Alexandr Soljenitin

Două gărzi de corp – doi ucraineni voinici – îl însoţeau tot timpul pe Kuzneţov, având cuţitele la îndemână.

Să-l protejeze? Să-l pedepsească?

(Makeev afirmă că în zilele rebeliunii Kuziieţov a avut o nevastă temporară – o banderovistă.)

Gleb Slucenkov avea treizeci de ani. Asta înseamnă că nu avea decât nouăsprezece când a căzut prizonier la nemţi. Ca şi Kuzneţov, acum purta vechea uniformă militară, păstrată la magazie, arătând prin asta şi subliniind că are fibră de militar. Şchiopăta uşor, dar acest cusur era compensat de o mare mobilitate.

La tratative era categoric şi dur. Conducerea lagărului a venit cu ideea să-i scoată din zonă pe „foştii minori” (condamnaţi înainte de optsprezece ani, care acum, unii dintre ei, aveau douăzeci-douăzeci şi unu de ani) ca să-i elibereze. Poate că nu era minciună, în perioada aceea, într-adevăr, aceştia erau peste tot eliberaţi sau li se reduceau anii de pedeapsă. Slucenkov a răspuns: „Dar pe foştii minori i-aţi întrebat dacă doresc să treacă diiitr-o zonă într-alta şi să-şi lase tovarăşii în belea?” (Iar în faţa Comisiei insista: „Minorii sunt garda noastră, nu putem să-i cedăm!” Acesta era, pentru generali, sensul particular al eliberării acestor tineri în zilele insurecţiei din Kenghir; nu putem şti dacă dincolo de zonă nu ar fi fost băgaţi la carceră!) Makeev, supusul legilor, a început totuşi să-i strângă pe foştii minori la „judecata eliberării” şi mărturiseşte că din patru sute nouă, care trebuiau eliberaţi, a izbutit să adune doar treisprezece amatori să iasă. Luând în consideraţie simpatia lui Makeev pentru conducerea lagărului şi ostilitatea faţă de rebeliune, această mărturie are de ce să ne mire: patru sute de tineri în floarea vârstei, care în majoritatea lor nici nu erau politici, au refuzat nu numai libertatea, dar şi salvarea! Şi au rămas de partea revoltei sortită pierzaniei…

La ameninţarea că revolta va fi reprimată pe calea armelor, Sluceiikov le-a răspuns generalilor aşa: „Trimiteţi! Trimiteţi cât mai mulţi trăgători în zonă! O să le aruncăm cu sticlă pisată în ochi şi o să le luăm automatele! O să distrugem garnizoana voastră din Kenghir! Pe ofiţerii voştri crăcănaţi o să-i fugărim până la Karaganda! Iar acolo e plin cu de-alde noi!” *

Putem crede şi alte mărturii despre el. „Cine o să fugă va primi o lovitură de cuţit în piept!” a zis, agitând cuţitul iii aer. Într-o baracă a declarat: „Cine nu va ieşi la apărare, acela va primi o lovitură de cuţit!” Logica inevitabilă a oricărei puteri militare şi a oricărei situaţii militare…

Guvernul nou-născut al lagărului, ca oricare guvern de când e lumea, nu putea să existe fără serviciul securităţii, şi Slucenkov a trecut în fruntea acestui serviciu (a ocupat cabinetul agentului operativ din lagărul femeilor). Şi întrucât de o victorie asupra foiţelor din exterior nici nu putea fi vorba, Slucenkov îşi dădea seama că acest post însemna execuţia lui inevitabilă, în cursul rebeliunii a povestit în lagăr că stăpânii i-au făcut propunerea secretă să provoace în lagăr un masacra interetnic (epoleţii aurii contau foarte mult pe el, şi este de mirare că nu s-a dezlănţuit! Ar fi fost un bun prototip pentru viitorul nostru) şi să creeze, astfel, un pretext verosimil pentru a intra cu trupele în lagăr. Pentru aşa ceva, stăpânii îi promiseseră lui Slucenkov viaţa. El a respins această propunere, (însă cui şi ce or mai fi propus? N-a mai povestit nimeni.) Mai mult, când în lagăr a fost lansat zvonul că se aşteaptă un pogrom al evreilor, Slucenkov i-a prevenit pe toţi că pe colportorii acestui zvon îi va biciui în public. Zvonul a încetat.

Pe Slucenkov îl aştepta conflictul inevitabil cu loialiştii sau conformiştii. Chiar a şi avut loc. Trebuie spus că în toţi aceşti ani, în toate lagărele de ocnaşi, comuniştii-ortodocşi, chiar fără să se înţeleagă între ei, condamnau în Unanimitate măcelărirea turnătorilor şi orice fel de luptă a deţinuţilor pentru drepturile lor. Fără să atribuim în mod expres aceasta unor considerente josnice (nu puţini dintre ortodocşi erau legaţi prin slujba la cumătru), putem să explicăm acest lucru prin concepţiile lor teoretice. Ei admiteau orice formă de represiune şi distragere, chiar şi în masă, dar de sus în jos, ca manifestare a dictaturii proletariatului. Aceleaşi acţiuni, izbucnite dintr-un elan, izolate, dar de jos în sus, însemnau pentru ei banditism, şi încă în formă „bandero-vistă” (printre conformişti n-a existat niciodată vreunul care să admită dreptul Ucrainei la separare, pentru că aşa ceva ar fi însemnat naţionalism burghez). Faptul că ocnaşii refuzau munca de rob, erau indignaţi de zăbrele şi de rafalele trase asupra lor, îi mâhnea, îi deprima şi îi speria pe comuniştii supuşi din lagăr.

Aşa a fost şi în Kenghir, întregul cuib al conformiştilor (Ghenkin, Apfelzweig, Talalaevski, evident Akoev, de alte nume nu mai dispunem; pe urmă, încă un simulant, care a zăcut cu anii în spital, prefăcându-se că îi „circulă un picior”. – Asemenea mijloace intelectuale de luptă admiteau şi ei; iar în comisie – clar, Makeev, probabil şi Berşadskaia – toţi, chiar de la început reproşau că „nu trebuia să se înceapă”; şi când spărturile din zid au fost astupate – că nu trebuia săpat pe dedesubt; că totul a fost pus la cale de drojdia banderovistă, iar acum trebuie neapărat să renunţe, să cedeze cât mai degrabă. (Cei şaisprezece ucişi nu erau din lagărul lor, iar de evanghelist este chiar ridicol să-ţi pară rău!) în notele lui Makeev se simte toată această iritare sectantă a lor. Totul în jur este rău, toţi sunt răi, din toate părţile -numai pericole: de la conducere – o nouă condamnare, de la banderovişti -un cuţit în spinare. „Vor să ne sperie cu bucăţile lor de fier ruginit şi să ne forţeze să murim.” Makeev numeşte revolta din Kenghir „joc sângeros”, „atu fals”, „activitate artistică de amatori” a banderoviştilor, ba chiar mai des – „nuntă”. El consideră că scopurile căpeteniilor rebeliunii nu erau decât desfrâul, să se eschiveze de la muncă şi să întârzie momentul represaliilor. (Şi se subînţelege că represaliile aşteptate sunt îndreptăţite.)

Aceasta reflectă foarte exact atitudinea conformiştilor faţă de întreaga mişcare de eliberare din lagărele anilor ’50. Dar Makeev era foarte precaut, s-a strecurat chiar printre conducătorii revoluţiei, în vrem* ce Talalaevski colporta aceste reproşuri în gura mare, şi serviciul de securitate al lui Slucenkov l-a închis într-o celulă a închisorii din Kenghir pentru propagandă ostilă insurgenţilor.

Da, tocmai aşa. Deţinuţii, care s-au răsculat şi au eliberat închisoarea, acum au înfiinţat închisoarea lor! Veşnica ironie. Este adevărat că în total au fost închişi din motive diverse (relaţii cu stăpânii) vreo patru oameni, şi niciunul dintre ei n-a fost împuşcat (ci, dimpotrivă, au căpătat toţi cel mai bun alibi pentru Conducere).

Iu general, închisoarea, în special închisoarea cea veche şi întunecoasă, construită în anii ’30, era acum foarte vizitată: celulele individuale fără ferestre, cu un mic chepeng deasupra paturilor de lemn fără picioare, adică pur şi simplu nişte panouri de lemn puse jos, pe pardoseala de ciment, unde este şi mai frig, şi mai umed decât în toată celula foarte friguroasă; lângă acest pat mizerabil, adică pe pardoseală, ca pentru un câine – o strachină rudimentară de lut Subcomisia de propagandă organiza aici excursii pentru deţinuţii din lagăr care n-au avut prilejul să stea la închisoare şi poate nici n-o să mai aibă. I-au dus acolo şi pe generalii de la Moscova (nu s-au arătat prea impresionaţi). Au rugat să se organizeze şi o excursie pentru locuitorii liberi din orăşel, căci, oricum, fără deţinuţi nu lucrează nici ei. Generalii au admis chiar şi o astfel de excursie. – Alcătuită, fireşte – nu din muncitori de rând, ci din personal ales care n-a găsit nici un motiv de indignare.

La râhdul ei, conducerea lagărului a propus să se organizeze o excursie cu deţinuţi în Rudnik (secţiile nr. L şi 2 ale Steplag-ului), unde, potrivit zvonurilor din lagăr, de asemenea izbucnise o revoltă (apropo – acest cuvânt revoltă ori, şi mai rău, răscoală, era evitat din considerente proprii şi de către robi, şi de către proprietarii de robi, fiind înlocuit de cuvântul mai pudic şi mai îndulcit sabantufi). Delegaţii s-au dus şi s-au convins că acolo, într-adevăr, totul este ca înainte, deţinuţii merg la lucra.

Multe speranţe se legaseră de răspândirea unor asemenea greve! Delegaţii s-au întors din excursie destul de abătuţi.

(I-au dus în excursia asta tocmai la timp. Fireşte, Rudnikul era agitat, de la muncitorii liberi auziseră tot felul de poveşti despre revolta din Kenghir. Tot în luna iunie s-a nimerit că multora le-au respins cererile de revizuire a dosarelor. Şi un puştan, pe jumătate smintit, a fost rănit în zona interzisă. Şi în Rudnik a început, de asemenea o grevă, au doborât porţile dintre filialele lagărului, au năvălit pe platforma de adunare, în turnuri au apărat mitraliere. Cineva a atârnat o placardă cu lozinci antisovietice şi cu chemarea „Libertate sau moarte!” A fost însă luată şi înlocuită cu placardă care conţinea revendicările legale şi angajamentul de a recupera pierderile pe de-a-ntregul, îndată ce revendicările vor fi satisfăcute. Au sosit camioanele să ia făină de la magazie – uu le-au dat Greva a durat cam o săptămână, dar nu avem nici uu fel de informaţii despre ea, tot ce am expus aici este din a treia mâuă şi, probabil, mult exagerat.) „

Iu general, au fost săptămâni când întregul război se transforma în război de propagandă. Radioul exterior nu tăcea o clipă: prin câteva difuzoare, aşezate de jur-împrejurul lagărului, erau alternate apeluri către deţinuţi cu informaţii, dezinformaţii şi vreo două discuri uzate, plictisitoare şi enervante.

În vale, pe câmpie, o mândră fată trece, De-a ei cosiţă blondă m-am îndrăgostit.

(De altminteri, pentru a merita chiar şi această neînsemnată onoare -ascultarea acestor discuri – deţinuţii trebuiau să se revolte. Celor îngenuncheaţi nici măcar această porcărie nu le-au cântat.) Absolut în spu’itul veacului, aceste discuri jucau şi rolul de bruiaj, bruiau emisiunile transmise din lagăr şi adresate trupelor de escortă. 238

La emisiunile de radio din exterior, fie că ponegreau întreaga mişcare, asigurând că a fost declanşată numai pentru a viola femeile şi a jefui (în lagăr zekii râdeau, dar difuzoarele erau ascultate şi de oamenii liberi din orăşel. De altfel, stăpânii de sclavi nu puteau să se ridice la nici o altă explicaţie, pentru ei ar fi însemnat să atingă o înălţime inaccesibilă, recunoscând faptul că această gloată este capabilă să caute dreptate). Fie că încercau să povestească cine ştie ce ticăloşie despre membrii Comisiei (chiar şi despre un vătaf: chipurile, în timp ce era transportat spre Kolâma cu şlepul, a făcut o gaură în cală şi a scufundat şlepul cu trei sute de ze-ka. Se insista asupra faptului că anume pe sărmanii ze-ka – şi toţi, sau aproape toţi, erau Cincizeci şi Opţi – i-a înecat el, nu escorta; nu se ştie însă cum a scăpat el însuşi). Fie că îl chinuiau pe Kuzneţov, făcându-i cunoscut că i-a sosit ordinul de eliberare, dar că acum a fost anulat. Şi din nou apeluri: la muncă! La muncă! La muncă! De ce Patria trebuie să vă întreţină? Prin faptul că nu ieşiţi la lucru, aduceţi un mare prejudiciu statului! (Asta trebuia să străpungă inimile condamnate la ocnă pe viaţă.) Garnituri întregi cu cărbuni staţionează şi n-are cine să le descarce! (N-au decât să stea! Râdeau zekii. Aşa veţi ceda mai repede! Nici lor însă nu le-a trecut prin cap ideea ca epoleţii aurii să descarce singuri, dacă îi doare atât de mult inima.) însă n-a rămas datoare nici Subcomisia tehnică. La intendenţă au găsit două instalaţii de cinematograf mobil. Amplificatoarele lor au fost folosite ca difuzoare, bineînţeles, de putere mult mai mică. Amplificatoarele erau alimentate de la hidrocentrala secretă. (Faptul că insurgenţii aveau curent electric şi post de radio îi mira şi îi neliniştea în acelaşi timp pe stăpâni. Se temeau ca rebelii să nu fi pus la punct un emiţător radio şi să transmită în străinătate informaţii despre revolta lor. Asemenea zvonuri fuseseră lansate în lagăr.)

Lagărul avea şi crainicii lui (este cunoscută Slava larimovskaia). Se difuzau ultimele ştiri, radiojurnalul (exista şi o gazetă de perete zilnică şi cu caricaturi). Lacrimi de crocodil se intitula emisiunea în care erau ironizaţi gardienii care sunt îngrijoraţi de soarta femeilor, tocmai de ei bătute mai înainte. Existau emisiuni şi pentru escortă, în afară de asta, noaptea, se apropiau de turnuri şi strigau soldaţilor prin portavoce.

Însă capacitatea nu era îndeajuns de mare ca să emită pentru unicii simpatizanţi care puteau fi găsiţi în Kenghir – pentru locuitorii liberi ai orăşelului, mulţi dintre ei provenind din exilaţi căci tocmai lor, nu prin radio, ci undeva, acolo, într-un loc inaccesibil zekilor, autorităţile orăşelului le împuiau capul cu zvonuri, că în lagăr taie şi spânzură bandiţii sângeroşi şi prostituatele neruşinate (această variantă avea succes printre femei); că aici schingiuiesc…

*Când totul s-a terminat şi o coloană de femei trecea prin orăşel în drum spre locul de muncă, de-a lungul uliţei s-au adunat rusoaicele măritate şi au început să strige: „Prostituatelor! Târfelor! Vi s-a făcut poftă de…?” şi altele mult mai expresive. A doua zi scena s-a repetai, dar deţinutele luaseră pietre din zonă şi au aruncat în cele ce le insultau. Soldaţii din escortă râdeau.

Oamenii nevinovaţi şi îi ard de vii în cuptoare (dar rămânea de neînţeles: de ce nu intervenea Conducerea?!)

Cum să le strigi peste ziduri la un kilometru, şi la doi, şi la trei: „Fraţilor! Noi nu vrem decât dreptate! Ne omoară fără nici o vină, ne ţin mai rău ca pe nişte câini! Iată care sunt revendicările noastre.”?

Gândirea Subcomisiei tehnice, neavând posibilitatea să ţină pasul cu ştiinţa contemporană, s-a aciuat, dimpotrivă, pe lângă ştiinţa veacurilor trecute. Din foiţă de ţigară (ce nu găseai la intendenţă? Am scris despre ea*: ani de-a rân-dul ea a înlocuit pentru ofiţerii din Djezkazgan şi atelierele din capitală, şi tot felul de magazine de larg consum) au lipit, după exemplul fraţilor Montgolfier, un balon uriaş. De el au legat un pachet de manifeste, iar dedesubt – un vas cu cărbuni aprinşi, care furniza un curent de aer cald spre interiorul bolonului, deschis în partea de jos. Spre marea satisfacţie a mulţimii deţinuţilor care se strânsese acolo (deţinuţii – dacă se bucură – se bucură precum copiii), acest grozav aparat aeronautic s-a ridicat şi a zburat Dar vai! Vântul era mai iute decât putea bolonul să se înalţe şi, când să treacă peste gard, sobiţa s-a agăţat de sumă. Lipsit de curentul de aer fierbinte, balonul a căzut şi a ars o dată cu manifestele.

După acest eşec, au început să umfle boloanele cu fum. Acestea, dacă sufla un vâht favorabil, zburau binişor, arătând celor din orăşel nişte placarde scrise cu litere mari:

— Salvaţi femeile şi bătrânii de bătaie!

— Cerem să vină un membru al Prezidiului Comitetului Central!.: Garda a început să tragă în aceste baloane., i. – Atunci, la Subcomisia tehnică s-au prezentat nişte zeki ceceni şi au propus să facă zmeie (ei sunt mari meşteri în zmeie). Au confecţionat cu succes zmeiele şi le-au înălţat departe, deasupra orăşelului. Pe corpul zmeului era fixat un dispozitiv percutant Când zmeul ajungea într-o poziţie favorabilă, el împrăştia pachetul cu manifeste, fixat lângă dispozitiv. Cei ce înălţaseră zmeiele stăteau pe acoperişul unei barăci şi se uitau să vadă ce-o să fie mai departe. Dacă manifestele cădeau aproape de lagăr, supraveghetorii alergau în fuga mare să le adune, dacă locul unde cădeau era prea departe, se duceau cu motocicletele sau călare pe cai. De fiecare dată se străduiau să nu dea posibilitatea cetăţenilor liberi să citească adevărul independent. (Manifestele se încheiau cu rugămintea, către cei care le găseau, să fie trimise la Comitetul Central.)

Trăgeau şi asupra zmeielor, dar ele nu erau atât de vulnerabile la găuri ca baloanele. Adversarul a descoperit repede că, în loc să pună să alerge o mulţime de supraveghetori, îl costă mai ieftin dacă lansează coiitra-zmeie, ca să le vâneze pe celelalte şi să le încâlcească.

Un război al zmeielor în cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea! Şi totul – împotriva adevărului…

(Poate că pentru cititori va fi interesant, pentru fixarea în timp a evenimentelor din Kenghir, dacă ne vom aminti ce se petrecea – în timpul revoltei din Keughir – în lumea liberă? Conferinţa de la Geneva pentru Indochina. Lui Pierre Cot7 i s-a înmuiat premiul Stalin pentru pace. Un alt scriitor francez progresist, Sartre^, a venit la Moscova să se împărtăşească din viaţa noastră progresistă. Cu mare pompă s-a sărbătorit cea de a 300-a aniversare a unirii Ucrainei cu Rusia*. La 31 mai – o mare paradă în Piaţa Roşie. Republica Socialistă Sovietică Ucraineană şi Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă au fost decorate cu ordinul Lenin. La 6 iunie, la Moscova, a fost dezvelit monumentul lui Iuri Dolgoruki^. La 8 iunie a început congresul sindicatelor (despre Kenghir însă nu s-a vorbit nimic). Pe 10 este lansat împrumutul. Pe 20 a fost ziua Flotei aeriene, o frumoasă paradă la Tuşino^. În plus, aceste luni ale anului 1954 au fost marcate de o ofensivă puternică pe. Frontul, cum s-ar zice, literar: Surkov11, Kocetov12 şi Ermilov1^ au fost prezenţi în presă cu articole foarte categorice de atenţionare şi punere la punct. Kocetov mai şi întreba: C

(Se pot spune multe despre ceceiii. Ei sunt dificili pentru locuitorii din jurul lor, mă refer la cei din Kazahstan, grosolani şi obraznici, pe ruşi nu-i iubesc câtuşi de puţin. Dar îndată ce deţinuţii din Kenghir şi-au manifestat dragostea de libertate şi bărbăţia, simpatia cecenilor a fost numaidecât cucerită! Când ni se pare că suntem prea puţin respectaţi, trebuie să verificăm dacă merităm asta prin felul nostru de a trăi.) între timp, Subcomisia tehnică isprăvise lucrul la faimoasa armă „secretă”. Era vorba despre nişte triunghiuri de aluminiu pentru adăpători de vaci, rămase din producţia anterioară, care erau umplute cu pucioasă de chibrituri în amestesc cu carbid de calciu (toate lăzile cu chibrituri au fost adăpostite după uşa „100 000 de volţi”). Când sulful era aprins şi triunghiurile aruncate, ele se dezmembrau în bucăţi, şuierând.

Dar nu acestor inventatori nefericiţi şi nici statului-major de campanie cu sediul la baie le era dat să aleagă ora, locul şi forma atacului. La vreo două săptămâni de la începutul mişcării, într-o noapte întunecată, de nimic luminată, au răsunat, deodată, nişte lovituri surde în mai multe locuri din zidul lagărului. De data asta însă nu evadaţii şi nici rebelii erau cei care loveau în el: dărâmau zidul chiar trapele de escortă! În lagăr se stâmise mare zăpăceală, se agitau încoace şi-ncolo cu lănci şi cu săbii, nu puteau pricepe ce se în-tâmplă, aşteptau să înceapă atacul. Dar trapele ii-au atacat.

Spre dimineaţă s-au lămurit că în diverse locuri ale zonei, în afară de porţile existente şi baricadate, adversarul exterior a făcut vreo zece spărturi. (De partea cealaltă a spărturilor, pentru ca zekii să nu năvălească prin ele, au fost instalate posturi cu mitraliere*. Fireşte era vorba de pregătirea unui asalt prin spărturi, şi în furnicarul lagărului au început să clocotească lucrările de apărare. Statul-major al rebelilor a hotărât: să fie dărâmate toate zidurile interioare, anexele din chirpici şi să se clădească un al doilea zid împrejmuitor, al lor, consolidat în mod special cu grămezi de chirpici în dreptul spărturilor, pentru a se apăra de mitraliere.

Totul se întorsese pe dos! Escorta dărâma zona, iar deţinuţii din interiorul lagărului o refăceau, şi hoţii cu conştiinţa curată făceau acelaşi lucru fără să-şi încalce legea lor.

Acum trebuia să instaleze posturile de gardă suplimenatare în dreptul spărturilor; să desemneze fiecărui pluton spărtura spre care trebuia să alerge precis noaptea, când se va da semnalul de alarmă, şi să ocupe poziţia de apărare. Ca semnale de alarmă au stabilit: lovituri într-un tampon de vagon şi fluierăturile tâlhăreşti.

Zekii se pregăteau serios să iasă cu lăncile împotriva mitralierelor. Cine nu era pregătit – din timiditate, se obişnuia.

Vorba ceea: O fi vai şi o fi jale, dar nu ai decât o cale.

Şi odată a avut loc un atac de zi. Într-una din spărturile din faţa balconului Direcţiei Steplag-ului, în care se înghesuiau tot felul de gradaţi, cu tot felul de epoleţi – laţi, de trupă, şi înguşti, de procuror – şi cu camere de filmat şi aparate de fotografiat în mână – în spărtură, deci, au fost împinşi puşcaşi cu automate. Ei nu se grăbeau. Au intrat doar atât cât să fie dat semnalul de alarmă şi spre spărtură să dea năvală plutoanele desemnate, care, agitându-şi lăncile şi mâinile cu pietre şi chirpici, să ocupe baricada. Atunci, din balcon (scoţându-i pe puşcaşi din câmpul de filmare), au început să zumzăie camerele de filmat şi aparatele de fotografiat să ţăcăne. Şi ofiţerii regimului disciplinar, procurorii şi activiştii politici, şi cine mai erau acolo, fireşte – toţi membri de partid, râdeau de spectacolul sălbatic al acestor primitivi înflăcăraţi, înarmaţi cu lănci. Ghiftuiţi, nesimţiţi, persoane sus-puse, ei îşi băteau joc de la balcon de concetăţenii lor flămânzi şi înşelaţi, pentru ei era foarte hazliu*.

De spărturi se apropiau pe furiş şi supraveghetori şi, precum asupra fiarelor sălbatice ori asupra omului zăpezilor, încercau să arunce arcane cu cârlige ca să captureze o „limbă”.

Însă ei contau acum mai mult pe „dezertori”, pe cei care îşi pierduseră curajul. Radioul bubuia întruna: treziţi-vă! Treceţi dincolo de zonă prin spărturi! În aceste locuri nu se va trage! Cei care vor trece nu vor fi judecaţi pentru rebeliune!

Postul de radio al lagărului a transmis răspunsul Comisiei: Cine vrea să-şi salveze pielea – ducă-se, chiar pe la intrarea principală, noi nu oprim pe nimeni.

Aşa a procedat… Chiar unul dintre membrii Comisiei, fostul maior Makeev, care s-a apropiat de postul principal de gardă ca şi cum ar fi avut treabă. (Ca şi cum – nu pentru că l-ar fi reţinut cineva sau ar fi avut cu ce să-l împuşte din spate, ci pentru că este aproape imposibil să fii trădător sub ochii tovarăşilor care te huiduiesc! * Timp de trei săptămâni el s-a prefăcut, şi numai în acest moment a putut da frâu liber setei lui de înfrângere şi furiei pe insurgenţi, fiindcă ei doresc acea libertate pe care el, Makeev, nu o doreşte. Acum, ca să-şi spele păcatele faţă de stăpâni, vorbea la radio, chemându-i pe rebeli să se predea şi ponegrindu-i pe toţi cei care propuneau să reziste în continuare. Iată câteva fraze extrase din varianta scrisă a acelui discurs radiofonic: „Cineva a hotărât că libertatea poate fi obţinută cu ajutorul săbiilor şi lăncilor… Vor să pună la zid pe cei care nu vor să ia în mână acele bucăţi de fier ruginit… Ni se promite revizuirea dosarelor. Generalii poartă răbdători tratative cu noi, iar Slucenkov consideră acest lucru drept o slăbiciune a lor. Comisia este un paravan pentru dezmăţ banditesc… Purtaţi tratative demne de deţinuţii politici, nu (!) vă pregătiţi pentru o apărare absurdă.”

Spărturile au rămas căscate multă vreme, chiar mai multă decât perioada când zidul a fost întreg. Şi în toate aceste săptămâni au trecut dincolo de zonă doar în jur de doisprezece oameni.

De ce? Oare credeau în victorie? Nu. Oare nu erau apăsaţi, copleşiţi de gândul la iminenta pedeapsă? Erau. Oare oamenii nu voiau să se salveze pentru familiilor lor? Voiau! Şi se chinuiau, şi poate că la această posibilitate se gândeau mii dintre ei. Iar pe foştii minori i-au chemat să plece pe temeiurile cele mai legale. Dar temperatura generală pe această bucată de pământ era atât de ridicată, încât sufletele, chiar dacă nu au fost definitiv retopite, au fost cel puţin transformate prin contopire, şi legile meschine potrivit cărora „viaţa ni se dă o singură dată”, şi existenţa determină conştiinţa, şi propria piele îl face pe om prizonierul laşităţii – toate nu au acţionat în acest scurt răstimp în acest loc restrâns. Legile existenţei şi ale raţiunii dictau oamenilor să se predea împreună ori să fugă separat, dar ei nu s-au predat şi nu au fugit! Ei s-au înălţat pe acea treaptă spirituală, de unde li se strigă călăilor: