Atunci Valdus s-a J papei, spunînd că ei nu fac nimic rău decît că vor să trezească îa la trăirea evanghelică. Mai mult, Valdus însuşi se prezentă la iul al III-lea din Lateran (1179). Papa Alexandru al III-lea (1159—

BISERICA IN SECOL,liL,t; M-AV

1181) răspunse că ei n-au voie să predice fără autorizaţia Bisericii. Ur timp valdenzii s-au oprit, dar apoi au pornit din nou la acţiune pe moti\ că «trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decît de oameni» (Fapte 5, 29). Atunci, cu ocazia sinodului din Verona 1184, papa Lupiu al III-les (1181—1185) a aruncat anatema asupra catharilor, arnoldiştilor, hiimi-liaţilor sau săracilor din Lyon. De acum valdenzii se ridicară pe faţă împotriva ierarhiei, acuzînd-o că uzurpă puterea apostolică fără să aibj viaţa ca Apostolii şi că îşi dau viaţa lor compromisă drept viaţă de model apostolic.

De acum începe organizarea interioară a mişcării. In general, ce iniţiaţi sau «perfecţi» au început să poarte bărbi şi se numeau între e: «fraţi» sau «învăţători», a căror misiune era numai de a evangheliza pe cînd categoria celor mulţi, poporul, se numeau «amici», «credentes> (prieteni, credincioşi), pe care-i recrutau în taină, ca pe nişte simpati­zanţi. In fruntea mişcării stătea Valdus, «prepozit şi pontif al tuturor» iar sub el se aflau episcopi, preoţi şi diaconi rînduiţi de el. Biblia tra­dusă în limba lor ţinea loc de normă obligatorie pentru toţi. Rînd p« rînd valdenzii (mai ales gruparea din Italia) s-au îndepărtat tot ma mult de linia Bisericii, respingînd — pe lîngă purgatoriu — şi rugă ciunile pentru morţi, cultul sfinţilor, indulgenţele, jurămîntul, serviciu militar şi pedeapsa cu moartea, nerecunoscînd dintre Taine decît Bo tezul, Cina euharistică şi Pocăinţa. Mişcarea valdenză s-a scindat dupj 1210 în două grupări : una radicală (gruparea italiană) şi cealaltă mode rată (franceză). Exploatînd situaţia de tot mai adîncă înfeudare a Bise ricii romano-catolice în afacerile lumeşti, gruparea radicală a desfăşure clandestin o activitate impresionantă, identificîndu-se parcă cu duhul pro testatar pretutindeni prezent, încît din Piemont şi Savoia a trecut şi îr sudul şi răsăritul Germaniei, în Boemia, în Moravia, în Ungaria şi pîni în Italia de sud, cu toate că inchiziţia a urmărit şi a aruncat în flăcăr pînă pe la sfîrşitul Evului mediu pe mulţi din aderenţii lor. In veacu al XV-lea ei s-au unit cu husiţii, mai tîrziu cu protestanţii. Pînă astăz s-au menţinut în număr restrîns, mai ales în regiunile muntoase dii sud-estul Franţei şi din regiunea italiană limitrofă. Au un episcopat ş mai multe comunităţi chiar în Roma.

e. Alte mişcări eretice. Amalricienii. în dorul după o viaţă cît mf interiorizată şi sub influenţa sincretismului panteist de nuanţă iudai zant-averoistă (după filosoful arab Averroes f 1198), se înregistreaz o serie de grupări iluministe de genul «Bisericii spiritului liber», sai ca aceea a «fraţilor spiritului liber». Unii voiau să împace legea mo zaică cu cea creştină căutînd o interpretare mai spiritualistă a lucruriloi Filosoful Amalric de Bena (f 1205) de la Universitatea din Paris sus ţinea, pe bază neoplatonică şi a comentariilor arabe, că în fiecare or pios există o întrupare a lui Dumnezeu şi că deci în fiecare om locuieşt Sfîntul Duh ; de aceea orice om pios este, ca şi Hristos, fiu al k Dumnezeu.

Incepînd de pe la 1209 amalricienii au fost arşi de vii, dar mul din ei au fost depistaţi şi după această dată în Germania, Franţa, Italii Mişcarea a ajuns cu timpul să degenereze, unii dintre ei susţinînd c

PERIOADA A PATRA

ipa în care Sfîntul Duh naşte pe Hristos în fiecare ins, atunci omul fără păcat şi nu mai are nevoie de Sfintele Taine. Trăind separaţi diţiile Bisericii, unii au ajuns să spună că prin viaţa lor reînvie ie vieţuire al lui Adam şi al Evei în Rai, cînd erau încă fără de ; de aceea «adamiţii aceştia au început să umble goi şi să-şi aibă e lor în comun».

'iscarea lui Ioachim de Floris. Aderenţii mişcării din aşa numita

■ică a Sfîntului Spirit», întemeiată pe la finele secolului al XH-lea

stul egumen cistercian Ioachim de Floris (f 1202), susţineau că

trei testamente : Vechiul Testament al Tatălui, Noul Testament al

şi actualul Testament al Duhului Sfînţ, căci aşa ar reieşi din

lismul numeric şi din interpretarea alegorică şi tipologică a Sfintei

uri. Acest din urmă Testament ar începe numai de la anul 1260.

-nentul Vechi a fost epoca Legii mozaice şi a cărnii, cu oameni că-

ţi şi laici, epoca creştină a Fiului, cu 42 de «neamuri» a cîte 3Q

i fiecare, potrivit citatului de la Matei 1, 17, era starea intermediară

carne şi spirit, deci epoca clericilor ; în fine, după 1260 va începe

«Evangheliei veşnice» (după Apoc. 14, 6), adică a Duhului Sfînt

ipovăduită de oameni desăvîrşiţi într-o «Biserică a Sfinţilor», care

a locul Bisericii trupeşti de pînă la 1260. Aderenţii cei mai mulţi

isit mişcarea lui Ioachim în rîndul franciscanilor rigorişti, al căror

tru general Ioan de Parma (f 1257) îi favoriza. Reacţia produsă de

îea «Evangheliei veşnice» n-a întîrziat; în 1255 franciscanul Gerard

irgo, care publicase şi o carte înflăcărată despre această nouă Evan-

?, a fost întemniţat pe viaţă ; scrierile lui Ioachim au fost osîndite

sinod din Arles (1265), dar ideile lui n-au putut fi înăbuşite, incit

îrziu au erupt sub forma «flagelanţilor», grupuri de excentrici care

ăteau aproape goi cîmpurile şi străzile sub biciurile mulţimilor

ii cu gîndul că doar-doar se vor izbăvi astfel de apăsarea stării

oase a trupului.

^ăcînd o retrospectivă peste acest capitol, credem că am putea spune >uă ar fi îndeosebi cauzele care au determinat apariţia controver-schismelor şi sectelor prezentate : pierderea treptată a tradiţiilor [ice ecumenice şi apropierea peste măsură de modul de viaţă feudal •arhiei superioare. Faptul că în Răsărit mişcările eretice au fost de >rţii mult mai reduse, credem că se datoreşte tocmai rolului mare de rînduielile liturgice, unde întreg poporul era strîns legat da area slujitorului altarului. Iar caracterul protestatar şi anti-Wc al tuturor mişcărilor eretice şi sectare îşi are raţiunea uşor de ît în spiritul care a dominat procesul de centralizare şi de «îmbur-ire» a multora din conducătorii bisericeşti.

BISERICA IN SECOLELE XI—XV

_I

BIBLIOGRAFIE* Secte medievale :

H. Mottou, La maniiestation de l'esprit selon Joachim de Flore, Neuchâtel,

1977 j Gert Wendelborn, Gott und Geschichte Joachims von Fiore und die Hoiinung

der Christenheit, Wien, Koln, 1974.

M. Loos, Dualist Heresy in the Middle Ages, Prague, 1974.

St. Runciman, Le manicheisme medieval, Paris, 1949, 2-e ed., Paris, 1972; H. Grundmann, Reîigiose Bewegungen im Mittelalter, 2-e Aufl., Freiburg im Breisgau, 1961.

Bogomilii _^

Izvoare: Ana Comnena, Alexeiada, t. II, XV, 8—10. Traducere în rom. de Măria Marinescu, Bucureşti, 1977; Trăite contre les Bogomiles, traduction et etude par H. Ch. Puech et A. Vaillant, Paris, 1945.

Lucrări: D. Angelov, Das bulgarische Reich und das europăische Miitelalter, în.«Actes du XV-e Congres internaţional des sciences historiques», t. IV, 2, Bucu­reşti, 1982, p. 1314—1338; Idem, II bogomilismo. Un'eresia medievale bulgara, Roma, 1979; Bogomilismul în Bulgaria, în limba bulgară, Sofia, 1969; Le mouvement bo-gomîle dans les pays balkaniques et ă Byzance (Problemi attuali di scienza e di cultura. Atti del convegno internazionale sul tema : L'Origine cristiana nella storia della civilta), Roma, 1964, p. 607—617; Der Bogomilismus aui dem Gebietc des Byzantinischen Reiches—Ursprung, Wessen und Geschichte, în GCY, Ist. Fii. Fak., XIV (1947—1948), p. 1—60; XLVI (1949—1950), p. 1—14; Bogomilism in the Balkans in the Light oi the latest reserch. Proceding oi the symposium held in Skopie on May 30—31 st June 1-st 1978, Skopie, 1982; D. Dragoilovic, Bogomilstvo na Bal-kana i u Malei Azii. I. Bogomilski radowacalniti. Cu rezumat în limba franceză, Beograd, 1974; Gh. Cantacuzino, Les tombes des Bogomiles decouvertes en Roumanie el leurs rapports ovec les communautes heretiques byzantines et balkaniques, în «Actes du XlV-e Congres International des Etudes Byzantines», Bucarest, 6—12 sept 1971, p. 519—528.

D. Obolensky, The Bogomils. A study im Balkan Neo-Maniheism, Cambridge, 1948 ; E. Tourdeanu, La litterature bulgare du XV-e siecle et sa ditiusion dans lei pays roumains, Paris, 1947.

In limba română :

Anton Balotă, Bogomilismul şi cultura maselor populare din Bulgaria şi ţările române, în «Romanoslavica», X (1964), p. 19—71; D. Vasilescu, Bogomilismul, îr «Studii teologice», XV (1963), nr. 7—8, p. 444—460 ţ Al. Iordan, Izvoare bogomile Predica preotului Cosma, Bucureşti, 1938; Gh. Ciuhandru, Bogomilismul şi românii Sibiu, 1932.

Albigenzii, catharii

Y. Dossat, Eglise et heresie en France au XIH-e siecle, London, 1982_r 364 p. les Cathars en Occitanie. Â l'initiative de R. Lafont, Paris, 1982, 481 p.; F. Niel Albigeois et Cathars, Paris, 1955.

Historiographie du catharisme, Toulouse, 1979, 443 p.

J. Duvernoy, le Catharisme. L'histoire des Cathars, Toulouse, 1979, 398 ] M. Roquebert, L'epopee cathare, Toulouse, 1977, 587 p.

Ch. Touzelier, Catharisme et Valdeisme en Languedoc â la iin du Xlî-e au debuJ du XUI-e siecle, Paris, 1965.

Bibliografie întocmită de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prol. I. Rămureanu.

PERIOADA A PATRA

Prereformatorii : John Wycliff şi Jan Hus. Girolamo Savonarola *

Veacurile XIV şi XV aduc mari schimbări în starea de spirit a ■gii Europe, dar mai ales a celei apusene. Negustorii şi oraşele au sformat viaţa oamenilor, sensul luptei lor sociale şi economice şi

ales a celei spirituale. încă din veacul al XIH-lea papalitatea îşi irase controlul asupra universităţilor din Bologna, Salamanca, Paris xford, dar gîndirea omenească fremăta de curiozitate şi lumea se îuise încet-încet să discute liber, să critice, să acţioneze şi dincolo ;ea ce înţelegeau episcopii şi abaţii mînăstirilor. Baronii şi negustorii

iei ajunseseră să obţină încă din 1214 un fel de avantaj peste toate = din jur, atunci cînd regele a fost nevoit să recunoască formal -or locuitorilor ţării drepturi fundamentale : «există legi în stat, turi aparţinînd comunităţii, pe care regele trebuie să ie respecte. i le calcă, loialitatea nu mai e o datorie, iar supuşii au drept să se >ale». Chiar dacă papa Inocenţiu al III-lea (1198—1216), putea cali-«magna charta libertatum» ca pe o ruşine pentru naţiunea engleză, arul este că în Marea Britanie poarta spre parlamentarism s-a tiis foarte de timpuriu.

Aici comercianţi ca Dick Whittington sau Willian Caninges ajung nprumute pe regi cu bani sau să-i primească în casa lor, uimindu-i •'n bunăstarea la care i-au adus vînzarea lînii şi comerţul naval, prin credincioşia cu care pe lîngă cei 800 de muncitori navali şi nari din întreprinderea proprie au angajat 100 de zidari şi de tîm-

ca să zidească biserica în Bristol, pe care apoi au făcut-o danie ilui. Aici şi ţăranii din ţinuturile Essex şi Kent se vor răscula în

dînd foc la conacele moşierilor şi afirmînd în discursurile lor din ■le Londrei că nu mai trebuie să se facă deosebire între clasele so­si că singura condiţie de apreciere a cuiva trebuie să fie munca, sind limbaj alegoric, scriitori ca Langland (f 1400), Chaucer Geof-

sau Gower (1340—1400) vor denunţa în «viziunea lui Petre Plu-1» ori în «Poveştile din Canterbury» toate păcatele celor care nu ■ cesc şi nu se poartă cu dragoste faţă de popor. La loc de frunte sînt iţi călugării cerşetori, franciscanii, dominicanii şi membrii ierarhiei rioare, care comercializau slujbele şi şantajau brutal pe credincioşi

tot felul de metode. Intre 1348—1350 ciuma neagră, care secerase ; 25 milioane de vieţi în Europa, a lăsat jertfe atît de mari încît t de lucru abia o mai găseau baronii şi latifundiarii ; în schimb, iul sărac şi jelerul puteau de pe petecul lor de pămînt să vîndă "nele sau grînele sub preţul cu care le vindea moşierul şi totuşi să-i rămînă un cîştig însemnat. Microbul ciumei adusese, aşadar, pentru urne şi muncitorime o emancipare, la care în secolele XII—XIII nu te-ai fi putut gîndi.

Dar ceea ce e mai important pentru noi este că schimbările din 'a economică devin idei forţe şi în cea bisericească. Şi dacă un poet angland (f 1400), care a fost preot şi pastor 30 de ani, cu toate câ

* Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodogae. : ■

JJM SECOLELE XI —XV

nu ştia cînta şi nici să citească măcar viaţa unui sfînt sau să poată ţirj o predică despre Psalmul întîi, a însufleţit poporul să plece la răscoală 1381, cîntînd din cîntecele lui despre Petru Plugarul, asta înseamnă < existau în Biserica Angliei din vremea aceea slujitori apropiaţi de popo dar alături de aceştia erau şi din aceia care n-aveau nimic cu el, cu erau o serie de episcopi «in partibus», cu titlul de Ninive sau de Babilo: dar care, sfinţind biserici sau ascultînd spovedaniile, se îmbogăţeau c pe spatele poporului englez. Tot aşa mişunau o puzderie de misiuni c; iugăreşti din ordinele cerşetoare ca să strîngă dinarul Sfîntului Petr ori alte taxe pentru Curia papală de la Roma. «N-avem dreptul să al< gem, primim orice ne daţi», spuneau ei. Comerţul cu indulgenţe ajur şese pe la 1370 foarte vestit şi luase mare amploare, spune Chauce In vremea aceasta, Biserica stăpînea în Anglia cam 1/3 din pămîntu şi averi. Ţara avea nevoi presante în interminabilele războaie cu Franţ Nesfîrşită este lista legilor şi decretelor regale, prin care se interzice după model francez, vreunui englez să strîngă aceste dări papale (st< tutes of provisors, 1343, 1351, 1365 ; statutes of praemunire 1353). ] anul 1365 papa Urban al V-lea (1362—1370) a cerut strîngerea şi trim ierea dărilor care de 33 de ani nu se mai strînseseră. Parlamenti englez a răspuns : «nu mai trimitem nimic, pentru că ceea ce a faci regele Ioan fără Ţară (1199—1216) în 1215 a fost făcut fără ştirea pe porului şi a Parlamentului». In aceste împrejurări intră în joc învăţaţi profesor universitar John Wycliff, care va da curs revoltei protestul» popular, mai ales că acum întregul popor avea o limbă a lui (pînă î secolul XIV nu se scrisese în englezeşte), avea o industrie a lui, o armai a lui şi, putem spune, o Biserică a lui.

a. John WYcliff (f 1384) s-a născut în localitatea Wycliff di ţinutul York între 1320—1324. A studiat teologia, filosof ia şi dreptul : Universitatea din Oxford, ocupîndu-se îndeosebi de scrierile lui Aristot (384—322 î. Hr.) şi ale Fer. Augustin (f 430). In teologie, a rămas infh enţat de semipelagianismul lui Duns Scotus (f 1308) şi de viziunile sp ritualiste ale lui Ioachim de Floris (f 1202). Avea renumele unui oi pios şi ager la minte. La 1372 e numit profesor la Universitatea di Oxford, doi ani mai tîrziu, paroh la Lutterworth.

încă din timpul domniei regelui Eduard al M-lea (1327—1377), c prin 1350 a fost între primii care susţinea politica engleză de emar cipare de sub tutela papei de la Roma, în care vedea un fel de Antihris De la 1360, cînd s-au accentuat disensiunile dintre Universitatea di Oxford şi ordinele franciscan şi dominican, ale căror «eminenţe cenuşi: se aflau aproape în toate demnităţile de conducere, Wycliff a fost uni dintre cei mai înverşunaţi oponenţi.

El şi-a însuşit hotărîrea parlamentului englez, care a refuzat plai dărilor cerute de Roma, îndeplinind oficiul de acuzator sau de procure în procesul care a urmat. Inspăimîntat de corupţia şi lăcomia prelaţilc şi călugărilor catolici, ajunşi pretutindeni în posturile de conducere, îi drăzneţul profesor afirma în lucrarea sa De domenio divino că num Dumnezeu poate avea suveranitate deplină, iar pe pămînt, atunci cîn papii sau suveranii greşesc, omul i se poate adresa direct Suveranul".