Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,56 Mb.
səhifə16/60
tarix06.01.2019
ölçüsü2,56 Mb.
#90642
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   60

Deodată, în faţa noastră ţâşnesc nişte rachete! Acum sunt înainte! Încremenim. Observăm terasamentul căii ferate. Nu mai ţâşnesc alte rachete, însă în lungul şinelor – lumina unui proiector, raza lui se apleacă într-o parte şi în alta. Este o drezină care cercetează stepa. Acum o să ne observe şi – gata. Stupidă neputinţă: să stai întins în fasciculul de lumină şi să aştepţi să fii observat.

A trecut, nu ne-au observat. Ne ridicăm dintr-uu salt Nu puteam să fugim, dar ne îndepărtăm cât mai repede de calea ferată. Cerul se umple repede cu Nori, iar noi, cu aruncările noastre la dreapta şi la stânga, am pierdut direcţia cea bună. Facem puţini kilometri şi poate că nu sunt decât un zigzag inutil.

O noapte ratată!… Se luminează din nou. Din nou strângem ciulini. Trebuie să săpăm iar o groapă, dar cuţitul meu turcesc, încovoiat – ia-l de unde nu-i! L-am pierdut când am stat culcat ori când am sărit brusc de lângă terasament. Mare belea! Ce se face un fugar fără cuţit? Am săpat groapa cu cuţitul lui Kolia.

Un singur lucru bun: mi se prezisese cândva că o să mor la treizeci şi opt de ani. Pentru un marinar este greu să nu fie superstiţios. Dar în această dimineaţă de douăzeci septembrie este ziua mea de naştere. Astăzi împlinesc treizeci şi nouă. Prezicerea nu mă mai interesează. O să trăiesc!

Şi din nou stăm înghesuiţi în groapă, fără nici o mişcare, fără apă… Ah, dacă am putea să adormim! Dar nu putem. Dacă ar ploua! Evadarea noastră durează prea mult. Nu e bine. Se sfârşeşte cea de a treia zi de evadare, şi n-am pus o picătură de apă în gură, înghiţim zilnic câte cinci tablete de glucoza. Şi am înaintat puţin – poate doar o treime din drumul până la Irtâş. Iar prietenii din lagăr se bucură pentru noi, că am fost eliberaţi de procurorul verde^…

Amurg. Stele. Direcţia nord-est. Ne târâm cu greu picioarele. Deodată auzim un strigăt în depărtare: „Va-va-va-vă!” Ce-o fi asta? După cum povestea Kudla, un fugar cu experienţă, aşa alungă kazahii lupii de la oi.

O oaie! Ne trebuie o oaie şi suntem salvaţi! În condiţii de libertate nu ne-am fi gândit vreodată să bem sânge. Aici însă – numai de-am avea!

Ne furişăm. Ne târâm. Nişte construcţii. Nu se vede nici un puţ. Să intrăm în casă este periculos, întâlnirea cu oamenii înseamnă să lăsăm o urmă. Ne furişăm spre un saivan de chirpici. Da, cea care striga să alunge lupii era o kazahă. Sărim în saivan, unde zidul este mai puţin înalt, eu ţin cuţitul între dinţi. Târâş, începem vânătoarea oii. Iată, o aud, răsuflă alături. Dar oile se trag îndărăt, se feresc de noi! Ne târâm din nou, din două părţi. Cum să fac s-o apuc de un picior? Fug! (Mai tâfziu mi se va explica în ce a constat greşeala noastră. Noi ne târam, şi oile ne-au luat drept fiare. Trebuia să ne apropiem în picioare, ca gospodarul, şi oile s-ar fi lăsat cu uşurinţă.)

Kazahă simte ceva în neregulă, se apropie, scrutează întunericul. N-are nici o lumină cu ea, dar ridică bulgări de jos şi azvârle cu ei, l-a nimerit pe Kolia. Vine drept spre mine, acum va călca peste ruine! M-a văzut ori m-a simţit, că a început să ţipe: „Şeitanul! Şeitanul!” şi a zbughit-o de lângă noi, şi noi de lângă ea, peste zid, şi ne-am culcat la pământ. Glasuri de bărbaţi. Calme. Probabil zic: i s-a năzărit muierii.

Înfrângere. Ce să-i faci, iie târâm mai departe.

Silueta unui cal. Frumosule! Tocmai ce ne trebuia. Ne apropiem. Stă. L-am bătut cu palma pe greabăn, i-am petrecut cureaua după gât L-am urcat pe Jdanok, dar eu, de slab ce sunt, n-am putere să mă caţăr. Mă agăţ cu mâinile, apăs cu burta, dar nu pot să azvârl picioarele. Calul se roteşte. A ţâşnit cu Jdanok, l-a trântit. Bine că i-a rămas cureaua în mână, n-am lăsat o urmă, să rămână totul pe seama şeitanului.

Ne-a scos sufletul calul ăsta. Acum ne e şi mai greu să mergem. Am dat peste pământ arat, brazde. Ne împotmolim, abia ne mai târâm picioarele. Dar, pe de o parte, asta e şi bine: unde-i arătură – acolo sunt oameni, unde sunt oameni – acolo e apă.

Mergem, ne clătinam, ne târâm. Din nou nişte siluete. Din nou ne culcăm şi ne târâm. Stoguri de fin! Grozav – luncă? Irtâşul e aproape? (Vai, cât de departe este încă…) Cu ultimele puteri ne-am urcat în vârful unui stog şi ne-am vârât în fin.

Abia acum am dormit şi noi toată ziua! Cu noaptea nedormită dinaintea evadării, aveam cinci nopţi fără somn.

Ne trezim la sfârşitul zilei, auzim un tractor. Dăm cu grijă fânul la o parte, scoatem un pic capul. Se apropiau două tractoare. O izbă prăpădită. Se înserează.

O idee! Un tractor are apă pentru răcirea motorului! Când tractoriştii se vor culca, noi o s-o bem.

S-a întunecat. Se împlineau patru zile şi patru nopţi de la evadare. Ne târâm spre tractoare.

Bine că măcar nu e nici un câine. Am ajuns încetişor la orificul de scurgere, am înghiţit – nu, apa e cu gaz. Scuipăm, n-o putem bea.

Ei au de toate aici: şi apă, şi mâncare. N-ar trebui decât să batem la uşă şi să cerem pomană în numele Domnului nostru lisus Hristos: „Fraţilor! Oameni buni! Ajutaţi-ne! Suntem puşcăriaşi, am evadat din închisoare!” Ca în secolul al nouăsprezecelea: la marginea cărărilor din taiga oamenii puneau oale cu casă, haine, bănuţi de aramă.

Tărăncile pâine mi-au dat, ’” Mahorcă – flăcăii din sat3. ’

Pe dracu! S-au dus vremurile alea. Ne vor vinde. Fie din convingere, fie să im dea ei de belea. Fiindcă pentru complicitate se pot pricopsi şi ei cu un sfertuleţ. În secolul trecut nu le-a dat prin minte să emită un articol politic pentru nişte pâine şi apă.

Şi ne târâm mai departe. Ne târâm toată noaptea. Aşteptăm Irtâşul, adulmecăm semnele râului. Dar degeaba. Ne mânăm fără întrerupere pe noi înşine, fără cruţare. Spre dimineaţă dăm iar peste o claie de fân. Şi mai greu decât ieri ne căţărăm pe ea. Adormim. E bine şi atât.

Ne trezim spre seară. Oare cât poate îndura un om? Avem cinci zile şi cinci nopţi de când am evadat. Nu departe de noi zărim o iurtă, lângă ea un fel de şopron. Ne furişăm încetişor într-acolo. O grămadă cu boabe de mei. Umplem servieta, încercăm să ronţăim, da nu putem să înghiţim – atât de uscată ne este gura. Deodată, lângă iurtă am zărit un samovar uriaş, de vreo două vedre. Ne-am târât înspre el. Am deschis robinetul – e gol blestematul! Când l-am înclinat, am obţinut câte două înghiţituri.

Şi am pornit din nou. Abia ne mai târam picioarele. Ne’ poticneam şi cădeam. Când stai întins parcă respiri mai uşor. Nu mai putem să ne ridicăm de pe spate. Ca să ne ridicăm, trebuie mai întâi să ne întoarcem pe burtă. Pe Urmă să ne ridicăm în patru labe. Pe urmă, clătinându-ne, în picioare. Şi gî-fâim din greu. Am slăbit atât de rău, încât burta parcă s-a lipit de şira spinării. Spre ziuă parcurgem fără oprire vreo două sute de metri, nu mai mult Şi ne întindem.

Dimineaţa nici măcar n-am mai dat peste un stog de fân. O groapă săpată de un animal sălbatic. Am stat culcaţi în ea o zi întreagă, dar n-am putut închide ochii; în această zi s-a făcut frig, şi pământul era rece. Ori poate sângele nu ne mai încălzeşte? Încercăm să ronţăim macaroane.

Şi deodată observ că spre noi se îndreaptă un lanţ de soldaţi! Epoleţi roşii? Ne înconjoară! Jdanok mă zgâlţâie: ţi se pare, este o herghelie de cai.

Da, mi s-a năzărit Iar ne întindem. Ziua parcă nu se mai sfârşeşte. La un moment dat a apărat un şacal, venise la vizuina lui. I-ani pus nişte macaroane şi ue-am dat la o parte, să-l ademenim, să-l prindem şi să-l mâncăm. Dar nu s-a lăsat ispitit. A plecat.

Ceva mai încolo, într-o parte, începea o pantă, la poalele ei – terenuri saline de la un lac secat, iar pe celălalt mal – o iurtă din care ieşea un fir de fum.

Trecuseră şase zile şi şase nopţi. Am ajuns la limită; mi s-au năzărit soldaţii cu epoleţii roşii, limba nu se mai mişcă în gură, urinăm rar şi cu sânge. Nu! În noaptea asta, orice ar fi, trebuie să facem rost de hrană şi de apă, cu orice preţ! Să mergem acolo, în iurtă. Dacă ne vor refuza – să luăm cu de-a sila. Mi-am adus aminte că bătrânul fugar Grigori Kudla avea un strigăt: mahmadera! (Ceea ce înseamnă: s-a terminat cu înduplecările, pune mâna şi ia!) Aşa m-am înţeles cu Kolia: am să strig „mahmadera!”

Prin întuneric ne-am furişat uşor spre iurtă. Există un puţ! Dar n-are găleată, în apropiere se află un conovăţ, de el era legat un cal îiişeuat. Ne-am uitat prin crăpătura uşii. Înăuntru, la lumina unei gazorniţe – un kazah şi o kazahă, copii. Batem la uşă. Am intrat. Zic: „Salam!” 4 Şi totul se învârte cu mine – de n-aş cădea. O masă rotundă joasă (şi mai joasă decât în stilul nostru modem) pentru beşbarmak^. De jur-împrejurul iurtei – laviţe aşternute cu pâslă. Un cufăr mare ferecat în fier.

Kazahul mormăie ceva drept răspuns, se uită pe sub sprâncene, nu e deloc bucuros. Pentru a-mi da importanţă (dar trebuie să-mi păstrez şi puterile), m-am aşezat şi am pus servieta pe masă. „Sunt şeful unei expediţii de prospecţiuni geologice, iar el este şoferul meu. Maşina a rămas în stepă cu oamenii, cam la cinci-şapte kilometri de aici: curge radiatorul, s-a scurs toată apa. Noi n-am mâncat nimic de trei zile, suntem flămânzi. Aksakal^, dă-ne ceva de băut şi de mâncat. Şi ce ne sfătuieşti să facem?”

Kazahul ne scrutează cu ochii mijiţi, dar nu ne pofteşte să mâncăm şi să bem. Întreabă: „Da’ care-i nume la şef?”

Aveam totul pregătit, da capul îmi vâjâia, am uitat Răspund: „Ivanov. (E stupid, fireşte.) Hai, aksakal, vinde-ne ceva alimente!” „Nu. Du-te la vecin.” „Stă departe?” „Doi kilometri.” Eu stau demn, dar Kolia nu s-a putut abţine, a luat de pe masă o lipie şi încearcă să mămnce, dar se vede că îi vine greu. Şi deodată kazahul ia biciul – o coadă scurtă şi curea lungă de piele împletită – şi se repede să-l lovească pe Jdanok. Eu mă ridic: „Halal oameni! Asta-i Ospitalitatea voastră?! „Iar kazahul, cu coada biciului, îl înghionteşte pe Jdanok în spate, îl alungă dinjurtă. Dau comanda:” Mahmadera! „Scot cuţitul şi îl îndrept spre kazah:” în colţ! Culcat! „Kazahul s-a repezit după un polog. Eu după el: poate că are vreo armă acolo şi acum o să tragă? Dar el se trâiitise pe pat şi striga:” Ia totul, n-o să zic nimic! „Câine spurcat! Ce-mi trebuie mie” totul” tău? De ce nu mi-ai dat mai înainte puţinul care ţi l-am cerut?

Îi strig lui Kolia: „Percheziţie”. Eu stau cu cuţitul în mână lângă uşă. Femeia kazahului ţipa, copiii plângeau. „Spune-i nevestei că nu ne vom atinge de nimeni. Noi vrem să mâncăm. Carne – bar?” „lok” ’1’. Şi îşi desface mâinile a neputinţă. Dar Kolia scotoceşte prin iurtă şi iată că scoate din cămară pastrama de berbec. „De ce ai minţit?!” Kolia scoate şi un lighean, iar în lighean -baursaki – bucăţi de aluat prăjite în grăsime. Acum îmi dau seama: pe masă, în piale^, se afla cumâs! Am băut împreună cu Kolia. Cu fiecare înghiţitură parcă se întorcea viaţa în noi! Grozavă băutură! Capul a început să mi se învârtă, dar ameţeala face să ne fie mai uşor, puterile sporesc. Kolia îi prinsese gustul, îmi întinde banii. Erau vreo douăzeci şi opt de ruble, în ascunzătoarea lui sigur mai are şi alţii. Pastrama o vârâm îutr-un săculeţ, în altul punem baursaki, lipii, nişte bomboane, nişte pemuţe murdare. Kolia mai scoate şi un castron cu fripturi de berbec. Cuţitul! – Da, ăsta ne trebuie. Ne străduim să nu uităm nimic: linguri de lemn, sare. Săculeţul îl duc eu. Mă întorc, iau găleata cu apă. Iau o pătură, un frâu de rezervă, biciul. (Kazahul mârâie, nu-i place: se vede că avea de gând să pornească pe urmele noastre.) „Uite ce e, îi zic kazahului, ia aminte: trebuie să fii mai bun cu oamenii care îţi calcă pragul! Ţi-am căzut în genunchi pentru o găleată de apă şi zece baursaki. Noi nu facem rău oamenilor buni. Iată ultimele indicaţii: stai aici şi nu te mişca! Să ştii că nu suntem singuri.” îl las pe Kolia lâugă uşă, afară, şi duc restul prăzii la cal. Ar trebui să ne grăbim, dar eu chibzuiesc liniştit. Am dus calul la puţ şi l-am adăpat. Că şi pe el îl aşteaptă treabă grea: să meargă toată noaptea supraîncărcat. Am mai băut şi eu apă. A băut şi Kolia. Tocmai atunci au apărut nişte gâşte. Kolia are o mare slăbiciune pentru păsări. Zice: „Hai să prindem gâştele! Le sucim capetele, ce spui?” „Fac multă larmă. Nu pierde timpul.” Am lăsat în jos scările de la şa, am strâns chinga. Dincolo de şa, Jdanok a pus pătura şi, ajutân-du-se de ghizdul puţului, a urcat pe cal. A luat în braţe găleata cu apă. Am legat cele două săculeţe şi le-am trecut peste cal. Eu am urcat în şa. Apoi, călăuzindu-ne după stele, am pornit spre răsărit, ca să derutăm potera.

Calul este nemulţumit că l-au încălecat doi călăreţi, şi, pe deasupra, străini, încearcă să se întoarcă acasă, îşi învârteşte capul. Dar l-am stăpânit. A pornit la trap. Într-o parte se văd nişte luminiţe. Le ocolim. Kolia îmi cântă la ureche:. _:,: s ’i:.: -.

Grozav e calare prin şesul nesfârşit.

Să respiri aerul libertăţii.

Cal bun doar să aibă cow-boy-ul! 9

„Eu, zice el, i-am văzut carnetul de identitate.” „De ce nu i l-ai luat? Aşa ceva prinde bine întotdeauna. Chiar şi numai dacă îl arăţi de departe.”

Pe drum, fără să coborâm de pe cal, foarte des mâncam şi beam apă. Altă dispoziţie! Acum, că suntem călare, să străbatem o distanţă cât mai mare!

Deodată am auzit strigăte de păsări. Un lac. Să-l ocolim – e prea mare distanţă, e păcat să pierdem vremea. Kolia a coborât şi a condus calul printr-un batardou mocirlos. Am trecut Dar am băgat de seamă că nu mai aveam pătura. Alunecase… Am lăsat o urmă…

Asta e foarte rău. De la kazah, în toate părţile, sunt numai drumuri, dar după pătura găsită, dacă acest punct se adaugă la iurta kazahului, vor ghici drumul nostru. Să ne întoarcem s-o căutăm? N-avem timp. Şi oricum îşi vor da seama că mergem spre nord Am făcut un popas. Ţin calul de căpăstru. Mâncam şi beam fără oprire. Apă ne mai rămăsese puţină, pe fundul găleţii – ne şi mirăm.

Direcţia – nord. La trap, calul nu va rezista, dar la pas iute poate să facă vreo opt-zece kilometri pe oră. Dacă timp de şase nopţi am făcut cam o sută cincizeci de kilometri – în noaptea asta vom mai face şaptezeci. Dacă n-am făcut zigzaguri – ar trebui să fim aproape de Irtâş.

Se luminează de ziuă. Nu avem unde să ne adăpostim. Am mai mers puţin. De-acum este periculos să mai mergem. Am zărit o văgăună adâncă. Am coborât cu cal cu tot, am mai mâncat şi am mai băut. Deodată, foarte aproape, a răsunat păcănitul unei motociclete. E rău, înseamnă că drumul este aproape. Trebuie să ne ascundem undeva mai bine. Am ieşti din văgăună, iie-am uitat de jur-împrejur. Nu foarte departe se zărea un aul10 mort, părăsit. Ne-am îndreptat într-acolo. Descărcăm totul între trei pereţi ai unei case năruite. Am împiedicat calul şi i-am dat dramul să pască.

Dar în ziua asta nu ne-a furat deloc somnul: ne muncea gândul că am lăsat urme – kazahul şi pătura.

Seară. Şapte zile şi şapte nopţi. Calul păştea în depărtare. Ne-am dus după el, vrem să-l prindem – sare îndărăt şi se smulge; Kolia l-a prins de coamă, calul a zvâcnit şi l-a trântit. S-a despiedicat, acum nu-l mai poţi prinde. Am alergat trei ceasuri după el, ne-a scos sufletul, l-am abătut înspre ruine, am făcut un laţ din curele, dar degeaba! Ne muşcăm buzele de ciudă şi părere de rău, dar a trebuit să renunţăm. Ne-a rămas frâul şi biciul.

Am mâncat şi am băut ultimele picături de apă. Am luat în spinare săculeţele cu merinde şi găleata goală. Am pornit. Astăzi suntem în puteri.

Dimineaţa următoare ne-a surprins astfel, încât a trebuit să ne ascundem în nişte tufişuri nu departe de un drum. N-am dormit nici în ziua asta.

Când s-au împlinit opt zile am pornit din nou. Am mers noi ce am mers şi, deodată, simţim sub picioare pământ moale: aici este arătură. Mergem mai departe – faruri de maşini pe drum. Atenţie!

Printre nori – lună nouă. Din nou un aul kazah mort, distrus*. Mai departe – luminiţele unui sat, şi dintr-acolo răzbate până la noi câutecul

Deshămaţi, flăcăi, căluţii…!

Săculeţele le-am lăsat printre ruine, am luat găleata şi servieta şi am pornit spre sat. Cuţitele – în buzunar. Iată prima casă – guiţă un purcel. De te-ai fi nimerit cu noi în stepă! În întâmpinarea noastră vine un flăcău pe bicicletă. „Ascultă, fecioraş, suntem cu o maşină, cărăm grâu, de unde să luăm nişte apă să turnăm în radiator?” Băiatul a coborât de pe bicicletă, ne-a condus şi ne-a arătat. La marginea satului se afla un rezervor, pesemne că vitele beau din el. Am umplut găleata şi am plecat, n-am băut. Când ne-am despărţit de băiat, ne-am aşezat şi ne-am pus pe băut. O jumătate de găleată dintr-o dată! (astăzi ne era mai mult sete, fiindcă eram sătui).

Parcă se simte umezeală. Sub picioare – iarbă adevărată. Trebuie să fie un tiu! Trebuie să-l căutăm. Pornim să-l căutăm. Iarbă înaltă, tufişuri. O salcie! Salcia este întotdeauna lângă un râu. Trestii! Şi apă!… Pesemne un golf al Irtâşului. Hei, acum să ne bălăcim, să ne spălăm! Trestii de doi metri! Raţele zboară de sub picioarele noastre. Aici să tot trăieşti! Aici u-ai cum să te prăpădeşti!

Şi iată de-abia când, după opt zile, stomacul a descoperit pentru întâia oară că funcţionează. După opt zile de inacţiune – ce chinuri groaznice! Aşa sunt, probabil, şi chinurile facerii…

Ne-am întors din nou în aulul părăsit. Am făcut focul între ziduri, am fiert pastrama de oaie. Ar trebui să folosim noaptea pentru deplasare, dar ne este foame, mereu, nu ne putem sătura. Am mâncat atât de mult, că de-abia iie mai mişcăm. Şi, satisfăcuţi, am pornit să căutăm Irtâşul. Ce n-am avut timp de opt zile, s-a întâmplat acum, la răscmce: o dispută. Eu zic – la dreapta, Jdanok -la stânga. Eu simt că trebuie, exact, la dreapta, dar el nu vrea să asculte. Iată ce primejdie îl mai paşte pe fugar – discordia, într-o evadare, în mod obligatoriu, cineva trebuie să aibă ultimul cuvânt. Altfel este nenorocire. Ca să-mi impun punctul de vedere, am apucat-o la dreapta. Am mers vreo sută de metri, nu se aude nici un pas din urmă. Mă doare sufletul. Căci nu e bine să ne despărţim. M-am aşezat lângă un stog de fin, mă uit îndărăt… Vine Kolia! L-am îmbrăţişat. Am pornit alături de parcă nu se întâmplase nimic.

Din ce în ce mai multe tufişuri, tot mai multă răcoare. Am ajuns pe malul povâmit. Jos plescăie, susură, suflă umed spre noi Irtâşul… Bucuria se revarsă peste margini!

Găsim o claie de fin şi ne vârâm în el. Hei, clinilor, unde sunteţi, pe unde ne căutaţi? Au-u-u! Şi am adormit buştean.

Şi… Ne-am trezit la un foc de armă i Şi lătrat de câini la doi paşi…!

Cum? Gata? Ăsta-i sfârşitul libertăţii…?

Ne-am strâns unul într-altul, ne ţinem respiraţia. Pe lângă noi a trecut un om. Cu un câine. Era un vânător… Am adormit şi mai şi, nu ne-am trezit toată ziua! Şi astfel am petrecut cea de a noua zi.

O dată cu întunericul am pornit de-a lungul râului. Lăsasem urme acum trei zile. În prezent câinii ne caută numai pe lângă Irtâş. Ei îşi dau seama că noi ne tragem spre apă. Mergând de-a lungul malului, e pe deplin posibil să Cădem într-o ambuscadă. Şi este incomod să mergi astfel: trebuie să ocoleşti colurile, golfurile, stufărişurile. E nevoie de o barcă!

O luminiţă. O căsuţă pe mal. Plescăit de vâsle, pe urmă linişte. Ne-am ascuns şi aşteptăm îndelung. Luminiţa din căsuţă s-a stins. Ne coborâră încetişor. Iată şi barca. Şi o pereche de vâsle. Grozav! (Stăpânul ar fi putut să le ia acasă.) „Departe, pe mare – viaţa nu-i amară!” Stihia dragă! La început încetişor, fără plescăit Când am ieşit în mijloc, am apăsat cu toată puterea pe vâsle.

Plutim pe Irtâş în jos, de după o cotitură ne vine în îutâmpinare un vapor luminat Câte lumini! Toate ferestrele sunt luminate, pe tot vaporul răsună muzică de dans. Pasagerii liberi şi fericiţi, fără să-şi dea seama de fericirea lor şi fără măcar să-şi simtă libertatea, se plimbă pe punte, stau în restaurant. Şi ce plăcut este în cabinele lor…!

Şi coborâm astfel peste douăzeci de kilometri. Alimentele sunt pe terminate. Cât este încă noapte, ar fi înţelept să le completăm. Se aud nişte cocoşi, tragem la mal, şi urcăm încetişor. O căsuţă. Nu este nici un câine. Un staul. O vacă şi un viţel. Găini. Lui Jdanok îi plac păsările, dar eu zic: să luăm viţelul, îl dezlegăm. Jdanok îl duce spre barcă, iar eu, în sensul cel mai adevărat, şterg urmele: altfel, pentru poteră nu va fi greu să-şi dea seama că ne deplasăm pe râu în jos.

Până la mal, viţelul a mers liniştit, dar n-a vrut să urce în barcă, se proptea pe picioarele dinainte. De-abia l-am suit şi l-am culcat Jdauok s-a lăsat peste el, acoperindu-l cu trapul lui, eu am început să vâslesc – ne desprindem, pe urmă o să-l tăiem. Dar asta a fost o greşeală, să-l ducem viu. Viţelul s-a ridicat, l-a răsturnat pe Jdanok şi a intrat în apă cu picioarele dinainte.

Tot echipajul pe punte! Jdanok ţine de viţel, eu ţin de Jdanok, şi cu toţii ne-am aplecat într-o parte, iar barca ia apă. Asta mai lipsea – să ne înecăm în Irtâş. Totuşi am tras viţelul îndărăt! Dar barca se cufundase mult în apă, trebuie să scoatem apa. Însă mai întâi trebuie să tăiem viţelul. Iau cuţitul şi vreau să-i tai tendoanele la grumaz, pe undeva pe aici se află locul acela. Dar nu găsesc locul ori cuţitul nu taie. Viţelul tremură, se zbate, se agită. – Mă agit şi eu. Încerc să-i tai beregata – nici asta uu merge. Mugeşte, dă din picioare, acum sare din barcă sau ne răstoarnă în apă. El vrea să trăiască! Dar şi noi vrem să trăim!

Tai – şi nu pot să-i vin de hac. Clatină barca încolo şi încoace, bezmeticul, şi acum o să se scufunde! Şi pentru că este atât de rău şi îndărătnic, mă cuprinde o ură cumplită, ca faţă de cel mai mare duşman al meu şi, mânat de o furie oarbă, încep să împlânt cuţitul în el la întâmplare! * Sângele ţâşneşte din el, ne stropeşte. Viţelul mugeşte, se zbate şi dă din picioare disperat. Jdanok îl strânge de bot, barca se clatină, iar eu îl lovesc întruna cu cuţitul, înainte îmi era milă şi de un şoricel, şi de o gâză!

În sfârşit, a încremenit. Ne-am apucat să scoatem apa din barcă – cu ispolul, cu nişte cutii, la patru mâini. Şi să vâslim.

Curentul apei ne-a dus pe un braţ al râului. Înainte – o insulă. Trebuie să ne ascundem acolo, curând se luminează de ziuă. Am tras barca în adâncul stufărişului. Am târât viţelul pe mal şi toată avuţia noastră, barca am acoperit-o cu trestii. N-a fost uşor să târâm viţelul de picioare pe panta abruptă. Sus -iarbă până la brâu şi pădure. Fantastic! De câţiva ani trăim în pustiu. Am şi uitat cum arată pădurea, iarba, râul…

Se luminează. Mi se pare că viţelul are o figură supărată. Dar mulţumită lui, bietul animal, o să putem rezista pe insulă Ascuţim cuţitul cu cremenea de la „Katiuşa”. Înainte n-am avut niciodată prilejul sa tai un animal, dar învăţ. Am făcut o tăietură pe burtă, am jupuit pielea, am scos măruntaiele, în adâncul pădurii am făcut focul şi am pus la fiert carne de viţel cu fulgi de ovăz. O găleată întreagă.

Un adevărat ospăţ! Important e că suntem liniştiţi. Şi suntem liniştiţi pentru că suntem pe insulă. Insula ne desparte de oamenii răi. Printre oameni se află şi dintre cei buni, dar nu prea se nimeresc în calea fugarilor, numai dintre cei răi…

O zi însorită, călduroasă. Nu trebuie să ne chircim într-o vizuină de şacal. Iarba este deasă, suculentă. Cine o calcă zilnic în picioare nu-i cunoaşte preţul, nu ştie ce înseamnă să te cufunzi cu pieptul şi cu faţa în ea.

Hoinărim prin insulă. Este plină de tufe de măceş, şi măceşele s-au copt Nu ne mai saturăm mâncând. Apoi mâhcăm din nou supă. Şi fierbem iar came de viţel. Fierbem casă cu rinichi.

Ne simţim extraodinar, sufletul e uşor. Ne amintim drumul nostru greu şi găsim destule lucruri de care să râdem. Cum or fi aşteptat scheciul nostru. Cum or fi înjurat, cum or fi dat socoteală la Direcţie. Ne închipuim figurile lor. Râdem în hohote…!

Pe un trunchi gros, răzuind coaja, am ars cu o sârmă înroşită în foc: „Aici, în drum spre libertate, în octombrie 1950, au găsit adăpost nişte oameni condamnaţi pe nedrept la ocnă pe viaţă”. Să rămână o urmă. În pustietatea asta nu va fi de folos poterei, dar oamenii o vor citi cândva.

Am hotărât să nu ne grăbim. Lucrul pentru care am evadat îl avem: libertatea. (Când vom ajunge la Omsk ori la Moscova, este puţin probabil că ea va mai fi deplină.) Aici încă mai sunt zile însorite, aer curat, verdeaţă, timp liber. Şi came îndeajuns. Doar pâine nu avem şi tare mult ne lipseşte.


Yüklə 2,56 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin