Alexandr Soljenitin

În vremea asta au început să ne cheme pe unul câte unul la comenduirea regională – se afla tot aici, în curtea MVD-ului regional: un colonel, un maior şi mulţi locotenenţi, sub comanda cărora se aflau toţi exilaţii din regiunea Djambul. Colonelul, de fapt, nu ne primeşte, maiorul se uită la feţele noastre ca la nişte titluri de ziar, iar de formalităţi se ocupă nişte locotenenţi, care scriu frumos cu toc şi peniţă.

Experienţa lagărului îmi dă întruna ghes: ia seama! În aceste scurte clipe se hotărăşte destinul tău viitor! Nu pierde vremea! Cere, insistă, protestează! Încordează-te, zbate-te, născoceşte ceva, de ce trebuie să rămâi neapărat într-un oraş – centra de regiune şi nu în raionul cel mai aproapiat şi cel mai comod. (Şi motivul există, doar că eu uu-l cunosc: sunt doi ani de când în mine se dezvoltă metastaza canceroasă după operaţia din lagăr neterminată.)

Nu-u, nu mai sunt acela… Nu mai sunt cel de la începutul condamnării. Un soi de toropeală superioară mă copleşise şi mă simţeam bine în starea asta. Îmi făcea plăcere să nu mă folosesc de experienţa de lagăr deşartă. Detest să născocesc acum un pretext prăpădit. Niciunul dintre oameni nu ştie nimic dinainte. Cea mai mare belea poate să dea peste om într-un loc plin de splendoare, şi fericirea cea mai mare îl poate găsi într-un loc ca vai de lume. Însă nici nu izbutisem să aflu care dintre raioanele regiunii erau mai bune şi care mai rele, eram preocupat de soarta bătrâhului inginer.

Pe dosarul lui probabil că se află o rezoluţie proteguitoare, pentru că i se îngăduie să iasă pe propriile-i picioare în oraş, să ajungă până la centrul de ameliorări hidrografice şi să ceară de lucru. Nouă, celorlalţi, o singură destinaţie: raionul Kok-Terek. Acesta e o frântură de pustiu la nordul regiunii, începutul ţinutului lipsit de viaţă Bet-Pak-Dala, care ocupă întreg centrul Kazahstanului. Ce să zic – grozavă zonă viticolă…!

Numele fiecăruia dintre noi este caligrafiat pe un formular tipărit pe o hârtie roşcată scorţoasă, pe urmă locotenentul scrie data şi ni-l întinde -semnaţi i Oare unde am mai întâlnit ceva asemănător? A, da, când mi s-a adus la cunoştinţă sentinţa OSO. Şi atunci tot atât am avut de făcut – să iau tocul şi să mă semnez. Doar că atunci hârtia era lucioasă, din Moscova, dar tocul şi cerneala – tot aşa de proaste.

Aşadar, ce „mi s-a adus la cunoştinţă în data de azi”? Că eu, cutare, sunt exilat pe vecie în raionul cutare sub supravegherea oficială a MGB-ului raional, şi în caz de ieşire neautorizată dincolo de limitele raionului voi fi judecat conform Decretului Sovietului Suprem, care prevede o pedeapsă de 20 (douăzeci) de ani muncă silnică.

N-ai ce zice, totul este legal. Nu ne miră nimic.: Cu ani mai târziu voi face rost de Codul penal al RSFSR şi, în articolul 35, voi citi cu plăcere: că exilul, se prescrie, de la trei la zece ani, iar ca. Supliment la detenţie poate fi numai până la cinci ani. (Asta poate fi considerată o mândrie a juriştilor sovietici: că, tncepând cu Codul penal din anul 1922, în dreptul sovietic nu există condamnări pe termen nelimitat, în afară de. Cea mai groaznică dintre ele -expulzarea pe viaţă din URSS. Şi asta constituie o „deosebire de principiu importantă A dreptului sovietic de cel burghez „; culegerea De la închisori la instituţiile de reeducare,” Legislaţia sovietică”, Moscova, 1934). Aşa o fi, dar economisind munca MVD, este mai uşor să prescrii exil pe vecie (pe viaţă): nu trebuie să mai urmăreşti când iau sftrşit condamnările şi să-ţi baţi capul să le reînoiesti.

Şi mai scrie în ’articolul 35 că exilul se acordă numai printr-o hotărâre specială a tribunalului. Măcar a OSO. Dar nici măcar OSO, ci un locotenent d. E sen’iciu ne-a prescris exil pe viaţă.

Semnăm cu plăcere. În mintea mea, cu insistenţă, se înfiripă o epigramă, e drept, pu {în cam lungă: Peste destinul meu firav căzu din tărie Un ciocan de fierar – şi ce mare mai el -

De fapt uii anunţ: exilat pe vecie Sub privirea lui Argus (citiţi MGB).

Nepăsător, mi-am aşternut semnătura.

Voi Alpi de bazalt! Şi tu Cale Lactee!

Stele ce nu cunoaşteţi ura, Voi străluciţi sublim pe bolta vie!

Mă simt eternităţii hărăzit, Dar MGB-ul are veşnicie?

Vladimir Alexandrovici s-a întors din oraş, îi recit epigrama, şi izbucnim în râs, râdem ca nişte copii, ca nişte deţinuţi, ca nişte oameni neprihăniţi. Vladimir Alexandrovici are un râs foarte zglobiu, seamănă cu râsul lui K. I. Strahovici. Asemănarea dintre ei este profundă: sunt nişte oameni cufundaţi adânc în intelect, şi suferinţele trupului nu pot să le distrugă echilibrul sufletesc.

De altminteri, nici acum nu avea prea multe motive de veselie. Fireşte, nu aici fusese exilat, greşiseră, cum de altfel se şi cuvine. Numai din Frunze4 l-ar fi putut repartiza în Valea Ciu, în locurile fostelor lui lucrări. Aici, centrul de ameliorări hidrografice nu se ocupă decât de arâkuri5. Un kazah semianalfabet, plin de el, şeful centrului de ameliorări hidrotehnice i-a făcut onoarea creatorului sistemului de irigaţie din Ciu să aştepte în picioare în pragul cabinetului, a sunat la comitetul regional de partid şi a acceptat să-l primească în postul de simplu hidrotehnician, ca pe o domnişoară după absolvirea institutului. La Frunze nu poate merge: e altă republică.

Cum să cuprinzi într-o frază toată istoria Rusiei? Ţara posibilităţilor înăbuşite.

Totuşi, bătrânelul îşi freacă mâinile bucuros: oamenii de ştiinţă nu l-au uitat, poate îl vor scoate de aici. Semnează şi el că este exilat pe viaţă, iar dacă va depăşi limitele – va executa ocnă până la nouăzeci şi trei de ani. Îi duc lucrurile până la poartă, până la linia peste care mie îmi este interzis să calc. Acum el se duce să închirieze un colţ de cameră şi se grozăveşte că o să-şi aducă băbuţa de la Moscova. Copiii?… Copiii n-or să vină. Se spune că nu poţi părăsi apartamentul din Moscova. Alte rude? Mai are un frate. Dar fratele are o viaţă profund nefericită: este istoric, n-a înţeles revoluţia din octombrie, a părăsit ţara şi acum sărmanul, predă istoria Bizanţului la Universitatea Columbia. Din nou izbucnim în râs, îl compătimim pe fratele lui şi la despărţire ne îmbrăţişăm, lată încă un om remarcabil pe care l-am întâlnit şi a disparat pentru totdeauna.

Iar pe noi, ceilalţi, nu ştiu din ce motiv, ne mai ţin încă o zi şi încă o zi într-o chichiueaţă, unde, pe o pardoseală plină de crăpături, dormim lipiţi unul de celălalt, de-abia întinzând picioarele în lungimea ei. Asta îmi aminteşte carcera cu care mi-am început anii de condamnare. Acum, eliberaţi, peste noapte ne încuie cu lacăt, propunându-se, numai dacă vrem, să luăm înăuntru hârdăul. Singurul lucru ce ne deosebeşte de închisoare este faptul că acum nu ne mai dau de mâncare pe gratis, noi le dăm bani şi ne aduc ceva de la piaţă.

A treia zi îşi face apariţia o escortă dintre cele mai adevărate, cu carabine, ne pun să semnăm că am primit bani pentru drum şi pentru mâncare, banii de dram ni-i ia îndărăt escorta (chipurile – să cumpere bilete, dar în realitate, speriindu-i pe controlori, ne transportă pe degeaba, banii şi-i însuşesc ei, ăsta-i câştigul lor), ne încolonează doi câte doi cu lucruri cu tot şi ne pornesc spre gară, iarăşi printre plopi. Triluri de păsărele, zumzetul primăverii – şi nu-i decât 2 martie! Suntem îmbrăcaţi în pufoaice, este cald, dar suntem bucuroşi că ne aflăm la sud. Orice ar fi, dar omul nevoiaş suferă cel mai mult de ger.

Un tren care de-abia merge ne poartă o zi întreagă în direcţia de unde ve-niserăm, apoi de la gara Ciu, vreo zece kilometri, ne mână pe jos. Sacii noştri şi geamantanele ne fac să asudăm din belşug, ne îndoim de şale, ne poticnim, dar rezistăm: fiecare cârpă, trecută pe la postul de gardă al lagărului, va mai face trebuinţă trupului nostru sărac. Am pe mine două pufoaice (una am şterpelit-o la inventar) şi, pe deasupra, mantaua mea de pe front, care a trecut prin multe, târâtă şi uzată pe drumurile războiului şi prin lagăr, cum aş putea s-o arunc acum?

Ziua se sfârşeşte, dar noi tot n-am ajuns. Prin urmare, iar vom înnopta într-o închisoare, la Novotroiţkoe. Cât a trecut de când suntem liberi, şi nu putem scăpa de închisori. Celulă, pardoseală goală, vizorul, buda, mâinile la spate, apă clocotită – doar raţia nu ni se mai dă: doar suntem oameni liberi!

Dimineaţa vine după noi un camion şi aceeaşi escortă, care n-a mai înnoptat la cazarmă. Mai avem de străbătut încă şaizeci de kilometri în adâncul stepei. Ne împotmolim prin vâlcele noroioase, sărim jos din camion (înainte, ca zeki, nu puteam) şi împingem, îl împingem din nămol, ca să treacă mai repede diversitatea drumului, ca să ajungem mai repede în exilul cel veşnic. Iar escorta s-a aşezat în semicerc şi ne păzeşte.

Prin faţa noastră se perindă kilometri de stepă. Cât vezi cu ochii, la dreapta şi la stânga – numai iarbă aspră, cenuşie, uecomestibilă, şi foarte rar – câte un Aul de kazahi prăpădit, cu un pâlc de copaci, în sfârşit, înainte, dincolo de rotunjimea stepei, se ivesc vârfurile câtorva plopi (Kok-Terek – „plop verde”).

Am ajuns! Camionul trece printre căsuţele de chirpici ale cecenilor şi kazahilor, ridicând nori de praf şi atrăgând asupra sa o haită de câini indignaţi. Nişte măgăruşi simpatici înhămaţi la câte o brişcă mică se dau la o parte, dintr-o curte, alene şi dispreţuitor, ne priveşte o cămilă. Sunt şi oameni, dar ochii noştri văd numai femeile, aceste femei neobişnuite, uitate: iat-o pe ocheşica aceea din prag, priveşte după maşina noastră cu mina streaşină la ochi; iată, trei dintr-o dată trec în rochii înflorate. Niciuna nu-i rusoaică. „N-ai grijă, se vor găsi şi pentru noi mirese!” îmi strigă voios la ureche căpitanul de cursă lungă V. L Vasilenko, patruzeci de ani, care la Ekibastuz a trăit liniştit ca şef al spălătoriei, iar acum pornea spre lumea liberă să-şi întindă aripile, să-şi caute o corabie pentru viaţă.

Lăsând în urmă magazinul raional, ceainăria, dispensarul, poşta, comitetul executiv raional, comitetul raional de partid, cu acoperiş de ardezie, casa de cultură, cu acoperiş de stuf, camionul nostru se opreşte lângă clădirea MVD-MGB. Plini de praf, sărim jos, intrăm într-o mică grădiniţă, şi, fără să ne jenăm prea mult de strada principală, ne spălăm aici până la brâu.

De partea cealaltă a străzii, chiar vizavi de MGB, se înălţa o clădire înalţă nemaipomenită, deşi nu avea decât parter: patru coloane dorice susţin cu toată seriozitatea o imitaţie de portic, la baza coloanelor – două trepte placate cu piatră şlefuită, şi peste toate astea – un acoperiş de paie înnegrit de vreme. Nu poate să nu-mi bată inima: este şcoala! Şcoala de zece ani. Nu bate, nesuferita, taci. Această clădire nu te interesează.

Traversând strada principală, spre părţile dragi ale şcolii se îndreaptă o fată cu părul numai cârlionţi; o jachetă curată i se mula pe talia subţire, ca de viespe. Merge şi parca nici nu atinge pământul. Este o învăţătoarei Este atât de tânără, încât nu pare a fi terminat institutul. Şapte clase şi şcoala medie de pedagogie. Cât o invidiez! Ce prăpastie între ea şi mine, un muncitor necalifi-cat Noi facem parte din diferite categorii sociale, n-aş îndrăzni niciodată s-o conduc la braţ.

Intre timp, pe nou-sosiţii au început să-i introducă în cabinetul lui silenţios, ca să se ocupe de ei, cine credeţi? Fireşte, cumătrul, agentul operativ! Nu lipseşte nici din exil, şi aici tot el este personajul principal.

Prima întâlnire este foarte importantă, căci ne vom juca împreună de-a şoarecele şi pisica nu o lună, ci pe viaţă! Acum îi voi trece pragul, şi ne vom cerceta unul pe altul cu privirile pe furiş. Este un kazah foarte tânăr, care se ascunde făcând pe rezervatul şi pe politicosul, iar eu pe omul cam sărac cu duhul. Amândoi înţelegem că frazele noastre lipsite de importanţă, ca de pildă: „Poftim, aveţi o foaie de hârtie’,” Dar cu care toc pot să scriu?” – constituie un duel. Dar pentru mine este important să las impresia că habar n-am de aşa ceva. Pur şi simplu aşa sunt eu, întotdeauna, deschis, fără tertipuri. Hai, tartor arămiu, vâră-ţi bine în creier: ăsta nu are nevoie de supraveghere specială, a venit să trăiască paşnic, detenţia i-a fost de folos.

Ce trebuie să completez? Un chestionar, fireşte. Şi să-mi scriu autobiografia. Cu ele se deschide noul meu dosar, care, iată, este pregătit pe masă.

Pe urmă aici vor fi ataşate denunţurile împotriva mea, caracterizările unor personalităţi oficiale. Şi îndată ce chiar şi numai în linii mari se va contura un cai nou şi de la centra se va da semnalul să mă aresteze – mă vor aresta (aici, în curtea din spate, se află o închisoare din chirpici) şi mă vor pricopsi cu o nouă condamnare de zece ani.

Întind cele două hârtii iniţiale agentului operativ, el le citeşte, le perforează şi le introduce în dosarul cu şină.

— Spuneţi-mi, vă rog, unde este secţia raională de învăţământ? Întreb eu cuviincios şi, chipurile, nepăsător.

El îmi explică politicos. Şi nu ridică mirat sprâncenele. De aici eu trag concluzia că pot să merg să mă angajez, MGB-ul nu obiectează. (Fireşte, ca deţinut cu experienţă, nu m-am vândut prea ieftin, nu l-am întrebat direct: pot să lucrez în sistemul de învăţământ naţional?)

— Spuueţi-mi, vă rog, când aş putea să mă reped până acolo fără escortă? El ridică din umeri:

— La drept vorbind, astăzi, câtă vreme sunteţi aici pentru… Ar fi de dorit să nu ieşiţi dincolo de poartă. Dar dacă este în legătură cu serviciul, vă puteţi duce.

Şi iată că mă duc! Oare toată lumea poate înţelege această vorbă mare, liberă? Merg de unul singur! Nici în părţi, nici în spate nu există automate. Mă întorc – nimeni! Dacă vreau, pot s-o iau pe partea dreaptă, pe lingă gardul şcolii, unde, într-o baltă rimă un porc mare. Dacă vreau, o iau pe partea stângă, unde nişte găini umblă şi râcâie chiar în faţa secţiei de învăţământ.

Până la secţia de învăţământ sunt de parcurs două sute de metri, şi spinarea mea veşnic încovoiată a început uşor-uşor să se îndrepte, iar gesturile sunt ceva-ceva mai degajate. Pe distanţa acestor două sute de metri am trecut într-o altă categorie socială.

Intra, îmbrăcat în vechea mea tunică de postav, pe care o aveam de pe front, în pantalonii vechi de când lumea, din stofă cu ţesătura în diagonală. Bocancii erau din lagăr, din piele de porc, care abia ascund colţurile ascuţite ale obielelor.

La o masă şed doi kazahi graşi – doi inspectori ai secţiei de învăţământ, dacă dăm crezare inscripţiilor de pe uşă.

— As vrea să mă angajez profesor la şcoală, zic eu cu o convingere din ce în ce mai mare şi chiar cu oarecare uşurinţă, ca şi cum aş întreba unde au carafa cu apă.

Ei devin atenţi. Totuşi în acest aul, în mijlocul deşertului, nu vin la fiecare jumătate de ceas să se angajeze profesori noi. Şi cu toate că raionul Kok-Terek este mai întins decât toată Belgia, aici persoanele cu şapte clase se cunosc între ele după figură.

— Ce aţi absolvit? Mă întreabă ei într-o rusească destul de curată.

— Fizico-matematicile, la Universitate.

Au tresărit amâudoi. Se privesc unul pe celălalt, încep să turuie repede în kazahă.

— Da de unde aţi venit?

Ca şi cum n-ar fi fost clar, trebuie să le spun eu, cu gura mea. Ce tâmpit ar fi venit să se angajeze aici, şi încă în luna martie?

— Acum un ceas am venit aici în exil.

Arborând un aer semnificativ, unul după altul, dispar în cabinetul şefului. Abia după plecarea lor am observat privirea, aţintită asupra mea, a dactilografei de vreo cincizeci de ani, rusoaică, într-o clipită, cât ar fi ţâşnit o scânteie, îmi dau seama că suntem compatrioţi: şi ea era tot din Arhipelag! De unde, pentru ce, din ce an. Nadejda Nikolaevna Grekova, dintr-o familie din Novocerkassk, arestată în 1937, o simplă dactilografă, arestată şi trecută prin tot arsenalul de procedee al Organelor sub acuzaţia că ar fi făcut parte dintr-o organizaţie teroristă imaginară. Zece ani, iar acum – recidivistă şi -exil pe viaţă.

Coborând glasul şi privind înspre uşa întredeschisă de la cabinetul şefului, ea mă informează judicios: în raion nu există decât şcoli de zece clase şi câteva de şapte, este mare criză de profesori de matematică, nu există niciunul cu studii superioare, cât despre cei de fizică – ce să mai vorbim, aşa ceva nici nu s-a văzut pe aici. Soneria din cabinet. Cu toate că era destul de corpolentă, dactilografa sare sprintenă, plină de râvnă, iar când se întoarce – mă cheamă tare, pe un ton oficial.

O masă aşternută cu pânză roşie. Cei doi inspectori graşi se cufundaseră comod îutr-un divan, într-un fotoliu mare, sub portretul lui Stalin – şeful: o kazahă micuţă, mlădioasă şi drăguţă, cu apucături de pisică şi de viperă. Stalin îmi zâmbeşte neprietenos din portret.

Mă aşază pe un scaun lângă uşă, departe, ca pe unul aflat sub anchetă penală. Am început o conversaţie penibilă, inutilă şi deosebit de lungă, pentru că, schimbând cu mine două fraze pe ruseşte, vorbesc apoi între ei zece minute în kazahă, iar eu stau ca un prost. Mă chestionează amănunţit unde şi când am mai predat, îşi exprimă îndoiala dacă nu cumva mi-am uitat obiectul sau metodica predării. Apoi, după tot felul de pauze şi oftaturi: ba că nu există locuri, ba ca şcolile raionului sunt supraaglomerate cu profesori de matematică şi fizică, şi chiar o jumătate de normă este greu să-i găsească, că educaţia tineretului din epoca noastră este o misiune de răspundere. – Ajunge, în sfârşit, la esenţial: pentru ce am stat? În ce anume consta crima mea? Pisica-viperă îşi mijeşte dinainte ochii şireţi, ca şi cum culoarea purpurie a crimei mele o izbeşte în faţă, toată numai devotament partinic. Privesc pe deasuprea ei chipul sinistru al Satanei care mi-a schilodit viaţa. Ce aş putea eu, în faţa portretului său, să povestesc despre relaţiile dintre miue şi el?

Şi îi bag în sperieţi pe aceşti răspânditori de lumină, exista un procedeu al deţinuţilor: ceea ce mă întreabă ei este secret de stat, şi eu n-am voie să vorbesc despre aşa ceva. Pe scurt, vreau să ştiu dacă mă angajează sau nu.

Şi din nou, din nou discută în kazahă. Cine poate fi atât de curajos să angajeze pe riscul lui un criminal de stat? Însă ei găsesc o ieşire: mă pun să-mi scriu autobiografia, să completez un chestionar în două exemplare. Nu e ceva nou! Hârtia suportă orice. Parcă nu mai completasem eu aşa ceva cu un ceas în urmă? Şi după ce le-am completat încă o dată, mă întorc la MGB.

Dau ocol şi cercetez cu interes curtea lor şi închisoarea pe care şi-au construit-o singuri; observ că, imitându-i pe cei adulţi, şi ei, fără să fie câtuşi de putui nevoie, au străpuns un ghişeu în gardul din chirpici pentru primirea pachetelor, deşi gardul este atât de scund, încât şi fără ghişeu poţi transmite peste el un cos. Dar ce MGB este acela fără ghişeu? Mă plimb prin curtea lor şi constat că aici se respiră mai uşor decât în atmosfera îmbâcsită de la secţia de învăţămâiit: de acolo, MGB-ul părea ceva misterios, şi inspectorilor le îngheţa sângele în vine. Aici însă este ministerul nostru. Lată-i, de pildă, pe cei trei trântori de la comenduire (printre ei doi ofiţeri) care sunt puşi în mod deschis să ne supravegheze, noi suntem pâinea lor. Nici o enigmă.

Şefii se dovedesc îngăduitori şi consimt să nu ne petrecem noaptea într-o cameră închisă, ci în curte, pe fui.

O noapte sub cerul liber! Cu toţii uitaserăm ce înseamnă asta!… Mereu lacăte, mereu gratii, mereu pereţi şi tavane. Cum naiba să dormi acolo?! Străbat în lung şi-n lat, fără să mă pot opri, curtea de serviciu a închisorii, scăldată în lumina delicată a lunii. O căruţă, un puţ, o adăpătoare de vite, un mic stog de fin, umbrele negre ale cailor sub şopron: totul pare atât de paşnic, chiar străvechi, fără pecetea de fier a Organelor. Este doar trei martie şi nu s-a răcit deloc o dată cu noaptea, este acelaşi aer, aproape de vară, ca şi în timpul zilei. Peste Kok-Terekul risipit răsună răgetul îndelung şi pasionat al măgarilor, destăinuind iarăşi şi iarăşi măgăriţelor dragostea lor şi anunţâudu-le de surplusul debordant al foiţelor ce clocotesc îu ei, şi, probabil, tot în acest răget sunt incluse şi răspunsurile măgăriţelor. Eu nu prea le disting glasurile, iată, de pildă, acest răget, mai gros şi mai puternic, este, pesemne, de cămilă. Cred că dacă aş fi avut voce, aş fi început şi eu îndată să urlu la lună: aici o să respir! Aici o să mă mişc!

Este cu neputinţă sa nu izbutesc să străpung această cortină de hârtie a chestionarelor! Iu această noapte răsunătoare îmi simt superioritatea asupra funcţionarilor fricoşi. Să predai la clasa! Să te simţi din nou om! Să intri în clasă impetuos şi să învălui într-o privire ardentă chipurile copiilor. Când întinzi degetul spre desenul de pe tablă, nimeni nu mai respiră! Rezultatul desenului suplimentar – şi toţi răsuflă eliberaţi.

Nu pot să dorm. Mă plimb, mă plimb necontenit sub lună. Cântă măgarii! Cântă cămilele! Şi totul în mine cântă: sunt liber! Sunt liber!

În sfârşit, mă întind lângă ceilalţi, pe fin, sub şopron. La doi paşi de noi se află caii, lângă ieslea lor, şi toată noaptea mestecă paşnic fui. Şi mi se pare că nimic mai drag ca acest sunet nu putea fi născocit în tot universul pentru prima noastră noapte de semilibertate.

Mestecaţi, dobitoace blânde! Mestecaţi, căluţilor! – „j A doua zi, ni se dă voie să ne căutăm locuinţe personale. La mijloacele de care dispun, îmi găsesc o căsuţă-coteţ, cu o ferăstmică mică-mică şi atât de joasă, încât chiar la mijloc, unde acoperişul se înalţă cel mai sus, nu pot să mă ridic în toată lungimea. „N-aş vrea decât o izbă micuţa…” Totuşi nu e prea plăcut că nu poţi să-ţi ridici capul, în schimb – ai casa separată! Pardoseală de pământ, aştern pufoaica din lagăr şi gata patul! Însă numaidecât, un inginer în exil, Alexandr Klimentievici Zdaniukevici, profesor la Institutul Bauman6, îmi împrumută două lăzi de scânduri, pe care mă aranjez confortabil. Lampă cu gaz încă nu am (nimic nu am, fiecare lucru necesar va trebui să-l aleg şi să-l cumpăr de parcă m-aş afla pe pământ pentru prima dată), dar nici nu-mi pare rău. Toţi anii, prin celule şi barăci, lumina statului ne-a vătămat sufletele, iar acum mă simt fericit în întuneric. Şi întunericul poate să devină uii element al libertăţii! În linişte şi întuneric (radioul putea să ajungă până la mine prin difuzorul din piaţă, dar în Kok-Terek nu funcţionează de trei zile) stau pur şi simplu întins pe lăzi şi mă delectez.

Ce să-mi mai doresc…?

Totuşi, dimineaţa întrece toate dorinţele posibile. Proprietăreasa mea, bunicuţa Ceadova, o exilată din Novgorod, îmi şopteşte, neîndrăznind să-mi spună cu voce tare:

— Du-te acolo şi ascultă radio. Mi-au spus un lucra că mi-e şi frică să repet.

Într-adevăr, radio începuse să vorbească. Mă duc în piaţa centrală. O mulţime de vreo două sute de oameni – foarte mulţi pentru Kok-Terek, se adunase, sub cerul posomorit, în jurul stâlpului de care era agăţat difuzorul, în mulţime erau mulţi kazahi, mai cu seamă bătrâni. Capetele lor pleşuve erau descoperite, îşi scoseseră frumoasele căciuli roşcate de bizon şi le ţineau în mâuă. Erau tare trişti. Cei tineri erau mai nepăsători. Doi^-trei tractorişti nu-şi scoseseră şepcile. Fireşte, nu mi-am scos-o nici eu. Încă nu desluşisem vorbele crainicului (vocea lui se Mugea pentru a obţine efecte dramatice), dar în mintea mea se face lumină.

Iată clipa pe care eu şi prietenii mei o chemau încă din anii studenţiei! Clipa pentru care se rugau toţi zekii din GULAG (în afară de ortodocşi)! A murit dictatorul asiatic! S-a curăţat nelegiuitul! O, ce jubilaţie deschisă, fără de reţineri, acolo, în Lagărul nostru special! * Iar aici, învăţătoarele de la şcoală, rusoaice tinere, bocesc în hohote: „Ce-o să ne facem acum…?” L-au pierdut pe Părintele drag… Ce le-aş mai striga acum, în toată piaţa: „N-o să vă faceţi nimic! Taţii voştri nu vor mai fi împuşcaţi! Logodnicii nu vor mai fi băgaţi la puşcărie! Iar voi nu veţi mai fi CIS!

Îmi vine să urlu dinaintea difuzorului şi chiar să dansez un dans barbar! Dar, vai, fluviile istoriei sunt lente. Şi chipul meu, obişnuit cu de toate, arborează grimasa atenţiei îndurerate. Deocamdată să ne prefacem, să ne prefacem ca şi înainte.

Şi totuşi ce grozav a fost marcat începutul exilului meu!: Au trecut zece zile, în lupta pentru portofolii şi temându-se unii de ceilalţi, cei şapte boieri^ desfiinţează definitiv MGB-ul! Deci, a fost justă îndoiala mea: MGB-ul are veşnicie? *’