Al bisericii ortodoxe romane

PERIOADA A PATRA

î «ca unui prieten şi frate» (= vasal) că are de gînd să facă uni-

ericească cu latinii. Sultanul, însă, 1-a sfătuit să nu o facă, dar

tul a făcut ce voia, sau cum zice Sphrantzes, a făcut mai degrabă

oit ursita cea rea. Tatăl său, Manuil II Paleologul (1391—1425),

îtrecuse ani de zile prin Apus colindînd curţile din Milano, Paris

dra în căutare de ajutoare (1399—1402) îi spusese : «de speriat

-i sperii pe turci, cu gîndul că ai să faci unirea cu latinii, dar eu

Iau deloc sfatul să faci aşa ceva, pentru că nu-i văd pe ai noştri

să găsească vreo modalitate de unire şi înţelegere cu latinii.

mi-e să nu se facă schismă şi mai rea şi atunci iată că ne-am

gol şi în ochii paginilor». Totuşi Ioan al VUI-lea a încercat-o ; el

fusese în 1422 în Apus, cerînd ajutoare. In 1431, se întruni la

in sinod general, care proiecta unirea cu grecii.

: ştie că în neputinţa lor de a ajunge la un rezultat pe chestiunea

iei «in capite et membris», unii din episcopii latini adunaţi la Ba-

ageau şi — vorba viitorului papă Pius al Il-lea (1458—1464) — «n-ar

să fie numit creştin cine n-ar plînge cînd vede atîta neunire în-

:ştini». In plus, sinodalii de la Basel au trimis din timp, în mai 1437,

ţi la Constantinopol, între ei şi pe celebrul Nicolaus (1401—1464),

iu încheiat o convenţie cu trimişii greci pentru sinod ca ei să so-

. întîi în apele italiene şi după aceea să se decidă în ce loc va să

iut sinodul.

'unoscînd gravitatea dezbinării şi gîndindu-se că dacă nu-i aduce

eci într-un oraş italian «unirea» va fi discutabilă, în iulie 1437

Eugen al IV-lea (1431—1447) închiriază vapoare din Veneţia, le

sub comanda unui nepot al său şi investeşte pe doi episcopi cu pu-

de a excomunica pe sinodalii din Basel, dacă aceştia ar încerca

a să convingă pe greci să meargă la ei. Misiunea trimisă de papă

rol de a sonda întîi terenul şi apoi de a-1 pregăti pentru reuşita

lei pe care o reprezenta.

'rin bula «Doctoris gentium» din 18 septembrie 1|87, papa Eugen -lea hotărî transferarea conciliului din Basel la Ferrara, pe coasta tală a Italiei, motivînd că acesta este unul din oraşele preferate eci. Se mai ştie că la Constantinopol au sosit, în fine, şi solii sino->r din Basel, cerînd împăratului să urce pe corăbiile trimise de e> ritate, iar nu de o minoritate de episcopi, trimişi de papă, în ceartă nodul.

Bizantinii se pronunţară în favoarea papei. La 24 noiembrie 1437 râtul Ioan al VlII-lea Paleologul, însoţit de fratele său Dimitrie )logul şi de o delegaţie impunătoare de aproape 700 de persoane, lecat cu corăbiile papale spre Italia, gata să se încaiere la plecare >răbiile trimise de sinodalii din Basel.

Din impunătoarea suită a împăratului făceau parte : patriarhul ecu-ţclosif al Il-lea (1416— f 10 iunie 1439), care va muri în timpul irilor sinodului la Florenţa; vreo 20 de mitropoliţi şi episcopi, cîţi-reoţi şi diaconi şi cîţiva mireni mai de seamă.

Dintre clerici, mai însemnaţi erau : Visarion, mitropolitul Niceei i 18 noiembrie 1472 la Ravena), om de profundă cultură clasică, fa-

BISERICA IN

vorabil unirii cu latinii din motive politice, care va rămînea în Italia, unde va fi numit cardinal de papa Eugen al IV-lea, iar după moartea acestuia va candida în două rînduri la scaunul pontifical; Marcu Euge-nicul, mitropolitul Efesului (f 23 ianuarie 1444), care reprezenta şi pe patriarhul Antiohiei, apărătorul Ortodoxiei şi cel mai mare adversar al unirii cu latinii ; Antonie, mitropolitul Heracleei, care reprezenta şi pe patriarhul Alexandriei ; Dionisie de Sardes, reprezentînd pe patriarhul Ierusalimului, care va deceda la Florenţa şi va fi înlocuit cu mitropoli­tul Dorotei al Monembasiei, Mitrofan, episcop de Cizic, favorabil unirii, călugărul Grigorie Mammas, confesorul împăratului, Silvestru Syropulos, marele eclesiarh al Patriarhiei Ecumenice, care, după întoarcerea din Italia, a scris Istoria sinodului unionist din Ferrara-Florenţa, şi alţi ie­rarhi, călugări şi demnitari.

Dintre mireni au fost : Gheorghe Scholarios, secretarul intim al îm­păratului, reprezentantul aristotelicilor în Bizanţ, numit ca monah după 1448 Ghenadie Scholarios, care a devenit primul patriarh ecumenic sub turci (1454—1456 ; 1462—1463 ; 1464—1465 ; f 1472), Gheorghe Ghe-mist Plethon (1360 — f 25 iunie 1452) de la Mistra (vechea Spartă) în Peloponez, reprezentantul platonicienilor.

Imperiul grec de la Trebizonda a trimis, de asemenea, o delegaţie.

Unii principi ai popoarelor ortodoxe din Răsărit au trimis şi ei re­prezentanţii lor. Astfel, marele principe al Moscovei,, Vasile al Il-lea (1425—1462) a trimis pe Isidor de neam grec, mitropolitul Kievului şi Moscovei (f 1463), cu o suită.

Biserica Georgiei sau Iviriei, în Caucaz, a trimis trei delegaţi : mi­tropolitul Grigorie al Georgiei, un episcop şi un laic.

Domnitorii Moldovei : Iliaş şi Ştefan (1435—1442) au trimis pe mi­tropolitul Damian al Moldovei, locţiitor al Sevastiei, de neam grec, nu­mit în Moldova de Patriarhia Ecumenică în 1437, însoţit de vicarul său, protopopul Constantin şi un delegat mirean, logofătul Neagoe, probabil locţiitorul episcopiei sau mitropoliei Romanului.

Mitropolia Ungrovlahiei, respectiv domnul Ţării Româneşti : Vlad Dracul (1436—1442 ; 1443—1446), arhiepiscopia sîrbă de Ipek, respectiv despotul Gheorghe Brancovici (1427—1456) şi arhiepiscopia greco-bui-gară de Ohrida n-au trimis nici un delegat, din motive politice.

In lipsa proceselor verbale originale, istoria dezbaterilor florentin* se poate reconstitui oarecum după următoarele surse : 1) o redacţie ne semnată, atribuită mai probabil episcopului Dorotei de Mitilene, scrisă în spirit unionist, cu extrase din actele originale, variantă tipărită îr 1521 la Roma, iar după aceea îmbogăţită în colecţiile sinodale ale Iu Harduin şi Mansi ; 2) o expunere dialogată după textele primei ediţii tipărită în 1638, şi mai ales 3) Istoria marelui eclesiarh Silvestru Syropulo; al Bisericii din Constantinopol, martor ocular care deşi era anti unionist, a semnat totuşi hotărîrile de la Ferrara-Florenţa. In 1660 si va face o traducere a lucrării lui Silvestru Syropulos şi se va tipări 1; Haga, sub titlul «Vera historia unionis non verae inter graecos et laţi nos sive Concilii Florentini exactissima narratio», = Istoria adevărată unei uniri neadevărate dintre greci şi latini, sau istorisirea cea tnai exac tă a sinodului florentin». în 1971 se va publica o nouă ediţie la Paris

PERIOADA A PATRA

/. Laurent. Coroborînd toate aceste trei surse şi ţinînd cont şi de ;e publicate de atunci încoace, se pot expune lucrările sinodului în

următor : •

După ce împăratul Ioan al VlII-lea Paleologul lăsă treburile Impe-ii în mîna fratelui său Constantin, sosi la 8 februarie 1438, în Ve-i unde dogele şi veneţienii i-au făcut o primire- triumfală. La pri-i 'i-au întâmpinat abatele Ambrozie Traversări, prietenul papei. Syropu-mărturiseşte că grecii nu erau încă deplin decişi unde vor mer-la sinodalii de la Basel sau la papă. I-au scos din încurcătură insis-île papei, care a trimis din nou sume de bani şi a dat dispoziţii cum e găzduiţi şi hrăniţi grecii. S-a încheiat în acest sens o învoială cu :hizul de Este din Ferrara, care s-a oferit să dea gratuit găzduire iratului şi însoţitorilor săi. împăratul sosi mai devreme la Ferrara,

martie 1438, iar patriarhul ceva mai tîrziu. Papa nu a dorit vreo ifestare specială de respect din partea grecilor ci s-a îmbrăţişat doar mpăratul şi cu patriarhul, iar ceilalţi i-au sărutat mîna. Urma ca dul să se deschidă la 3 aprilie, dar s-a amînat deschiderea lui ofi-i pînă în octombrie 1438, pentru a veni de la Basel şi alţi membri dali.

Latinii n-au putut convoca decît vreo 70 de ierarhi, la care s-au igat cîţiva delegaţi veniţi în cursul şedinţelor de la Basel, unde ră-eseră cei mai mulţi care susţineau concepţia «conciliaristă» că sino-este superior autorităţii papei. Din partea latinilor s-au distins în discuţii : cardinalul Iuliu Cesa-

fost preşedinte al sinodului din Basel, Andrei, episcop latin de Ro-

Ludovic, arhiepiscop de Forli, Ioan de Turrecremata sau Torque-a (spaniol), Ioan de Montenegro, dominicanul Ioan de Raguza (ac­ul Dubrovnik în Jugoslavia) şi abatele Ambrozie Traversări de la ăstirea Camaldulilor. In ciuda celor din Basel, care reproşau împă-lui că n-a rămas loial faţă de sinod, după Paşti, printr-o comisie de iersoane, se fixă tematica sinodului : Filioque, purgatoriul, azimile şi latul papal, lăsat dinadins la urmă, fiind problema cea mai spinoa-Fimp de şase luni s-a dat voie să se facă pregătirea prin discuţii şi ii particulare. împăratul, afirmă Syropulos, a interzis compatrioţi-săi discuţiile asupra adaosului Filioque şi a folosirii azimilor, rămî-l pe ordinea de zi purgatoriul şi primatul. Aşa se face că în lunile e şi iulie nu s-a discutat altceva decît despre purgatoriu. Din partea ilor, au luat parte la discuţii Marcu Eugenicu, mitropolitul Efesului isarion, mitropolitul Niceei.

în discuţiile acestea particulare unii afirmau că deosebirile pe aceas-smă sînt de netrecut, pe cînd alţii le credeau fără importanţă. Refu-: modul prea scolastic şi tranşant al apusenilor, grecii susţineau că stele nu primesc îndată după moarte întreaga fericire sau pedeapsă îrece nu sînt unite cu trupurile cu care au convieţuit, ci sînt în aş-are : «sufletele drepţilor sînt în mîna lui Dumnezeu» (înţ. lui Solo-i 3, 1), pînă după învierea de obşte, care va fi la judecata univer-, cînd ele vor fi apoi depline. Latinii, în schimb, afirmă că numai cu păcate uşoare sau veniale urmează să se curăţească prin foc, în jatoriu. Mitropoliţii Marcu Eugenicu al Efesului şi Visarion al Ni-

BISERICA IN SECOLELE XI-XV ■ H<

ceei au obiectat temeinic că, potrivit revelaţiei Sf. Scripturi, nu poate fi vorba de o pedeapsă materială a sufletelor spirituale în purgatoriu printr-un foc material, ci sufletele celor care au păcătuit în viaţă în­dură după moarte suferinţe morale pînă la judecata universală. Syropulo; observă că sub presiunea împăratului de a nu se primejdui reuşi­ta sinodului, grecii au cedat şi, la 17 iulie 1437, discuţia asupra purgato­riului s-a încheiat cu un compromis : «sufletele drepţilor se bucură în­dată după moarte de toată fericirea de care sînt în stare, iar după în­viere această fericire va spori atît de mult încît va străluci ca soarele «Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor» (Ma­tei 13, 43).

împăratul era supărat, pe de o parte, că sinodalii nu mai sosesc, ia: pe de alta că discuţiile se prelungesc cu prea multe amănunte. La aceas tă şedinţă erau prezente abia 100 persoane, cardinali, episcopi, egumeni Sinodul s-a deschis oficial cu mare pompă la 8 octombrie 1438 la Fer rara, cu discuţii publice asupra celor patru puncte mai însemnate : Fi lioque, purgatoriul, azimele şi primatul papal. Pentru discuţiile despri Filioque. s-au ţinut nu mai puţin de 11 şedinţe, însă fără nici un re zultat.

Latinii au obiectat că nu-i vorba de un adaos la Simbolul de ere dinţa, ci de o «explicaţie». Ghemistos Plethon a întrebat pe latini de o explicaţia nu s-a făcut mai repede, poate la Sinodul al III-lea ecumeni (431), cînd tocmai se specifica «nimic mai mult, nimic mai puţin, decî s-a stabilit la sinodul din Niceea» (325). Mitropolitul Marcu Eugenicu venit şi cu argumentul : «Sinodul al III-lea ecumenic n-a introdus nic termenul Theotokos, deşi tocmai despre conţinutul lui a dogmatizat. Lu crul se va întîmpla numai la 451, la Sinodul din Calcedon». Cardinalu Iuliu Cezarini a răspuns că Fiiioque are sens de «dezvoltare». îndeoseb în şedinţele 4 şi 5 din 14 şi 16 octombrie 1438, Marcu Eugenicu a făcu observaţia că nu poate fi scăzută îndrăzneala de a fi adăugată la simbe Învăţătura despre purcederea Duhului Sfînt şi că de aici provine, î fond, dezbinarea dintre Apus şi Răsărit, dezbinare în care latinii s-a arătat atît de lipsiţi de dragoste faţă de fraţii lor. S-a ajuns la verifica rea citatelor patristice. Cu pasiune a răspuns din partea latinilor Andn de Rodos. Tensiunea urca ; împăratul era îngrozit de perspectiva că v pleca acasă fără ajutor din Apus, iar papa ameninţa că nimeni n-ar voie să plece pînă nu se va proclama unirea Bisericilor. Chibzuind c împăratul, papa Eugen al IV-lea a ajuns la concluzia că pentru reuşit sinodului ar fi necesar să mute din nou sediul discuţiilor, de astă dată 1 Florenţa, pentru ca plecarea delegaţilor greci să fie mai puţin posibil; S-a invocat drept motiv pentru mutarea la Florenţa pericolul unei ep: demii de ciumă la Ferrara, cu toate că atît Syropulos cît şi celelalt izvoare spun că acest pericol trecuse deja de trei luni. Mai era şi a motiv de ordin intern : florentinii se obligaseră să mărească subvenţii! delegaţiilor ortodoxe cu sume substanţiale dacă lucrările conciliului £ vor desfăşura în oraşul lor. La Ferrara patriarhul Iosif nu putu pai ticipa decît la unele şedinţe din motiv de boală, iar papa, care sufere de podagră, ceruse ca discuţiile să nu se ducă în catedrală, cum se hc tărîse la început, ci în paraclisul palatului marchizului de Este. La îr

PERIOADA A PATRA

anului 1439 papa Eugen al IV-lea a transferat sinodul de la Fer-

Florenţa, unde grecii au îndurat multe lipsuri, papa sperînd că

va constrînge să accepte unirea. Acum, la Florenţa, mulţi din

italieni erau dornici să audieze pe filosoful Ghemistos Plethon

ta (Peloponez) despre filosofia lui Platon.

;pînd cu sesiunea a 18-a din 2 martie 1439, s-au continuat discu-

pre Filioque — purcederea Duhului Sfînt şi de la Fiul —, dar nu

iţe generale, ci de lucru. Discuţiile au continuat în şase şedinţe,

i' rezultat. La citările patristice din Sf. Vasile (f 379) şi din alţi

greci în legătură cu înţelesul expresiilor «ek» şi «că» în raport

L Marcu Eugenicu combătu pe Andrei de Rodos în şedinţa a

atunci cînd acesta voia să spună că Sf. Atanasie (f 373) şi Sfîn-

ile ar fi admis în Sf. Treime două principii. în şedinţa a XXII-a,

Eugenicu dovedi chiar că textul adus de episcopul Andrei de Ro-

Sf. Vasile, Adv. Eunom. cap. XIII, nu este autentic. Unioniştii au

i mărturia Sfîntului Maxim Mărturisitorul (f 662), care, la fel,

despre latini că acceptă în Sf. Treime numai o cauză. Faţă de.

i poziţie, Andrei de Rodos declară că şi el acceptă tot numai un

>iu, o singură cauză în Sfînta Treime. Atunci împăratul interveni,

să se închidă discuţiile privind Filioque, căci formula aceasta e

abilă pentru toţi. Interzice apoi lui Marcu Eugenicu şi lui Antonie

•acleei de a mai participa la dezbateri pentru că prelungesc dis-

ăzînd că nu se obţine de la greci recunoaşterea lui Filioque, patri-a chemat pe ai săi la patul său de suferinţă şi a insistat să cede-iară de cinci persoane, toţi grecii au cedat. Patriarhul a murit la lie 1439, fiind înmormîntat în biserica dominicanilor, Santa Măria la, construită între 1246—1360.

i şedinţele XXIV şi XXV, la care n-au mai participat cei doi ie-

greci, Ioan de Montenigro a căutat să arate cu mărturii scoase din

ărinţi că învăţătura latinilor nu este în contrazicere cu a grecilor.

moartea patriarhului, discuţiile au fost conduse de împărat, care

insultat numai cu unioniştii în frunte cu mitropoliţii Isidor al Kie-şi Moscovei, Visarion al Niceei şi cu Dorotei de Mitilene.

mpăratul stăruia supra unirii cu iatinii, ştiind pericolul ce-1 aştep-întoarcerea la Constantinopol fără ajutorul militar din Apus.

-■a 13 şi 14 aprilie 1439 mitropolitul Visarion al Niceei a ţinut în

confraţilor o pledoarie iscusită pentru unire.

tn genere, latinii au susţinut că învăţătura lor nu este în contrazi-

cu învăţătura ortodocşilor.

In privinţa lui «Filioque», asupra căruia s-au purtat discuţii aprin-

icordul 1-a care s-a ajuns s-a formulat astfel : «Sfîntul Duh purcede

veşnicie din Tatăl şi din Fiul ca dintr-un singur izvor şi dintr-o ură suflare» — ex utraque aeternăliter tamquam ab uno printipio mica spiratione procedit», formulă care va fi reluată în discuţiile re ortodocşi şi catolici în secolul nostru.

După alte patru săptămîni de discuţii, grecii şi latinii au căzut de •d şi cu privire la celelalte puncte de credinţă : purgatoriul, azimile

BISERICA IN SECOLELE XI—

şi primatul papal. S-a admis uzul de a se săvârşi Sfînta Liturghie sau Misa catolică cu pîine dospită şi nedospită după practica fiecărei Biserici,

Despre primatul papal, deşi a fost lupta cea mai grea, grecii iau convenit că papa este succesorul Sfîntului Petru, locţiitorul lui Hristos pe pămînt, învăţător şi judecător al întregii Biserici, *după cum se cu~ prinde în hotărîrile Sinoadelor ecumenice şi în sfintele canoane» =» «quaemadmodum etiam in gestis oecumenicorum Conciliorum et in sa-cris canonibus continetur», iar al doilea în rang după el este patriarhul de Constantinopol. Prin această formulare abilă grecii au reuşit să evite recunoaşterea primatului jurisdicţional al papei în Biserica universală.

Aceste patru puncte : primatul papal, Filioque, purgatoriul şi azi-mile s-au numit în istorie «cele patru puncte florentine» şi ele au fost impuse ulterior de papalitate la încheierea unor «uniri» cu unele Bise­rici din Răsăritul Europei şi din Orientul Apropiat.

In ceea ce priveşte primatul papal, trebuie subliniat că grecii l-au înţeles în modul în care s-au pronunţat asupra lui Sfintele canoane şi hotărîrile Sinoadelor ecumenice, şi ca un primat de onoare — episcopul Romei fiind socotit ca primus inter pares, şi nu cum făcuse delegaţia Romei la Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon, din 451, cînd a prezentat o exegeză greşită a canonului al 6-lea al Sinodului I ecume­nic de la Niceea, din 325, la care au adăugat după textul lui cunoscutul adaos al decretelor pseudo-isidoriene de mai tîrziu : «Ecclesia Romana semper primatum habuit» — «Biserica Romei a avut totdeauna prima­tul», crezînd că în canoanele 3, 4 şi 5 ale sinodului din Sardica din 343 s-a spus aşa ceva. Textele originale n-au cunoscut un astfel de adaos, care nu este decît un fals.

S-a compus apoi decretul de unire, în limbile greacă şi latină, care a fost semnat de 115 delegaţi latini şi numai de 33 de răsăriteni.

N-au semnat : mitropolitul Marcu Eugenicu al Efesului, dîrzul apă­rător al Ortodoxiei, şi cei care fugiseră de la Sinod mai înainte, la 14 iunie 1439, între ei fiind Dimitrie Paleologul, fratele împăratului, mi­tropolitul Grigorie al Georgiei (Iviriei) cu un laic, Gheorghe Scholarios, secretarul împăratului, deşi el stăruise pentru unire, Gheorghe Ghemist Plethon ş.a. Unii dintre fugari au fost prinşi şi constrînşi să semneze.

Dintre sinodalii greci au semnat 16 mitropoliţi, între ei şi mitropo­litul Damian al Moldovei, patru locţiitori de patriarhi, patru diaconi şi reprezentanţii celorlalţi principi creştini. împreună cu aceştia a sem­nat şi împăratul Ioan al VUI-lea Paleologul.

Mult mai tîrziu, înainte de 1452, mitropolitul Damian al Moldovei|
a renunţat la unire, alăturîndu-se antiuninoniştilor din Bizanţ, _ după
cum aflăm dintr-un Raport al arhiereilor şi al celorlalţi contra sinodul
lui din Florenţa, înaintat împăratului Constantin al Xl-lea Dragasea
(1448—1453), în 1452, de Ghenadie Scholarios (Ed. Petit-Siderides-Juj
gie, Opere, t. III, Paris, 1930, p. 193—195). j

La 6 iulie 1439, în prezenţa papei Eugen al IV-lea, care a oficiat acest prilej, a fost proclamată oficial unirea dintre cele două Biseric in catedrala Santa Măria del Fiore din Florenţa (construită între ani| 1296—1436), de către cardinalul Iuliu Cesarini, care a citit textul latir

PERIOADA A PATRA

opolitul Visarion al Niceei, care a citit textul grec al decretului

■e.

iodul de la Ferrara — Florenţa este socotit de Biserica Romano-

ă al XVII-lea Conciliu general.

i rezultatul acestui sinod latinii s-au bucurat mult la început, genere, el n-a mulţumit nici pe papă, nici pe împărat, nici pe

şedinţa ultimă, papa a mai pretins grecilor următoarele : primi-fă'tătur'ii apusene că o căsătorie încheiată după rînduielile canoni­se' poate desface, deci interzicerea divorţului, pedepsirea imediată ■opolitului Marcu Eugenicu, cel mai mare adversar al unirii cu şi alegerea unui urmaş al patriarhului Iosif al II-lea, decedat la ţa la 10 iunie 1439.

recii au respins toate aceste pretenţii cu politeţe obiectînd că =a patriarhului ecumenic se poate face numai în cuprinsul patri-de Constantinopol, iar sfinţirea lui ca arhiereu numai în catedrala ifia.

inodul de la Ferrara-Florenţa, socotit de Biserica Romei ca al lea conciliu general sau ecumenic, a continuat după încheierea cu grecii la 6 iulie 1439, fiind mutat la Roma, unde lucrările lui inut pînă în 1445.

iîserica romano-catolică a încheiat unirea şi cu Bisericile Vechi tale : Armeană (22 noiembrie 1439), Iacobită (1442), Coptă şi Abi-Lă (4 februarie 1444), Nestoriană din Cipru (7 august 1445), fără ca i uniri să aibă o importanţă deosebită.

a 26 august 1439 împăratul Ioan VIII şi sinodalii greci au părăsit şi prin Veneţia s-au întors la Constantinopol, ajungînd la 1 fe­le 1440. De rezultatul acestui sinod n-a fost mulţumit nici împă-şi nici papa. Cînd papa a auzit că Marcu Eugenicu n-a voit să sem-decretul unirii a exclamat : «N-am realizat nimic», şi de fapt nu bţinut nimic, căci decretul de la Florenţa a rămas pînă azi un sim-locument în arhivele Vaticanului, ajutorul din Apus se rezumă la a pungi de aur şi argint şi două corăbii de război. La Constantinopol, încă înainte de a sosi delegaţia sinodală acasă, larea veştii unirii clericii şi credincioşii ortodocşi au fost cuprinşi idignare. Cînd, în fine, reprezentanţii Bisericii Ortodoxe au sosit la tantinopol au fost întîmpinaţi cu epitete de «trădători» şi «azimiţi». Istoricul Dukas relatează că, întrebîndu-i cum a ieşit sinodul, ei au ans : «ne-am vîndut credinţa... de frica frîncilor». Altceva nu aveau i spună.

Gheorghe Scholarios, după ce s-a întors la Constantinopol, a deve-iin 1444, după moartea mtiropolitului Marcu Eugenicu al Efesului 3 ianuarie 1444), Conducătorul adunării ortodocşilor şi cel mai mare :rsar al unirii de la Florenţa din 6 iulie 1439, pe care a condamnat-o 1445, în termeni foarte aspri, în Primul tratat despre purcederea ului Sfînt, exprimîndu-se astfel : «Nici o nenorocire n-a fost pentru mai rea decît aceasta. Ea este mai rea decît foametea, chinurile şi t mii de morţi» (Ed. Petit-Siderides-Jugie, Opere, t. II. Paris, 1929,

BISERICA tN SECOLELE XI-XV

p. 260, Pr. prof. I. Rămureanu, Ghenadie II Scholarios..., în «Ortodoxia», VIII (1956), nr. 1, p. 80—81).

Cît ajutor puteau da apusenii se va vedea în 1444, la Vama, unde armatele lor vor fi înfrînte ruşinos de puterea Semilunei.

Dacă de ochii lumii se părea că unirea a fost realizată cu succes, de vreme ce însuşi împăratul a fost de faţă, semnînd actul de unire din 6 iulie 1439 de la Florenţa, în realitate, nici de data aceasta nu s-a rea­lizat nimic. Poporul ortodox din Imperiul bizantin s-a arătat mult mai refractar faţă de hotărîrile luate la Ferrara şi Florenţa, de cum s-a ară­tat faţă de cele luate de sinodul de la Lvon^din 6 iulie 1274.

împăratul Ioan al VlII-lea Paleologul a crezut că prin aşezarea mi­tropolitului Mitrofan al II-lea de Cizic în scaunul patriarhal (1440— 1443), care semnase actul unirii de la Florenţa, va putea aduce la înde­plinire unirea. Dar şi de data aceasta împăratul a luat o măsură greşi­tă. Poporul n-a voit să participe la slujbele oficiate de preoţii şi epis­copii care s-au alăturat unirii. în schimb, predicile pline de avînt şi de foc rostite de Marcu Eugenicu au fost sorbite de popor.

Cei trei patriarhi răsăriteni întruniţi la Ierusalim în 1443 au de­clarat fără valoare unirea de la Florenţa. Patriarhul unionist Mitrofan II a fost depus din scaun şi lovit cu anatemă. După moartea lui Mitrofan II sau «Mitrofan ucigătorul de mamă», adică de Biserică, cum era numit de popor, Scaunul patriarhal n-a putut fi ocupat timp de doi ani, îm­păratul negăsind nici un grec dispus să joace rolul unui «unit» cu Roma. în cele din urmă, în 1443, a fost aşezat în scaunul patriarhal la Con-stantinopol Grigorie Mammas, care ca patriarh s-a numit Grigorie al III-lea (1443—1450).

Ideea unirii a devenit cu totul urgisită mai ales în urma înfrîngerii ruşinoase a «cruciadei» de la Varna din 10 noiembrie 1444, pe care Apusul o trîmbiţase înainte.

Actul săvîrşit la Florenţa a semănat ură şi discordie între fraţii de acelaşi neam discreditînd Bizanţul dincolo de hotare, în lumea sla­vilor ortodocşi. Rusia pravoslavnică, crescută chiar de Bizanţul oroodox, a văzut în actul săvîrşit de împăratul din Constantinopol o trădare a Ortodoxiei. Marele duce al Moscovei, Vasile ale II-lea, îndată ce a re­venit acasă mitropolitul Isidor, a dispus depunerea din scaun şi ares­tarea lui, lucru care s-a şi făcut printr-un sinod al Bisericii Ruse.

De acum înainte Rusia şi-a ales ea singură mitropolitul ei în 1448, în persoana lui Iona, ca o reacţie de distanţare faţă de Bizanţul apostatj care îşi pierduse dreptul de a juca primul rol între popoarele lumiu ortodoxe. Greu încercata împărăţie bizantină a pierdut astfel şi sprijinuj Rusiei. Toate străduinţele împăratului de a îndupleca poporul grec sa accepte unirea au fost zadarnice. învăţatul mitropolit Visarion al Niceej şi Isidor, mitropolitul Moscovei şi al Kievului, partizani fervenţi aj unirii, s-au refugiat în Italia, unde papa Eugen al IV-lea i-a răsplăti cu demnitatea de cardinal.

Unirea celor două Biserici a eşuat, neavînd nici un rezultat politii pozitiv, indispunînd în schimb pe sultanul Murad al II-lea. împăratu Ioan al VlII-lea a trebuit să caute să liniştească pe sultan, asiguiîndu-