Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,56 Mb.
səhifə11/60
tarix06.01.2019
ölçüsü2,56 Mb.
#90642
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   60

Băieţii au străpuns sâmia ghimpată cu o maşină, s-au târât pe sub ea, au răzbit prin nămeţi pe timp de viscol, dar pentru mine gardul de sârmă ghimpată parcă nu exista, tot timpul eu pluteam în lunga şi îndepărtata mea evadare, însă supraveghetorii nu puteau s-o descopere numărând oamenii unul câte unul.

Îmi dădeam seama că nu eram eu unicul care atinsese Taina cea mare, această taină care se coace ascunsă în nişte cutii toracice solitare identice, împrăştiate prin insulele Arhipelagului, pentru ca vreodată în anii ce or să vină, poate când noi nu vom mai fi, să fie descoperită şi să se verse în viitoarea literatură rusă.

(în anul 1956, în Samizdat, care exista încă de pe atunci, am citit cel dintâi volumaş de versuri al lui Varlain Şalamov şi am tresărit, de parcă aş fi întâlnit un frate: Eu ştiu că ăsta nu-i un joc, Că asta-i moartea. Dar chiar de dragul vieţii, Ca Arhimede, nu voi scăpa condeiul, Nu voi boţi caietul în faţa mea deschis.

Şi el tot despre lagăr scria! Ferindu-se de toţi şi slobozind în bezna adâncă acel strigăt solitar, fără ecou: Căci doar o amintire am: Un lung şir de morminte „’. ’”, Unde şi eu m-aş aşeza Făr’ de veşminte, dar am jurat Să cânt, să plâng pâu’ la sfârşit, Cu orice preţ, în orice chip,.

De parcă-n viaţa unui mort A fost şi-un început…)

Câţi oameni de acest fel erau în Arhipelag? Sunt convins că mult mai mulţi decât au ieşit la suprafaţă în aceşti ani tranzitorii. Nu le-a fost dat tuturor să trăiască îndeajuns şi o dată cu ei a pierit tot ce creaseră şi păstraseră în minte. Unii au scris şi au ascuns sticla cu hâitia în pământ, fără să spună cuiva în ce loc anume. Alţii au încredinţat spre păstrare, dar uneori unor mâini neglijente, alteori prea prevăzătoare.

Şi chiar pe mica noastră insulă Ekibastuz, puteam noi oare să ne recunoaştem unul pe celălalt? Să ne îmbărbătăm? Să ne susţinem? Căci ne ascundeam de toţi, ca lupii, şi, prin urmare, şi unii de alţii. Dar şi în astfel de condiţii am avut prilejul să cunosc vreo câţiva în Ekibastuz.

Pe neaşteptate, prin intermediul baptiştilor, am făcut cunoştinţă cu poetul religios Anatoli Vasilievici Silin. Pe atunci era trecut de patruzeci de ani. Faţa lui nu părea prin nimic deosebită. Tot părul lui, şi cel de pe cap, şi cel din barbă, era roşcat, ba chiar şi sprâncenele băteau într-o nuanţă roşcată, în fiecare zi era cu toată lumea îngăduitor, blând, dar rezervat. Numai după ce am stat de vorbă temeinic şi în duminicile nelucrătoare ne-am plimbat ceasuri întregi prin zonă, şi el mi-a recitat lungile sale poeme religioase (le scria tot aici, în lagăr, ca şi mine), pentru a nu ştiu câta oara m-am minunat cât de amăgitor sunt ascunse într-o figură ordinară sufletele cele mai extraordinare.

Copil părăsit, crescut la casa de copii, ateist, în captivitatea germană a descoperit cărţile religioase şi a fost cucerit de ele. De atunci a devenit nu numai credincios, dar şi filosof şi teolog! Şi cum tocmai „de atunci” el a stat fără întrerupere la închisoare ori în lagăr, a fost nevoit să parcurgă de unul singur acest drum teologic, descoperind încă o dată pentru sine, poate bâjbâind, ceea ce fusese descoperit mai înainte fără el, căci nici cărţi, nici povăţuitori „de atunci” n-a mai avut. Acum lucra ca muncitor necalificat şi săpător, se căznea să-şi îndeplinească norma cu neputinţă de îndeplinit, se întorcea de la lucru cu genunchii îndoiţi, braţele îi tremurau, dar fie zi, fie noapte, în capul lui dănţuiau iambii poemelor, toţi iambi cu patra picioare^, cu aşezarea liberă a rimelor, totul compus de la un cap la altul în minte. Cred că pe atunci memorase aproape douăzeci de mii de versuri. Şi el folosea diferite modalităţi de a le memora, de a le spune altora.

Felul lui de a percepe lumea era foarte mult înfrumuseţat şi încălzit de existenţa, de el simţită, a Palatului Naturii. Aplecându-se deasupra ierbii rare, care crescuse ilegal pe pământul sterp al zonei noastre, exclama:

— Ce frumoasă este iarba pământului! Chiar şi pe ea i-a dat-o Creatorul omului drept aşternut. De câte ori ar trebui să fim noi mai frumoşi!

— Cum rămâne atunci cu: „Să nu iubiţi lumea şi nici pe cine este în lume”? (O frază des repetată de sectanţi.)

El surâdea în semn de scuză. Cu acest surâs ştia să aducă împăcarea:

— Păi, chiar şi în iubirea pământească, trupească se manifestă năzuinţa noastră supremă spre Unire!

Teodiceea, adică justificarea existenţei răului în lume, era formulată de el în felul următor: Spiritul Perfecţiunii Admite imperfecţiunea Şi suferinţa sufletelor,: Căci fără ele n-a r şti preţul fericirii.

E aspră legea, însă doar prin ea Muritorii pot să atingă Marea şi veşnica pace.

Suferinţele lui Hristos în trup de om le explica temerar nu numai prin necesitatea de a ispăşi păcatele oamenilor, dar şi prin dorinţa lui Dumnezeu de a resimţi suferinţele pământeşti, Silin afirma cutezător:

— Dumnezeu a ştiut întotdeauna de aceste suferinţe, dar înainte nu le-a simţit niciodată!

La fel şi despre Antihrist, care: ; r În sufletul liber al omului n:4, „>„

A alterat năzuinţa spre lumină,. -.

;. „Şi a limitat-o la lumina secolului „.

I Silin găsea cuvinte omeneşti, proaspete:

1f Marele înger a refuzat.

— Fericirea care i-a fost dată „Când precum oamenii n-a suferit. – Ţ Fără durere, nici chiar iubirea lui., – -.,” – (i N-a cunoscut perfecţiunea., j:

— Având el însuşi o gândire atât de liberă, Silin găsea în inima lui largă adăpost pentru toate nuanţele creştinismului: „., >. <- >.

„ ţ -… Esenţa lor constă în faptul,. – ’.: Că şi-n a lui Hristos doctrină j h Original e orice geniu.

Apropo de nedumerirea vehementă a materialiştilor în legătură cu întrebarea cum a putut spiritul să creeze materia, Silin nu făcea decât să surâdă:

— Ei nu vor să-şi pună întrebarea: dar cum a putut materia grosolană să zămislească Spiritul? În această ordine – oare nu este vorba de o minune? Asta ar fi o minune şi mai mare!

Creierul meu era arhiplin de propriile-mi versuri şi doar nişte mici fărâme am izbutit să reţin din poemele auzite de la Silin, temându-mă că el însuşi, poate, nu va reţine nimic, într-unul dintre poeme, eroul lui îndrăgit, care purta un nume din Grecia Antică (l-am uitat), rostea un discurs închipuit în adunarea Organizaţiei Naţiunilor Unite: un program spiritual pentru întreaga omenire. Cu numărul său, cusut în patru locuri, un rob epuizat, sortit pieirii, acest poet avea în pieptul său multe de spus celor vii, mai multe decât întreaga turmă a celor ce s-au consolidat prin reviste, edituri, la radio (care în Uniune, care în Occident) şi care nu sunt necesari nimănui, ci numai propriilor^ persoane.

Înainte de război Anatoli Vasilievici Silin a absolvit facultatea de literatură de la un institut pedagogic. Acum, şi lui, ca şi mie, ne mai rămâneau în jur de trei ani până la „eliberarea” în exil. Unica lui specialitate era predarea literaturii în şcoală. Ni se părea puţin probabil că noi, foşti deţinuţi, vom fi lăsaţi să mai predăm îu şcoală. Şi dacă, totuşi?

— N-am să mă apuc să spun copiilor minciuni! O să le spun adevărul despre Dumnezeu, despre viaţa Spiritului.

— Dar or să vă dea afară chiar de la prima lecţie! Silin a lăsat capul în jos şi a răspuns încet:

— N-are importanţă.

Şi se vedea că nu tremură. El nu-şi va călca pe conştiinţă pentru a ţine în mână catalogul clasei, în loc să ţină târnăcopul.

Mă uitam cu milă şi încântare la acest om roşcovan, atât de puţin chipeş, care nu şi-a cunoscut părinţii, care n-a avut îndrumători, căruia viaţa i-a fost mereu povară, ca şi cum ai învârti cu lopata în solul pietros al Ekibastuzului.

Silin mânca din aceeaşi gamelă cu baptiştii, împărţea cu ei pâinea şi zămârca. Fireşte, el avea nevoie de ascultători recunoscători, avea nevoie de cineva împreună cu care să citească şi să comenteze Evanghelia, şi chiar să o ascundă. Insă pe pravoslavnicii propiu-zişi fie că nu i-a căutat (bănuind că o să-l respingă pentru erezie), fie că nu i-a găsit: în lagărul nostru, în afară de ucrainenii occidentali, aceştia erau puţini la număr ori nu se remarcau prin-tr-un comportament consecvent. Baptiştii însă păreau că îl respectă pe Silin, îl ascultau, l-au inclus chiar în comunitatea lor, dar nici lor nu le plăceau ereziile lui, sperau să-l transforme treptat într-unul de al lor. Când vorbea cu mine îu prezenţa lor, Silin era palid, fără ei înflorea, devenea de nerecunoscut, îi venea greu să se dea după credinţa lor – prea îngustă ori sărăcită, deşi credinţa lor era foarte fermă, pură, ardentă, i-a ajutat să îndure ocna, să nu stea în cumpănă şi să nu-şi piardă sufletul. Toţi sunt cinstiţi, blânzi, harnici, miloşi, devotaţi lui Hristos.

Tocmai de aceea sunt exterminaţi cu atâta fermitate, în anii 1948-1950, numai pentru faptul de a aparţine comunităţii baptiste, multe sute dintre ei au primit câte douăzeci şi cinci de ani de închisoare şi au fost expediaţi în Lagărele speciale (căci comunitatea este o organizaţie!)*.

* în lagăr nu este ca în libertate, în viaţa liberă fiecare se străduieşte în mod imprudent să se pună în evidenţă şi să se exprime exterior. Este mai uşor de remarcat cine şi la ce pretinde, în detenţie, dimpotrivă, toţi sunt depersonalizaţi: aceeaşi tunsoare, aceleaşi bărbi nerase, aceleaşi căciuli, aceleaşi scurte. Expresia spirituală este denaturată de vânt şi de soare, de murdărie şi de munca istovitoare. Pentru ca, prin înfăţişarea depersonalizată, umilă, să poţi desluşi lumina sufletului, îţi trebuie deprindere.

Însă luminiţele spiritului involuntar cutreieră şi îşi croiesc dram una către cealaltă. Se produce o apropiere, o întâlnire inconştientă, a celor ce se aseamănă.

Cel mai repede şi cel mai bine poţi să cunoşti un om dacă ai posibilitatea să afli un crâmpei din biografia lui. Iată, de pildă, nişte săpători. A început să Ningă cu fulgi deşi şi mari. Poate şi pentru că se apropia pauza, brigada a intrat în bordei. Unul însă a rămas afară, în picioare. Sprijinindu-se în cazma, la marginea şanţului, stă absolut nemişcat, de parcă se simte bine aşa, ca o statuie. Şi exact ca pe o statuie, ninsoarea i se astenie pe cap, pe umeri, pe mâini. Îi este indiferent? Sau îi place? Prin această vânzoleală a fulgilor de nea, el priveşte zona, priveşte stepa albă. Ciolănos, umeri largi, faţă mare, acoperită cu păr blond, aspru şi des. Întotdeauna este serios, domol, foarte calm. A rămas aici, în picioare, să contemple lumea şi să mediteze. El nu este aici, e în altă parte.

Eu nu-l cunosc, însă Redkin, prietenul lui, mi-a povestit despre el. Acest om este un tolstoian-’. El a crescut în ideea retrogradă că este oprit să ucizi (chiar şi în numele învăţăturii înaintate) şi în consecinţă este oprit să pui mâna pe armă. În 1941 a fost mobilizat. El a aruncat arma şi, lâhgă Kuşka, unde fusese trimis, a trecut frontiera afgană. Aici nu erau nici un fel de nemţi şi nici nu erau aşteptaţi, şi ar fi putut să fie în serviciu tot timpul războiului fără să tragă într-o fiinţă vie, dar convingerile lui nu-i îngăduiau nici măcar să poarte în spate această bucată de fier. El se bizuia pe faptul că afganii îi vor respecta dreptul de a nu ucide oameni şi îl vor lăsa să treacă în toleranta Indie. Insă guvernul afgan, ca toate guvernele, s-a dovedit lipsit de scrupule. El se temea de mânia vecinului atotputernic şi l-a ferecat pe fugar în butuci. Şi exact aşa, în butucii care îi striveau picioarele, fără să se mişte, l-a ţinut trei ani în temniţă, aşteptând să vadă de partea cui va fi biruinţa. Au câştigat Sovietele, şi afganii le-au înapoiat servili dezertorul. Şi de-abia de aici începe sorocul condamnării lui.

Şi iată-l, stă nemişcat sub ninsoare, ca o părticică a acestei naturi. Oare statul să fie cel care l-a adus pe lume? Atunci de ce statul şi-a atribuit dreptul de a hotărî cum să trăiască acest om?

A fi compatriot cu Lev Tolstoi este un lucra pe care nu-l respinge nimeni la noi, este un lucru de marcă. Se poate emite şi o marcă poştală. Şi pe străini putem să-i ducem în vizită la lasnaia Poliana. Şi înghiţim toate braşoavele despre cum s-a ridicat el împotriva ţarismului şi cum a fost anatemizat (aici crainicului chiar îi tremură vocea). Dacă însă cineva, vreun compatriot, l-a luat pe Tolstoi în serios, dacă la noi a crescut un tolstoian adevărat, atunci -păzea l – să nu nimereşti sub şenilele noastre!

…Uneori, pe şantier, ţi se întâmplă să ceri unui deţinut cu condamnare de zece ani un metru pliant – trebuie să masori cât ai zidit. El ţine tare mult la metrul ăsta, iar pe tine nu te cunoaşte după figură. – Aici sunt multe brigăzi – dar, nu ştiu de ce, numaidecât, cu un gest dezarmant, îţi întinde comoara lui (după uzanţele din lagăr, asta-i pur şi simplu o prostie). Iar când îi şi înapoiezi acest metru, el îţi mulţumeşte foarte mult. Cum poate acest om ciudat să fie în lagăr cu o condamnare de zece ani? Vorbeşte cu accent. A, pare-se că e polonez, îl cheamă Iuri Vengherski (Jerzy Wiengierski). O să mai auzim de el.

Uneori mergi în coloană şi vrei să prefiri mătăniile în mănuşă ori să te gândeşti la strofele următoare, dar s-a nimerit să ai un vecin de rând foarte interesant, un chip nou: o brigadă nouă a fost repartizată să lucreze pe Şantierul vostru. Era un evreu în vârstă, simpatic, cu figură de intelectual, cu o expresie inteligentă, ironică. Numele lui era Masamed, a absolvit Universitatea… Care? Care? Din Bucureşti, facultatea de biopsihologie. Printre alte specialităţi, este şi fizionomist şi grafolog, în plus – este yoghin, şi e gata, chiar de mâine, sa înceapă cu tine un curs de hatha-yoga. (Ce păcat însă că ni se dau soroace prea scurte în această universitate! Sunt copleşit! N-am timp să cuprind totul!)

Pe urmă îl observ în zona de lucra şi în cea de locuit Compatrioţii i-au propus să se aranjeze pentru o muncă de birou, dar n-a acceptat: pentru el este important să arate că şi un evreu poate să lucreze la comune. Şi la cei cincizeci de ani ai săi, loveşte zdravăn cu târnăcopul. Ce-i drept e drept, ca un yoghin veritabil, îşi stăpâneşte corpul: la zece grade Celsius, se dezbracă şi îi roagă pe tovarăşii lui să-l stropească bine cu furtunul de incendiu. El nu măuâncă aşa cum mâncăm noi, ceilalţi: să înghiţim totul cât mai repede, ci, întorcându-se, concentrat, încet, cu înghiţituri mici, cu o linguriţă mică, specială*.

Astfel se întâmplă deseori, în timpul deplasării în marş, să legi o nouă şi interesantă cunoştinţă. Dar, în general, în coloană nu poţi întotdeauna să te mauifeşti: strigă escorta, te bodogăne vecinii („din cauza voastră. Şi pe noi!”), la lucru mergem moleşiţi, iar când ne întoarcem – ne grăbim, şi vântul ar putea să ne azvârle ceva în faţă, aşa că nu prea vorbim. Când deodată. – Ei, ăsta „uu-i un caz tipic”, cum ar spune maeştrii realismului socialist. Un caz ieşit din comun.

În rândul din margine merge un omuleţ cu o barbă neagră şi deasă (ultima oară a fost arestat cu barbă şi, fiind fotografiat cu ea, în lagăr nu i-au ras-o). Păşeşte sprinten, având conştiinţa demnităţii lui. Sub braţ duce un sul de hârtie de desen, legat cu sfoară. Este vreo propunere de raţionalizare sau vreo invenţie, oricum o noutate, de care este mândru. A făcut asta la locul de muncă, a adus-o în lagăr s-o arate cuiva, acum o duce iar la locul de muncă. Dar, brusc, vântul păcătos îi smulge sulul de sub braţ şi i-l rostogoleşte aiurea, în mod firesc, Amold Rappoport (cititorul îl cunoaşte) face, în direcţia sulului, un pas, doi, trei, dar sulul se rostogoleşte mai departe printre doi soldaţi din escortă, trece dincolo de cordon! Aici Rappoport ar trebui să se oprească, fiindcă „un pas la dreapta, un pas la stânga… Fără somaţie!”, dar ruloul de hârtie… Iată-l! Rappoport aleargă după el încovoiat, cu braţele întinse înainte. – Crunta fatalitate voia să-i piardă invenţia tehnică! Arnold a întins braţele, palmele ca o greblă – barbarele să nu te atingi de schiţele mele! Coloana privea, a încetinit mersul, apoi s-a oprit de la sine. Automatele au fost ridicate în sus, s-a auzit zgomotul închizătoarelor. Deocamdată totul e tipic, iată însă că de aici începe atipicul: nu s-a găsit nici un neghiob! Nimeni nu trage! Barbarii au înţeles că nu-i vorba de o evadare! Chiar şi creierele lor greoaie au înţeles această imagine: un autor care aleargă după creaţia sa gonită de vânt Alergând încă vreo cincisprezece paşi dincolo de linia escortei, Rappoport prinde ruloul, se îndreaptă şi, foarte mulţumit, se întoarce în formaţie. Se întoarce de pe lumea cealaltă…

Deşi Rappoport a înghiţit mai mult decât o porţie medie de lagăr (după o condamnare de copil [cinci ani] şi după alta de zece ani, a urmat surghiunul, iar acum încă zece ani), este viu, sprinten, cu ochi strălucitori, iar ochii lui, deşi întotdeauna veseli, dar creaţi pentru suferinţă, sunt nişte ochi foarte expresivi. Se mândreşte că anii de puşcărie nu l-au îmbătrânit câtuşi de putui, nu l-au frânt De altfel, fiind inginer, el lucrează tot timpul ca „angajat” în producţie şi poate să-şi dea curaj, îşi face treaba cu însufleţire, dar, totodată, este purtătorul unor creaţii pentru suflet.

Este genul de caracter plurivalent, care ar vrea să cuprindă totul. Cândva intenţiona să scrie o carte de genul celei ce o scriu eu acum: totul despre lagăre, dar nu s-a apucat niciodată de ea O altă lucrare a lui constituie obiectul glumelor noastre, ale prietenilor lui: Arnold lucrează de câţiva ani, cu răbdare, la alcătuirea unul ghid tehnic universal, care cuprinde toate ramificaţiile tehnicii contemporane şi ale ştiinţelor naturii (şi feluritele tipuri de lămpi radio, şi greutatea medie a elefantului) şi care trebuie să fie… De buzunar. Avâud experienţa glumelor noastre, o altă lucrare dragă sufletului său Rappoport mi-o arată în secret, într-uu caiet cu coperţi învelite în muşama neagră – un tratat Despre dragoste, un tratat nou, căci cel al lui Stendhal nu-l mai satisface absolut deloc. Deocamdată este vorba doar de nişte însemnări nedefinitivate şi fără legătură între ele. Însă pentru un om care şi-a petrecut jumătate de viaţă în lagăre – câtă neprihănire! Iată câteva pasaje*:

— Să posezi o femeie pe care n-o iubeşti – este soarta nefericită a celor săraci cu trupul şi cu duhul. Şi bărbaţii se fălesc cu aşa ceva, ca şi cum ar fi o mare „izbândă”.

— Posedarea, nepregătită prin evoluţia organică a sentimentului, nu aduce bucurie, ci ruşine, repulsie. Bărbaţii secolului nostru, care îşi cheltuiesc întreaga energie pentru realizarea de câştiguri, pentru serviciu, pentru putere, au pierdut gena iubirii supreme. Dimpotrivă, pentru infailibilul instinct feminin, posedarea costituie doar treapta diutâi a adevăratei apropieri. Numai după ea femeia începe să-i spună „tu”. Chiar o femeie care s-a dăruit întâmplător simte un aflux de tandreţe recunoscătoare.

— Gelozia este amorul propriu ofensat. O iubire adevărată, care nu găseşte răspuns, nu va fi cuprinsă de gelozie, ea moare, amorţeşte.

— Alături de ştiinţă, artă şi religie stă dragostea, şi ea este un mijloc de cunoaştere a lumii… (întrunind în sine atâtea interese contradictorii, Amold Lvovici cunoaşte tot felul de oameni, îmi face cunoştinţă cu un om pe lângă care aş fi trecut fără să-l observ: la prima vedere pare unul gata să dea ortul popii, un distrofic, claviculele îi ieşeau în afară ca la un mort. La cât e de înalt, slăbiciunea lui impresionează în mod deosebit. Este oacheş şi de la natură, dar capul lui ras Era pârlit şi de soarele Kazahstanului. El încă se mai târăşte dincolo de zonă, încă se mai ţine de targa, să nu cadă. Este un grec, şi poet! Încă unul! Volumul lui de versuri, în neogreacă, a fost editat la Atena. Dar întrucât el nu este captiv atenian, ci sovietic (şi supus sovietic), ziarele noastre nu varsă lacrimi după el.

Este de vârstă medie, dar moartea îi este aproape, încerc cu stângăcie, lamentabil, să-i alung aceste gânduri. El surâde ca un înţelept şi nu în cea mai bună limbă rusă îmi explică mie că în moarte nu moartea este cea care te înspăimântă, nu, ci numai pregătirea morală pentru venirea ei. De acum el a trăit şi teama, şi amărăciunea, şi regretul, a isprăvit cu jelitul, şi iată a supravieţuit morţii sale inevitabile, şi este pe deplin pregătit. Aşteaptă doar ca trupul să i se stingă încet-încet.

Ce de poeţi exista printre oameni! Atât de mulţi, că nici nu-ţi vine să crezi. (Uneori, acest lucru mă descumpăneşte.) Grecul aşteaptă moartea, dar doi tineri, iată, nu aşteaptă decât sfârşitul sorocului şi viitoarea celebritate literară. Ei sunt poeţi-declaraţi, nu se ascund. Amândoi au ceva comun, un fel de luminozitate, de puritate. Amândoi – studenţi cu studiile neîncheiate. Kolia Borovikov – admiratorul lui Pisarev6 (în consecinţă – duşmanul lui Puşkin), lucrează ca felcer la infirmerie. Iurocika Kireev, originar din Tver – admiratorul lui Blok7 şi imitatorul lui, lucrează în afara zonei, la biroul atelierelor mecanice. Prietenii lui (şi ce mai prieteni – cu douăzeci de ani mai în vârstă şi taţi de familie) râd de el, că într-un lagăr ITL din Nord, o româncă accesibilă tuturor i s-a oferit, dar el n-a priceput şi i-a scris nişte sonete. Când te uiţi la mutrişoara lui neprihănită, nu poţi să nu crezi povestea aceea. Blestemul virginităţii tinereşti, care acum trebuie târâtă prin lagăre.

…Pe unii oameni îi observi tu, alţii te observă ei pe tine. În baraca asta mare, în care domneşte neorânduiala şi unde trăiesc, umblă de colo-colo şi stau întinşi patru sute de oameni, după cină şi în timpul anostului control de seară, eu citesc volumul al doilea al dicţionarului lui Dahl^ – singura carte pe care am izbutit s-o aduc până în Ekibastuz, unde am fost silit s-o sluţesc cu ştampila „Steplag. KVC”. N-o răsfoiesc niciodată, pentru că în acea mică frântură din seară de-abia izbutesc să citesc o jumătate de pagină. Astfel, după control, stau sau mă plimb cu privirea fixată într-un singur loc din carte. M-am obişnuit ca toţi cei noi să mă întrebe ce carte e asta şi să se mire de ce dracu o citesc.

— Este lectura cea mai inofensivă, glumesc eu. Cu ea nu capeţi o condamnare nouă.

Dar ce nu e periculos să citeşti în Lagărul special? Alexandr Stotik, economist la secţia din Djezkazgan, seara, citea pe ascuns Tăunul „. Şi totuşi l-a pârât cineva. La percheziţie a venit însuşi şeful secţiei şi o şleahtă de ofiţeri:” îi aştepţi pe americani? „L-au silit să citească englezeşte cu glas tare.” Câţi ani ţi-au mai rămas din pedeapsă? „ Doi ani „.” Or să fie douăzeci! „Ba i-au mai găsit şi versuri:” Te interesează dragostea?… Să-i creaţi astfel de condiţii, încât nu numai engleza, dar şi rusa să-i zboare din cap! „(Robii-oploşiţi” murmurau împotriva lui Stotik:, O să ne bagi şi pe noi în belea! Or să ne dea pe toţi afară! „) însă multe cunoştinţe interesante se înnoadă şi datorită acestei cărţi. Iată, se apropie de mine un om mic de statură, care semăna cu un cocoş, cu un nas impetuos, cu o privire ascuţită, ironică, şi mă întreabă, cu felul lui specific, melodios, de a rosti accentuat toate sunetele” o”10:

— Îmi permiteţi să vă întreb ce carte este asta?

Cuvânt de cuvânt, apoi duminică de duminică, lună de lună, în acest om dinaintea mea se deschide un microunivers, unde este condensată istoria de o jumătate de veac a ţării mele. Vasili Grigorievici Vlasov (da, chiar acela din procesul de la Kadâi^1, care deja lăsase în urmă paisprezece ani de lagăr din cei douăzeci) se consideră economist şi activist politic, dar habar n-are că el este artist al cuvântului, al cuvântului oral. Fie că îţi vorbeşte de cositul finului, de prăvălia unui negustor (unde a lucrat când era mic), despre un detaşament al Armatei Roşii, despre un conac vechi, despre un călău de la Serviciul gubemial de urmărire a dezertorilor ori despre o muiere nesăţioasă dintr-o mahala – totul era atât de plastic modelat, încât mi s-a întipărit neobişnuit de durabil în minte, ca şi cum ar fi făcut parte din experienţa mea. Îmi venea să notez totul imediat, dar era imposibil! Şi tot imposibil să-ţi aminteşti vorbă cu vorbă peste zece ani…!

Bag de seamă că adeseori se uită la mine şi la cartea mea, dar nu îndrăzneşte să intre în vorbă un tânăr uscăţiv, deşirat, cu nas lung, care nu avea apucături de om trecut prin lagăr, ba era chiar sfios. Facem cunoştinţă. Vorbeşte cu voce scăzută, timidă, îşi găseşte cu greu cuvintele ruseşti şi face nişte greşeli – să te prăpădeşti de râs, nu alta! – Pe care le răscumpără cu un surâs. Aflu că este ungur şi îl cheamă Jănos Rozsăs. Îi arăt dicţionarul lui Dahl, şi el aprobă, înclinându-şi faţa uscată de epuizare cum au toţi deţinuţii din lagăr: „Da, da, trebuie să îţi îndrepţi atenţia spre lucruri de altă natură, să nu te gândeşti doar la mâncare”. Nu are decât douăzeci de ani, dar din obrajii lui a dispărut roşeaţa tinereţii; pielea sa fină, uscată de vânturi, parcă era trasă direct pe oasele înguste, alungite ale craniului, îl dor încheieturile – reumatism articular căpătat în Nord la tăiatul pădurilor.


Yüklə 2,56 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin