Alexandr Soljenitin

O, de câte ori nu pomeneşti cu regret lagărul, unde nu erau nici un fel de alegeri!

Odată, Kok-Terekul a ales judecătorul popular, un kazah, bineînţeles – în unanimitate. Dar, peste câteva luni, împotriva acestui judecător s-a deschis o anchetă de urmărire penală de la raionul unde judecase înainte (şi unde fusese ales tot în unanimitate). S-a dovedit că şi la noi izbutise sa înhaţe destul de la mituitorii particulari. Şi, vai, a trebuit să fie suspendat, şi, în Kok-Terek, să fie organizate alte alegeri parţiale. Candidatul era din nou un Venetic, un kazah pe care uu-l cunoştea nimeni. Şi, într-o duminică, toţi s-au îmbrăcat în hainele de sărbătoare, au votat dis-de-dimineaţă în unanimitate, şi din nou pe stradă întâlneai aceleaşi feţe radioase care, fără pic de umor, se felicitau reciproc cu prilejul… Sărbătorii!

În lagărul de ocnaşi măcar râdeam deschis de tot acest circ, dar în exil nu se obişnuieşte să se facă schimb de impresii: aici oamenii trăiesc ca oamenii liberi, şi primul lucru preluat de la aceştia este şi cel mai rău: firea ascunsă, circumspecţia. M-z era unul dintre puţinii cu care discutam pe asemenea teme.

Fusese trimis aici din Djezkazgan, fără o copeică în buzunar, banii lui se rătăciseră undeva pe drum. Insă comenduirii puţin îi păsa de asta, l-a tăiat de la raţia închisorii şi l-a aruncat pe străzile Kok-Terekului: acum poţi să faci ce vrei – să furi, să mori… În zilele acelea i-am împrumutat zece ruble şi mi-a rămas recunoscător pentru totdeauna, multă vreme după aceea îmi tot spunea cum l-am ajutat. Una dintre trăsăturile lui caracteristice cele mai puternice era aceea că nu uita binele făcut. Dar nici răul. (Aşa n-a uitat răul lui Hudaev, acel băiat cecen, care fusese cât pe ce să cadă victimă vendetei. Totul se întoarce pe lumea asta, aşa-i viaţa lumii: după ce a scăpat de răzbunare, Hudaev, îutr-o zi, s-a răfuit crunt cu fiul lui M-z, fără să aibă dreptate.)

În situaţia lui de exilat şi fără să aibă o profesie, M-z nu-şi putea găsi în Kok-Terek un serviciu onorabil. Cel mai bun serviciu pe care l-a găsit a fost acela de laborant al şcolii, pe care îl preţuia foarte mult. Dar funcţia îi cerea să-i servească pe toţi, să nu fie obraznic cu nimeni, să nu se manifeste în iiici un fel. Şi nici nu se manifesta, sub aparenţa-i amabilitate era de nepătruns, şi nimeni nu ştia despre el nici măcar lucru cel mai simplu: de ce la aproape cincizeci de ani nu avea o profesie. Mă apropiasem într-un fel de el, nu ne certam, ne ajutam reciproc deseori, apoi ne mai lega şi identitatea reacţiilor şi expresiilor moştenite din lagăr. Şi după o tăinuire îndelungă, am aflat povestea ascunsă a vieţii lui exterioare şi interioare. Este instructivă.

Înainte de război a fost secretarul comitetului raional de partid din J, în timpul războiului a fost numit şeful cifrului diviziei, întotdeauna a fost un sus-pus, persoană importantă şi n-a cunoscut necazurile oamenilor de rând. În anul 1942, nu ştiu cum s-a întâmplat că din vina celor de la cifra un regiment din divizia lor ii-a primit la timp ordinul de retragere. Această greşeală trebuia îndreptată, dar s-a întâmplat că toţi subalternii lui M-z dispăruseră undeva, şi generalul l-a trimis pe M-z însuşi acolo, în linia întâi, unde cleştele începuse să se strângă în jurul regimentului: să le ordone retragerea, să se salveze! M-z a plecat călare, speriat de moarte, şi pe dram a nimerit într-un loc atât de primejdios, îucât a hotărât să nu meargă mai departe, şi nici nu ştia dacă va mai rămâne în viaţă. El s-a oprit conştient – a abandonat regimentul, a trădat regimentul, a descălecat, a îmbrăţişat un copac (ori s-a adăpostit de schije după el) şi… A făcut un jurăniânt lui lehova, dacă va rămâne în viaţă -va fi un credincios plin de râvnă, va respecta cu stricteţe legea sfântă. Şi s-a terminat cu bine: regimentul a pierit sau a fost luat în captivitate, iar M-z a supravieţuit, a primit zece ani de lagăr în virtutea lui 58, i-a executat şi iată-l Acum cu mine în Kok-Terek. Şi să-l fi văzut cât de neabătut îşi respecta jurământul! – În capul şi în pieptul lui nu mai rămăsese nimic din fostul membru de partid. Doar păcălindu-l, soţia îl făcea sa mănânce un fel de peşte fără solzi. Sâmbăta nu putea să nu vină la serviciu, dar se străduia să nu facă nimic. Acasă îndeplinea cu stricteţe toate ritualurile şi se ruga – lucru inevitabil pentru un sovietic – iii taină.

Bineînţeles, povestea asta n-a spus-o multora.

Mie nu mi se părea a fi prea simplă. Simplu aici nu era decât un singur lucru, cu care la noi nu obişnuiesc să fie de acord: că tulpina cea mai profundă a vieţii noastre o constituie conştiinţa religioasă, uu cea ideologică şi de partid.

Cum poţi să judeci? După toate legile penale, militare, după legile de onoare, după legile patriotismului şi comunismului, acest om merita moartea sau dispreţul, căci nenorocise un regiment întreg pentru a-şi salva pielea, fără să mai vorbim că în acel moment n-a avut destulă ură faţă de cel mai cumplit duşman al evreilor care a existat vreodată.

Însă după alte legi aflate undeva şi mai sus, M-z putea să exclame: dar oare toate războaiele voastre nu sunt declanşate din pricina debilităţii mintale a politicienilor superiori? Oare Hitler n-a intrat în Rusia din pricina debilităţii mintale – a lui, şi a lui Stalin, şi a lui Chamberlain^? Iar acum mă trimiteţi pe mine la moarte? Dar ce, voi m-aţi adus pe lume?

Se vor aduce obiecţii: el (dar şi toţi oamenii din acel regiment!) trebuia să declare asta încă de la comisariat, când i-au dat să îmbrace frumoasa uniformă, nu atunci când a luat copacul în braţe. Eu nu încerc să-l apăr din punct de vedere logic, logic ar fi trebuit să-l urăsc ori să-l dispreţuiesc, ori să-mi fie scârbă să-i strâng mâna.

Dar eu nu simţeam faţă de el nimic din toate acestea. Oare pentru că nu fusesem din regimentul acela şi nu am trăit clipele acelea? Ori fiindcă intuiesc că soarta acelui regiment trebuia să depindă de încă o sută de alte cauze? Ori pentru că nu l-am văzut pe M-z niciodată arogant, ci doar doborât, umilit? Ne strângeam mâna zilnic, cu putere, şi n-am simţit niciodată în asta ceva ruşinos.

Cât poate să se încovoaie un om într-o viaţă! Şi cât de nou poate să devină şi pentru sine şi pentru alţii. Şi într-unul dintre aceştia – cu totul diferiţi – suntem gata, fie că-i ordin, fie că o cere legea, fie din elan propriu ori din orbire, suntem deci gata şi bucuroşi să aruncăm cu pietre.

Dar dacă piatra îţi cade din mâna? Dacă tu însuţi te afli într-o mare belea şi îţi schimbi felul de a gândi, concepţia? În privinţa vinei, în privinţa vinovatului, în privinţa lui şi îu privinţa ta.

Pe parcursul acestei cărţi voluminoase, am găsit de multe ori motive de scuze. Şi mi se vor aduce obiecţii cu uimire şi indignare: oare nu există limită? Căci doar nu pot fi toţi iertaţi!

Dar eu nici nu vreau să fie iertaţi toţi. Doar cei căzuţi. Câtă vreme idolul stă acolo sus, la înălţimea funcţiei lui de conducător şi, încruntându-şi fruntea autoritar, nepăsător şi încântat de sine, ne schilodeşte vieţile – daţi-mi o piatră cât mai grea! Zece inşi să apucăm o bârnă şi să-l izbim cu ea!

Însă îndată ce a căzut, s-a prăbuşit, şi, loviiidu-se de pământ, pe chipul lui a trecut prima undă de conştiinţă. – Lăsaţi jos pietrele voastre! Va reveni singur în sânul umanităţii. Lăsaţi-l să străbată acest dram divin.

* în comparaţie cu exilurile descrise mai sus, exilul nostru din Kok-Terek, ca de altfel tot exilul din sudul Kazahstanului şi din Kirghizia, trebuie recunoscut ca privilegiat. Exilaţii erau instalaţi aici în aşezări populate, adică unde există apă şi nu pe terenul cel mai neroditor (în Valea Ciu, în raionul Kurdai – chiar extrem de roditor). Foarte mulţi nimereau la oraş (Djambul, Cimkent, Talass, chiar şi în Alma-Ata şi Frunze2), şi faptul că erau lipsiţi de drepturi nu-i deosebea prea tare de orăşenii care aveau toate drepturile, în acele oraşe alimentele erau ieftine, şi se găsea uşor de lucra, mai ales în aşezările industriale, ţinând seama de indiferenţa populaţiei localnice faţă de industrie, faţă de meserii şi profesiunile intelectuale. Dar şi cei ce nimereau în localităţi săteşti, nu toţi erau trimişi în colhozuri şi în condiţii atât de dure. În Kok-Terekul nostru erau patru mii de oameni, majoritatea exilaţi, dar în colhoz intrau doar cartierele kazahilor. Toţi ceilalţi fie că izbutiseră să se aranjeze pe lângă MTS, fie să-şi găsească un serviciu pe undeva, pentru o leafă de nimic, dar de fapt ei trăiau din ce scoteau de pe cei douăzeci şi cinci de ari de grădină, din ce le dădea vaca, porcii, oile. Este semnificativ faptul că un grup de ucraineni din teritoriile de vest, care trăiau aici (exilaţi administrativi după cinci ani de lagăr) şi care lucrau din greu la construirea caselor din chirpici pentru întreprinderea locală de construcţii, găsea că viaţa lor pe pământul acesta argilos, care arde dacă nu e udat suficient, dar care nu este colectivizat, este mult mai liberă decât viaţa în colhozurile din iubita şi înfloritoarea Ucraina, încât, când li s-a împlinit sorocul şi le-a venit eliberarea, toţi au rămas aici pentru totdeauna.

În Kok-Terek până şi secţia operativă era leneşă, caz particular şi salutar al lenei naţionale a kazahilor. Printre noi erau şi turnători, dar nu-i simţeam şi nu sufeream din cauza lor.

Însă motivul principal al inactivităţii lor şi al regimului îmblânzit era ofensiva epocii lui Hruşciov. Ca nişte unde şi adieri slăbite de prea desele transmisii ajungea totuşi şi până la noi.

La început într-o formă amăgitoare: „amnistia Voroşilov” (aşa au numit-o în Arhipelag, deşi a fost decretată de cei Şapte Boieri). Batjocura lui Stalin de 7 iulie 19453 asupra politicilor a fost o lecţie precară, uitată. Ca şi în lagăre, şi în exil circulau permanent în şoaptă zvonuri privmd amnistia. Este uimitoare această capacitate de încredere obtuză! N. N. Grekova, de pildă, după cincisprezece’ani de suferinţe, recidivistă, pe peretele de chirpici al căsuţei ei ţinea portretul lui Voroşilov cel cu ochii limpezi şi credea că de la el va veni minunea. Ce să zic, minunea a venit! Şi tocmai sub semnătura lui Voroşilov, guvernul şi-a bătut joc de noi încă o dată la 27 martie 1953.

De fapt, din exterior nu era posibilă nici o justificare raţională – de ce tocmai în martie 1953, într-o ţară zguduită de durere, cârmuitorii zguduiţi de durere trebuiau să-i pună în libertate pe criminali? Poate numai pentru că se pătrunseseră de sentimentul caracterului trecător al existenţei? După ce l-au înmormântat pe Stalin, au adoptat această măsură ca să-şi creeze popularitate, şi au justificat-o oficial: „În legătură cu eradicarea criminalităţii în ţara noastră” (cine, atunci, se mai afla la închisoare? Atunci nu mai aveau pe cine să elibereze!). Însă, cum priveau prin aceiaşi ochelari de cal ai lui Stalin şi gândeau servil în aceeaşi direcţie, amnistia a fost dată pentru drojdia societăţii şi pentru bandiţi, iar pentru Cincizeci şi Opţi – doar „celor până la cinci ani inclusiv”. Cineva din afară, judecind după moravurile unui stat onorabil, putea să creadă că „până la cinci ani” înseamnă trei sferturi de politici care vor merge acasă. În realitate, doar l-2% dintre ai noştri dacă aveau această condamnare de copii. (În schimb au eliberat hoţii, care s-au năpustit ca lăcustele asupra localnicilor, şi doar târziu şi cu mari eforturi miliţia i-a ştraus dinjiou pe bandiţii amnistiaţi şi i-a băgat în acelaşi ţarc.) în exilul nostru, amnistia a avut consecinţe interesante. Tocmai aici se aflau de mult cei care izbutiseră să-şi efectueze cei cinci ani – condamnare de copil, dar nu fuseseră lăsaţi să plece acasă, ci trimişi fără judecată în exil. În Kok-Terek se aflau astfel de băbuţe şi moşnegi singuri din Ucraina, din ţinutul Novgorodului – oamenii cei mai paşnici şi mai nenorociţi. După amnistie, tare s-au mai înviorat, aşteptau să fie trimişi acasă. Dar peste vreo două luni s-a primit obişnuita explicaţie dură: deoarece exilul (suplimentar şi fără judecată) nu le-a fost dat pe cinci ani, ci pe viaţă, pentru totdeauna, condamnarea de cinci ani dată de tribunal şi care a atras acest exil nu poate fi luată în consideraţie şi ei nu intră sub incidenţa amnistiei… Tonia Kazaciuk, care era absolut liberă, a venit din Ucraina la soţul exilat, şi aici, pentru uniformitate, a fost înregistrată ca exilată-colonistă. După amnistie, ea a alergat la comenduire, dar i-au explicat raţional: dumneata n-ai avut cinci ani, precum soţul, dumneata ai un termen nedefinit, nu intri sub incidenţa amnistiei.

Dracon, Solon şi lustinian ar fi dat faliment cu legiuirile lor…!

Astfel, nimeni n-a primit nimic de la amnistie. Dar pe măsură ce treceau lunile, mai ales după căderea lui Beria, pe neobservate, fără publicitate, se furişau în ţara exilului nişte despovărări, nişte înlesniri adevărate. Şi le-au dat drumul acasă celor cu cinci ani. Şi au început să-i lase pe copiii exilaţi să dea examene de admitere la institutele din apropiere. La serviciu au încetat sa te mai arate cu degetul: „Tu eşti exilat!” Totul devenise mai blând. Exilaţii începuseră să avanseze în funcţii.

La comenduire, la unele birouri nu mai şedea nimeni. „Dar şeful de aici unde este?” „Nu mai lucrează la noi.” Se rărise, se redusese zdravăn personalul. Modul de adresare se îmblânzise. Sfânta viză încetase să mai fie tot atât de sfântă. „Cine n-a venit până la prânz – nu-i nimic, data viitoare!” Când unei naţiuni, când alteia li se înapoiau nişte drepturi. Deplasarea prin raion devenise liberă, mai liberă şi călătoria în altă regiune. Deveniseră tot mai dese zvonurile: „Ne dau drumul acasă, acasă!” Şi, într-adevăr, iată, i-au eliberat pe Turkmeni (exil pentru prizonierat în timpul războiului). Iată – şi pe kurzi. Au început să se vândă casele, preţul lor scădea vertiginos.

Au eliberat şi câţiva bătrâni, exilaţi administrativi: undeva, acolo, la Moscova, cineva a făcut demersuri pentru ei şi – poftim – au fost reabilitaţi. Emoţia îi copleşea pe exilaţi, îi tulbura nespus: poate vom pleca şi noi? Poate şi noi…?

Era ridicol. Ca şi cum acest regim este în stare să devină mai bun. Lagărul m-a învăţat să mă îndoiesc, să nu cred! Dar eu nici nu aveam nevoie să cred: acolo, în marea metropolă, nu aveam nici rude, nici prieteni. Aici, în exil, eram aproape fericit. Pur şi simplu, mi se părea că niciodată n-am trăit atât de bine.

Este adevărat că în primul an de exil mă sufoca o boală necruţătoare, parcă era aliata temnicerilor. Şi un an întreg, în Kok-Terek, nimeni nici măcar n-a putut să determine ce fel de boală era. Abia ţinându-mă pe picioare, mergeam la şcoală, dormeam prost şi mâncam puţin. Tot ceea ce compusesem în lagăr şi înregistrasem în memorie, precum şi lucrurile noi, din exil, a trebuit să le aştern repede pe hârtie şi să le îngrop în pământ. (Noaptea aceea dinaintea plecării la Taşkent, ultima noapte din anul 1953, o ţin minte bine: credeam că viaţa mea şi literatura mea au luat sfârşit. Era cam prea devreme.) însă boala a dat înapoi. Şi au început cei doi ani ai într-adevăr Frumosului Exil, care era chinuitor şi întunecat doar de sacrificiul că nu îndrăzneam să mă însor: nu găsisem femeia căreia să-i pot încredinţa singurătatea mea, scrierile mele, ascunzătorile mele. Dar în aceste zile, trăiam într-o stare de continuă beatitudine şi voioşie, fără să observ câtuşi de puţin lipsa mea de libertate. La şcoală aveam câte ore doream, în ambele schimburi, şi lecţiile mă făceau fericit, niciuna nu mă obosea, nu era anosta. Şi în fiecare zi îmi mai rămânea câte un ceas pentru scris, şi ceasul acesta nu avea nevoie de nici o pregătire sufletească: de-abia mă aşezam – şi rândurile ţâşneau de sub peniţă. Iar duminica, când nu ne scoteau la sfecla colhozului, scriam toată/iuă -duminci întregi! Acolo am început şi un roman ^ (care peste zece ani va fi confiscat) şi mai aveam pentru multă vreme de scris. Oricum, nu mă vor tipări decât după moarte.

Am început să am bani şi mi-am cumpărat o căsuţă de chirpici, mi-am comandat o masă de scris, dar de dormit – dormeam tot pe cele două lăzi de burlac. Mi-am mai cumpărat şi un aparat de radio cu unde scurte, seara trăgeam perdelele la ferestre, îmi lipeam urechea de mătasea difuzorului şi prin cascadele bruiajului prindeam informaţiile dorite, dar interzise nouă, şi ceea ce nu desluşeam, reconstituiam prin deducţii logice.

Zeci de ani am fost chinuiţi de minciuni, ne era dor de fiecare fărâmiţă de adevăr, chiar dacă era rapt în bucăţele! Altfel nu merita să-ţi pierzi vremea cu treaba asta: pe noi, cei crescuţi de Arhipelag, Occidentul infantil nu ne mai putea îmbogăţi nici cu înţelepciune, nici cu dârzenie.

Căsuţa mea se afla chiar la marginea de răsărit a aşezării. Dincolo de portiţă se afla arâkul, şi stepa, şi, în fiecare dimineaţă, răsăritul. Doar un pic să fi adiat vânticelul din stepă, şi plămânii nu ţi se mai saturau resprrâud. În amurg şi noaptea, fie că era lună sau întuneric beznă, mă plimbam îu lung şi În lat şi respiram ca un smintit. Mai aproape de o sută de metri nu se afla nici o locuinţă pe lâugă mine, nici la stânga, nici la dreapta, nici în spate.

Mă împăcasem pe deplin cu gândul că voi trăi aici, mă rog, chiar dacă nu „pentru totdeauna”, în orice caz vreo douăzeci de ani (nu credeam că eliberarea generală va veni mai devreme, şi am greşit doar cu puţin). Parcă nici n-aş fi vrut să merg undeva anume (deşi inima îmi încremenea înaintea hărţii Rusiei Centrale). Lumea întreagă o receptam ca şi când nu se află în exterior şi nu mă ademenea, o simţeam ca trăită toată înlăuntrul meu şi nu-mi mai rămânea decât s-o descriu.

Eram pliu pâuă sus.

Kutuzov5, prietenul lui Radişcev, îi scria acestuia în surghiun: „îmi pare râu, prietene, să ţi-o spun, dar… Situaţia ta îşi are avantajele ei. Separat de ceilalţi oameni, despărţit cu gândul de toate obiectele care ne orbesc, ai posibilitatea să călătoreşti foarte bine în… Tine însuţi; poţi să te priveşti cu sânge rece, şi, prin urmare, vei judeca cu mai puţină părtinire lucrurile pe care înainte le priveai prin vălul ambiţiei şi al deşertăciunilor lumeşti. Poate că multe îţi vor apărea într-o cu totul altă lumină”.

Întocmai. Şi fiindcă preţuiam acest punct de vedere purificat, preţuiam pe deplin conştient exilul meu.

Iar el se mişca, devenea din ce în ce mai agitat. Comenduirea devenise pur şi simplu blândă şi se mai redusese. Pentru evadare se prevedeau doar cinci ani, dar nici aceia nu se mai dădeau. Una, două, trei naţiuni au încetat să se mai prezinte la viză, apoi au primit dreptul să plece, înfrigurarea bucuriei şi speranţei tulbura liniştea exilului nostru.

Brusc, a căzut absolut ca din cer încă o amnistie, „amnistia lui Adenauer”, din septembrie 1955. Înainte de asta, Adenauer a venit la Moscova şi a obţinut de la Hruşciov eliberarea tuturor germanilor. Nikita a ordonat să fie eliberaţi, dar autorităţile şi-au dat numaidecât seama că ar fi absurd să dea drumul nemţilor, iar pe acoliţii lor ruşi să-i ţină cu condamnări de douăzeci de ani. Dar întrucât toţi nu erau decât poliţai, starosti, vlasovişti, n-au vrut să facă prea multă vâlvă în jurai acestei amnistii. Era de fapt în spiritul legii generale a informaţiilor noastre: despre nimicuri să batem toba, despre lucruri importante – cât mai încet cu putinţă. Şi iată – cea mai mare amnistie dintre toate amnistiile politice de după Octombrie a fost dăruită fără prilejul vreunei zile mari, fără nici o sărbătoare, la 9 septembrie, şi anunţată numai în ziarul „Izvestia”, şi încă pe una dintre paginile interioare, ştirea nefiind însoţită de nici un comentariu, de nici un articol.

Cum să nu te cuprindă emoţiile? Am citit: f n legătură cu amnistia persoanelor care au colaborat cu germanii. Cum aşa, dar eu? Înseamnă că pe mine nu mă priveşte, căci eu n-am servit decât în Armata Roşie, şi atât! Să vă ia dracu, voi fi mai liniştit. Prietenul meu L. Z. Kopelev îmi scria din Moscova: făcând caz de această amnistie, a obţinut de la miliţia din Moscova o viză de flotant. Dar foarte repede l-au convocat: „De ce umblaţi cu şoalda? Dumneavoastră n-aţi colaborat cu nemţii, nu-i aşa?” „Nu.” „Care va să zică, aţi făcut serviciul în Armata Roşie?” „Da.” „în douăzeci şi patru de ore să nu mai fie nici urmă de dumneavoastră în Moscova!” El a rămas, bineînţeles, şi:

„Vai, mi-e groază după zece seara, de câte ori sună cineva la uşă – cred că au venit după mine!”

Şi eu m-am bucurat: ce bine o duc eu! Mi-am ascuns manuscrisele (în fiecare seară le ascundeam) – şi pot să dorm ca un îngeraş.

Din depărtarea pustiului meu curat îmi închipuiam capitala clocotitoare şi vanitoasă, şi nimic nu mă atrăgea acolo.

Prietenii din Moscova insistau: „Ce, ai de gând să rămâi acolo?… Cere să ţi se revizuiască dosarul! Acum se revizuiesc!”

De ce?… Aici puteam să privesc câte un ceas întreg cum furnicile, după ce au sfredelit o găurică în temelia de chirpici a casei mele, singure – fără brigadieri, fără supraveghetori şi şefi de lagăre, în şiruri lungi, îşi cară poverile: pleavă de grâu pentru iarnă. Pe neaşteptate, într-o zi, nu mai apar, deşi în faţa casei este plin de pleavă. Asta înseamnă că ele au ghicit cu mult înainte, ele ştiu că astăzi o să plouă, deşi cerul vesel, însorit, nu dă nici un semn. Iar după ploaie, când norii sunt încă negri şi groşi, ele au ieşit şi lucrează: ştiu sigur că nu va mai ploua Aici, în liniştea exilului meu, îmi apărea atât de indiscutabil făgaşul adevărat al vieţii lui Puşkin: fericirea dinţii – exilul din sud, cea de a doua, superioară – exilul de la Mihailovskoe. Aici ar fi trebuit să trăiască, să trăiască la nesfârşit şi sa nu dorească să mai plece altundeva. Ce fatalitate îl atrăgea la Petersburg? Ce fatalitate l-a împins să se însoare…?

Însă îi este greu inimii omului să rămână pe calea raţiunii, îi este greu unei aşchii să nu plutească pe firul apei.

A început congresul al XX-lea. Despre cuvântarea lui Hruşciov n-am ştiut nimic multă vreme (când au început s-o citească la Kok-Terek, au făcut-o în secret de exilaţi, noi am aflat de la BBC). Dar mi-au fost de ajuns cuvintele lui Mikoian citite pur şi simplu într-un ziar: „Acesta este primul congres leninist” de nu ştiu câţi ani. Am înţeles că vrăjmaşul meu Stalin a căzut, iar eu, care va să zică, mă ridic.

Şi am scris cererea de revizuire.

Apoi, în primăvară, au început să ridice exilul pentru întregul efectiv al Cincizeci şi Opţilor.

Şi, slab, mi-am părăsit exilul cel transparent Şi am pornit în lumea cea tulbure.

Ce simte un fost zek traversând Volga de la răsărit spre apus, şi apoi o zi întreagă în trenul bubuitor prin crâhgurile ruseşti – nu intră în acest capitol.

În vară, la Moscova, am sunat la procuratură să aflu ce se întâmplă cu cererea mea. M-au rugat să revin, şi vocea binevoitoare, simpluţă a unui anchetator m-a invitat să trec pe la Lubianka să stăm de vorbă. În celebrul birou de eliberare a permiselor din străduţa Kuzneţki Most mi s-a spus să aştept. Fireşte, bănuiam că ochii cuiva mă urmăresc, îmi studiază faţa, şi, încordat în lăuntrul meu, am arborat în exterior o expresie blajină şi obosită, şi, chipurile, mă uitam la un copil care se juca destul de anost în mijocul sălii de aşteptare. Chiar aşa şi era: noul meu anchetator era în civil şi mă urmărea!

După ce s-a convins îndeajuns că nu sunt un duşman înverşunat, s-a apropiat şi cu multă amabilitate m-a condus la Marea Lubianka. Încă de pe drum s-a arătat foarte mâhuit de cum mi-au schilodit viaţa (cine?), m-au lipsit de soţie, de posibilitatea de a avea copii. Dar coridoarele înăbuşitor-electrizate ale Lubiankăi erau aceleaşi pe care m-au condus pe mine tuns zero, flămând şi nedormit, fără nasturi, cu mâinile la spate. „Da ce noroc aţi avut să nimeriţi tocmai la fiara asta de Ezepov! Îmi aduc aminte de el, acum a fost retrogradat” (Probabil stă în odaia vecină şi vorbeşte la fel despre noul meu anchetator.)* „Eu am lucrat la SMERŞ, la contrainformaţiile marinei, la noi nu erau oameni ca ăsta!” (De la voi a ieşit Riumin. La voi a fost Levşin, Libin.) Eu însă îl aprob, clătinând blajin din cap: da, da, fireşte! Este în stare chiar să şi râdă la glumele mele din anul 1944 despre Stalin: „Aţi observat foarte exact!” Pentru el totul este clar, el aprobă totul, iată doar un lucru care îl nelinişteşte: în „rezoluţia nr. L” dumneavoastră scrieţi „Realizarea tuturor acestor sarcini nu este posibilă fără o organizaţie”. Cum adică: voiaţi să creaţi o organizaţie?