Alexandr Soljenitin

Iar pe cel de al doilea taler al balanţei se afla doar un cuţit, dar acest cuţit ţi-a fost destinat ţie, care ai cedat! A fost destinat să fie înfipt în pieptul tău, şi nu cândva, ci mâine în zori, şi toate forţele CEKGB nu te pot scăpa de el. Nici nu era prea lung, dar tocmai atât cât să-ţi intre sub coaste. Nu avea nici mâner adevărat, ci o bandă izolatoare înfăşurată în partea neascuţită, tocmai bună ca să nu alunece cuţitul din mână.

Şi această ameninţare înviorătoare a cântărit mai greu! Ea dădea tuturor celor slabi forţă să smulgă de pe sine lipitorile şi să treacă mai departe, în pas cu brigada. (Ea le dădea şi o justificare bună pe urmă: noi am fi rămas, cetăţene şef! Dar ne-a fost teamă de cuţit… Pe dumneavoastră nu vă ameninţă, nici nu vă puteţi închipui…)

Ba mai mult decât atât. Nu doar că au încetat să răspundă la chemările agenţilor operativi şi ale altor stăpâni ai lagărului, dar acum se fereau să pună vreun plic ori vreo foaie scrisă în cutia poştală din zonă ori în cutiile pentru reclamaţii la instanţele superioare, înainte de a pune scrisoarea sau cererea, rugau pe careva: „Na citeşte şi vezi că nu-i denunţ. Hai împreună s-o aruncăm la cutie”.

Şi acum conducerea era oarbă şi era surdă! Fireşte, şi burtosul maior, şi adjunctul lui, tot burtos, şi toţi supraveghetorii umblau liberi prin zonă, unde nu-i ameninţa nimic, circulau printre noi, ne priveau, dar nu vedeau nimic! Pentru că, fără denunţători, omul în uniformă nu poate vedea şi auzi nimic; înainte de apropierea lui toţi tac, se întorc într-o parte, se ascund, pleacă. Undeva alături informatorii fideli ardeau de dorinţa de a-şi vinde tovarăşii, dar niciunul nu îndrăznea să facă nici măcar un semn secret.

Iată că încetase să mai funcţioneze acel aparat informativ pe care decenii de-a rândul se bizuise gloria atotputernicelor şi atotştiutoarelor Organe.

S-ar zice că aceleaşi brigăzi mergeau la lucru pe aceleaşi şantiere (în plus, ne-am înţeles între noi să ne împotrivim şi escortei, să nu le mai permitem să modifice rândurile noastre de cinci sau să ne numere în marş şi am reuşit! Îndată ce n-am mai avut turnători printre noi, au fost cuprinşi de slăbiciune şi soldaţii din escortă cu automate). Munceam ca să ne achităm de corvoadă. Ne întorceam şi permiteam supraveghetorilor să ne percheziţioneze, ca şi mai înainte (cuţitele nu erau descoperite niciodată!). Dar, în realitate, acum nu brigăzile, alcătuite în mod artificial de administraţie, ci cu totul alte formaţii îi legau pe oameni, şi înainte de toate – naţiunile. Au luat naştere şi s-au consolidat centrele naţionale inaccesibile turnătorilor: ucrainean, musulman unificat, estonian, lituanian. Nimeni nu le-a ales, însă ele au fost constituite atât de just, ţinându-se seama de vârstă, de înţelepciune, de suferinţele îndurate, încât autoritatea lor pentru naţiunea respectivă nu era tăgăduită. A apărut şi un organ consultativ unificator, cum s-ar zice un „Soviet al naţionalităţilor”.5

Aici este momentul să facem nişte menţiuni. Nu totul a fost atât de curat şi de lin cum apare când expui curentul principal. Au existat grupuri rivale: „moderaţi” şi „extremişti”. S-au strecurat, desigur, şi simpatii şi antipatii personale, precum şi jocul amorului propriu la cei care ardeau de dorinţa de a fi „lideri”. Tinerii tăurasi- „executanţi” erau departe de a avea o conştiinţă politică largă; unii dintre ei înclinau să ceară pentru „munca” lor hrană suplimentară; pentru asta puteau să ameninţe direct pe bucătarul de la cantina spitalului, adică să-i ceară să fie hrăniţi pe seama raţiei bolnavilor, iar în caz de refuz – să-l ucidă pe bucătar fără acordul nici unui judecător moral: căci de deprindere nu duc lipsă, iar măştile şi cuţitele se află în mâinile lor. Într-un cuvânt, în acelaşi nucleu sănătos au început să apară cariile – particularitate imuabilă, deloc nouă, omniprezentă pe întregul parcurs al istoriei mişcărilor revoluţionare!

Odată, pur şi simplu, s-a produs o greşeală: un turnător viclean l-a convins pe un om cumsecade dintre pălmaşi să schimbe paturile, şi, spre dimineaţă, acesta a fost înjunghiat.

Dar cu toate aceste abateri, direcţia generală era menţinută cu toată precizia, imposibil să te încurci. Efectul produs asupra obştei era cel necesar.

Brigăzile rămăseseră aceleaşi, aceleaşi şi ca număr, dar iată ce era ciudat: în lagăr începuse să fie criză de brigadieri! Un fenomen nemaiîntâlnit în GULAG. La început, dispariţia lor era normală: unul se internase în spital, altul trecuse la depozitul de materiale, celuilalt îi venise sorocul să se elibereze, întotdeauna însă dispecerii aveau în rezervă o masă lacomă de amatori: în schimbul unei bucăţi de slănină, în schimbul unui pulover – să obţină postul de brigadier. Acum nu doar că nu erau amatori, dar erau astfel de brigadieri care zilnic se perindau pe la PPCE cerând să fie schimbaţi cât mai curând.

Venise o perioadă când vechile metode folosite în brigăzi – trimiterea „pălmaşului” la groapă! – Au căzut pentru totdeauna, iar pentru a născoci altele noi, nu oricine avea chemare. Şi, curând, problema brigadierilor a devenit atât de acută, încât dispecerii veneau în baraca brigăzilor, fumau, trăncăneau, apoi îi rugau pur şi simplu pe lucrători: „Băieţi, zău, nu se poate fără brigadier, este inadmisibil! Hai, alegeţi voi pe cineva, noi o să-i dăm numaidecât numirea”.

Asta a început mai cu seamă atunci când brigadierii au început să fugă în BUR, să se ascundă în puşcăria de piatră! Nu doar ei, ci şi şefii de şantier -vampirii, de felul lui Adaskin; turnătorii, în ajunul demascării sau cum simţeau că urmează la rând, tresăreau brusc şi – o luau la sănătoasa! Încă ieri se semeţeau printre oameni, încă ieri se purtau şi vorbeau astfel de parcă aprobau ceea ce se petrecea (iar acum să încerci numai să vorbeşti printre zeki altfel!), încă noaptea trecută ei au dormit în baraca brigăzii (au dormit ori au stat încordaţi, gata să se apere, jurându-se că asta-i ultima noapte de acest fel). – Iar astăzi au dispărut! Şi plantonul primeşte dispoziţie: lucrurile lui cutare să fie duse la BUR.

Asta era o epocă nouă, o epocă sinistră şi veselă în viaţa Lagărului special. Totuşi nu noi am fugit! Ei au fugit, purificându-ne pe noi de prezenţa Lor! O perioadă fără precedent, imposibilă pe pământ: omul care nu are conştiinţa curată nu poate dormi liniştit! Răzbunarea nu vine pe lumea cealaltă sau la judecata istoriei, răzbunarea vie, palpabilă, o săvârşeşte asupra ta cuţitul în zori. Acest lucru poate fi imaginat doar într-un basm: sub picioarele celor cinstiţi, pământul zonei este moale şi cald, sub picioarele trădătorilor – înţeapă şi arde. Aşa ceva ar fi de dorit spaţiului de dincolo de zonă, spaţiului care se află în libertate, care n-a cunoscut niciodată o astfel de perioadă şi poate că nici nu va cunoaşte.

Clădirea sumbră, de piatră, a BUR-ului, extinsă şi terminată demult, cu ferestruici mici, cu botniţe, umedă, rece şi întunecată, împrejmuită cu gard solid făcut din scânduri groase, bătute în caplama, acest BUR pregătit cu atâta drag de patronii lagărului pentru recalcitranţii care nu voiau să iasă la lucru, pentru fugari, pentru îndărătnici, pentru protestatari, pentru toţi oamenii curajoşi, a început brusc să se transforme în casă de odihnă pentru turnători, vampiri şi zbiri.

Nu poţi să zici că n-a avut haz cel care s-a gândit primul să dea fuga la cekişti şi, pentru îndelungata şi credincioasa slujbă, să le ceară să-i pună la adăpost de mânia maselor de deţinuţi în puşcăria de piatră. Să te duci şi să ceri să fii băgat într-o temniţă solidă, să nu fugi din, ci în puşcărie, să consimţi de bunăvoie să nu mai respiri aer curăţ, să nu mai vezi lumina soarelui – aşa ceva cred că nu s-a mai pomenit în istorie.

Şefilor şi agenţilor operativi le-a fost milă de cei dintâi şi i-au adăpostit: erau ai lor, totuşi. Le-au pus la dispoziţie cea mai bună celulă a BUR-ului (mucaliţii din lagăr au numit-o camera de bagaje^), le-au dat saltele, au poruncit să fie mai bine încălzită, le-au asigurat o oră de plimbare.

Însă după primii şugubeţi au pornit şi alţii, mai puţini spirituali, dar care, la fel, doreau cu ardoare să trăiască. (Unii dintre turnători care dădeau bir cu fugiţii, voiau să-şi păstreze faţa: cine ştie, poate va trebui cândva să se întoarcă şi să trăiască printre zeki. Arhidiaconul Rudciuk şi-a înscenat fuga în BUR: după ora stingerii, supraveghetorii au venit în baracă, au jucat scena unei percheziţii dure, cu scuturatul saltelei, „l-au arestat” pe Rudciuk şi l-au dus. De altfel, curând, iii lagăr s-a aflat, din sursă sigură că mândrul arhidia-con, iubitor al penelului şi chitarei, stă în aceeaşi strimtă „cameră de bagaje”.) Iată că numărul lor a trecut de zece, de cincispreze, de douăzeci! (Au început să-i spună „brigada Macehovski” – după numele şefului regimului disciplinar.) Trebuie acum să le pregătească încă o celulă, reducând suprafeţele productive ale BUR-ului.

Insă turnătorii sunt necesari şi utili doar câtă vreme circulă prin mulţime şi nu sunt demascaţi. Iar un turnător demascat nu mai face nici cât o ceapă degerată, el nu mai poate să-şi facă treaba în acest lagăr. Şi trebuie să-l mai ţii şi pe hrană gratuită în BUR, iar el nu lucrează în producţie, nu se justifică. Nu, filantropia MVD-ului trebuie să aibă şi ea limite!

Şi torentul celor ce implorau salvare a fost întrerupt. Cine a întârziat trebuia să rămână în blană de oaie şi să aştepte cuţitul.

Denunţătorul este ca barcagiul: e necesar un ceas şi apoi – bun rămas.

Grija conducerii erau contramăsurile ce trebuiau luate pentru a opri această mişcare ameninţătoare şi a o înfrânge. Primul lucra, de care s-au apucat şi cu care erau obişnuiţi, a fost să scrie ordine.

Deţinătorii trupurilor şi sufletelor noastre mai puţin decât^ orice voiau să recunoască în mişcarea ce se pornise o mişcare politică, în ordinele lor ameninţătoare (supraveghetorii mergeau prin barăci şi le citeau), tot ceea ce începuse era denumit banditism. Astfel le era mai simplu, mai uşor de înţeles, mai drag, la urma urmelor. Oare trecuse mult de când bandiţii erau trimişi la noi sub eticheta de „politici”? Şi iată că acum politicii – pentru prima oară politici! – Au devenit „bandiţi”. Destul de nesigur ni se anunţa că bandiţii vor fi descoperiţi (deocamdată niciunul) şi (cu şi mai multă nesiguranţă) împuşcaţi. În acele ordine se făcea apel la masa deţinuţilor să-i osândească pe bandiţi şi să lupte împotriva lor…!

Deţinuţii ascultau şi se împrăştiau râzând. În faptul că ofiţerii regimului disciplinar se temeau să numească politicul politic (deşi de treizeci de ani sarcina oricărei anchete consta în atribuirea „politicii”) noi am simţit slăbiciunea lor.

Şi era, într-adevăr, slăbiciune! A numi această mişcare banditism era stratagema lor: în felul acesta cădea răspunderea de pe umerii administraţiei lagărului – cum de a îngăduit o mişcare politică în lagăr? Acest avantaj şi această necesitate s-au exstins şi mai sus: la direcţiile regionale al MVD-ului, la GULag şi până la minister. Sistemul care se teme în permanenţă de informaţie se complace în a se autoamăgi. Dacă ar fi ucis personalul de supraveghere şi pe ofiţerii regimului disciplinar le-ar fi venit greu să evite articolul 58-8, terorism, însă atunci le-ar fi fost uşor să recurgă şi la pedeapsa cu moartea, însă numaidecât ei au putut beneficia de posibilitatea seducătoare de a prezenta cele ce se petreceau în Lagărele speciale drept un război al câinilor, care zguduia, tot în această perioadă, ITL-urile şi care fusese pus la cale de conducerea GULag-ului.

, Războiul câinilor” ar fi meritat un capitol separat în această carte, dar pentru asta ar fi trebuit să mai căutăm mult material. Trimitem cititorul la studiul lui Varlam Şalamov Schiţe din lumea crimei, deşi nici el nu este complet.

Pe scurt. „Războiul câinilor” s-a dezlănţuit aproximativ în anul 1949 (fără a mai pune la socoteală anumite cazuri permanente de măceluri între hoţi – hoţi care nu acceptau altă. Lege decât cea a lumii interlope – şi „clini” – hoţi care acceptă să colaboreze cu autorităţile), în anii 1951-1952 războiul era în toi. Lumea hoţilor era împărţită în numeroase fracţiuni: în afară de hoţii şi „clinii” propriu-zişi, mai erau hoţii nelimitaţi sau „fără limită” (nu aparţineau nici unei fracţiuni de hoţi); „mahnovistii” ^ (care nu recunoşteau legile lumii interlope); îndărătnicii (care perseverau în a aplica până la capăt legea lumii interlope): pivovaroviştii; „scufiţa roşie”; „rangă la cingătoare” şi încă altele.

În această perioadă, conducerea GULag-ului, dezamăgită de teoriile infailibile privind reeducarea hoţilor, a hotărât probabil să scape de această povară, jucându-se de-a diviziunea, susţinând când o grupare, când alta şi prin intermediul cuţitelor acestora distrugând altele. Măcelurile aveau loc în mod deschis, masiv.

Pe urmă, hoţii ucigaşi s-au adaptat: fie să nu ucidă cu mâinile lor, fie, în caz că ucideau, să oblige pe altul să ia vina asupra lui. Astfel, tinerii delincvenţi de drept comun sau foşti soldaţi şi foşti ofiţeri, ameninţaţi cu moartea, luau asupra lor crima altora, primeau douăzeci şi cinci de ani pentru banditism, articolul 59-3, şi mai sunt şi astăzi în lagăr. Iar hoţii-căpetenii de grupuri au ieşit curaţi ca lacrima datorită „amnistiei dată de Voroşilov” în 1953 (dar nu trebuie să ne pierdem speranţa: de atunci au mai fost închişi de vreo câteva ori).

Când în zilele noastre au fost din nou la modă povestirile sentimentale pe tema „reeducării”, în coloanele gazetelor a fost strecurată şi informaţia – fireşte foarte vagă şi falsă – privind masacrele din lagăre; cu acest prilej au fost confundate înadins (pentru ochii istoriei) „războiul clinilor” cu „tocătoarea” din Lagărele speciale, şi în general orice fel de măcel, indiferent care. Tema lagărelor, interesează pe toată lumea, astfel de articole sunt citite cu lăcomie, dar nu poţi înţelege nimic din ele (pentru asta şi sunt scrise). Iată, de pildă, un ziarist pe nume Galici a tipărit în iulie 1959 în „Izvestia” o nuvelă „documentară” suspectă despre un anume Kosâh, care, din lagăr, ar f i înduioşat Sovietul Suprem cu o scrisoare de optzeci de pagini dactilografiate (1. De unde a luat maşina de scris? De la agentul operativ? 2. Cine ar fi citit optzeci de pagini, acolo, la Sovietul Suprem, căci după o pagină îi apucă numaidecât căscatul). Acest Kosâh avea o pedeapsă de douăzeci şi cinci de ani, dintr-o a doua condamnare primită în lagăr. Ce fel de condamnare, pentru ce, în acest punct Galici – o trăsătură caracteristică, a ziaristului nostru – şi-a pierdut numaidecât limpezimea vorbirii. Nu poţi să-ţi dai seama dacă acest Kosâh a omorât un „câine” sau un turnător, săvârşind astfel o crimă politică. Dar, lucru caracteristic, dacă priveşti din punct de vedere istoric înapoi, totul este aruncat în aceeaşi grămadă şi numit banditism, lată cât de ştiinţific este explicat acest lucru în ziarul central: „Acoliţii lui Beria (dă vina pe mort, mortul suportă orice!) manipulau atunci (dar înainte? Dar acum?) lagărele. Severitatea legii era înlocuită cu actele ilegale ale persoanelor (cum? În pofida instrucţiunilor unice? Dar cine ar fi îndrăznit?) care trebuiau să le aplice în practică. Ei aţâţau în toate chipurile vrajba (sublinierea mea. Asta-i adevărat – A. S.) între diferitele grupuri de ze-ka ze-ka. (Folosirea turnătorilor se încadrează în această formulare.) O vrajbă sălbatică, stimulată artificial, fără milă”.

Să opreşti asasinatele din lagăr cu condamnări de douăzeci şi cinci de ani, pe care oricum asasinii le aveau, s-a dovedit, bineînţeles, imposibil. Şi iată că în anul 1961 a fost emis decretul pedepsei cu moartea pentru asasinat în lagăr, inclusiv pentru, uciderea unui turnător, bineînţeles. Doar acest decret al lui Hruşciov mai lipsea Lagărelor speciale stalin iste.

În felul acesta se dezvinovăţeau. Dar în acelaşi timp erau privaţi de dreptul de a-i împuşca pe ucigaşii din lagăr, şi, deci, erau privaţi de contramăsuri eficiente. Şi nu erau în stare să anihileze mişcarea ce lua mereu amploare.

Ordinele nu ajutau. Masa deţinuţilor n-a acceptat, în locul stăpânilor săi, să condamne şi să lupte. Şi următoarea măsură a fost: trecerea întregului lagăr pe regim disciplinar! Aceasta însemna: tot timpul liber din zilele de lucru, în afară de cele când lucram, şi toate duminicile fără întrerupere, trebuia să stăm sub lacăt, ca la închisoare, să folosim hârdăul şi chiar hrana s-o primim la baracă. Au început să ne aducă zămârca şi casa, în cazane mari, la baracă, cantina era pustie.

Era un regim greu, dar nu a durat mult. Am început să lucrăm fără tragere de inimă, şi trustul cărbunelui a început să ţipe. Dar mai important era că o povară de patru ori mai mare cădea pe umerii supraveghetorilor, care acum trebuiau, fără întrerupere, să alerge cu cheile ba să descuie ori să încuie după plantoanele ce cărau hârdăul, ba să aducă mâncarea, ba să escorteze grupurile la infirmerie şi de la infirmerie.

Obiectivul conducerii era să ne facă viaţa cât mai grea, ca să ne revoltăm împotriva asasinatelor şi să-i trădăm pe asasini. Noi, însă, eram de acord cu toţii să suferim, să rezistăm, căci merita! Un alt obiectiv era să nu rămână baraca deschisă, ca să nu poată veni ucigaşi din alte barăci, căci într-o baracă este mai uşor să găsească victima. Iată însă că din nou a avut loc o crimă, şi din nou n-au găsit pe nimeni, din nou toţi „n-au văzut” şi „nu ştiau”. Mai mult, unuia i-au spart capul pe un şantier de lucru: de asta nu te poţi apăra nicicum încuind barăcile.

Regimul disciplinar a fost anulat, în locul lui şi-au pus în gâhd să construiască „marele zid chinezesc”. Ăsta era un zid gros cât două cărămizi de chirpici şi înalt de vreo patru metri, pe care îl ridicaseră în mijlocul zonei, de-a curmezişul, pregătindu-se să împartă lagărul în două părţi, lăsând deocamdată o gaură. (Proiect comun pentru toate Lagărele speciale. O astfel de separare a zonelor mari în altele mai mici a avut loc în multe alte lagăre.) Dar întrucât trustul nu putea finanţa această lucrare. – Pentru orăşelul muncitoresc ea nu avea nici un sens, toată greutatea – şi pregătirea cărămizilor de chirpici, şi uscarea lor, şi căratul până la zid, şi chiar ziditul – cădea tot pe umerii noştri, pe duminicile şi serile noastre (de vară, luminoase) după venirea de la lucru. Nu puteam suferi zidul acela, era clar că şefii lagărului pregătesc vreo ticăloşie, dar am fost nevoiţi să-l construim. Ne eliberaserăm foarte puţin: capul şi gura, dar eram cufundaţi încă pâuă la umeri, ca şi înainte, în mlaştina robiei.

Toate aceste măsuri: ordinele ameninţătoare, regimul disciplinar, zidul, erau brutale, cu totul în spiritul gândirii penitenciare. Dar ce-i asta? Când nu se aştepta nimeni, o brigadă, două, trei sunt chemate în camera fotografului, la fotografiat, dar politicos, nu cu numărul-zgardă pe piept, nu cu capul într-o anumită poziţie, ci stai cum îţi este mai comod, cum îţi place. Şi din fraza imprudentă a şefului KVC-ului, deţinuţii vor afla că sunt „fotografiaţi pentru acte de identitate”.

Pentru care acte? Ce acte de identitate pot să aibă deţinuţii?… Credulii sunt cuprinşi de emoţie: poate că pregătesc permise pentru a ne scoate de sub escortă? Sau poate… Sau poate…

Într-o zi, un supraveghetor s-a întors din concediu şi-i povestea altuia cu glas tare (erau de faţă şi deţinuţii) că pe drum a văzut eşaloane întregi de deţinuţi eliberaţi: cu lozinci, cu ramuri verzi, se duceau acasă.

Doamne, cum îţi bate inima! Păi de mult ar fi timpul! Cu asta ar fi trebuit să înceapă după război! Oare să fi început?

Se spune că unul a primit scrisoare de acasă: vecinii lui au fost eliberaţi, sunt la casele lor!

Într-o zi, una dintre brigăzile fotografiate este chemată la comisie. Sa intre câte unul! La o masă cu învelitoare roşie, sub portretul lui Stalin, stau de-ai noştri, din lagăr, dar şi vreo doi necunoscuţi: un kazah, un rus, care nu mai fuseseră văzuţi prin lagărul nostru. Atmosferă de lucru, uşor veselă, completează un formular: numele, prenumele, patronimicul, anul naşterii, locul naşterii, iar mai departe, în locul ştiutelor articole, al duratei condamnării, al datei când ia sfârşit condamnarea – situaţia familială, amănunţit: soţia, părinţii, dacă ai şi copii – ce vârstă au, unde locuiesc, locuiesc împreună ori separat. Şi totul este notat!… (Când unul, când altul din comisie îi atrage atenţia celui care scrie: notează şi asta, şi asta.)

Ciudate întrebări, dureroase şi plăcute totodată! Şi deţinutul cu sufletul cel mai împietrit se simte înduioşat şi-l podidesc lacrimile. Ani de-a rândul n-a auzit decât cuvinte sacadate, ca un lătrat: articolul? Ce pedeapsă? Cine te-a condamnat? Şi deodată, iată, ai în faţă nişte ofiţeri cumsecade, serioşi, omenoşi, care fără grabă şi cu simpatie, da, cu simpatie, te întreabă nişte lucmri păstrate în străfunduri, că nici tu nu îndrăzneşti să le atingi, uneori mai povesteşti câte ceva vecinului de prici, sau nici atât… Şi aceşti ofiţeri (ai uitat ori acum îl ierţi pe acest locotenent-major, care, data trecută, în ajunul aniversării revoluţiei din octombrie – ţi-a luat fotografia familiei şi a rupt-o…). – Aceşti ofiţeri, auzind că soţia ta s-a măritat cu altul, iar tatăl e foarte bolnav, nu mai trage nădejde să-şi mai vadă fiul, plescăie trist din buze, se uită unul la celălalt, clatină din cap.

Da, nu sunt răi, şi ei sunt oameni, doar că au un serviciu de câine… Şi, după ce au notat totul, pun tuturor următoarea întrebare:

— Şi unde ai vrea să locuieşti!… Acolo unde locuiesc părinţii sau unde ai locuit înainte…?

— Poftim? Zice zekul, holbând ochii. Păi, eu… În baraca şapte…

— Ştim asta! Rid ofiţerii. Te întrebăm unde ai vrea să locuieşti? Uite, să zicem că vei fi eliberat, în acest caz pentru ce localitate să-ţi facă actele?

Şi lumea întreagă se învârteşte în faţa ochilor deţinutului, crâmpeie de soare, raze de curcubeu… Cu capul el înţelege că ăsta-i un vis, un basm, că aşa ceva este imposibil, că pedeapsa lui este de douăzeci şi cinci sau de zece ani, că nu s-a schimbat nimic, el este plin de noroi şi mâine va merge tot acolo – dar câţiva ofiţeri, doi maiori, şed, fără să se grăbească şi insistă cu simpatie:

— Deci, unde, unde? Spune.

Şi cu inima bătând să spargă pieptul, scăldat de valuri de căldură şi recunoştinţă, roşu ca un băieţandru, deţinutul rosteşte numele fetei, trădând taina inimii lui, unde ar vrea să-şi trăiască paşnic restul zilelor, dacă n-ar fi un ocnaş blestemat, stigmatizat de patru numere…

Şi ei notează! Şi îl roagă să-l cheme pe următorul. Iar primul sare ca un nebun în coridor la băieţi şi le povesteşte cum a fost.

Deţinuţii din brigadă intră unul câte unul şi răspund la întrebările ofiţerilor prietenoşi. Şi din cincizeci se găseşte unul care răspunde în derâdere:

— Aici, în Siberia, totul este grozav, doar clima este prea fierbinte. Nu s-ar putea dincolo de Cercul Polar?

Sau:., „. >… -, ;!,.;.”;’.’

— Scrieţi aşa: în lagăr m-am născut, în lagăr voi muri, alt loc mai bun nu cunosc.

Au discutat astfel cu două-trei brigăzi (în lagăr sunt două sute). Lagărul a fost tulburat vreo câteva zile, aveam ce vorbi, deşi jumătate dintre noi nu s-ar putea spune că ar fi crezut: trecuse de mult vremea celor creduli! Dar comisia, nu s-a mai întrunit Fotografiatul uu-i costa scump: apăsau pe declanşator, însă aparatul era gol. Dar să stea aşa, cu toţii, şi să-i chestioneze atât de cordial pe aceşti mişei – n-au mai avut răbdare. Dacă u-au mai avut, nici u-a ieşit nimic din această iniţiativă sfruntată.

(Dar să recunoaştem totuşi – ce succes! În anul 1949 sunt create – fireşte pe vecie – lagăre cu regim crunt. Iar în 1951 stăpânii sunt nevoiţi să joace acest spectacol de cordialitate. Ce altă dovadă a succesului nostru vă mai trebuie? De ce în ITL n-au avut prilejul să dea asemenea spectacole?)

Şi din nou au strălucit lamele cuţitelor.

Şi patronii au hotărât să aresteze. Fără turnători, ei nu ştiau exact cine erau oamenii care le trebuiau, totuşi aveau unele bănuieli şi nişte idei (poate că cineva, în taină, restalibise calea de a denunţa).

Şi iată că, într-o zi, doi supraveghetori, au venit în baracă, seara, după lucru, cum o făceau deseori, şi au zis: „Pregăteşte-te, mergi cu noi”.