Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,56 Mb.
səhifə27/60
tarix06.01.2019
ölçüsü2,56 Mb.
#90642
1   ...   23   24   25   26   27   28   29   30   ...   60

Această amnistie putea să-i convingă pe ocnaşi de un singur lucru: moartea lui Stalin nu schimba nimic. Ei n-au aflat şi nici nu vor afla îndurare. Şi dacă vor să trăiască pe pământ trebuie să lupte!

Şi în anul 1953 tulburările din lagăre au continuat în diferite locuri: revolte mai puţin importante, ca, de pildă, cea de la secţia nr. 12 a Karlag-ului; şi marea răscoală din Gorlag (Norilsk), despre care am fi scris un capitol separat, dacă am fi avut cât de cât material. Dar nu avem. De nici un fel.

Totuşi moartea tiranului n-a fost degeaba. Nu se ştie de ce şi cum, ceva ascuns undeva s-a pus în mişcare şi, înaintând cu iuţeală, brusc, cu mare zgomot, ca de găleată goală de tinichea, a doborât încă o personalitate^, care s-a rostogolit din chiar vârful scării până în mlaştina plină de scârboşenii.

Şi acum toţi – şi avangarda, şi coada, chiar şi băştinaşii Arhipelagului, care nu mai sperau nimic, au înţeles că au venit vremuri noi.

Aici, în Arhipelag, ştirea căderii lui Beria s-a abătut ca un trăsnet: el era marele Patron şi Viceregele Arhipelagului! Ofiţerii MVD erau îngrijoraţi, tulburaţi, descumpăniţi. Când vestea s-a transmis la radio, şi nu mai aveai cum să introduci îndărăt în difuzor această grozăvie, ci trebuia să profanezi şi să dai jos portretele acestui Ocrotitor de pe pereţii Direcţiei Steplag-ului, colonelul Cecev a rostit cu buze tremurânde: „Totul s-a sfârşit”. (Dar a greşit Credea că a doua zi vor fi cu toţii judecaţi*.) Ofiţerii şi supraveghetorii au început să manifeste nesiguranţă, erau chiar dezorientaţi, ceea ce n-a scăpat ochiului ager al deţinuţilor. Şeful regimului disciplinar al filialei nr. 3 a lagărului din Kenghir, la care zekii nu văzuseră vreodată o privire de om cumsecade, a venit pe neaşteptate în zona de lucru a brigăzii disciplinare, s-a aşezat şi a început să ofere ţigări celor pedepsiţi. (El trebuia să observe ce fel de scâhtei ţâşnesc în această stihie tulbure şi la ce pericol te poţi aştepta de la ei.) „Cum e? L-au întrebat în zeflemea. Şeful dumneavoastră cel mare a fost duşmanul poporului?” „Da, aşa se vede treaba”, a răspuns amărât ofiţerul. „Păi doar era mâua dreaptă a lui Stalin! Rânjeau deţinuţii pedepsiţi, înseamnă că nici Stalin n-a observat nimic?” „Da-a-a… A îngăimat amical ofiţerul. Păi, acum, s-ar putea să vă elibereze, băieţi, aşteptaţi…”

Beria a căzut, dar pata berianismului a lăsat-o moştenire Organelor lui fidele. Dacă până în prezent nici un deţinut, nici un om liber nu cuteza, fără riscul morţii, nici măcar cu gândul să se îndoiască de puritatea de cristal a oricărui ofiţer MVD, acum era de ajuns să-i lipeşti nemernicului eticheta de „berianist” şi era pierdut!

În Recilag (Vorkuta), marea agitaţie produsă de înlocuirea lui Beria a coincis cu sosirea convoaielor de răzvrătiţi din Karaganda şi Taişet (în cea mai mare parte ucraineni din Ucraina de Vest). În perioada asta, Vorkuta era încă rău înrobită, şi zekii nou-veniţi i-au uimit pe cei localnici cu înverşunarea şi cutezanţa lor.

Şi întregul dram pe care noi l-am parcurs în luni nesfârşite, aici a fost străbătut într-o lună. La 22 iulie au intrat în grevă fabrica de ciment, şantierul TEŢ-2, minele nr. 7, nr. 29 şi nr. 6. De la un loc de muncă la altul se vedea cum se întrerup lucrările, cum se opresc roţile turnurilor de extracţie. N-au mai repetat greşelile celor din Ekibastuz – au renunţat la greva foamei. Supraveghetorii au fugit numaidecât din zone, totuşi – dă-ne raţia şefuţule! – În fiecare zi aduceau în zone alimente şi le aruncau peste poartă. (Cred că numai căderea lui Beria i-a făcut atât de conştiincioşi, altul i-ar fi lăsat să-i învingă prin foame!) în zonele aflate în grevă s-au format comitete de grevă, s-a instaurat „ordine revoluţionară”, cantina a încetat numaidecât să fure şi, din aceeaşi raţie, mâncarea s-a îmbunătăţit simţitor. La mina nr. 7 au arborat steagul roşu, la nr. 29, în partea aproape de calea ferată… Au atâmat portretele membrilor Biroului Politic. Ce puteau să atârne?… Şi ce să revendice?… Au cerut să li se scoată numerele, zăbrelele şi lacătele, dar singuri nu le scoteau, nu le smulgeau. Au cerut corespondenţă liberă cu cei de acasă, vizite libere, revizuirea dosarelor.

Au încercat să-i înduplece pe grevişti doar în prima zi. Pe urmă, o săptă-mtnă n-a mai venit nimeni, dar în turnurile de pază au instalat mitraliere şi au înconjurat zonele greviste cu avanposturi. Probabil că şefii au făcut un drum la Moscova şi îndărăt, nu le era uşor, în noile circumstanţe, să ştie cum e mai bine. Peste o săptămână au început să dea ocol zonelor generalul Maslenni-

^ şeful Recilag-ului generalul Derevianko, procurorul general Ruden-însoţiţi de numeroşi ofiţeri (în jur de patruzeci). Pentru a întâmpina acest alai strălucitor toată lumea a fost adunată pe platforma lagărului. Deţinuţii erau aşezaţi pe jos, generalii stăteau în picioare şi îi admonestau pentru sabotaj şi pentru „fărădelegi”. Dar au făcut şi menţiunea că „unele revendicări nu sunt lipsite de temei” („numerele puteţi sa le scoateţi”, în privinţa zăbrelelor – „s-a dat ordin”). Dar să se înceapă neîntârziat lucrul: „Ţara are nevoie de cărbune!” La mina nr. 7, cineva, din spate a strigat: „Iar noi avem nevoie de libertate, du-te-u…!” – şi deţinuţii au început să se ridice şi să se împrăştie, lăsându-i singuri pe generali*.

Numaidecât şi-au smuls numerele şi au început să scoată zăbrelele. Dar s-a produs sciziunea, le-a scăzut entuziasmul: poate este de ajuns? Poate mai mult nu vom obţine. Schimbul de noapte a ieşit la lucru parţial, cel de dimineaţă – integral. Roţile turnurilor de extracţie au început să se îhvârtească şi, urmând exemplul unul altuia, toate obiectivele au reluat lucrul.

Insă mina 29 se află după un munte şi ea nu le vedea pe celelalte. I s-a dat de ştke că toate celelalte au reluat lucru, dar mina 29 n-a crezut. Fireşte, nu constituie cine ştie ce greutate să ia nişte delegaţi de aici şi să-i ducă pe la celelalte mine. Insă asta ar fi fost umilitor, însemna să le caute deţinuţilor prea mult în coame, apoi şi generalii ardeau de nerăbdare să verse sâuge: fără sânge nu există victorie, fără sânge aceste vite n-or să aibă învăţare de minte.

La l august, unsprezece camioane cu soldaţi s-au dus la mina 29. Deţinuţii au fost convocaţi pe platformă, cu faţa la poartă. De cealaltă parte a porţii au fost comasaţi soldaţii. „Ieşiţi la lucru ori vom lua măsuri drastice!”

Fără să mai dea explicaţii – ce fel. Priviţi automatele. Tăcere. Mişcare a moleculelor umane în mulţime. De ce să murim? Mai ales cei cu termene scurte… Cei care uu mai au decât un an-doi se împing înainte. Dar mai iute decât ei se strecoară alţii, şi în rândul din faţă, apucându-se de mâini, formează un cordon împotriva spărgătorilor de grevă. Mulţimea şovăie. Un ofiţer Încearcă să rupă cordonul, dar este lovit cu o varga de fier. Generalul Derevianko se dă la o parte şi comandă „foc!” Asupra mulţimii.

Trei salve, între ele – rafale de mitralieră. Au fost ucişi şaizeci şi şase de oameni. (Cuie sunt cei ucişi? Cei din primele rânduri: cei mai neînfricaţi şi cei care s-au speriat primii. Aceasta-i o lege cu un câmp larg de aplicare, se întâlneşte şi în proverbe.) Ceilalţi fug. Garda se aruncă pe urmele lor, lovin-du-i cu bastoane şi cu bâte, şi îi alungă din zonă.

Trei zile (1-3 august) se fac arestări în toate cele trei secţii ale lagărului. Dar ce să facă acum cu ei? Organele se simţeau slăbite după pierderea susţinătorului lor, nu se mai lansează în anchetă. Din iiou convoaie, diii nou să-i trimită undeva, să împrăştie molima mai departe. Arhipelagul devine neîncăpător., r „Pentru cei rămaşi – regim disciplinar.

Pe acoperişurile barăcilor minei 29 au apărat multe petice de şindrilă: au fost astupate găurile făcute de gloanţele soldaţilor, trase pe deasupra mulţimii. Soldaţi anonimi care n-au vrut să devină asasini.

Dar au fost destui şi cei care au tras în ţintă.

Lângă halda minei 29, cineva, în vremea lui Hruşciov, a pus o crace pe mormântul comun, înaltă cât un stâlp de telegraf. Pe urmă au doborât-o. Cineva a ridicat-o din nou.

Nu ştiu dacă mai este şi astăzi. Probabil nu.

Capitolul 12

CELE PATRUZECI DE ZILE ALE KENGHIRULUI DAR CĂDEREA lui Beria a mai însemnat şi altceva pentru Lagărele speciale: a dat speranţe şi prin asta a derutat, a tulburat şi a slăbit ocna. Au înmugurit speranţele în schimbări neîntârziate, şi ocnaşilor le-a scăzut pofta să mai vâneze turnători, să şadă pentru ei la puşcărie, să facă grevă, să se revolte. Le trecuse înverşunarea. Şi fără asta, pare-se, totul mergea spre bine, trebuia chiar să mai aştepte.

Şi a mai însemnat ceva: epoleţii cu găitane albastre (dar fără păsărică aviatorilor1), până acum cei mai onoraţi, cei mai siguri din toate Forţele Armate, s-au văzut dintr-o dată marcaţi parcă de pecetea unui defect, şi nu doar în ochii deţinuţilor ori ai rudelor acestora (naiba să-i ia), dar, pare-se, şi ai guvernului!

În acel an fatal 1953, ofiţerilor MVD li s-a retras cel de al doilea salariu („pentru steluţe”), adică au început să nu mai primească decât o singură leafă, cu sporul de vechime şi pentru condiţii climaterice dificile, şi bineînţeles – primele. Asta a fost o lovitură puternică pentru buzunar, dar şi mai mare pentru viitor: care va să zică, devenim inutilii Tocmai pentru că a căzut Beria, ministerul securităţii trebuia grabnic şi concret să-şi dovedească devotamentul şi utilitatea. Dar cum?

Şi acele rebeliuni, care până acum li se păruseră celor de la securitate o ameninţare, acum licăreau ca o lumină salvatoare: mai multe tulburări, dezordini, ca să fie nevoie să se ia măsuri. Şi nu vor mai fi reduceri nici de personal, nici de salariu.

În mai puţin de un an, escortele din Kenghir au tras de câteva ori în oameni nevinovaţi. Cazurile prea au venit unul după altul, nu puteau să fie fără premeditare.

Au împuşcat-o pe fata aceea, Lida, de la betonieră, care şi-a pus ciorapii la uscat în antezonă.

Au tras într-un chinez bătrân – nimeni în Kenghir nu-i ştia numele, aproape că nu ştia o boabă ruseşte, toată lumea îi cunoştea figura cu mersul legănat, cu pipa între dinţi şi cu faţă de duh al pădurilor. Santinela l-a chemat spre turn, i-a aruncat un pachet de mahorcă chiar lângă antezonă şi, când chinezul s-a întins să-l ia, a tras şi l-a rănit.

Un caz asemănător cu o santinelă care a aruncat din turn nişte cartuşe: i-a ordonat unui deţinut să le adune şi l-a împuşcat Apoi cazul cunoscut câud s-a tras cu gloanţe explozive asupra coloanei care se întorcea de la fabrica de îmbogăţire a minereurilor, când au fost şaisprezece răniţi, (Şi încă vreo douăzeci cu răni uşoare, care s-au ferit să fie înregistraţi, căci puteau fi pedepsiţi.)

Aici zekii n-au tăcut, s-a repetat povestea din Ekibastuz: filiala 3 a Kenghirului n-a ieşit trei zile la lucru (dar a acceptat mâncarea), cerând să fie judecaţi vinovaţii.

A venit o comisie şi i-a convins că vinovaţii vor fi judecaţi (ca şi câud zekii ar fi chemaţi la judecată şi ar putea verifica…!). Şi au ieşit la lucru.

Dar în februarie 1954, la Combinatul de prelucrare a lemnului, a mai fost împuşcat unul – „evanghelistul”, cum îl ştia întregul Kenghir (se pare: Alexandr Sâsoev). Acest om executase din pedeapsa lui de zece ani – nouă ani şi nouă luni. Munca lui consta în ungerea electrozilor de sudură, treabă pe care o făcea într-o gheretă din apropierea autezoiiei. A ieşit să-şi facă nevoile lângă gheretă şi a fost împuşcat din turn. De la postul de gardă au venit în fugă soldaţi şi au vrut să-l tragă pe cel ucis spre antezoiiă, ca şi cum el ar fi fost vinovat. Zekii n-au mai suportat, au apucat tâmăcoape, lopeţi, şi i-au alungat pe ucigaşi de lângă victimă, (în tot acest timp, lângă zona Combinatului de prelucrare a lemnului s-a aflat calul înşeuat al agentului operativ Beliaev- „Negel”, poreclit astfel pentru negul de pe obrazul stâng. Căpitanul Beliaev era un sadic energic şi era perfect în spiritul lui să pună la cale o astfel de crimă.)

Toată lumea din zonă a fost tulburată. Deţinuţii au spus că-l vor duce pe cel ucis în lagăr pe umeri. Ofiţerii lagărului n-au permis. „De ce l-aţi ucis?” li s-a strigat. Stăpânii aveau explicaţia pregătită: vinovat este cel ucis, el a început primul să arunce cu pietre în tuni. (Oare avuseseră timp să citească măcar fişa personală a victimei? Că îi mai rămăseseră trei luni şi că era evanghelist…?) întoarcerea în zonă a fost sumbră şi parcă voia să spună că nu e de glumă. Ici-colo, prin zăpadă erau întinşi mitralierii pregătiţi să tragă (deţinuţii din Kenghir ştiau că erau mai mult decât pregătiţi)… Mitralierii făceau de gardă şi pe acoperişurile clădirilor din orăşelul trupelor de escortă.

Totul se întâmpla la aceeaşi secţie nr. 3 a lagărului, care mai avusese şaisprezece răniţi dintr-o dată. Şi cu toate că acum nu era decât un mort, sentimentul de a fi fără apărare, sortiţi pieirii, într-o situaţie fără ieşire, luase amploare: trecuse aproape un an de la moartea lui Stalin, iar dulăii lui nu s-au schimbat defel. Şi în general nu s-a schimbat nimic.

Seara, după cină, au procedat în felul următor: într-una din încăperile barăcii s-a stins lumina, şi, din uşa de la intrare, cineva nevăzut a început să vorbească: „Fraţilor! Până când o să construim ca să primim doar gloanţe în schimb? Mâine nu ieşim la lucra!” Şi tot aşa cameră după cameră, baracă după baracă.

A fost aruncat un bilet şi în celălalt lagpunkt, cea de a doua filială a lagărului. Aveau deja experienţă, şi înainte chibzuiseră de multe ori, izbutiseră Să anunţe şi acolo. În filiala nr. 2, multinaţională, predominau cei cu zece ani şi mulţi se apropiau de sfârşitul pedepsei, totuşi s-au alăturat şi ei.

Dimineaţa, filialele 3 şi 2 de bărbaţi n-au ieşit la lucru.

Obiceiul de a face grevă, dar de a nu renunţa la raţia de pâine şi la zămârcă, începea să fie tot mai mult pe înţelesul deţinuţilor, dar tot mai puţin pe înţelesul stăpânilor. Aceştia ce-au făcut? Au trimis supraveghetorii şi soldaţii din escortă, fără arme, în lagărele greviştilor, în barăci şi, în echipe de câte doi, apucau un zek, îl trăgeau şi-l îmbrânceau afară din baracă. (Sistemul este prea uman, aşa obişnuiau să-i dădăcească pe hoţi, nu pe duşmanii poporului, însă, după executarea lui Beria, nici un general şi nici un colonel nu se încumeta să dea primul ordinul să tragă cu mitralierele asupra zonei.) Aceste eforturi, însă, nu se justificau: deţinuţii se duceau la toaletă, hoinăreau prin zonă, numai la muncă nu.

Au rezistat astfel două zile.

Ideea simplă de a-l pedepsi pe acel soldat care l-a ucis pe evanghelist nu li se părea stăpânilor câtuşi de puţin simplă şi nici corectă. În loc de asta, în noaptea dintre cea de a doua şi a treia zi de grevă, un colonel din Karagauda, cu o suită numeroasă, a pornit din baracă în baracă, încredinţat că nu va păţi nimic, şi a început să-i trezească pe toţi fără prea multe fasoane: „Hei, când aveţi de gând să terminaţi cu trândăveala?” * Şi, la îutâmplare, fără să cunoască pe cineva, a început să arate cu degetul: „Tu! Afară!… Tu! Afară!… Tu! Afară!” Şi destoinicul comandant i-a trimis pe aceşti oameni la închisoare, considerând că este cel mai raţional răspuns la „trândăveala”. Will Rosenberg, un leton, văzâud această răfuială absurdă, i-a zis colonelului: „Mă duc şi eu!” „Du-te!” a consimţit numaidecât colonelul. El nici măcar n-a priceput, probabil, că ăsta era un protest, împotriva cui puteai să protestezi aici?

În aceeaşi noapte s-a comunicat că democraţia cu hrana a luat sfârşit, şi cei care nu ies la lucru vor primi raţie disciplinară. Dimineaţa, filiala 2 a ieşit la lucru. Filiala 3 n-a ieşit nici în a treia dimineaţă. Au aplicat şi la ei tactica îmbrâncelii, dar cu forte sporite: au fost mobilizaţi toţi ofiţerii care îşi aveau serviciul în Kenghir sau care veniseră aici să dea o mână de ajutor ori cu diverse comisii. Ofiţerii intrau cu grămada în baraca indicată, orbindu-i pe deţinuţi cu reflexele căciulilor caucaziene şi cu strălucirea epoleţilor, se strecurau, aplecându-se, printre vagonaşe şi, fără să le fie silă, se aşezau cu pantalonii lor curaţi pe pernele umplute cu talaş ale deţinuţilor: „Hai, dă-te mai încolo, doar vezi, eu sunt locotenent-colonel!” Şi mai departe tot aşa, avansând puţin câte puţin, cu mâinile în şolduri, îl împingeau pe posesorul saltelei în culoarul de trecere, unde îl prindeau de mânecă supraveghetorii şi îl îmbrânceau mai departe pâiiă pe platforma de adunare, iar pe cei care şi aici se în contrau – la puşcărie. (Volumul limitat al celor două închisori îi încurca mult pe şefii lagărului – nu încăpeau mai mult de cinci sute de oameni.)

*Cuvântul „trândăveală” a început să fie foarte des folosit în limbajul oficial după tulburările de la Berlin din iunie 1953^. Dacă nişte oameni simpli, undeva în Belgia, obţin un spor de salariu, asta se cheamă „mânia justă a poporului”, dacă nişte oameni simpli de la noi încearcă să-şi obţină pâinea lor neagră – asta-i „trândăveala”.

Astfel, greva a fost înfrântă fără să fie cruţate onoarea şi privilegiile ofiţereşti. Acest sacrificiu a fost determinat de ambiguitatea vremurilor. Nimeni nu ştia cum e mai bine, şi exista pericolul să greşească! Făcând exces de zel şi trăgând în mulţime, se puteau trezi că sunt acoliţi ai lui Beria. Dar şi dacă nu se străduiau şi uu-i determinau în mod energic să iasă la lucru, riscau să fie consideraţi acoliţi ai aceluiaşi*. În plus, prin participarea personală masivă la înăbuşirea grevei, ofiţerii MVD, ca niciodată, au demonstrat atât utilitatea epoleţilor cu găitane albastre pentru apărarea ordinii sfinte, şi inviolabilitatea statelor de personal şi bărbăţie individuală.

Au fost aplicate şi toate mijloacele verificate mai înainte, în martie-aprilie au expediat câteva convoaie în alte lagăre. (Molima s-a întins mai departe!) Vreo şaptezeci de persoane (printre aceştia şi Tenno) au fost expediaţi în puşcării închise cu formula clasică: „Toate măsurile de reeducare au fost epuizate, influenţă demoralizatoare asupra deţinuţilor, nu este potrivit pentru viaţa de lagăr”. Listele celor trimişi în puşcării închise, au fost afişate în lagăr pentru intimidare. Şi pentru ca hozrasciotul, ca un NEP de lagăr, să înlocuiască şi mai bine libertatea şi dreptatea deţinuţilor, la chioşcuri – pâiiă atunci destul de sărace – au introdus un sortiment larg de produse. Şi chiar – o, asta nu se poate! – Le-au dat deţinuţilor un avans, ca să-şi poată cumpăra acele produse. (GULag-ul dădea cu împrumut deţinutului! Aşa ceva nu s-a mai văzut!)

Astfel, pentru a doua oară, ceea ce crescuse aici, în Kenghir, dădea înapoi, fără să ajungă la maturizare.

Însă, aici, stăpânii au sărit peste cal. Au întins mâna după bâta^ lor de nădejde împotriva Cincizeci şi Opţilor, adică după hoţi şi bandiţi, (îutr-adevăr, de ce să-şi mânjească mâinile şi epoleţii, când există cei socialmente apropiaţi?)

În ajunul sărbătorilor de întâi mai, renunţând singuri la principiile Lagărelor speciale, recunoscând că este imposibil să-i ţii pe politici neamestecaţi şi lăsându-i sa se înţeleagă ei înşişi, stăpânii au adus şi au instalat, în filiala rebelă nr. 3, 650 de hoţi, o parte erau şi de drept comun (inclusiv mulţi minori). „Soseşte un contingent sănătoşi i-au prevenit ei pe Cincizeci şi Opţi cu o bucurie răutăcioasă. Acum n-o să mai sufle unul!” Iar hoţilor nou-sosiţi: „O să faceţi puţină ordine aici, la noi!”

Şi stăpânii ştiau bine de unde trebuiau hoţii să înceapă această ordine: să fure, să trăiască pe seama altora, şi astfel se instaura o dezbinare generală. Şi zâmbeau şefii prietenos, cum ştiu să zâmbească numai hoţilor, când aceştia, auzind că alături este un lagăr de femei, au şi început să se milogească în stilul lor degajat: „Arată-ne şi nouă muierile, şefuleţule!”

*Colonelul Cecev, de pildă, n-a rezistat la această bătaie de cap. După evenimentele din februarie care au avut loc în Kenghir, a plecat în concediu, apoi i se pierde urma, şi îi descoperim pensionar, cu pensie personală, la Karaganda. Nu ştim cât de repede a plecat din Oziorlag şeful lui. Colonelul Evstigneev. Conducător remarcabil… Tovarăş modest’, el a devenit adjunctul directorului Hidrocentralei de la Bratsk, (Evtuşenko [în poemul Hidrocentrala Bratsk, 1965] nu se referă deloc la trecutul lui.).: Dar ca să vezi cum este cursul greu de prevăzut al sentimentelor umane şi al mişcărilor sociale. Injectând în lagărul nr. 3 din Kenghir o doză de cal din această otravă cadaverică încercată, stăpânii n-au obţinut un lagăr cuminţit, ci revolta cea mai mare din toată istoria Arhipelagului GULAG!

*

Oricât de izolate, oricât de risipite, aparent, ar fi insuliţele Arhipelagului, prin închisorile de tranzit ele respiră acelaşi aer şi prin vinele lor curge aceeaşi vlagă. Astfel că măcelărirea turnătorilor, greva foamei, grevele de lucru, tulburările din Lagărele speciale nu au rămas necunoscute pentru hoţi. Şi, iată, se spune că prin anul 1954 în puşcăriile de tranzit s-a putut observa că hoţii au început să-i respecte pe ocnaşi.



Dacă-i aşa, ce ne-a împiedicat să obţinem „respectul” hoţilor mai înainte? Întreaga perioadă a anilor douăzeci, treizeci, patruzeci, noi, alde Mărar Pătrunjelovici şi Naiv Naivoviei, atât de preocupaţi de propria valoare universală şi de conţinutul traistei noastre de merinde, şi de bocancii sau de pantalonii noştri încă neconfiscaţi, am adoptat faţă de hoţi o atitudine de personaje umoristice: când aceştia îi jefuiau pe vecinii noştri, şi ei intelectuali de marcă universală, noi întorceam privirea ruşinaţi şi ne strângeam în colţişorul nostru; iar când aceşti suboameni începeau răfuiala cu noi, bineînţeles că nu aşteptam, la rândul nostru, ajutor de la vecini, dădeam îndatoritori acestor dihănii totul, numai să nu ne muşte de cap. Da, minţile noastre erau preocupate de alte lucruri, inimile noastre erau pregătite pentru altceva! Noi nu ue aşteptam şi la acest duşman josnic şi feroce. Pe noi ne frământau meandrele istoriei ruse, şi nu eram pregătiţi decât pentru o moarte publica, frumoasă, în faţa lumii întregi şi doar spre a salva întreaga omenire. Câud, de fapt, poate că pentru înţelepciunea noastră ar fi fost de ajuns cel mai simplu dintre toate lucrurile simple. Poate că de la primul pas în prima celulă din prima puşcărie de tranzit ar fi trebuit, toţi, câţi eram acolo, să fim pregătiţi să primim lovitura de cuţit între coaste şi să ne prăvălim în colţul umed, în mâzga din jurul hârdăului igienic, în încăierarea cu aceşti guzgano-oameni, cărora Albaştrii ne-au aruncat ca să ne ronţăie. Şi atunci poate ca am fi avut mult mai puţine pierderi şi ne-am fi ridicat mult mai devreme, mai sus, şi, de mână chiar cu aceşti hoţi, am fi prefăcut în ţăndări lagărele staliniste?! Într-adevăr, de ce ar fi trebuit, hoţii să ne respecte…!

De bună seamă, hoţii sosiţi în Kenghir auziseră multe şi se aşteptau să găsească la ocnaşi spirit combativ. Dar înainte ca ei să ia seama, să vadă cum stau lucrurile, şi înainte de a se linge cu stăpânii, la vătafi au venit nişte băieţi serioşi, cu umeri laţi, s-au aşezat să discute de-ale vieţii şi le-au spus aşa: „Noi suntem reprezentanţii. Aţi auzit ce tocătoare funcţionează în Lagărele speciale, dacă n-aţi auzit – vă povestim noi. Acum ne pricepem şi noi să facem cuţite, la fel de bune ca şi ale voastre. Voi sunteţi şase sute de oameni, noi două mii şase sute. Gândiţi-vă şi alegeţi. Dacă nu ne daţi pace – vă tăiem beregata.”

Da, acesta era un pas plin de înţelepciune şi trebuia făcut demult: să se întoarcă împotriva hoţilor şi bandiţilor cu toată fermitatea! Să vadă în ei pe principalii lor inamici!

Fireşte, Albaştrii doar atât aşteptau, să înceapă încăierarea. Dar hoţii au cumpănit şi au tras concluzia că nu merită să meargă – unu la patru -împotriva Cincizeci şi Opţilor, care prinseseră curaj. Protectorii sunt totuşi dincolo de zonă, şi la ce te poţi aştepta de la aceşti protectori? Oare i-au respectat hoţii vreodată? Iar alianţa pe care le-o propuneau băieţii părea o aventură veselă, nemaiîntâlnită, şi pare-se le deschidea şi calea, peste gard, în zona femeilor.

Şi au răspuns hoţii: „Nu, noi ne-am făcut mai deştepţi. Noi vom fi la un loc cu bărbaţii!”

Această conferinţă n-a fost înregistrată de istorie, şi numele participanţilor nu s-au păstrat în procesele-verbale. Păcat. Băieţii erau inteligenţi.


Yüklə 2,56 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   23   24   25   26   27   28   29   30   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin