Alexandr Soljenitin

În noiembrie 1951, Ivan Vorobiov mai evadează o dată de pe un şantier de lucru cu. O basculantă, în total şase oameni. Peste câteva zile au fost prinşi. Din auzite, în anul 1953, Vorobiov a fost unul dintre capii răzvrătiţilor din Norilsk, după care a fost închis în centrala din Alexandrovsk.

Probabil că viaţa acestui om remarcabil, începând cu tinereţea lui antebelică şi lupta la partizani, ne-ar explica multe lucruri din epocă.

Totuşi, prin lagăr s-a răspândit zvonul: au străpuns – extraordinar! I-au prins – întâmplător! Şi numai după zece zile, Batanov, fost cursant la şcoala de aviaţie, cu încă doi prieteni, repetă manevra: pe un alt şantier, ei străpung zona şi încep să gonească! Insă nu gonesc pe drumul cel bun, în graba mare au greşit şi nimeresc sub tirul turnului de pază de la vărărie. A fost nimerit un cauciuc şi camionul s-a oprit. Soldaţii, înarmaţi cu automate, i-au înconjurat: „Afară!” Să iasă? Ori să aştepte până ce îi vor scoate de ceafă? Unul dintre cei trei – Pasecinik, a executat comanda, a ieşit din maşină şi numaidecât a fost secerat cu rafale furioase.

În vreo lună de zile, în Ekibastuz au avut loc trei evadări, dar Tenno nu evadează! El suferă. Imitaţia zeloasă îl roade. Din afară toate greşelile se văd mai bine şi întotdeauna ţi se pare că tu ai fi făcut mai bine. De pildă, dacă la volan ar fi fost Jdanok, nu Vorobiov, îşi zice Tenno, ar fi putut scăpa şi de dubă. Îndată ce camionul lui Vorobiov a fost oprit, Tenno şi Jdanok s-au apucat să discute cum trebuie să evadeze ei.

Jdanok este un tip oacheş, mic de statură, foarte sprinten, cu apucături de borfaş. Are douăzeci şi şase de ani, e bielorus, a fost dus în Germania, la nemţi a lucrat ca şofer. Pedeapsa lui – tot douăzeci şi cinci de ani. Când se înflăcărează este plin de energie, se consumă pe de-a-ntregul în muncă, într-un elan, într-o bătaie, într-o evadare, îi lipseşte, de bună seamă, stăpânirea de sine, dar aşa ceva are, pentru doi, Tenno.

Totul le sugerează că trebuie să fugă de la vărărie. Dacă nu vor putea cu maşina, de maşină vor face rost în afara zonei, însă înainte ca acest proiect să fie zădărnicit de escortă ori de agentul operativ, Lioşka Ţiganul (Navruzov), brigadierul lor, un cline, un slăbănog, dar care a băgat groaza în toţi şi a ucis în viaţa lui de lagăr zeci de oameni (ucidea cu uşurinţă pentru pachete cu alimente, chiar şi pentru un pachet de ţigări), îl trage deoparte pe Tenno şi îl avertizează:

— Eu sunt fugar şi îi iubesc pe fugari. Priveşte, corpul meu este ciuruit de gloanţe, asta-i evadarea din taiga. Ştiu că şi tu ai vrut să evadezi cu Vorobiov. Dar să nu evadezi de la locul de muncă: aici eu sunt răspunzător, mă vor condamna din nou.

Îi iubeşte pe fugari, dar pe sine de două ori mai mult! Lioşka Ţiganul este mulţumit de viaţa lui de dine şi nu va lăsa pe nimeni să i-o strice. Iată ce înseamnă „dragostea de libertate” pentru un hoţ.

Poate că, într-adevăr, evadările din Ekibastuz au devenit prea monotone? Toţi evadează din zonele de lucru, nimeni din zona locativă. Să se încumete? Zona locativă este deocamdată împrejmuită tot numai cu sârmă ghimpată, până acum nici un gard.

Într-o zi, la vărărie s-a stricat cablul de la malaxor. A fost chemat un electrician dintre angajaţii liberi. Tenno îl ajută la reparaţie, în vremea asta Jdanok îi fură din buzunar cleştele de tăiat sârmă. Electricianul îşi dă seama că i-a dispărut cleştele! Să anunţe garda? Nu e bine, o să-l certe pentru neglijenţă. Să-i roage pe hoţi să i-l înapoieze? Hoţii vor zice că nu i l-au luat ei.

Tot acolo, la vărărie, fugarii îşi pregătesc două cuţite: le taie cu pilele din nişte lopeţi, le ascut la fierărie, le călesc, în nişte forme de lut le toarnă nişte plasele din cositor. Cuţitul lui Teuno este „turcesc”, nu numai că este practic, dar, cu vârful lui încovoiat, înspăimântă, şi ăsta-i lucrul cel mai important. Căci ei nu au de gând să ucidă, ci doar să sperie.

Şi cleştele, şi cuţitele le-au trecut în zona locativă, în izmene, lângă glezne, apoi le-au vârât sub temelia barăcii.

Cheia principală a evadării trebuie să fie din nou KVC-ul. Câtă vreme se confecţionează şi se transportă armele, la rândul său, Tenno anunţă că el şi Jdanok doresc să ia parte la spectacolul artiştilor amatori. În Ekibastuz nu mai organizaseră niciunul, acesta era primul, şi este grăbit, cu nerăbdare de conducere: trebuiau să bifeze un punct din lista de acţiuni menite să distragă deţinuţii de la răzvrătire, în plus era amuzant să vadă cum se vor schimonosi deţinuţii pe scenă după unsprezece ore de muncă de ocnaş. Şi iată că lui Tenno şi Jdanok li se permite să plece din baraca disciplinară după încuierea ei, când toată zona mai trăieşte şi se mai mişcă încă două ore. Ei hoinăresc prin zona din Ekibastuz, pe care n-o cunosc încă, observă cum şi când se schimbă escorta în turnurile de pază; care sunt locurile cele mai potrivite ca să te târăşti spre zonă. La KVC, Tenno citeşte cu atenţie ziarul regional din Pavlodar, se străduieşte să memoreze denumirile raioanelor, sovhozurilor, colhozurilor, numele preşedinţilor, secretarilor şi fruntaşilor în producţie. Mai departe el spune că numărul lor va fi un scheci şi, pentru asta le trebuie costumele civile de la magazie şi o servietă. (O servietă la evadare? Asta-i ceva neobişnuit!) Aprobarea a fost obţinută. Tunica de marinar este pe Tenno, el îşi mai ia şi costumul islandez, amintire de pe escortorul marin. Jdanok ia din geamantanul prietenului costumul belgian de culoare gri, atât de elegant, încât ţi se pare ciudat să vezi aşa ceva în lagăr. Un leton a păstrat printre lucruri şi o servietă – o iau şi pe ea. Şi şepci adevărate, în locul caschetelor din lagăr.

Scheciul are nevoie de foarte multe repetiţii, încât nu le ajunge timpul până sună stingerea generală. Astfel, o noapte, ba se pare chiar două, Tenno şi Jdanok nu se mai întorc deloc în baraca disciplinară, înnoptează în baraca unde se află KVC, aşa îi obişnuiesc pe supraveghetorii de la rejimka. (La evadare trebuie să câştige măcar o noapte.)

Care este momentul cel mai potrivit pentru evadare? Controlul de seară. Când în faţa barăcilor se formează cozi, toţi supraveghetorii sunt ocupaţi cu numărătoarea, iar zekii se uită la uşă cu gândul să se culce mai repede, nimeni nu urmăreşte partea cealaltă a zonei. Ziua se micşorează, şi trebuie să nimereşti când controlul se face după asfinţitul soarelui, când amurgeşte, dar înainte de instalarea crinilor în jurul zonei. Trebuie surprinse acele cinci-zece minute, pentru că este imposibil să te târăşti în prezenţa câinilor.

Au ales ziua de duminică 17 septembrie. Era comod, va fi o duminică nelucrătoare, vor putea să acumuleze puteri pentru seara, sa facă pe îndelete cele din urmă pregătiri.

Ultima noapte înainte de evadare! Cât o să poţi dormi? Gânduri, gânduri. Oare voi mai fi viu peste douăzeci şi patra de ore?… Poate că nu. Mai bine în lagăr? Moartea lentă a celor care de-abia se mai târăsc lângă groapa de gunoi?… Nu, nu trebuie să-ţi permiţi nici măcar să te obişnuieşti cu gândul că eşti un neputincios.

Problema se pune aşa: eşti pregătit de moarte? Pregătit, înseamnă că eşti pregătit şi pentru evadare.

Zi însorită de duminică. De dragul scheciului, amândoi au fost sloboziţi pentru toată ziua din rejimka. Când se aştepta mai puţin, Tenno găseşte la KVC o scrisoare de la mama lui. Da, tocmai în această zi. Câte asemenea coincidenţe fatale îşi pot aminti deţinuţii?… O scrisoare tristă, dar, poate, care te căleşte: soţia este încă la închisoare, nici până acum n-au trimis-o în lagăr. Iar soţia fratelui îi cere soţului să întrerupă orice legătură cu trădătorul de patrie.

Fugarii stau foarte prost cu mâncarea: ei sunt pe raţie disciplinară, colectarea pâinii ar da de bănuit. Ei contează însă pe o deplasare rapidă, cu maşina pe care şi-o vor procura din orăşelul muncitoresc unde îşi au locuinţele şefii şi militarii din escortă. Dar tot astăzi, Tenno a primit de la mama şi un pachet: binecuvântarea maternă pentru evadare. Tablete de glucoza, macaroane, fulgi de ovăz – astea în servietă. Ţigări – vor fi schimbate pe mahorcă. Un pachet – felcerului la infirmierie. Şi Jdanok este deja înscris pe lista celor scutiţi pentru astăzi. Iată pentru ce. Tenno se duce la KVC: Jdanok al meu s-a îmbolnăvit, astă-seară nu vom face repetiţie, nu venim. Iar la rejimka, supraveghetorului şi lui Lioşka Ţiganul: astă-seară mergem la repetiţie, nu ne întoarcem la baracă.

Trebuie să mai procure o „Katiuşa” – cremene cu fitil într-un tub, în timpul evadării este mai bună decât chibriturile. Mai trebuie să-i facă o ultimă vizită lui Hafiz la baracă. Un fugar cu experienţă, tătarul Hafiz trebuia să evadeze împreună cu ei. Dar, chibzuind, a zis că el este bătrân şi într-o astfel de evadare nu va fi decât o povară. Acum el este unicul om din lagăr care ştie de evadarea lor. Stă aşezat pe vagonaşul lui cu picioarele sub el. Şopteşte: „Să Vă ajute Dumnezeu. O să mă rog pentru voi”. Mai şopteşte ceva în tătară şi îşi trece palmele peste faţă.

În Ekibastuz, Temio mai are un fost coleg de celulă de la Lubianka – Ivan Kovercenko. El nu ştie de evadare, dar este un tovarăş bun. El face parte dintre „oploşiţi”, locuieşte într-o cabină separată; la el au adunat fugarii toate lucrurile pentru scheci. Fireşte, la el vor fierbe şi crupele sosite cu modestul pachet al mamei. Vor fierbe şi cifrA Stau la masă în faţa acestui mic ospăţ doi musafiri bucuroşi şi emoţionaţi de ceea ce îi aşteaptă şi gazda – pur şi simplu pentru că era o duminică frumoasă, şi deodată au zărit pe fereastră cum de la postul de control duceau spre morgă un sicriu din scânduri grosolan geluite.

Era pentru Pasecinik, împuşcat zilele trecute.

— Da, oftează Kovercenko, evadarea este inutilă… (Dacă ar şti el…!)

Parcă intuind ceva, Kovercenko se ridică, ia în mână servieta lor plină-doldora, se plimbă cu o mină importantă prin cabină şi rosteşte cu severitate:

— Anchetatorul ştie tot! Voi vă pregătiţi de evadare! Glumeşte. Vrea să joace rolul de anchetator… Bună glumă!

(Dar poate că el face o aluzie subtilă: eu bănuiesc, fraţilor. Dar nu vă sfătuiesc?!)

Când Kovercenko pleacă, fugarii îmbracă costumele pe sub hainele care le aveau pe ei. Apoi descos numerele şi le prind uşor ca să poată fi smulse dintr-o mişcare. Şepcile fără numere le vâră în servietă.

Duminica ia sfârşit Soarele auriu asfinţeşte. Tenno cel voinic şi domol şi Jdanok cel micuţ şi sprinten îşi mai aruncă şi pufoaicele pe umăr, îşi iau servieta (cei din lagăr se obişnuiseră cu înfăţişarea lor ciudată) şi se îndreaptă spre platforma lor de plecare dintre barăci, pe iarbă, aproape de zonă, chiar vizavi de turnul de pază. Pentru celelalte două turnuri erau ascunşi de barăci. Nu este decât această singură santinelă dinaintea lor. Îşi aştern pufoaicele, se aşază pe ele şi joacă şah, ca să se obişnuiască santinela.

Amurgeşte. Semnalul pentru control. Zekii se îndreaptă spre barăci. S-a înserat de-a binelea, şi santinela din turn n-ar trebui să-i mai desluşească pe cei doi care au rămas întinşi pe iarbă. Schimbul lui se apropie de sfârşit, acum nu mai este prea atent. Este întotdeauna mai uşor să fugi înainte de schimbarea santinelelor.

Au stabilit să taie sârma ghimpată nu undeva în acest sector, ci chiar aici, lângă tumul de pază. Cu siguranţă că santinela priveşte mai mult dincolo de zonă, departe, decât la picioarele sale.

Capetele lor sunt chiar la nivelul ierbii, în plus, s-a înserat, nu mai văd traseul pe care se vor târî numaidecât. Dar el fusese bine reperat dinainte: imediat dincolo de zonă era săpată o groapă pentru un stâlp, în ea se vor putea ascunde câteva clipe; ceva mai departe – nişte movile de zgură; şi pe acolo trece dramul de la garnizoana escortei spre orăşelul muncitoresc.

Planul era următorul: numaidecât să facă rost de o maşină. S-o oprescă şi să-i spună şoferului: vrei să câştigi nişte bani? Trebuie să aducem din vechiul Ekibastuz două lăzi de vodcă. Care şofer nu e amator de băutură?! Poate se vor târgui: vrei o jumătate de litru? Un litru? Bine, dă-i dramul, dar – nimănui nici o vorbă! Apoi, pe drum, stând cu el în cabină, să-l imobilizeze, să-l scoată în stepă şi să-l lase acolo legat. Iar ei să gonească toată noaptea până la Irtâş, acolo să abandoneze maşina, să traverseze Irtâşul cu barca şi de acolo -spre Omsk.

S-a mai întunecat puţin, în turnurile de pază s-au aprins reflectoarele, ele lumineză totul de-a lungul zonei, fugarii stau întinşi în sectorul de umbră. Acum e momentul! Curând se va face schimbul, vor aduce şi vor instala câinii pentru noapte.

În barăci se aprind becurile, se vede cum zekii sunt introduşi după control. E bine în baracă? E cald, plăcut… Iar pe tine, iată, acum te vor secera cu automatul, culcat, întins pe spate – şi asta e cel mai supărător!

Numai de nu l-ar apuca pe vreunul tuşea ori strănutul când vor ajunge sub tumul de pază.

Păziţi, păziţi, dulăi de pază! Treaba voastră e să păziţi, a noastră să fugim!

Mai departe să povestească Tenno însuşi.

Capitolul 7

MOTĂNELUL alb (Povestirea lui Gheorghi Tenno)

Eu sunt mai în vârstă decât Kolia, deci eu voi porni primul. Cuţitul în teacă – la brâu, cleştele de sârmă – în mână. „Când voi tăia sârma la zona interzisă, să mă ajungi din urmă!”

Mă târăsc lipit de pământ Aş vrea să fiu una cu pământul. Să mă uit ori să nu mă uit la santinelă? Dacă mă uit, înseamnă să văd primejdia sau chiar să atrag cu privirea mea privirea lui. Aşa mă împinge să mă uit! Nu, nu mă uit!

Mai aproape de tuni. Mai aproape de moarte. Aştept să mă secere rafalele. Vor începe să ţăcănească dintr-o clipă într-alta… Poate că mă vede perfect, dar stă şi se distrează, vrea să mă mai lase încă puţin, să mă mai târăsc?…

Iată şi zona interzisă! M-am întors, aşezându-mă în lungul ei. Tai primul fir. Eliberată din strânsoare, sârma tăiată a zbârnâit puternic. Acum rafala? Nu. Poate că doar eu am auzit acest sunet. Totuşi foarte puternic. Tai al doilea fir. Tai al treilea. Trec un picior, al doilea. Mi s-au agăţat pantalonii de mustăţile firelor tăiate. I-am desfăcut.

Mă târăsc vreo câţiva metri pe pământ arat. În spate – un foşnet. Este Kolia, însă de ce aşa de tare? A, asta-i servieta care zgârie pământul.

Iată şi micile taluzuri ghimpate ale zonei principale. Ele sunt încrucişate. Am tăiat vreo câteva. Acum urmează spirala ghimpată. Am tăiat-o de două ori, am curăţat drumul. Tai firele fâşiei principale. Noi, pesemne, nici nu mai respirăm. Santinela nu trage. Se gândeşte la casa părintească? Sau astăzi se duce la dans?

M-am rostogolit de cealaltă parte a zonei. Acolo încă o spirală ghimpată în asta m-am încurcat. Tai. Să nu uit şi să nu mă încurc: aici trebuie să mai fie nişte fâşii exterioare înclinate. Iată-le… Tai.

Acum mă târăsc spre groapă. Groapa nu ne-a amăgit, este aici. Mă las în ea. Se lasă şi Kolia. Ne tragem răsuflarea Repede mai departe! Uite-acum se schimbă santinelele, uite-acum vin cu câinii.

Ieşim din groapă, ne târâm spre movilele de zgură. Nici acum nu ne hotărâm să privim înapoi. Kolia e nerăbdător – mai repede! Se ridică în patru labe. Îl apăs din nou la pământ.

Lipiţi de pământ, am depăşit prima movilă de zgură. Aşez cleştele sub o piatră.

Iată şi drumul. Lângă el ne ridicăm.

Nu trage nimeni.

Am pornit clătinându-ne, fără grabă. Acum venise momentul să ne prefacem că suntem dintre cei „fără escortă” *, baraca lor este aproape. Ne smulgem numerele de pe piept, de pe genunchi, şi, brusc, din întuneric, ne ies Înainte doi inşi. Vin din garnizoană şi se îndreaptă spre orăşelul muncitoresc. Sunt soldaţi. Şi noi avem încă numerele pe spate! Zic tare:

— Vania! Ce-ai zice de-o juma’ de vodcă?

Mergem încet, nu chiar pe drum, ci spre el. Mergem încet ca să treacă ei înainte, dar înspre ei, şi nu ne ferim feţele. Lată-i, trec la doi paşi de noi. Ca să nu ne întoarcem cu spatele spre ei, aproape ne oprim. Ei merg şi discută de-ale lor, iar noi ne smulgem unul altuia numerele din spate!

N-am fost observaţi…?! Suntem liberi?! Acum repede în orăşelul muncitorilor după maşină.

Dar ce-i asta? Deasupra lagărului ţâşneşte o rachetă! A doua! A treia…!

Ne-au descoperit! Acum o să înceapă urmărirea! Să fugim!

Şi noi nu ne gândim să mai analizăm, să mai reflectăm, să mai chibzuim, excelentul nostru plan a fost complet dat peste cap. Ne repezim spre stepă, să fim pur şi simplu cât mai departe de lagăr! Ne sufocăm, ne poticnim şi cădem la denivelări, sărim, iar acolo rachetele ţâşnesc întruna! După cum am procedat la celelalte evadări, noi suntem încredinţaţi că acum vor organiza o poteră călare şi cu câini de-a lungul şi de-a latul stepei. Şi toată mahorcă noastră preţioasă o presarăm pe urme şi facem salturi cât mai mari.

Întâmplarea! Întâmplarea ca şi duba de rândul trecut! Întâmplarea imposibil de prevăzut! În viaţă, ne pândesc la fiecare pas întâmplări favorabile şi ostile. Dar numai într-o evadare, numai pe creasta riscului, cunoaştem deplina lor greutate. Absolut întâmplător, la trei-cinci minute de la mersul târâş al lui Tenno şi Jdanok se stinge lumina în zonă şi numai din această cauză au început să tragă din turnuri cu rachete, mai cu seamă că în acel an aveau din belşug la Ekibastuz. Dacă fugarii ar fi început să se târască cinci minute mai târziu, santinelele, acum cu atenţia, încordată, ar fi putut să-i observe şi să-i împuşte. Dacă fu gării ar f i putut, sub cerul puternic luminat, să se stăpânească, să examineze zona cu calm şi să vadă că s-au stins felinarele şi reflectoarele din zonă, ei ar fi plecat liniştiţi să caute maşina şi evadarea lor s-ar fi desfăşurat cu totul altfel. Dar în situaţia lor – de-abia terminaseră cu târâtul şi, brusc, rachete deasupra zonei – n-aveau cum să se îndoiască, să creadă că totul nu este pentru ei, pentru capetele lor. O scurtă întrerupere în reţeaua, de iluminat şi toată evadarea lor a fost dată peste cap, s-a ales praful de ea.

Acum trebuie să ocolim orăşelul muncitoresc, descriind un mare arc de cerc prin stepă. Asta ne ia multă vreme şi multă trudă. Kolia începe să se îndoaiscă, nu crede că am ales drumul cel bun. Îmi pare rău.

Iată însă şi terasamentul căii ferate spre Pavlodar. Ne-am bucurat. De aici, de pe terasament, Ekibastuzul uimeşte cu luminile sale împrăştiate şi pare atât de mare cum nu l-am văzut niciodată.

Am făcut rost de o bâtă. Ţinându-ne de ea, am pornit unul pe o şină, celălalt pe cealaltă. O să treacă trenul, şi câinii n-or să mai ia urma pe şine.

Am mers aşa vreo trei sute de metri, apoi am făcut câteva salturi şi – în stepă!

Şi doar atunci am simţit că respirăm uşor, într-un fel cu totul nou! Ne venea să cântăm, să strigăm! Ne-am îmbrăţişat. Suntem într-adevăr liberi! Şi Cât respect faţă de noi înşine că ne-am hotărât să evadăm, că am realizat evadarea şi am păcălit haita de crini!

Şi cu toate că încercările vieţii în libertate de-abia încep, ai totuşi impresia că principalul a fost săvârşit Cerul este senin. Albastru-întunecat şi plin de stele, cum din lagăr nu se vede niciodată din pricina becurilor. Călăuzindu-ne după Steaua Polară am apucat-o spre nord-nord-est. Pe urmă o s-o luăm mai spre dreapta şi vom ajunge la Irtâş. În prima noapte trebuie să ne căznim să ajungem cât mai departe. Asta va extinde la pătrat zona circulară pe care potera va trebui s-o ţină sub control. Amintindu-ne cântece vesele, pline de vioiciune, în diverse limbi, mergem repede, cam opt kilometri pe oră. Însă, pentru că luni în şir am zăcut în puşcărie, se pare că picioarele noastre s-au dezvăţat să mai meargă şi obosesc. (Am prevăzut asta, dar noi credeam că vom merge cu maşina.) începem să ne aşezăm cu picioarele în sus în formă de cort. Apoi iar pornim. Şi iar ne aşezăm. Ciudat de multă vreme rămân nestinse în spatele nostru luminile Ekibastuzului. Mergem de câteva ceasuri şi luminile continuă să se vadă pe cer.

Însă noaptea se isprăveşte, răsăritul începe să pălească. Ziua, în stepa netedă, deschisă, nu numai că nu putem merge, dar nici să ne ascundem nu ne este uşor: nici tufişuri, nici iarbă înaltă ca lumea, şi, e lucru ştiut, ne vor căuta şi cu avionul.

Şi iată, luăm cuţitele şi săpăm o groapă (pământul e tare, pietros, e greu de săpat), lată de o jumătate de metru, adâncă de vreo treizeci de centimetri, ne culcăm în ea unul cu capul la picioarele celuilalt, acoperindu-ne cu ciulini galbeni şi uscaţi. Acum, e timpul să dormim, să ne refacem foiţele! Este însă imposibil să adormi. Să stai culcat în această poziţie neputincioasă, ziua, peste douăsprezece ore, este cu mult mai greu decât ai merge toată noaptea. Şi gândurile te năpădesc întruna… Soarele fierbinte de septembrie te arde nemilos, şi n-ai ce bea şi nici nu vei avea. Noi am încălcat regula evadărilor din Kazahstan: trebuie să evadezi primăvara, nu toamna… Însă noi credeam că vom evada cu o maşină… Ne chinuim de la cinci dimineaţa puia la opt seara. Ne-a amoiţit corpul, dar nu putem să ne schimbăm poziţia: dacă ne ridicăm puţin şi mişcăm ciulinii, un călăreţ ne poate observa de la mare distanţă, îmbrăcaţi cu două costume, amândoi murim de căldură. Răbdaţi.

Şi doar când se lasă întunericul – atunci e vremea evadaţilor!

Ne-am ridicat. De-abia ne ţinem pe picioare, ne dor toate mădularele. Am pornit încet, căziiindu-ne să ne dezmorţim. Forţele sunt puţine: o zi întreagă am ronţăit macaroane şi tablete de glucoza Ne era sete.

Chiar şi în bezna nopţii astăzi trebuie să fii pregătit pentru ambuscadă: căci, nu încape îndoială, au anunţat pretutineni la radio, au trimis maşini în toate pârtie, mai ales înspre Omsk. Interesant: oare cum şi când au găsit pufoaicele noastre pe pămâut şi şahul? După numere vor şti numaidecât că noi suntem şi nu va mai fi nevoie să strige apelul după cartotecă.

Dar iată cum a fost: nişte deţinuţi de la munci comune au găsit pufoaicele reci, era clar că înnoptaseră afară. Au smuls numerele şi le-au şterpelit pentru ei – o Pufoaică este lucru mare! Supraveghetorii nici nu le-au văzut. Iar firele de sârmă ghimpată tăiate le-au observat de-abia luni către seară. O zi întreagă au încercat să afle, după cartotecă, cine a evadat. Fugarii puteau încă de dimineaţă să meargă deschis, fără să se ferească! Iată ce înseamnă să nu-şi dea seama de rostul rachetelor.

Dar când în lagăr au recompus treptat imaginea evadării din seara de duminică, şi-au adus aminte că s-a stins lumina şi au exclamat: „Ce şmecheri! Ce dibaci! Cum or fi reuşit să stingă lumina?” Şi mulţi vor crede lungă vreme, că lumina stinsă i-a ajutat.

Nu mergem cu mai mult de patru kilometri la oră. Deseori ne întindem să ne odihnim. Apă, apă! Toată noaptea n-am făcut mai mult de douăzeci de kilometri. Şi din nou trebuie să căutăm unde să ne ascundem şi să ne culcăm pentru chinul de peste zi, Ni s-a părut că zărim nişte construcţii. Ne-am târât prudenţi către ele. Ceva neobişnuit în stepă: stânci eratice. Oare n-o fi apă prin scobiturile lor? Nu. Sub una dintre stânci era o crăpătură. Or fi scobit-o şacalii. Era greu să te întinzi în ea. Şi dacă stânca se prăvăleşte? Te striveşte de te face lipie, şi nici uu mori imediat. S-a făcut frig. Până dimineaţă n-am putut dormi. Nici peste zi n-am dormit. Am scos cuţitele şi am început să le ascuţim pe piatră: se tociseră când am săpat groapa la popasul trecut.

Pe la jumătatea zilei, undeva aproape, se aude uu zgomot de roţi. E rău, suntem lângă drum. Chiar pe lângă noi a trecut un kazah. A mormăit ceva. Să ieşim şi să-l ajungem din urmă? Poate are apă? Dar cum să te apropii de el fără să cercetezi împrejurimile: dacă ne văd niscai oameni?

Numai de n-ar trece pe acest drum şi potera în căutarea noastră. Am ieşit cu prudenţă, am cercetat totul din poziţia culcat. La vreo sută de metri se afla o construcţie năruită. Ne-am târât într-acolo. Nimeni. Un puţ! Nu, era părăsit, plin de gunoaie, într-un colţ – nişte pleavă de grâu. Să ne culcăm aici? Ne-am întins. Nu ne ia somnul. E-ei, dar ne muşcă puricii! Puricii?! Da, nişte purici mari, şi mulţi! Sacoul belgian gri-deschis al lui Kolia devenise negru de purici. Ne scuturăm, ne curăţăm. Ne-am târât îndărăt în gaura de şacal. Vremea trece, trec şi puterile noastre, dar nu ne mişcăm.

În amurg ne ridicăm. Suntem foarte slăbiţi. Ne chinuieşte setea. Hotărâm s-o luăm mai spre dreapta, ca să ieşim mai repede la Irtâş. Noapte senină, cer negm-înstelat. Din constelaţiile Pegas şi Perseu în ochii mei se profilează uu taur cu capul aplecat, care merge plin de dârzenie înainte, încurajându-ne. Mergem şi noi.