Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,56 Mb.
səhifə38/60
tarix06.01.2019
ölçüsü2,56 Mb.
#90642
1   ...   34   35   36   37   38   39   40   41   ...   60

Există oare pe pământ vreun pustiu pe care nemţii să nu poată să-l prefacă într-un rai înfloritor? Nu degeaba în vechea Rusie era o vorbă: neamţul este ca salcia, oriunde îl înfigi, prinde rădăcini. Fie că munceau în mine, în MTS ori în sovhozuri, şefii nu mai pridideau lăudându-i: lucrători mai buni ca nemţii ei n-au mai avut. Spre deceniul al şaselea, nemţii, în comparaţie cu ceilalţi deportaţi, adesea chiar şi în comparaţie cu localnicii, aveau casele cele mai trainice, spaţioase şi curate; cei mai mari porci; cele mai bune vaci. Iar fetele lor creşteau de îţi era mai mare dragul, nu numai pentru că părinţii erau îndestulaţi, ci şi pentru că îşi păstraseră puritatea şi severitatea moravurilor în acest mediu de destrăbălare specific lagărelor.

Munceau cu ardoare şi grecii. Nu abandonaseră visul despre Kuban, dar nici aici nu-şi cruţau puterile. Nu trăiau chiar aşa ca nemţii, dar în privinţa grădinilor de zarzavat şi a vacilor au ajuns repede să concureze cu ei. La pieţele din Kazahstan, grecii vindeau cea mai bună brânză de vaci, cel mai bun untx cele mai bune legume.

În Kazahstan reuşiseră şi mai bine coreenii, dar ei fuseseră deportaţi mai înainte, iar către anii ’50 erau dezrobiţi binişor: scăpaseră de viză, circulau liberi din regiune în regiune, doar dincolo de frontierele republicii nu aveau voie. Nu stăteau prea bine în privinţa gospodăriilor şi caselor (şi unele şi altele erau neconfortabile şi chiar primitive, până ce tineretul n-a trecut la modul de viaţă european), însă, cu foarte multă aplecare spre învăţătură, au umplut repede instituţiile de învăţământ din Kazahstan (încă din anii războiului nu mai erau stânjeuiţi în această privinţă) şi au devenit avangarda păturii culte a republicii.

Alte naţiuni, nutrind în taină visul întoarcerii, erau dedublate în intenţii, ca şi în viaţă. Dar în general se supuneau regimului şi uu puneau mari probleme comenduirilor.

Calmucii nu rezistau, mureau de tristeţe. (De fapt, n-am avut prilejul să-i observ.)

A existat însă o naţiune care nu s-a lăsat influenţată de psihologia supunerii, uu indivizi izolaţi, nu rebeli, ci toată naţia în ansamblul ei. Aceştia au fost cecenii.

Am văzut mai înainte cum se purtau cu evadaţii din lagăre. Cum doar ei, dintre toţi deportaţii din Djezkazgan, au încercat să susţină revolta din Kenghir.

Aş spune că dintre toţi deportaţii speciali singuri cecenii s-au manifestat ca nişte zeki în spirit. După ce o dată i-au smuls din locul lor în mod perfid, ei nu mai credeau în nimic, îşi construiau case ca la ei în Caucaz: joase, întunecoase, atât de prăpădite, încât ziceai că le poţi dărâma cu o lovitură de picior. La fel era toată gospodăria lor de exilaţi: ei nu trăiau decât pentru ziua de azi, pentru luna asta, anul ăsta, fără a pune ceva deoparte, fără rezerve, fără nici o intenţie pentru viitor. Mâncau, beau, cei tineri se mai şi îmbrăcau. Anii treceau şi ei tot nu aveau nimic, ca la început. Nici un cecen, nicăieri, nu încerca să fie pe placul şefilor, se purtau întotdeauna faţă de ei cu semeţie şi chiar cu ostilitate nemascată. Dispreţuind legile privind învăţământul obligatoriu şi acele ştiinţe pe care statul le promova în şcoală, ei nu-şi lăsau fetele să meargă la învăţătură, ca să nu se strice, nici chiar băieţii nu mergeau toţi. Pe femei nu le trimiteau să muncească la colhoz. Şi nici ei nu prea se speteau muncind pe ogoarele colhozului. Cei mai mulţi încercau să se aranjeze ca şoferi: să îngrijeşti un motor nu este umilitor, mişcarea permanentă a automobilului le satisfăcea pasiunea lor de djighiţi10, iar ocaziile şi posibilităţile care i se ofereau unui şofer – pasiunea lor pentru hoţie. De altminteri această pasiune şi-o satisfăceau şi în mod direct. Ei au adus îu paşnicul şi cinstitul Kazahstan noţiunea: „a fura”, „a despuia”. Ei puteau să fure vite, să jefuiască o casă, iar uneori să ia pur şi simplu cu forţa. Pentru ei, localnicii şi acei exilaţi care se supuneau cu uşurinţă şefilor făceau parte din aceeaşi rasă. Ei nu-i respectau decât pe cei rebeli.

Şi era uimitor că toţi se temeau de ei. Nimeni nu-i putea împiedica să trăiască aşa. Şi puterea care stăpânea de treizeci de ani această ţară nu putea să-i determine să-i respecte legile.

De unde veneau toate astea? Iată un caz în care, poate, se află concentrată explicaţia, în şcoala din Kok-Terek, când eram eu acolo, învăţa în clasa a 9-a un băiat cecen – Abdul Hudaev. El nu stâmea simpatie^şi nici nu se străduia, parcă se temea să nu se umilească vrând să fie plăcut, întotdeauna era neprietenos, şi o făcea intenţionat, era mândru şi chiar violent. Dar nu puteai să nu-i apreciezi mintea limpede, precisă. La matematică şi la fizică nu se oprea niciodată la nivelul colegilor lui, ci mergea întotdeauna în profunzime şi punea întrebări zămislite din necesitatea neobosită de a căuta esenţialul. Ca toţi copiii de exilaţi, în şcoală el a fost inevitabil prins de aşa-numita activitate obştească, adică mai întâi organizaţia de pionieri, pe urmă cea de comso-mol, comitetele de elevi, gazeta de perete, lecţiile de educaţie morală, discuţii – plătind pentru instruire cu acea plată spirituală pe care cecenii o plăteau cu neplăcere.

Abdul locuia cu bătrâna lui mamă. Niciuna dintre rudele lor apropiate nu mai era în viaţă, în afară de fratele mai mare al lui Abdul, care demult trecuse în tagma hoţilor şi nu o dată a fost băgat în lagăr pentru hoţie şi omor, dar mereu ieşise prin amnistii sau prin cumul. Într-o zi şi-a făcut apariţia în Kok-Terek, a băut două zile fără să se trezească, s-a luat la harţă Cu un cecen din localitate, a scos cuţitul şi a pornit după el să-l taie. I-a stăvilit calea o cecencă bătrână: a ridicat mâinile în sus să-l oprească. Dacă ar fi respectat legea cecena, ar fi trebuit să arunce cuţitul şi să înceteze urmărirea. Dar el era acum mai mult bandit decât cecen, a lovit cu cuţitul şi a înjunghiat-o pe bătrână nevinovată. Abia atunci şi-a dat seama, prin aburii beţiei, ce îl aşteaptă după legea cecena. A alergat degrabă la MVD, şi-a mărturisit crima şi aceia l-au băgat bucuroşi la zdup.

El s-a pus la adăpost, dar a rămas fratele mai mic Abdul, mama lui şi un cecen bătrân din neamul lor, un unchi al lui Abdul. Vestea despre crimă a făcut fulgerător înconjurai taberei cecene din Kok-Terek, şi cei trei, care mai rămăseseră din neamul lui Hudaev s-au strâns toţi în casă, au făcut rezerve de mâncare şi apă, au astupat fereastra, au baricadat uşa, ascunzându-se ca într-o cetate. Cecenii din neamul femeii ucise trebuiau acum să se răzbune pe careva din neamul Hudaev. Pâiiă când nu va curge sângele Hudaevilor pentru sângele lor nu erau vrednici să se numească oameni.

Şi a început asediul casei Hudaevilor. Abdul nu mai mergea la şcoală, tot Kok-Terekul şi toată şcoala ştia de ce. Un elev din clasele mari, comsomolist, premiant, era ameninţat clipă de clipă că va muri de cuţit, iată, poate chiar acum, când, după clopoţel, elevii se aşază în bănci, sau acum când profesoral de literatură le vorbeşte de umanismul socialist. Toţi ştiau, toţi nu puteau să uite asta, în recreaţii numai despre asta se vorbea – şi toţi lăsau ochii în jos. Nici organizaţia de partid, nici organizaţia de comsomol din şcoală, nici directorul de studii, nici directorul, nici secţia de învăţământ de la raion, nimeni nu s-a dus să-l salveze pe Hudaev, nici măcar nu s-a apropiat de casa lui asediată din colonia cecena care zumzăia ca un stup. Şi dacă ar fi numai ei! Dar în faţa răsuflării sângeroasei răzbunări au încremenit la fel de speriate instanţele până acum atât de înfricoşătoare pentru noi: şi comitetul raional de partid, şi comitetul executiv al raionului, şi MVD-ul cu miliţia şi comenduirea între zidurile lor de chirpici. Numai ce a răsuflat o dată această lege bătrânească şi barbară şi dintr-o dată s-a văzut că în Kok-Terek iiu există nici un fel de putere sovietică. Nu prea se întindea nici braţul ei din centrul regional Djambul, fiindcă în trei zile nici de acolo nu a sosit avionul cu trupe şi nici un fel de instrucţiuni ferme, în afara ordinului de a apară închisoarea cu toate forţele disponibile.

Astfel, şi pentru ceceni, şi pentru noi toţi a devenit limpede ce este foiţă pe pământ şi ce este miraj.

Şi doar bătrânii ceceni au dat dovadă de înţelepciune! Ei s-au dus la MVD şi au rugat să le fie predat Hudaev banditul pentru răfuială. MVD-ul a refuzat temător. Au venit şi a doua oară şi au rugat ca Hudaev să fie judecat în public şi împuşcat în faţa lor. Atunci, au făgăduit ei, răzbunarea sângeroasă nu va mai urmări familia Hudaev. Nu se putea închipui un compromis mai rezonabil. Dar cum asta – judecată publică? Dar cum asta – execuţie publică promisă dinainte? Căci doar el nu este politic, el este hoţ, este un socialmente apropiat. Pot fi călcate în picioare drepturile unui Cincizeci şi Opt, dar nu ale unui asasin multiplu. Au consultat regiunea – au primit refuz. „Atunci, peste un ceas va fi ucis Hudaev cel mic!” au explicat bătrânii. Demnitarii MVD-ului Au ridicat din umeri: asta nu-i privea câtuşi de puţin. Ei nu puteau să cerceteze o crimă încă nesăvârşită.

Şi totuşi o oarecare adiere a secolului al XX-lea a suflat… Nu peste MVD, uu, ci peste bătrânele şi neînduplecatele inimi cecene! Totuşi, u-au poruncit răzbunătorilor să se răzbune! Ci au trimis o telegramă la Alma-Ata. De acolo au sosit grabnic tot nişte bătrâni, cei mai veneraţi de întregul popor. Au convocat sfatul bătrânilor. Hudaev-asasiuul a fost blestemat şi condamnat la moarte, să piară indiferent în ce loc va întâlni un cuţit ceceu. Pe ceilalţi Hudaevi i-au chemat şi le-au spus: „Nu vă mai ascundeţi. De voi iiu se atinge nimeni.”

Şi Abdul şi-a luat cărţile şi s-a dus la şcoală. Acolo, secretarul de partid şi secretarul de comsomol l-au întâmpinat cu zâmbete făţarnice. Şi la următoarele discuţii şi lecţii educative i-au pus din nou aceeaşi placă despre conştiinţa comunistă, fără să amintească despre regretabilul incident. Pe faţa întunecată a lui Abdul n-a tresărit nici uu muşchi. El a înţeles încă o dată că principala forţă pe pământ este răzbunarea sâugeroasă, vendeta.

Noi, europenii, în cărţile noastre şi în lecţiile pe care le ţinem îu şcoală rostim doar cuvinte de dispreţ la adresa acestei legi barbare, la adresa acestor masacre cumplite şi absurde. Se pare, însă, că aceste asasinate nu sunt chiar lipsite de sens: ele nu stâipesc popoarele de munteni, ci le întăresc. Legea răzbunării sângeroase nu face prea multe victime, dar împrăştie groază în jurul ei! Cunoscând această lege, ce muntean va mai cuteza să insulte pe un altul aşa, pur şi simplu, cum ne insultăm noi unul pe celălalt pentru că am băut un pahar mai mult ori dintr-un capriciu? Şi cu atât mai mult care ne-ce-cen va îndrăzni să se lege de uu cecen, să-i spună că este hoţ, sau bădăran, sau că u-a stat la rând? Căci s-ar putea să primească drept răspuns nu un cuvânt ori o înjurătură, ci o lovitură de cuţit între coaste. Şi chiar dacă şi tu pui mâna pe cuţit (dar n-ai cuţit la tine, tu eşti civilizat), nu vei răspunde la lovitură cu lovitură: căci toată familia ta va cădea de cuţit! Cecenii merg pe pământul kazah cu figuri insolente, croindu-şi drum cu umerii, şi „stăpânii ţării”, şi ne-stăpânii se dau la o parte respectuoşi. Vendeta emană un câmp de teamă, şi prin aceasta întăreşte mica naţiune de munteni.

„Loveşte îu ai tăi ca să se teamă străinii!” Străbunii muntenilor, îu trecutul lor antic, nu puteau găsi o zgardă mai bună.

Dar ce le propunea statul socialist?

Capitolul 5

LA SFÂRŞITUL SOROCULUI În CEI opt ANI de închisoare şi lagăr n-am auzit un cuvânt bun despre exil de la nimeni care a trecut prin el. Totuşi, încă din primele închisori preventive şi de tranzit, pentru că omul este prea apăsat de cele şase suprafeţe de piatră apropiate ale celulei, se înfiripă dulcele vis al deţinuţilor despre exil: el tremură, licăreşte ca un miraj, şi piepturile slabe ale deţinuţilor oftează pe priciurile întunecoase:

— Ah, exilul! Dacă mi-ar da exilul!

În ceea ce mă priveşte, nu numai că nu am scăpat de această ursită comună, dar în mine visul la exil a prins puteri deosebite. La cariera de argilă din Novâi Ierusalim auzeam cocoşii din satul vecin şi visam la exil. Şi de pe acoperişul postului de gardă de la Bariera Kaluga priveam grămada compactă şi străină a capitalei şi imploram: să mă trimită cât mai departe de ea, mai departe, în exil! Şi am trimis chiar o cerere naivă Sovietului Suprem: să-mi înlocuiască cei opt ani de lagăr în exil pe viaţă, fie chiar şi în locul cel mai îndepărtat şi mai uitat de lume. Dar drept răspuns mastodontul nici n-a strănutat. (Eu însă nu-mi dădeam seama că nu voi scăpa de exilul pe vecie, pe viaţă, doar că îl voi primi nu în locul lagărului, ci după el.)

În anul 1952, din cei trei mii de oameni câţi număra lagpunktul „rusesc” de la Ekibastuz, au „eliberat” zece persoane. Acest lucra părea foarte bizar atunci: să fie deţinuţi în baza lui Cincizeci şi Opt şi să li se dea drumul! De trei ani de când exista Ekibastuzul – nu fusese eliberat nici un om, dar nici nu i se isprăvise nimănui condamnarea. Acum, deci, luau sfârşit primii decari (distribuiţi în timpul războiului) ai acelor puţini care supravieţuiseră.

Aşteptam cu nerăbdare scrisori de la ei. Au sosit câteva, direct sau indirect. Şi am aflat că aproape toţi au fost duşi din lagăr în exil, deşi sentinţa nu prevedea nici un exil. Acest lucru însă nu a mirat pe nimeni! Şi pentru temnicerii noştri şi pentru noi era clar că uu era vorba de justiţie, de anii de pedeapsă, de întocmirea hârtiilor, ci de faptul că pe noi, o data ce am fost numiţi duşmani, stăpâuirea, cu dreptul celui puternic, de acum ne va călca în picioare, ne va strivi şi sugruma până ce vom da ortul popii! Şi numai această ordine a lucrurilor ni se părea şi nouă, şi puterii unica normală, aşa eram obişnuiţi, asta făcea parte din noi.

În ultimii ani ai lui Stalin nu era alarmantă soarta exilaţilor, ci soarta celor aparent eliberaţi, a celor pe care îi slobozeau. După cât se pare, dincolo de poartă fără escortă, a celor pe care îi abandona, după cât se pare, cenuşia aripă ocrotitoare a MVD-ului. În vreme ce exilul, pe care stăpânirea, din tâmpenie, îl socotea o pedeapsă suplimentară, nu era decât continuarea unei existente obişnuite fără nici o răspundere, a acelui fundament fatalist pe care deţinutul se simte atât de puternic. Exilul ne izbăvea de necesitatea de a alege singuri domiciliul şi, deci, de grele îndoieli şi greşeli. Doar acel loc era sigur, locul exilului nostru. Doar în acest loc unic din toată Uniunea nu ni se putea reproşa că am venit. Doar aici aveam acel ultim şi indiscutabil drept la trei arsuri pătraţi de pământ1. În plus, cei care ieşeau din lagăr singuri, ca mine, pe care nu-i aştepta nimeni nicăieri, doar în exil părea că ar putea întâlni un suflet apropiat.

Dacă s-au grăbit să ne aresteze, nu se grăbesc să ne şi elibereze. Dacă vreun nefericit de democrat grec sau vreun socialist turc ar fi fost ţinuţi în puşcărie o zi peste ceea ce li se cuvenea, ar fi urlat toată presa mondială. Am fost bucuros că, după ce condamnarea mea a luat sfârşit, m-au mai ţinut în lagăr doar vreo câteva zile, după care… M-au eliberat? Nu, după asta m-au expediat cu un convoi. Şi m-au purtat încă o lună de acum pe timpul meu.

Totuşi, şi când ieşeam din lagăr sub escortă, ne străduiam să îndeplinim cele din urmă superstiţii ale lagărului: niciodată să nu întorci capul spre ultima închisoare (astfel te întorci iii ea), să dai o destinaţie corectă lingurii tale din închisoare. (Cum corectă, când unii ziceau: s-o iei cu tine, ca să nu te întorci după ea; alţii: să o arunci închisorii, ca închisoarea să nu pornească după tine. Lingura mea o făcusem singur, la atelierul de turnătorie, aşa că am luat-o cu mine.) Şi am trecut din nou prin tranziturile din Pavlodar, Omsk, Novosibirsk. Deşi condamnările noastre luaseră sfârşit, ne-au percheziţionat din nou, ne-au confiscat lucrurile interzise, ne-au băgat în celule, în dube şi vagoane de puşcăriaşi – toate arhipline, ne-au amestecat cu hoţii şi bandiţii, şi din nou au mârâit la noi crinii escortei, şi la fel au strigat trăgătorii cu automate: „Nu-ntoarce capul!”

Dar în tranzitul din Omsk, un gardian cumsecade, făcând apelul după dosare, ne-a întrebat pe noi, cei chici, din Ekibastuz: „Ce divinitate s-a rugat pentru voi?” „Da ce e? Unde ne trimit?” întrebăm noi devenind atenţi şi îiiţelegând că este vorba de un loc bun. „Păi, la sud”, a zis gardianul, mirându-se.

Şi într-adevăr, din Novosibirsk ne-au deviat spre sud. Mergem la căldură! Acolo sunt orez, struguri şi mere. Ce-o fi asta? Oare tovarăşul Beria nu putea să ne găsească în Uniunea Sovietică un loc mai rău? Oare există un astfel de exil? (îmi ziceam în sinea mea: o să scriu despre exil un ciclu de versuri şi o să-Hntitulez: Versuri despre Frumosul Exil-) în gara din Djambul ne-au debarcat din vagon-zak cu toate stricteţile, ne-au dus spre un camion printr-un coridor viu alcătuit din soldaţi de escortă şi ne-au aşezat tot pe pardoseala camionului, de parcă, după ce ue-ani ispăşit sorocul, mai puteam sa ne gândini la evadare. Era în miez de noapte, luna în descreştere, numai ea lumina slab aleea întunecoasă pe care mergeam. – Dar asta era chiar o alee din plopi piramidali! Aşa exil mai zic şi eu! Oare n-om fi în Crimeea? Sfârşit de februarie, la noi pe Irtâş acum este un ger cumplit, aici însă adie un vânticel blând de primăvară.

Ne-au adus la închisoare, şi închisoarea ne-a primit fără percheziţia de rigoare şi fără baie. S-au mai îmblânzit pereţii blestemaţi! Aşa, cu saci şi cu geamantane, ne-au dus într-o celulă. Dimineaţa, şeful de pavilion a descuiat uşa şi a zis parcă oftând: „Ieşiţi cu toate lucrurile”. 0

S-au desfăcut ghearele dracului…

În curte ne-a întâmpinat o dimineaţă purpurie de primăvară. Aurora încălzea zidurile de cărămidă ale închisorii, în mijlocul curţii ne aştepta un camion, în el se aflau doi zeki, care fuseseră ataşaţi grupului nostru. Trebuie să respirăm, să privim în jur, să ne pătrundem de unicitatea momentului, dar nu puteam câtuşi de puţin să scap prilejul unei cunoştinţe noi. Unul dintre cei noi, un bătrân uscăţiv, cărunt, cu ochi limpezi care îi lăcrimau, şedea pe lucruşoarele lui mototolite atât de drept, atât de solemn, parcă era un rege înainte de primirea ambasadorilor. Puteai să crezi că ori este surd, ori străin şi nu speră să găsească o limbă comună cu noi. Îndată ce m-am urcat în camion, m-am hotărât să stau de vorbă cu el, când, deodată, cu o voce sigură, sonoră, în cea mai curată limbă rusă, s-a prezentat:

— Vladimir Alexandrovici Vasiliev.

Şi între noi a ţâşuiţ o scânteie de prietenie! Inima simte prietenul şi neprietenul. Acesta-i un prieten, în puşcărie trebuie să te grăbeşti să faci cunoştinţă cu oamenii, nu ştii dacă peste o clipă veţi mai fi împreună! A, da, noi nu mai suntem la puşcărie, totuşi… Şi, depăşind zgomotul motorului, îi pun mereu întrebări, fără să observ când camionul a ieşit de pe asfaltul închisorii pe pavajul străzii, uitând că nu trebuie să te uiţi îndărăt la ultima închisoare (oare câte vor mai fi ultimele?), fără să privesc măcar scurtul fragment de realitate liberă pe care îl parcurgem, şi iată-ne iar într-o vastă curte interioară, curtea MVD-ului regional, de unde ieşirea în oraş ne este din nou interzisă.

Lui Vladimir Alexandrovici puteai să-i dai în prima clipă nouăzeci de ani, această imagine o creau aceşti ochi atemporali, faţa ascuţită şi smocul de păr cărunt. Dar nu avea decât şaptezeci şi trei. El era imul dintre cei mai vechi ingineri ruşi, unul dintre cei mai mari hidrotehnicieni şi hidrografi. În „Uniunea Inginerilor Ruşi” (ce-o fi asta? Aud pentru prima oară; a fost o puternică organizaţie obştească, creaţie a gândirii tehnice, dar toţi cei ca ei au pierit), Vasiliev era unul dintre membrii de seamă, şi astăzi încă îşi mai aminteşte cu o plăcere plină de fermitate: „Am refuzat să ne prefacem că putem creşte curmali din bâte uscate”.

Drept care, fireşte, organizaţia a fost dizolvată.

Tot ţinutul acesta, Semirecie, unde ne aflam acum, l-a parcurs în lung şi în lat, pe jos şi călare, cu jumătate de secol înainte, încă înainte de primul război mondial, a elaborat proiectele pentru irigarea Văii Ciu, al căderii de apă de pe Narân şi al străpungerii tunelului prin munţii Ciu-Ili, şi chiar înainte de primul război mondial a purces la realizarea lor. Aici au funcţionat şase „excavatoare electrice”, pe care el le-a comandat în străinătate încă din anul 1912 (toate şase au supravieţuit revoluţiei şi în anii ’30 au fost prezentate pe şantierul barajului Circik ca o noutate sovietică). Iar acum, după cincisprezece ani de puşcărie pentru „diversiune”, ultimii trei în izolatorul din Verhneuralsk, a rugat, în chip de bunăvoinţă, să-şi petreacă exilul şi să moară anume aici, în Semirecie, unde a început totul. (Dar nici această favoare nu i-ar fi acordat-o dacă nu l-ar fi ţinut minte Beria din anii ’20, câud inginerul Vasiliev a împărţit apele celor trei republici transcaucaziene.)

Iată de ce astăzi şedea în camion cufundat în gânduri asemenea unui sfinx: era nu numai prima lui zi de libertate, ci şi întoarcerea în ţara tinereţii, în ţara inspiraţiei. Nu, viaţa omenească nu este chiar atât de scurtă dacă de-a lungul ei ridici obeliscuri.

Foarte recent, fiica lui Vladimir Alexandrovici s-a oprit pe Arbat3, lângă o vitrină cu ziarul „Trud”. Un corespondent semeţ, plin de înflăcărare, fără să facă economie de cuvinte bine plătite, povestea cu însufleţire despre călătoria lui prin Valea Ciu, irigată şi trezită la viaţă prin strădaniile creatoare ale bolşevicilor, despre căderea de apă de pe Narân, despre înţeleptele amenajări hidrotehnice, despre colhoznicii fericiţi. Şi încheia brusc – cine i-o fi şoptit despre asta: „Dar sunt puţini cei care ştiu că toate aceste transformări constituie împlinirea visului talentatului inginer ras Vasiliev, care nu a găsit înţelegere în vechea Rusie birocratică*. Păcat că tânărul entuziast n-a trăit să vadă triumful ideilor sale nobile”. Aceste rânduri dragi s-au amestecat sub ochii împăienjeniţi de lacrimi, fiica a smuls ziarul şi a plecat însoţită de fluierai unui miliţian.

În vremea asta tânărul entuziast şedea în celula umedă a izolatorului din Verhneuralsk. Reumatismul sau alt beteşug al oaselor l-au înţepenit pe bătrân de şale, nu mai putea să se aplece. Bine că nu era singur în celulă, cu el mai erajun nu ştiu ce suedez, şi i-a vindecat spinarea prin masaj sportiv.

În puşcăriile sovietice nu întâlneşti prea mulţi suedezi. Cu un suedez, îmi amintesc, am stat şi eu. Îl chema Eric…

— Arvid Andersen? Mă întreabă cu însufleţire Vladimir Alexandrovici (el se mişcă şi vorbeşte cu multă vioiciune).

Formidabil! Deci, Arvid l-a vindecat prin masaj! Vedeţi, vedeţi cât sunt de mic?! Ne aminteşte Arhipelagul ca urare de drum bun. Iată, deci, unde îl duceau pe Arvid cu trei ani în urmă – în izolatorul din Ural! Se pare că n-au prea intervenit pentru bietul băiat nici Pactul Atlanticului, nici tăticul miliardar…’:

* Pavcl Veselov (Stockholm), care s-a ocupat multă vreme de alte răpiri ale cetăţenilor suedezi de către autorităţile sovietice, analizând povestirile lui E. A. Andersen despre sine şi inexistenţa vreunui miliardar Andersen în Suedia, lansează presupunerea că şi după înfăţişare şi după numele pe care şi l-a dat, E. A. Este mai degrabă norvegian, care, însă, din anumite motive a preferat să se dea drept suedez. Norvegienii care s-au refugiat din ţară după 1940 şi au servit în armata engleză au fost incomparabil mai mulţi decât cei câţiva suedezi izolaţi. E. A. Putea să aibă o legătură de rudenie cu vreo familie engleză Robertson, dar şi-a născocit una cu generalul Robertson pentru a-şi spori valoarea în ochii MGB-ului. Probabil că şi la Moscova a venit în componenţa unei delegaţii engleze ori norvegiene, nu suedeze (se pare că o delegaţie suedeză nici n-a fost la Moscova), însă nu era decât un personaj de mâna a treia. S-ar putea ca MGB-ul să-i fi propus să devină agentul său, şi, pentru că a refuzat, a primit douăzeci de ani. Tatăl lui Eric putea să fie om de afaceri, dar nu de asemenea anvergură, însă Eric a exagerat, şi chiar cunoştinţa tatălui cu Gromâko (drept care ghebiştii i l-au şi arătat lui Gromâko), ca să stârnească interesul MGB-ului pentru răscumpărarea lui şi. În felul acesta, să încunoştinţeze Occidentul de situaţia sa. (Notă din anul 1975).


Yüklə 2,56 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   34   35   36   37   38   39   40   41   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin