Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,56 Mb.
səhifə44/60
tarix06.01.2019
ölçüsü2,56 Mb.
#90642
1   ...   40   41   42   43   44   45   46   47   ...   60

Prosperă ambii martori mincinoşi care l-au băgat pe Ciulpeniov în groapa din Mongolia^: Lozovski şi Serioghin. Împreună cu un camarad de arme comun, Ciulpeniov s-a dus la biroul lui Serioghin de la serviciile comunale ale Mossovet-ului. „Faceţi cunoştinţă. Un camarad de la Halhiu-Gol, nu-ţi aminteşti?” „Nu, nu-mi amintesc.” „Dar numele de Ciulpeniov îţi spune ceva?” „Nu, nimic, războiul ne-a împrăştiat în toate părţile.” „Dar soarta lui o cunoşti, ştii ce i s-a întâmplat?” „Habar n-am.” „Ah, ce ticălos, ce canalie eşti!”.’.-

Singurul lucru pe care i-l poţi spune. La comitetul raional de partid, unde Serioghin era în evidenţă: „Nu se poate! Lucrează atât de conştiincios”.

Lucrează conştiincios…!: ;.’:.’, HV Totul şi toţi sunt la locul lor. A tunat, a fulgerat, dar furtuna a trecut fără să lase măcar câţiva stropi de ploaie.

Nimic nu s-a clintit din loc, şi I. A. Kreinovici, cunoscător al limbilor Nordului*, a revenit în acelaşi institut, şi în acelaşi sector, laolaltă cu cei care l-au denunţat, care îl urăsc, cu cei alături de care se dezbracă la garderobă şi stă la şedinţe.

Este la fel ca şi cum victimele Auschwitz-ului ar deschide în asociaţie cu foştii şefi ai lagărului o firmă de galanterie.

Există obergruppen-tamători şi în lumea literară. Câte suflete n-a nenorocit I. Elsberg15? Lesiucevski16? Toată lumea îi cunoaşte şi nimeni nu îndrăzneşte să-i atingă. Au încercat să-i dea afară din Uniunea Scriitorilor -degeaba! Nici măcar din serviciu. Nici, bineînţeles, din partid.

Când a fost redactat codul nostru (1926), s-a considerat că delictul prin calomnie este de cinci ori mai uşor şi scuzabil decât crima făptuită prin cuţit (Nici nu se putea presupune că sub dictatura proletariatului cineva se va folosi de acest procedeu burghez – calomnia.) Conform articolului 95, orice denunţ şi orice mărturii false cu bună ştiinţă, asociate cu: a. Învinuirea de crimă gravă; b. Motive interesate; e. Confecţionare de probe artificiale pentru acuzare – se pedepsesc cu privare de libertate pâuă la… Doi ani. Ba chiar şi până la şase luni.

Acest articol a fost redactat fie de nişte idioţi notorii, fie de nişte clarvăzători.

Eu cred că de clarvăzători.

Şi de atunci la fiecare amnistie (cea a lui Stalin din 1945, cea a lui „Voroşilov” din 1953), nu uitau să fie introdus acest articolaş, se îngrijeau de activul lor.

Să nu uităm prescripţia. Dacă ai fost victima unei acuzaţii false (şi cădeai sub incidenţa articolului 58), nu există prescripţie. Dar dacă tu ai adus o acuzaţie falsă, aici, da, prescripţia există, noi te protejăm.

Cazul familiei Annei Cebotar-Tkaci a fost măsluit pe de-a-ntregul din mărturii false, în 1944, ea, tatăl ei şi doi fraţi au fost arestaţi chipurile pentru motive politice şi, chipurile, pentru asasinarea norei şi, respectiv, cumnatei. Toţi cei trei bărbaţi au fost omorâţi în bătăi în puşcărie (u-au recunoscut), Auna a făcut zece ani. Iar cumnata – s-a dovedit că era întreagă şi nevătămată! Şi încă zece ani Anna a cerut zadarnic reabilitarea! Chiar, şi în 1964, procuratura i-a răspuns: „Aţi fost condamnată corect şi nu există temeiuri pentru revizuire”. Când totuşi au reabilitat-o, neobosita Skripnikova a scris pentru Anna o plângere: să fie judecaţi martorii mincinoşi. Procurorul G. Terehov i-a răspuns: imposibil, cazul a fost prescris…

În deceniul al treilea, au scormonit, i-au descoperit, i-au târât la judecată şi i-au împuşcat pe nişte mujici inculţi, care cu patruzeci de ani mai înainte executaseră nişte membri ai organizaţiei Narodnaia volia condamnaţi de

*Despre el s-a spus foarte just: dacă odinioară membrii mişcării Narodnaia volta deveneau lingvişti celebri datorită faptului că erau trimişi în exil, Kreinovici s-a menţinut astfel în ciuda lagărului stalinist: chiar şi pe Kolâma el a încercai să se ocupe de studiul limbii iukaghirilor.

Justiţia ţaristă. Dar acei mujici nu erau de-ai lor. Pe când denunţătorii – tmp din trupul lor.

Aceasta era libertatea spre care au fost sloboziţi foştii zeki. Există oare în istorie vreun exemplu, unde atâta nelegiuire, cunoscută de toată lumea, să nu fie judecată şi pedepsită?; Şi la ce ne putem aştepta? Ce mai poate creşte din această duhoare?

Admirabilă justificare a intenţiei mişeleşti a Arhipelagului!

Sfârşitul Părţii a Şasea Partea a ŞAPTEA STALIN nu MAI ESTE Şi nu s-au pocăit de uciderile lor…

Apocalipsa, 9,21

Capitolul 1

Cum să priveşti astăzi peste umăr FIREŞTE, noi nu ne pierduserăm speranţa că se va povesti despre noi: căci mai devreme ori mai târziu se va spune întregul adevăr despre tot ce s-a întâmplat în istorie. Dar părea că acest lucru nu se va întâmpla prea curâud, ci după moartea celor mai mulţi dintre noi. Şi în cu totul alte condiţii. Eu însumi mă consideram cronicarul Arhipelagului şi scriam, scriam fără preget, dar tot nu speram prea mult să văd cele scrise apărute în timpul vieţii.

Cursul istoriei ne uimeşte întotdeauna, chiar şi pe cei mai clarvăzători, cu surprizele sale. Nu puteam să prevedem cum se va petrece: că fără nici o cauză determinantă vizibilă totul tresaltă şi începe să se umeacă din loc, şi puţin, şi pentru foarte puţină vreme, abisurile vieţii par că se întredeschid şi două-trei păsări purtătoare de adevăr vor izbuti să zboare înainte ca din nou şi pentru mult timp totul să se închidă cum a fost.

Câţi dintre predecesorii mei nu au izbutit să ajungă să termine de scris, să ascundă şi să păstreze, să se târască, să se caţăre până la capăt! Mie mi-a fost hărăzită această fericire: în deschizătura dintre cele două canaturi de fier, înainte ca ele să se închidă, să se trântească din nou – să strecor primul pumn de adevăr.

Şi precum materia cuprinsă de antimaterie – el a explodat numaidecât!

El a explodat şi a atras după sine explozia scrisorilor oamenilor: asta însă era de aşteptat Dar şi o explozie de articole în ziare – printre scrâşnete de dinţi, ură şi neplăcere – o explozie de laude oficiale, de ţi se făcea greaţă.

Când foşti zeki au aflat din sunetele de trâmbiţă ale tuturor ziarelor că a apărat nu ştiu ce roman despre lagăre şi gazetăraşii o laudă pe întrecute, au hotărât în unanimitate: „Din nou minciuni! Au pus la cale să umple lumea cu minciuni şi despre lagăre”. Că ziarele noastre cu exagerările lor obişnuite sunt în stare să se repeadă pe neaşteptate să laude adevărul – nimeni nu şi-ar fi imaginat aşa ceva! Unii nici nu voiau să pună mâna pe romanul meu.

Când însă au început să citească, a erupt parcă un vaiet general, complet, un vaiet de bucurie – un vaiet de durere. Şi au început să curgă scrisorile.

Păstrez aceste scrisori. Compatrioţii noştri au rareori ocazia să se pronunţe în legătură cu problemele sociale, iar foştii zeki – cu atât mai puţin. Cât de mult au fost dezamăgiţi, cât de mult au fost înşelaţi, şi deodată au crezut că totuşi începe era adevărului, că acum se poate să vorbeşti şi să scrii cu tot curajul!

Şi s-au înşelat, bineînţeles, ca întotdeauna…

„Adevărul a triumfat, dar târziu!” scriau ei.

Ba chiar prea târziu, pentru că nu a triumfat câtuşi de puţin…’. – ’-l – ’

Au fost şi dintre cei lucizi, care nu şi-au semnat scrisorile („ţin la sănătatea mea pentru zilele care mi-au mai rămas”), sau, numaidecât, în toiul campaniei de preamărire, întrebau: „Sunt uimit, cum de te-a lăsat Volkovoi1 să tipăreşti acest roman? Răspunde-mi, sunt neliniştit, nu eşti cumva la BUR…?” sau „Cum se face că nu v-au băgat încă la zdup, pe tine şi pe Tvardovski?”

Uite aşa, li s-a înţepenit capcana, n-a funcţionat. Şi ce trebuiau să facă alde Volkovoi? Să ia creionul şi hârtia şi să scrie şi ei! Sau măcar dezminţiri la ziare. Căci printre ei, se pare, sunt şi foarte buni ştiutori de carte.

Din acest cel de al doilea val de scrisori aflăm şi cum îi cheamă, şi cum îşi spun ei înşişi. Noi tot căutam un cuvânt: stăpâni ai lagărului, supraveghetori ai lagărului, dar nu – practicieni, uite-aşa! Ce cuvâut de aur! „Cekişti” nu e potrivit, nu e exact, poftim, atunci lucrători practicieni, ei au ales.

Iată ce scriu aceştia: ’ ’!

„Ivan Denisovici este un lingău.”/

— V. V. Oleinik, Aktiubinsk) „Pentru Şuhov nu simţi nici compasiune, nici respect.” ^

(I. Matveeva, Moscova) „Şuhov a fost condamnat pe drept… Şi ce să facă aceşti ze-ka ze-ka în libertate?” ’ ’ ’. ’ (V. I. Siliu, Sverdlovsk) „Aceşti degeneraţi cu suflet mişel au fost judecaţi cu prea multă blândeţe. De indivizii dubioşi din timpul Războiului de apărare a patriei nu-mi pare rău.” ’r ’ ’ (E. A. Ignatovici, or. Kimovsk)

Şuhov este „un şacal notoriu, abil şi necruţător. Un egoist sadea, care nu trăieşte decât pentru burtă.”

(V. D. Uspenski, Moscova*) „în loc să ne prezinte cum au pierit cei mai devotaţi oameni în anul 1937, autorul a ales anul 1941, când în lagăre ajungeau mai ales hoţii şi laşii*, în 1937 nu existau Şuhovi*, oamenii mergeau la moarte gravi şi tăcuţi, gândindu-se cui serveşte asta?” *

(P. A. Pankov, Kramatorsk)

Despre rânduielile vieţii din lagăr:. „ De ce să dai mâncare multă celui care nu munceşte? Forţele lui rămâii nefolosite… Lumea criminală este tratată încă prea blând”

(S. I. Go loviţi, Akmolinsk) „în privinţa raţiilor de hrană nu trebuie să uităm că ei nu sunt la casa de odihnă. Trebuie să-şi ispăşească vina numai prin muncă cinstită. Acest roman este o jignire pentru soldaţii, sergenţii şi ofiţerii MVD. Poporal este făuritorul istoriei, dar cum este prezentat acest popor?… Numai” proşti „,” tâmpiţi „şi” nerozi „.”

(plutonier Bazuuov, Oimiakon, 55 ani, îmbătrâuit în serviciul lagărelor) „În lagăre sunt mai puţine abuzuri decât în oricare alte dintre instituţiile sovietice (!). Susţin că în prezent, în lagăre, regimul este mai sever. Garda nu avea habar cine şi pentru ce stă în lagăr*.”

(V. Karahanov, regiunea Moscova) „Şi noi, executanţii, suntem tot oameni, şi noi săvârşeam acte de eroism: nu trăgeam întotdeauna în cei care cădeau şi, astfel, ne riscam serviciul.”

(Grig. Trofimovici Jelezniak) „Toată ziua în roman este plină de comportarea negativă a deţinuţilor fără să se arate rolul administraţiei… Dar detenţia deţinuţilor în lagăr nu este rezultatul perioadei cultului personalităţii, ci reprezintă executarea condamnării.”

(A. I. Grigoriev) „Soljeniţân prezintă activitatea lagărului ca şi când acolo n-ar fi existat o conducere de partid. Dar se ştie că şi înainte, ca şi acum, au existat organizaţii de partid care dirijau întreaga activitate după conştiinţa lor.” [Practicienii] „nu făceau decât să execute ceea ce le cereau regulamentele, instrucţiunile, ordinele. Personalul care lucra atunci, lucrează şi astăzi, poate a mai crescut cu zece la sută, şi pentru activitatea ireproşabilă au fost stimulaţi de multe ori şi sunt apreciaţi de conducere.” „Toţi lucrătorii MVD clocotesc de indignare. Eşti pur şi simplu uimit cât venin conţine această operă. El întărită special poporul împotriva MVD-ului! Dar de ce Organele noastre îngăduie ca lucrătorii MVD să fie batjocoriţi? Asta nu-i cinstit!”

(Anna Filippovna Zaharova, reg. Irkutsk, în MVD din 1950, în partid din 1956)

Prin caracterul cârcotaş: pe urmă a fost trimis în Djezkazgan şi acolo, împreună cu Kuzneţov, a fost în fruntea revoltei.”

Ascultaţi, ascultaţi! Asta nu-i cinstit! Un strigăt din tot sufletul! Patruzeci şi cinci de ani i-au chinuit pe băştinaşi, iar asta a fost cinstit. Şi pentru că romanul a fost tipărit – asta nu-i cinstit!

„O asemenea porcărie nu mi-a mai fost dat să înghit… Şi asta nu-i doar părerea mea, suntem mulţi, numele nostru este Legiune.” *

Pe scurt: „Romanul lui Soljeniţân trebuie scos neîntârziat din toate bibliotecile şi sălile de lectură.”

(A. Kuzmin, Oriol) încet-încet – aşa s-a şi făcut*.

„Cartea asta nu trebuia tipărită, ci predată ca material pentru organele KGB.”

(Un anonim*, contemporan cu Octombrie)

Aproape chiar aşa s-a întâmplat, contemporanul a ghicit. Şi încă un Anonim, acesta poet: M-auzi tu, Rusie, Pe cugetul nostru O pată nu găseşti!

Din nou acest „incognito blestemat” 2! Era bine să fi aflat: a împuşcat cu mâna lui sau doar a trimis la moarte, sau nu-i decât un ortodox obişnuit, şi, poftim, ca să vezi – un anonim! Un anonim imaculat…

Şi, în sfârşit, un amplu considerent filosofic: „Istoria nu are niciodată nevoie de trecut (?) şi cu atât mai mult nu are nevoie de el istoria culturii socialiste.”

(A. Kuzmin)

Istoria nu are nevoie de trecut! Lată ce au ajuns să spună Binegânditorii! Dar de ce are nevoie? Poate de viitor, nu-i aşa?… Şi aceşti oameni scriu istoria.

*Iar definitiv – prin ordinul secret al Direcţiei Generale pentru păstrarea secretelor de stat în presă. Din 14 februarie 1974: să fie scoase şi distruse O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, Gospodăria Matrionei şi alte povestiri publicate (semnat Roinanov).

Şi ce poţi să le obiectezi tuturor, ce poţi să opui ignoranţei lor compacte? Cum ai putea să le explici acum?

Căci adevărul este întotdeauna mai sfios, el tace în faţa presiunii insolente a minciunii.

J. Absenţa îndelungată a unui schimb de informaţii liber în interiorul ţării creează prăpastia neînţelegerii între grupuri întregi ale populaţiei, între milioane – şi milioane.

Pur şi simplu, încetăm să mai fim un popor unitar, fiindcă vorbim într-adevăr limbi diferite.

*

Şi totuşi breşa a fost făcută! Oricât de solid, de trainic, construit pentru vecie, părea zidul minciunii, în el s-a căscat o spărtură, încă mai ieri, la noi nu exista nici un fel de lagăr, nici un Arhipelag, iar astăzi – tot poporul şi toată lumea a văzut: lagăre! Lagăre de tip fascist!



Cei de făcut? O voi bătrâni meşteri ai portiţelor de scăpare! O voi străvechi lăudători! Veţi îndura voi una ca asta? Vă veţi lăsa intimidaţi? Veţi capitula?

Fireşte că nu! Meşterii portiţelor de scăpare au fost primii care au dat năvală în această breşă. Ani de zile parcă au aşteptat-o ca să o astupe cu trupurile lor cu pene cenuşii, şi cu fâlfâit de aripi bucuros – da, da, bucuros! – Să ascundă spectatorilor uluiţi Arhipelagul propriu-zis.

Cel dintâi strigăt al lor – găsit într-o clipă, inspirat de instinct, a fost: asta nu se va repeta! Slavă Partidului! Asta nu se va repeta!

Ah, ce isteţi, ah, ce meşteri la mâhuit mistria! Căci dacă „asta nu se va repeta”, se subînţelege de la sine că astăzi aşa ceva nu există! În viitor nu va exista, iar în prezent, de bună seamă că nu există!

Atât de abil au fâlfâit din aripi în breşă – încât, abia ivit privirilor, Arhipelagul a şi devenit un miraj: el nici nu există, nici nu va exista, mda, s-ar putea să fi existat… Doar a fost cultul personalităţii! (Foarte comod acest „cult al personalităţii”! I-ai dat drumul pe gură şi parcă ai şi explicat ceva.) Iar ceea ce este în realitate, ce a rămas, ce umple breşa şi ce va exista în veci este – „Slavă Partidului!” (La început parcă slavă pentru că „nu se va mai repeta”, apoi şi diutr-o dată aproape parcă chiar slavă şi pentru Arhipelag, totul se contopeşte, nu desluşeşti: nici nu şi-au procurat revista cu mult trâmbiţatul roman, dar pretutindeni răsună în urechile noastre: „Slavă Partidului!” încă n-au ajuns cu lectura în locul unde bat cu biciul, dar din toate părţile răsună asurzitor: „Slavă Partidului!”

Astfel, heruvimii minciunii, paznicii Zidului s-au descurcat de minune în primul moment. -

Breşa a rămas totuşi. Şi cu asta aripile lor nu se puteau împăca. Cea de a doua. Mişcare a lor a fost substituirea. Precum un scamator, aproape fără să acopere cu eşarfa, schimbă găina în portocală, tot aşa să fie substituit Întregul Arhipelag, şi în locul aceluia care este prezentat în roman, să fie prezentat spectatorilor un cu totul altul, mult mai distins. La început asemenea încercări au fost prudente (presupuneau că autorul romanului este un apropiat al tronului), şi substituirea trebuia făcută elogiind fără contenire romanul meu. De pildă, să povestească despre Arhipelag „prin intermediul martorilor oculari.”, despre comuniştii din lagăr, care, este adevărat, „nu strângeau cotizaţii de partid, dar ţineau, noaptea, adunări de partid se-crete (?), discutau noutăţile politice… Pentru cântarea în şoaptă a Internaţionalei, denunţaţi de turnători, erau băgaţi să putrezească la carceră. Banderoviştii, vlasovistii îşi băteau joc de adevăraţii comunişti şi îi schilodeau laolaltă cu (!) conducerea, lagărului. Toate acestea însă Soljenifân nu ni le-a arătat. Ceva din1 această viaţă cumplită el n-a izbutit să. Sesizeze”.

Dar autorul recenziei n-a fost în lagăr, însă a sesizat. Ce ziceţi, nu-i ingenios? Rezultă că lagărele nu erau ale Puterii sovietice, nu erau ale Partidului! (Probabil nici tribunalele nu erau sovietice.) în lagăre tăiau şi spânzurau vlasovistii şi banderoviştii laolaltă cu conducerea. (Na-ţi-o bună! Iar noi am crezut-o pe Zaharova, care spunea că şefii lagărelor erau membri de partid şi fuseseră întotdeauna.)

Ziarele din Moscova însă nu publică, totul, lată, de pildă, căpetenia noastră din Riazan, scriitorul N. Şundik, a propus în interviul dat APN, pentru Occident, următoarea variantă (dar n-a fost publicată, poate şi APN este laolaltă?… J de apreciere a Arhipelagului: „Blestemat să fie imperialismul internaţional, care a provocat toate aceste lagăre!”

Inteligent, nu-i aşa?! Grozav! Dar n-a mers…

Adică, în ansamblu, lagărele nu erau ale noastre, erau de provenienţă străină, aparţineau fie lui Beria, fie vlasoviştilor, fie germanilor, dracu să-i ştie, iar ai noştri doar au stat acolo şi au suferit. Dar şi „ai noştri” – aceştia nu sunt toţi oamenii noştri, pentru toţi „ai noştri” n-a r ajunge coloanele ziarelor să vorbească de ei, „ai noştri” sunt numai comuniştii!

Trecând împreună cu noi prin toată viaţa Arhipelagului, oare cititorul ar putea găsi acum acel loc şi acel răgaz când s-ar putea cânta Internaţionala în şoaptă? Când abia te mai ţii pe picioare după o zi de tăiat copaci, îţi mai. Arde de cântat? Poate numai dacă ai stat toată ziua la magazia de alimente, şi ai cântat acolo.

Apoi ce rost aveau adunările nocturne de partid (iarăşi – ţinute la magazie sau la infirmerie, şi atunci puteau fi ţinute ziua, de ce noaptea)? Să exprime neîncrederea în Comitetul Central? Aţi înnebunit?! Neîncrederea în Beria? În nici un caz, este membru al Biroului Politic! Neîncrederea în GB? Nu se poate, creatorul ei este însuşi Dzerjinski! Neîncrederea în tribunalele noastre sovietice? Asta-i ca şi cum ai spune neîncredere faţă de Partid, ţi-e şi frică să rosteşti. (Căci greşeala s-a produs doar cu tine, încât tovarăşii trebuie să. Ţi. – I alegi cu circumspecţie, ei au fost condamnaţi pe bună dreptate.)

A. G. Zagoruiko, un simplu şofer, pe care fâlfiitul acestor aripi nu l-a convins, îmi scrie: „Nu erau toţi ca Ivan Denisovici? Atunci cum erau? Nesupuşi poate? Poate în lagăre acţionau” detaşamente de rezistenţă „, conduse de comunişti? Şi împotriva cui luptau? Împotriva partidului şi guvernului?” >

Ce conspiraţie?! Ce „detaşamente de rezistenţă?… Atunci ce rost aveau adunările? Să discute despre neplata cotizaţiilor? Păi – nu se strângeau cotizaţii… Discutau noutăţile politice? De ce neapărat o adunare pentru asta? Era de ajuns să se întâlnească două persoane sigure (fi să te gândeşti cine-i sigur) şi în şoaptă… Iată singurul lucru care putea constitui obiectul adunărilor de partid din lagăre: cum să facă oamenii noştri să pună mina pe toate posturile de” oploşiţi” şi să reziste, iar ceilalţi, necomuniştii – să fie îmbrânciţi să ardă în soba, de gheaţă la tăiat de copaci, să se sufoce în camera de gazare a minei de cupru!

Imposibil să născoceşti altceva, practic, despre care ar fi putut discuta.

Dar chiar din 1962, când romanul meu încă nu ajunsese la cititor, au şi trasat linia cum să substituie mai departe Arhipelagul. Şi treptat, aflând că autorul nu este deloc aproape de tron, nu are nici o protecţie, că autorul însuşi este un miraj, maeştri portiţelor de scăpare au prins curaj.

Au cercetat încă o dată romanul şi au zis: oare de ce ne-am intimidat? De ce l-am ridicat în slavă (obiceiul lingăilor!)? [Soljeniţân]., n-a izbutit să înfăţişeze omul… El s-a temut să privească în sufletul omului. „S-au comparat cu eroul şi au găsit că este” un antierou ideal „! Şuhov este şi” singur „, şi” departe de popor”, această nulitate, trăieşte doar pentru stomacul său şi – nu se luptă! Lată ce începuse să-i indigneze cel mai mult: de ce Şuhov nu se luptă? Să răstoarne regimul de lagăr, să pornească undeva cu arma în mână? Despre asta nu scriu, ci doar: de ce nu se luptă? (Aveam isprăvit un scenariu despre rebeliunea din Kenghir, dar n-am cutezat să-l dau la iveală…)

Fără a ne arăta nici un erg de luptă, ei ne cereau nouă tone-kilometri!

Aşa este mereu. După război – mulţi viteji se-arată.

„Cinstit vorbind, interesele lui Şuhov sunt meschine. Iar tragedia cea mai cumplită a cultului personalităţii constă în faptul că dincolo de sârma ghimpată au ajuns oameni sovietici înaintaţi, sarea pământului nostru, adevăraţi eroi. Ai timpului nostru”, care „nu. S-ar fi dat nici ei în sus să radă o porţie de zămârcă în plus… Dar nu şi-o procurau prin slugărnicie.” (Dar cum? Interesant -prin ce mijloace?) „Soljeniţân a pus accentul pe condiţiile insuportabil de grele. El s-a îndepărtat de adevărul aspru al vieţii.” Iar adevărul vieţii constă în faptul că au rămas deoparte nişte oameni „căliţi în focul luptei”, „crescuţi de partidul leninist”, care. Ce făceau? Luptau? Nu, „credeau profund că o să treacă vremurile sumbre ale samavolniciei”.

„Unii autori au descris convingător chinurile foamei. Dar cine poate nega că chinurile cugetului nu sunt de o sută de ori mai mari decât foamea?” (Mai ales dacă nu le-ai încercat.)

Iar chinurile cugetului lor iată în ce constau: ce va fi? Cum va fi? Când ne vor graţia? Când ne vor chema din nou să conducem?

De fapt tot congresul al XXII-lea a fost despre asta: cui voiau să ridice, monument? Comuniştilor care au pierit. Dar simpli Ivani care au pierit? Nu, ei nu intrau în discuţie, de ei nu le era milă. (Tocmai în asta constă bomba din Ivan Denisovici, că le vâra sub nas un Ivan simplu.)

Au bătut şi au fâlfăit din aripi neobosiţi în breşă doi ani la rând. Iar cei care puteau veneau să ţeasă o pânză de păianjen de legendă, lată, de pildă, ziarul „Izvestia” (25 aprilie 1964) s-a oferit să ne înveţe cum ar fi trebuit să ne. Luptăm: ca să vedeţi – trebuia să evadăm din lagăr! (păcat că evadaţii noştri n-au ştiut adresa Lui N. Ermolovici, autorul articolului! Iată la. Cine trebuiau să se adăpostească!… Dar sfatul era periculos: căci evadarea submina autoritatea MVD-ului). Bun, să evadăm, dar mai departe?

Un oarecare Alexei, citim în „Izvestia”, dar nu ştim de ce nu i se dă şi numele de familie, chipurile în primăvara lui 1944 a evadat din lagărul de la Râbinsk şi s-a dus direct pe front; acolo a fost primit numaidecât cu plăcere în unitate de către un maior – activist politic (care „a scuturat brusc din cap, alungind îndoielile”), numele maiorului, de asemenea, nu este dat. Şi n-a fost primit în altă parte, decât la serviciul de informaţii al regimentului! Şi a fost trimis în misiune! (Cei care aţi fost pe front, vă rog să spuneţi: acest maior nu ţinea la epoleţii lui? Nu ţinea la carnetul lui de partid? În 1941 încă mai puteai risca, dar în 1944, când funcţiona perfect sistemul rapoartelor, când exista SMERS-iil?) Eroul a primit ordinul Steaua Roşie (dar cum a fost trecut prin formulare şi hârtii?), iar după război „s-a grăbit să. Treacă în rezervă”.

Celui de al doilea i se dă numele întreg, este comunistul german Xavier Schwartzmuller; el a fugit de Hitler la noi în 1933, a fost arestat în 1941 ca. German (până acum este verosimil). Ei, şi acum vom afla cum trebuie să se lupte în lagăr un comunist adevărat! Un comunicat oficial ne anunţă că a murit la Cistopol, la 4 iunie 1942 (a dat ortul popii de cum a făcut primii paşi în lagăr, foarte verosimil, mai cu seamă pentru un. Străin), este reabilitat post-mortem în 1956. Dar unde s-a luptat? Să vedeţi: circulă un zvon că în anul 1962, chipurile a fost văzut (de către o femeie) la Riga. Prin urmare, a fugit! S-au repezit numaidecât să verifice „actul de deces din lagăr” (o foaie de caiet smulsă strâmb) – şi închipuiţi-vă: lipsea fotografia! Aţi mai auzit o asemenea inepţie: unui deţinut mort (după ce a fost străpuns cu baioneta) nu i s-a făcut fotografie! Unde s-a mai văzut aşa ceva? Da, este clar: a fugit şi în vremea asta a luptat! Cum a luptat? Nu se ştie. Împotriva cui? Nu se ştie. Dar acum de ce nu iese la iveală? Mister.


Yüklə 2,56 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   40   41   42   43   44   45   46   47   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin