Al bisericii ortodoxe romane
Yüklə 3,94 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- PERIOADA A CINCEA
- Jean Chauvin sau Calvin
PERIOADA A CINCEA C Aici rezidă principiul fundamental al lui Luther, aşa cum a izbuc-în public, la|31 octombrie 1517^în ajunul sărbătorii «tuturor sfin-» şi praznicul suprem ai indulgenţelor, prin cele ,ft5 de teze_ pe care trimis către arhiepiscopul Albrecht de Brandenburg-Meinz. apoi copului H. Schulz din Brandenburg şi altora. Mai tîrziu a fost afi-5i pe uşi de biserici un apel în acest sens (informaţia lui Melan-n despre afişarea protestului de către Luther la poarta bisericii din ;enberg, la 31 octombrie, nu este confirmată documentar), după ce st tipărit în sute de exemplare. Astfel erau combătute indulgenţele Iute AP ^Ring:"'mi .dnrmnican T. Tetzel în scopul ridicării bisericii ntul Petru» din Roma. Mare a fost revolta lui Luther împotriva -naţiei acestuia că : «îndată ce aurul (banul) sună în cutie, sufletul iră la cer», sau pe nemţeşte «Sobald das Geld im Kasten klingt, die e im Himmel springt». Atacînd deci indulgenţele, într-o vreme şi într-un mod în care rul le-a răspîndit cu iuţeala pe care i-o ştim, Luther a atacat în ace- timp şi papalitatea, care susţinea că iartă aprioric orice păcate, t ce numai Dumnezeu poate face. Mai critică şi principiul însuşi al îlgenţelor, care nu presupunea căinţă şi luarea bucuroasă asupră-şi igului, suferinţei, ci fuga de ele ; în fine, a criticat autoritatea Birui care permite astfel de practici, la fel doctrina greşită despre me-şi fapte merituoase ş.a. Lucrările se precipită. Roma trăia într-o neprecizie şi somnolenţă ogică nemaiîntîînită. Papa Leon X (1513—1521), ocupat cu vînătoa-şi distracţiile, credea că e vorba de o ceartă călugărească, dar pe iă, în iunie 1518. a deschis procesul, şi fiindcă Friederich de Saxa, iidatul papei la tronul habsburgic, îl proteja pe Luther, a fost tri-cardinalul Cajetăr^ să-1 readucă la ascultare pe monah. Acesta spu-■a şi papa trebuie să asculte de sinod, iar sinodul de Sfînta Scriptu-Tonul mîndru al răspunsului îl făcu pe cardinal să-1 respingă, fapt ; îl sili pe Luther să apeleze «de la un papă rău informat, către un ă care trebuie mai bine informat» («a papa male informato ad pa-i melius informandum»), ca acesta să facă apel — contra deciziei — !8 noiembrie 1518, la un conciliu general, aşa cum o făcuse înainte an Hus. M Al doilea trimis oficialCcarol MiltitzJ mai blînd, obţinu făgăduiala 5—6 ianuarie 1519) că Luther va tăcea dacă nu va fi atacat. Dar, te puţin a fost atacat, de catolicul Dr. Johann Eck (f 1543), un prie-al lui Luther — Andreas Bodenstein, din Karlstadt. Luther se 3eşte deci la disputa de la Leipzig, din zilele de 27 iunie—16 iulie 9, asupra primatului papal, cu care prilej a început să creadă că nici ,1U}. r*u _eM  (1497—1560), tren de pm-tpa ini T.nthpr în aceste împrejurări, uma
nistul ceh Ulrich Velenus a negat prezenţa Sfîntului Petru la Roma, în lucrarea «Apostolus Petrus Romam non venisse neque illic passum» pu blicată la Praga în 1520, orientîndu-se după criticile lui Laurenţiu Valla (1405—1457). /V ' p ţ p a decide în adunări de soarta Bisericii sale. «Trebuie să te trezeşti, Ger-m"anîe~T>> striga Luther, câci" «Donătio Constantini», temelia statului papal, e un fals nemaiauzit; pelerinajele la Roma şi sărutarea picioarelor papei să înceteze. «Ne-am săturat de cerşetoria şi de dezmăţul Ordinelor călugăreşti ; preoţii să se căsătorească şi să nu mai trăiască, mai departe, într-o ruşinoasă stare de promiscuitate ; afară cu păgînul Ari-stotel din teologie ; Sfînta Scriptură să fie .pusă în centrul ridicării poporului» — erau tezele luterane. ^>—*■■' """"--v Al doilea manifest, apărut în ^cţombriel52^ purta titlul Denunţat ca eretic, Luther s-a adresat poporului în £[520; prin trei scrieri-program, din cele 30 cîte a scris în acel an. Prima, Către nobilimea crestjnăjie naţiune germană despre îndreptarea stării creştine», tipărită in(august 152(£i) susţinea că dacă papalitatea şi clerul nu voiau rpfnrma cerută de sute de ani, precum şi satisfacerea doleanţelor poporului ger man atît de crunt exploatat de lăcomia lor, atunci s-o facă poporul. Ma nifestul s-a răspîndit în cîteva zile, în peste 4000 de exemplare, împotri va celor trei «ziduri» după care se ascundea papalitatea : puterea spiri tuală care depăşeşte pe cea lumească, dreptul papei să explice Biblia şi dreptul de a convoca concilii. Luther opunea acestora preoţiaj^enerală, li bertatea pentru toţi de a explica Scriptura si. d£imlaiL^COXLikii^ntreaxia did î dăi d Biiii l captivitatea babilonică a Bisericii) şi se ocupa numai cu probleme teo-jogiqe. De aceea a fost scris în limba latină. In acesta Luther nega caracterul sacramental al Bisericii, căci din şapte. Taine abia trei ; Botezul", Euharistia, si înţr-o oarecare măsură Pocăinţa se pot dovedi ca -S. - | , -j__ J]^33C^^isg..<|ivlnă.i....celelalte sîrit doar ceremonii pioase aldăugate de oameni. Dar şi primele trei Taine se află într-o scandaloasă robie a rătăcirii omeneşti asemănătoare celei din Babilon sau Avignon, căci li s-a răpit şi întunecat caracterul primordial. Cel mai rău a fost mutilată — scrie reformatorul — Euharistia, căci s-a răpit laicilor potirul ; minunea prefacerii e subminată de subtilităţile scolasticismului, iar omul care crede că aduce un dar, pierde, prin denaturarea lui, binecuvînta-rea cerului. Singurul lucru ce se cere de la credincios e credinţa, adică primirea harului, căci Taina nu-i decît cuvîntul legat de un semn văzut ; aşadar Biserica nu mai este sacramentală, ci e o Biserică a cuvîn-tului. La fel scria că s-a degradat Taina Pocăinţei prin ruşinosul trafic al indulgenţelor. Deci, «înapoi la Evanghelie ?». A treia scriere, cea mai teologică şi, alături de Catsliisx PERIOADA A CINCEA p obilii şi poporul s-au mişcat. Roma credea că e o afacere mai mult o-socială, dar Luther o vedea pur şi simplu ca o reformă religioa-iîâ~< itegoriile de laici citeau Scriptura şi învăţau pe de rost pasagii ;a BISERICA IN SECOLELE XVI-XV1II b Piedici au fost puse şi după 1525, cînd a avut loc o altă răscoală a ţăranilor. Predica, şcoala, tipăriturile şi indolenţa ierarhiei favorizau răspîndirea noilor idei. Mii de studenţi alergau la Wittenberg, negustorii şi meseriaşii se entuziasmau de noul crez, intuit atît de abil- în broşuri şi caricaturi spirituale, de multe ori chiar triviale. Că reacţiu-nea şi răstălmăcirile poporului sau ale prietenilor nu erau pe potriva ideilor lui Luther şi că Reforma de mai tîrziu nu mai păstra însuşirile date de el, puţin importă. Luther, care se ridicase contra Romei în numele libertăţii spunînd : «A arde pe eretici e un păcat contra Duhului - Sfînt», spunea acum — ca să potolească pe exaltaţii din Zwickau ori pe ţăranii din sudul Germaniei — : «loviţi-i ca pe blestemaţi şi cete de nemernici». Pînă în 1529 împăratul Carol Quintul (1519—1556) a lipsit din Germania, aşa încît sfâşierile dintre partidele catolice şi luterani luaseră proporţii. Războiul civil era gata să izbucnească. Unii se gîndeau chiar la o ligă internaţională. Folosindu-se de împrejurări — îl favoriza politica turcofilă a regelui Francisc I al Franţei (1515—1547), duşmanul lui Carol Quintul —, de nestatornicia papei Clement VI (1523-1534) şi de neputinţa formării unui bloc unitar catolic, luteranii s-au întărit în dietele de la Spira (1529) şi Ia_Augsburg (1530). unde îşi redactează celebra «Confessio Augustana», operă a lui Filip Melanchton, (1497—1560) în jf^h°IfLp n" F.rasmns rlin Hftţţej^lajm. Nobilimea luterană a protestat contra limitării luteranismului de către nobilimea catolică care refuza cele trei principii : «sola fide, sola grazia şi sola scriptura» şi pentru care luteranii au fost numiţi «protestanţi». Totuşi, prin moderaţia sa, Melanchton va fi considerat ca «adevăratul educator al Germaniei». în 1531 ş-a_ format «blocul smalkaldic» al protestanţilor, ca Ligă proprie. PrezenţjT turcilor in apropierea Vienei determină pe papa Paul iii (1534—1549) siPconvoace un sinod, la Mantua (1537*), dar protestan- ţii au refuzat. Dimpotrivă, pelîngă («Confessig'"7Rigustan^^^ înTre~lîmp7~pfîrTcîpîul confesional al Bisericii teritoriale cîştigase teren şi catolicilor le lipsea o personalitate care să mobilizeze forţele existente şi să realizeze disciplina în cler. Lupta prin scris sau prin predici era neunitară, nu avea avînt, erai anemică şi chiar inconştientă. S-au făcut şi încercări de reunire reli-l gieasă între cele două tabere. In sfîrşit, în 1544 Carol Quintul reuşi săi despartă pe protestanţi de alianţa francezilor. Cînd papa a intervenit,! Luther a publicat cea mai vulgară scriere a sa : «împotriva papei de laj Roma, instituit de diavol», în 1545, prezentînd caricaturi executate de Lukas Kranach după inspiraţia sa.
A fost ultima păşire publică a lui Luther care, altfel, se mărginise -ăi adeseori nervos, furios şi bolnăvicios, dar mai mult modest şi înd pe săraci, lipsindu-se de onorarii şi trăind în familia sa grea, 5 copii — trei fii şi două fiice (luase în^jşătoj£jpeiosjaiă]uâăriîă Ci d B) Lt d 5 p £ vţ-ciană Caterina de Bora). Legat de popor şi de viaţa comunităţii^ tr'u care a compus cmtece religioase, a scris predici şi îndrumări. A it la 18 februarie 1546. Deşi Carol Quintul cîştigase în aprilie 1547 bătălia contra protes-ilorj totuşi în 1555, la 25 septembrie, prin Interimul de la Augsburg stabilit compromisul «Cujus regio, ejus relig'io» («Regiunea face re-mea»), ceea ce consacră principiul teritorial protestant asupra impe-ui teocratic medieval. Prin aceasta s-a consfinţit dezbinarea confe-ală, culturală şi politică a Germaniei : nordul şi centrul, cu o parte Wiirtemberg, deveneau luterane ; iar Valea Rinului şi Bavaria ră-eau catolice. Prin schimb de studenţi şi legături economico-comerciale, lutera-uil s-a răspîndit în tot nordul Europei, fiind considerat ca expresia ştinismului potrivit spiritului germanic şi scandinav-nordic». Trebuie subliniat însă că luteranizarea acestor ţări nu s-a făcut la nţa poporului, ci a principilor. In organizare şi în viaţa exterioară ricile scandinave rămîn, ca şi Anglia, mai conservatoare decît lu-nismul german sau calvinismul elveţian şi francez. între 1527— l regele Suediei, Gustav Vasa (1523—1560), ajutat de elevii iui Lu-, fraţii Peterson, luteranizează~ Suedia. în Danemarca, Norvegia şi ida. regele Christian al III-lea (1534—1559) face acelaşi lucru în 1533—1534, iar în Prusia şi ţările baltice, ultimul mare maestru >rdinului teuton, Albrecht de Brandemburg împreună cu fratele său lelm au primit luteranismul, s-au căsătorit şi au luteranizat ţările In Boemia, Slovacia, Polonia şi Slovenia s-au organizat puternice unităţi luterane şi s-au unit cu «fraţii moravi», descendenţi ai hu-3r şi valdenzilor. In Transilvania, luteranismul a fost susţinut de : Honterus (f 1549), care şi-a expus poziţia în faimoasa lucrare : formatio ecclesiae Coronensis», din 1543, tradusă în germană în ', şi care a stat la baza Reformei Bisericii săseşti. Dar mai contri-u pe lîngă influenţele wittenbergiene şi cele elveţiene. In general, după 1525, pe cînd Luther devenise un nume şi o putere iică politică, Reforma s-a răspîndit mai mult pe cale politică deşi e gîndea încă tot la o Biserică unitară. Dacă se judecă personali-a şi opera reformatorului german, va trebui să se spună că era un profund religios, dar lipsit de orientare juridică, politică sau de veţi de sistematizator. Alţii au făcut mai tîrziu din mişcarea lui o ac-e mai mult politică. «Miezul religiozităţii lui era Dumnezeu, Care >spira o profundă teamă religioasă ; omul e opus lui Dumnezeu ; mezeu şi omul sînt contraste». Puterea lui Dumnezeu şi încrederea '1 îi dădeau lui Luther avîntul de predicator şi conştiinţă de profet, id creştinismul în serios, Luther îi atribuia valoarea absolută şi nu ■a nimic altceva afară de el. Preţuia rugăciunea, dar a desfiinţat rghîa şi unitatea Bisericii, contestînd caracterul ei sacramental,  ]uînd ca bază doar cuvîntul Evangheliei, pe care-1 tîlcuia subiectiv. Avea ideea greşită că se află în Biserica cea una, dar cu concepţia sa despre Biserica invizibilă ieşea din unitatea Bisericii. Marea eroare a lui Luther e aceea că a făcut, din convingerile sale cu totul personale şi ieşite din cea mai curioasă evoluţie a unei predispoziţii cum nu se poate mai personală, poruncă obligatorie pentru toţi, dezbinînd prin subiectivismul său creştinătatea (J. Lortz).
Conflictul dintre Luther şi papă din 1520 a avut la bază o neînţelegere tragică ; el se credea a fi «catolic», chiar lansînd reforma şi abă-tîndu-se de la multe şi bune tradiţii. De fapt, el însuşi regreta că nu a putut face reforma împreună cu episcopii, aşa că s-a nevoit să o realizeze împotriva acestora. Prin urmare : Luther a pornit la început în mod sincer spre îndreptare, prin reformă internă, dar în cadrul împrejurărilor generale a fost împins spre o reformă radicală. în orice caz, protestanţii de toate nuanţele se considerau drept «mica turmă» (Luca, 12, 32) ocrotită de Sfîntul Duh, pe cînd catolicii îi tratau ca «eretici», vrednici de respingere şi combatere radicală. BIBLIOGRAFIE Vezi la Nota precedentă şi: Corpus Reiormatorum, edit. B. J. Kidd, Oxford, din 1834; Corpus Conlessionum, edil. de D. Fabricius, Berlin, din 1938; Ph. Jou-tard, Historiographie de la Relorme, Edit. Delachaux, Paris, 1977, 500 p.; D. Oli-vîer, La foi de Luther, Paris, 1978, 256 p. Auton catolici: J. Wirth, Luther. Etude d'hi,stoire religieuse, Geneve, 1981 ; M. Greschat, Die Reiormationszeii, t. .1—2, Stuttgart, 1981; E. Iserloh, J. Glazik et H. Jedin, Reior-mation and Counter Retormation, trad. din limba germană, London, 1980, XX — 795 p.; P. Miguel, La guetre de reiigion, t. 1.—2, Paris, 1982; Bihlmeyer-Tuchle-Vicaire, op. cit., voi. 3, 1964, p. 169—217, cu bogată bibliografie, p. 439—468; A. Franzen, Kleine Kirchengeschichte, 4-e. Aufl., Freiburg im Breisgau, 1973, p. 253— 277; J. Lortz-E. Iserloh, Storia della Riiorma, Bologna, 1974; R. Stauffer, La Reforme, colecţia «Que sais-je», nr. 1376, Paris, 1970, şi Idem, Ia catholicisme ă lai decouverte de Luther, Paris, 1966; T. Siiss, Luther. Sa philosophie religieuse, Paris, 1969; J. Lortz-J. Jedin, Festschriit liir M. Luther, Munster, 1965; J. Lortz, Die Reiormation in Deutschland, 6-e Aufl., Freiburg im Breisgau, 1982, XIII — 391 p. ;| J. Lortz, Io relorme de M. Luthei, 2 voi., Paris, 1963, 1064 p.; J. B. Metz, Riiorma contrariiorma, Brescia, 1970; Fr. Molinari, I tabu della storia della Chiesa moderna Torino, 1973; R. Baumer, M.: Luther und der Papst, Munster, 1970, 100 p.; Ch Boyer, Luther, sa doctrine, Roma, 1970, 238 p.; W. Beyna, Das moderne katholischc Lutherbild, Essen, 1969; J. Hessen, Luther in katolischer Sicht, ed. II, Freiburg 1949; F. Funk-Brentano, Lut/ier, Paris, 1934, şi traducere română; Jacques Martin Trois relormateurs, Paris, 1925.
Protestantisme, Divers aspects de la Reforme (sec. XVI—XVII), Paris, 1975, 645 p. ,• J. Courvoisier, De la Reforme au protestantisme, Edit. Beauchesne, Paris, 1977; R. W. Querre, Melanchton Christum cognoscere, Leiden, 1977, 431 p.; W. Gasparty, Histoire du protestantisme en Pologne (s. XVI—XXj, Varşovia, 1977, 400 p.; E. Erikson, Luther avânt Luther, Paris, 1968; R. Friedenthal, Luther, sein Leben und seine Zeit, Stuttgart, 1967, 681 p.; V. Vinay, Scritti religioşi di M. Luther, Torino, 1967, 750 p.; H. lilje, Luther, Hannover, 1965; H. Dubief, La Reiorme, Paris, 1965; J. Delumeau, Naissance et altirmatîon de la reiorme, Paris, 1965 ; F. Lau, Der Glaube ier Relormatoren, Stuttgart, 500 p.; R. Lavy, Luther, Paris, 1964; G. Casalis, Luther )t l'eglise conlessante, Paris, 1962; P. Althaus, M. Luther, Giitersloh, 1963; G. R. i-lton, Relormation Europe, 1517—Î559, Londra, 1963; H. Hauser, La modernite du Despre personalităţi: H, Haendler, Wort und Glaube bei Melanchton, Stuttgart, 1968, 591 p.; I. Soisset-Seghers, Phil. Melanchton, Paris, 1967; H. Engeland, Melanchton, Paris, 964, 392 p.; W. Neuser, Luther und Melanchton, Einheit im Gegensatz, Miinchen, 961; R. Stupperich, Melanchton, Col. Goschen 1190, Berlin, 1960; A. Speri, Me-
; R. JouveneL Erasme e Lutero, Torino, 1969, 254 p.; V. Anghelea, 500 de ani de la aşterea lui Erasm din Rotterdam, Bucureşti, 1965; Erasmus, Elogiul nebuniei, trad. >mână, Bucureşti, 1959, şi Idem, Despre război şi pace, trad. română, 1960; H. berman, Studies in Medieval and Relormation thought, Leiden, 1966; în 1974, sja 10 volume; D. Forte, M. Luther şi Th. Munzer, Bucureşti, 1974; G. Benecke, ociety and Politics in Germany (1500—1750), Londra, 1974, 445 p.; L. Binder, ihannes Honterus und die Relormation in Siiden SiebenbiXrgens, în «Zwingliana», III, 1973, p. 645—687; Gernot Nussbăcher, Johannes Honterus. Sein Leben und ■in Werk im Bild, Bucureşti, 1973; Cari Gollner, Johannes Honterus, Bukareşt, 160; M. Bucsay, Geschichte des Protestantismus in Ungarn, Stoccanda, 1959; K. îinerth, Die Relormation der Siebenhurgischsăchsischen Kirche, Gutersloh, 1956 ;
r», Nr. 1—3, Sibiu, 1976. Autori români: A. Oţetea, Renaşterea şi Relorma, Bucureşti, 1968, 498 p. r A. Oţetea şi colab., oria lumii în date, ed. II, Bucureşti, 1972; E. Cornitescu, Canonul Siintei Scrip-ri la M. Luther şi J. Calvin, în «Studii teologice», XXI (1969), nr. 3—i. p. 199 ş.u. j ologia dogmatică şi simbolică, voi. I, Bucureşti, 1958, p. 254 ş.u., pessim ; Istoria fericească universală, manual, voi. 2, Bucureşti, 1956, p. 193—202 ş.u.; lucrarea G. Blond, Ies enrages de Dieu, Paris, 1960, apărută şi în limba română sub ui «Furioşii Domnului», Bucureşti, 1976, 324 p. Alţi reformatori: Huldrich Zwingli şi Jean Calvin. Răspîndirea calvinismului * Sămînţa aruncată de Wycliff şi de Luther a rodit şi dincolo de gra-ele Germaniei, unde împrejurări similare o ajută să se dezvolte, ucrarea Evangheliei» progresa. După Wittenberg, oraşele Zurich , şi neva au devenit, în măsură şi mai mare, centre internaţionale ale >jtestantismului. Numai că atît mişcarea din Zurich, legată de numele Huldrich Zwingli (1484—1531), cît şi cea din Geneva, cunoscută * BISERICA IN SECOLELE XVI—XVIII p tr-o familie de~ ţărani oogaţi din Wildhaus (cantonul Saint Gali), ce i-a ajutat să facă studii umaniste lafBase]7(unde trăia adine-spir. raţionalist-moralist al lui Erasmus din Kotterdam), Berna si Viena, u a avut ca dascăl pe un alt umanist îndrăzneţ, Celtes. Trăsătura raţio list-umanistă îl deosebeşte poate cel mai mult de Luther, căci Zwii n-a cunoscut nici n-a trăit într-un catolicism profund şi sincer, ci dezvoltat în curentul erasmian de combinare a umanismului cu_cce niaoniL__De aici cugetarea lui teologica îndrăzneaţă care 1-a făcut 'Luther să exclame, profund religios cum era, la conferinţa numită « cramentală» din 1529 de la Marburg : «alt duh se află în tine». C vreme Luther punea în centrul preocupărilor problema mîntuirii, Zw gli se__p_reocupa mai mult de cadrul formal al adevărului creştin, de fitiefi§yîfrjăujOTitate~â" Scripturii | ZwjngH era^3reaestinaţia"nisţj şi a "ma (Tjfp*redgsîî5IHp ^r° r-nj-irinH^i pa ţfvH^ El afirma ca păcatul origi a_fosjLvoit de Dumnezeu spre a-Si arăta, prin—pedepsirea lui, toată r reţia Sa, în timp ce Luthef spunea că păcatul originar a adus tragi intre" om şi Dumnezeu ; singură crucea lui Hristos mîngîie prin creoj ţâ, dar siguranţă nu există. Privind ^fintp^ Taina, Zwingli vedea în ele doar simboluri, iar lucrări obiective harice, legate de anumite forme şfcuvinte. Expre
Zwinglî îşi exprimă învăţătura sa constînd din \67 de teze_ şi~~$Trij;roducex pornind de la cele trei «sola» luteraneT fusese preot în Glarus, apoi în Einsiedeln, unde făcu cunoşti cu predica indulgenţelor vestite de franciscanul Bernard Samson, re o combătu cu atîta vehemenţă încît mai tîrziu credincioşii au scos iectele din biserică şi le-au ars ; pe urmă a ajuns__j2r£Q±_la--cated£ala i Zurich. Zwingli a format în Zurich şi în celelalte comunităţi can- îale pFezbiterii sau sfaturi cu putere discreţională, atît în cele reli- )ase (curăţenia credinţei, mergerea la biserică etc.), cît şi în cele ci- e şi matrimoniale. Desigur că instituţiile şi averile bisericeşti, cu talele şi cu mînăstirile, cu bunurile lor, au fost confiscate, aşa că nu- ii cinci cantoane din treisprezece rămăseseră catolice^ Aici interve- j a doua caracteristică a jnlăcâfii Iul Zwlng'll r^ge^n5ăHohal?Qaţnţcă^ , Ca preot militar, el a trăit alături de conaţionalii săi, pe care i-a iut vedea cum se duceau în ţări străine şi se înrolau ca mercenari ;epînd din 1477), ceea ce contrazicea simţul de mîndrie şi demnitate ională. De asemenea îi displăceau rivalităţile dintre oraşe şi institu- precum şi amestecul puterilor străine. De aceea, atît în disputele )lice din Zurich, din 1523 — la care a răspuns susţinînd inovaţiile ; bazat numai pe Sfînta Scriptură —, cît şi în broşuri şi manifeste, nu uita să îndemne în duh naţionalist pe credincioşii săi. Cînd a statât succesele înregistrate de el şi de prietenii săi : Capito şi Oeco- ypadius în Basel, apoi de Haller în Berna şi de M. Bucer în Stras- urg etc, s-a gîndit să unifice în aceeaşi credinţă şi celelalte cantoa- ba se ducea cu gîndul chiar la o confederaţie a statelor protestan- tnsă, o luptă aprigă începu şi Zwingli îşigăşLmoartea ca preot mi- r, pe cîmpul de luptă de la Kappel, îiftl53lj fapt care a avut ca sare stăvilirea pentru un timp a reformerelveţiene. b. Jean Chauvin sau Calvin s-a născut la^O^JjZjSoSJ în locali-a Noyon din provincia Picardia din nordul Franţei. Fiu al unui se-ar episcopal rămas de curînd văduv, care şi-a crescut fiul într-o eritate ale cărei urmări se vor vedea în toată viaţa ulterioară a tuia, potrivită cu firea lui. La vîrsta de 12 ani, tînărul Calvin avea Dost public, iar la 18 ani veniturile unei parohii din care s-a putut ;ţine comod la universităţile din Paris, Orleans. Bourges. unde a iat : dreptul, filosofia şi umanismuKefSsic. Nu se ştie cum a ajuns mvertirea «subită» — cum o numeşte el — din toamna anului 1533, pare a nu fi străin de M. Bucer (f 1551) şi de pastorul Guillaume 1 (f 1565), prietenul său de mai tîrziu. Intoleranţa cu care regele Francisc I (1515—1547) şi autorităţile "icii catolice din Franţa urmăreau pe «eretici» a silit pe tînărul fister artium» să rătăcească prin diferite localităţi din sudul Fran- înă în toamna anului 1545, cînd a fugit în Elveţia, unde peste doi t apărut opera sa principală «Institutio religioniş Christianae». de- ă regelui Franţei, ca un fel de justificare a noii credinţe. Lucrarea, »ri edîtată, poartă pecetea genialităţii coordonatoare şi sistemati- re a reformatorului francez, fiind cel mai profund şi mai închegat t de teologie dogmatică şi morală a protestantismului în general. enţată de catehismul lui Luther, — pe care declara deschis că-1 fa, fără să-i împărtăşească întru totul părerile, deşi păstra cele
Tatăl nostru, Tainele (adevărate şl «false»), iar la urmă scrie de- BISERICA IN SECOLELE XVI—XVIII
rea că se află printre cei aleşi. De aceea vjrtutea supremă a creştinul |
este toate şi nesupus nimănui», scria Luther, afirmînd aceeaşi > generală ca şi în alte lucrări ale sale. Dar adaugă, în acelaşi că «adevăratul creştin e un slujitor întru toate prin iubire», afir-prin aceasta miezul eticii noi, care spune că Hristosul dobîndit ■edinţă e dăruit aproapelui prin iubire. «Nu-i oare o adevărată e, — se întreabă Luther —, că Hristos, mirele cel bogat, bun şi S-a unit cu desfrînata ceată omenească pentru a o scăpa de tot t a o face una cu Sine ? Prin credinţă să trăim în Hristos şi prin întru aproapele».
.1 Răspîndirea luteranismului. 1 Luther culegea roadele. Exagerările predicii luterane şi tonul revoluţionar au trezit în anabaptiştii şi în ţăranii lui Thomas Miinzer (1490—1525) un creştinism mistic, anarhic şi cu cerinţe pe tărîm social şi de libertăţi, care au costat moartea a iOO.QOO de ţărani.
Capitol redactat de Pr. prof. M. Şesan.
rin opera lui Jean Calvin {1509—1564), se dezvoltă deosebit de rei ma lui Luther. Ambele mişcări reformatoare s-au desfăşurat în Elve şi anume cea a lui Zwingli în partea locuită de populaţia germană, cea a lui Calvin îndeosebi în cea franceză. Deşi opera lui Zwingli i fost înghiţită ulterior de cea a lui Calvin, ea a avut importanţa şi t reţia ei pentru epoca în care s-a produs. Explicaţia pentru apariţia] tor reforme este aceea că dorinţa după o reformă bisericească se generalizase şi apoi, din punct de vedere dialectic, o reformă genere altă reformă^ aşa precum în trecut o erezie genera alte erezii.
