Alexandr Soljenitin

Urmărit rebeliunea din Kenghir?) Din mica piaţă chiar de lingă palat, cordonul de pistolari a început să împingă mulţimea îndărăt, spre grilajul scuarului. (Diferiţi martori adeveresc într-un glas că aceşti soldaţi erau alogeni, caucazieni, proaspăt aduşi de la celălalt capăt al districtului militar şi ei au înlocuit cu puţin înainte cordonul format din garnizoana locală. Dar mărturiile se contrazic: s-ar părea că, înainte de asta, cordonul de soldaţi aflat în acelaşi loc a primit ordin să tragă; dar, probabil, ordinul n-a fost îndeplinit deoarece căpitanul care l-a primit nu a comandat soldaţilor, ci s-a sinucis în faţa lor*. Sinuciderea ofiţerului nu poate fi tăgăduită, dar, după aceste povestiri, împrejurările nu sunt prea limpezi şi nimeni nu cunoaşte numele acestui erou de conştiinţă.) Mulţimea s-a dat îndărăt, însă nimeni nu se aştepta la nimic rău. Nu se ştia cine a dat comandă*, dar aceşti soldaţi au ridicat automatele şi au tras o salvă pe deasupra capetelor.

Poate că generalul Pliev nici nu avea de gând să tragă imediat în mulţime, dar evenimentele s-au dezlănţuit de la sine: salva trasă pe deasupra capetelor a nimerit în copacii din scuar şi în puştani, care au început să cadă seceraţi. Mulţimea a început să răcnească, şi atunci soldaţii. – Fie la ordin, fie înnebuniţi de sânge ori de frică – au început să tragă vârtos în mulţime, în plus cu gloanţe explozive. (Mai ţineţi minte Kenghirul? Cei şaisprezece de la postul de garda?)* Mulţimea a fugit în panică, înghesuindu-se pe aleile care ocoleau scuarul, dar soldaţii continuau să tragă în spatele celor care fugeau. Au tras până s-a golit toată piaţa mare de dincolo de scuar, dincolo de statuia lui Lenin. – Prin fostul bulevard Platov şi până la strada Moskovskaia. (Un martor spune: aveai impresia că totul este acoperit de cadavre, însă, de bună seamă, erau şi mulţi răniţi.) Surse diferite cad de acord aproape în unanimitate că au fost ucişi vreo şaptezeci-optzeci de oameni* *. Soldaţii au început să caute şi să oprească autobuze şi camioane, să încarce în ele morţii şi răniţii şi să-i trimită la spitalul militar, după zidurile lui înalte. (Autobuzele acelea au mers încă vreo două zile cu scaunele mânjite de sânge.)

La fel ca şi în Kenghir, în această zi s-au folosit camere pentru a-i filma pe insurgenţi pe stradă.

Împuşcăturile au încetat, spaima a trecut, în piaţă din nou a dat năvală mulţimea şi din nou au tras asupra ei.

Asta a fost între orele douăsprezece şi unu ale zilei.

Iată ce a văzut la ora două un martor atent: „în piaţă, în faţa comitetului orăşenesc de partid se aflau vreo opt tancuri de tipuri diverse, în faţa lor – un cordon de soldaţi. Piaţa este aproape pustie, ici-colo mici grupuri, mai ales tineri, care strigă ceva soldaţilor, în adânciturile asfaltului – bălţi de sânge, nu Exagerez, până atunci nu bănuiam că poate fi atâta sânge! Băncile din scuar sunt mâujite de sânge, pete de sânge pe aleile de nisip ale scuarului, pe trunchiurile văruite ale copacilor. Toată piaţa este brăzdată de şenilele tancurilor. De zidul comitetului orăşenesc de partid este rezemat un steag roşu purtat de manifestanţi, cineva ancorase în vârful lui o şapcă de culoare cenuşie, stropită de sânge cafeniu. Pe faţadă – o pancartă de stambă roşie, care atâma de multă vreme acolo: „Poporul şi partidul sunt un tot!”

Oamenii via mai aproape de soldaţi, îi mustră şi îi blesteamă: „Cum aţi putut?!” „în cine aţi tras?” „Aţi tras în popor!” Soldaţii se justifică: „N-am fost noi! Pe noi doar ce ne-au adus şi iie-au pus aici. Noi n-am ştiut nimic”.

Iată cât de prompţi sunt asasinii noştri (şi se mai spune că sunt nişte birocraţi neîndemânatici): au şi izbutit să-i salte de aici pe acei soldaţi şi să aducă alţii, ruşi, care habar n-au de nimic, îşi cunoaşte meseria generalul Pliev!

Treptat, pe la orele cinci-şase, piaţa se umple din nou de oameni. (Curajoşi oameni locuitorii Novocerkasskului! Postul de radio local a transmis tot timpul: „Cetăţeni, nu vă lăsaţi provocaţi, împrăştia ţi-vă pe la casele voastre!” Pistolarii sunt aci, sângele n-a fost spălat, iar ei dau din nou năvală.) Strigăte, din ce în ce mai multe, şi din nou un miting spontan. S-a aflat că în oraş au sosit cu avionul (probabil chiar de la primele împuşcături?) şase dintre cei mai importanţi membri ai Comitetului Central, inclusiv, desigur, Mikoian1* (specialist în situaţii a la Budapesta), Frol Kozlov^, Suslov^’ (prezenţa celorlalţi este îndoielnică). Ei au poposit, ca într-o cetate, în clădirea KUKKS) (cursuri de perfecţionare pentru ofiţerii de cavalerie, fosta şcoală de cădeţi). Şi o delegaţie de muncitori tineri de la NEVZ a fost trimisă la ei să le povestească despre cele petrecute. Mulţimea strigă: „Să vină Mikoian aici! Să vadă sângele cu ochii lui!” Nu, Mikoian n-o să vină. Însă un elicopter de patrulare zboară jos, deasupra pieţei, în jurul orei şase, cercetează. Apoi s-a depărtat.

Curând, de la KUKKS, se înapoiază delegaţia muncitorilor. Cum, probabil, conveniseră, cordonul de soldaţi permite delegaţilor să treacă, şi, însoţiţi de ofiţeri, aceştia ajung în balconul comitetului orăşenesc de partid. Tăcere. Delegaţii transmit mulţumiri că au fost la membrii Comitetului Central, le-au povestit despre această „sâmbătă sângeroasă” 7, şi Kozlov a plâns când a auzit cum de la prima salvă de împuşcături au căzut copiii din copaci. (Cine îl cunoaşte pe Frol Kozlov – căpetenia hoţilor comunişti din Leningrad şi cel mai aprig stalinist – el a plâns!…) Membrii Comitetului Central au făgăduit că vor cerceta aceste evenimente şi-i vor pedepsi aspru pe cei vinovaţi (la fel ne-au promis şi în Lagărele speciale), iar acum trebuie să mergem acasă, ca să nu se provoace dezordini în oraş.

Dar mitingul nu s-a împrăştiat! Spre seară mulţimea a devenit şi mai numeroasă. Câtă cutezanţă la cetăţenii Novocerkasskului! (Circula zvonul că brigada Biroului Politic în seara aceea a hotărât să deporteze toată populaţia oraşului de la mic la mare! Cred, nimic nu mai poate fi de mirare după deportarea naţiunilor. Oare nu tot acelaşi Mikoian se afla şi atunci lângă Stalin?)

Pe la nouă seara au încercat să risipească lumea cu tancurile dinspre palat. Dar numai ce tanchiştii au pornit motoarele, oamenii s-au căţărat pe ele ciorchine, au blocat turelele şi au astupat vizoarele. Tancurile au amuţit. Pistolarii au stat neclintiţi, fără să încerce să-i ajute pe tanchişti.

După încă un ceas au apărut tancuri şi transportoare blindate din partea cealaltă a pieţei, protejate de pistolari, cocoţaţi sus, pe blindaj. (Vedeţi ce experienţă de front avem! Doar i-am biruit pe fascişti!) Mergând cu viteză mare (însoţite de fluierăturile tineretului de pe trotuare, spre seară studenţii se eliberaseră), ele au curăţat partea carosabilă a străzii Moskovskaia şi a fostului bulevard Platov.

Abia spre miezul nopţii pistolarii au început să tragă în aer cu trasoare, şi mulţimea s-a împrăştiat încet-încet.

(O, forţă a mişcărilor populare! Cât de repede modifici tu conjunctura politică! În ajun – restricţii de circulaţie şi atâta frică, iar acum tot oraşul se plimbă şi fluieră. Oare sub o crustă de o jumătate de secol se află atât de aproape un cu totul alt popor, o cu totul altă atmosferă?)

La 3 iunie postul de radio local a transmis cuvântările lui Mikoiau şi Kozlov. Kozlov n-a plâns. Nici măcar n-au promis că vor căuta vinovaţii printre autorităţi. S-a spus că evenimentele au fost provocate de duşmani, şi duşmanii vor fi crunt pedepsiţi. (Acum, când oamenii din piaţă erau împrăştiaţi.) Mikoian a mai spus că gloanţele explozive nu se află în dotarea armatei sovietice. – Prin urmare, au fost folosite de duşmani.

(Dar cine sunt aceşti duşmani?… Cu ce paraşută s-au coborât? Unde au dispărut? Să vedem măcar unul! O, cât de mult ne-am obişnuit să fim prostiţi! „Duşmani”, când auzim acest cuvâut, parcă totul se clarifică pentru înţelegerea noastră… Precum „demonii” în evul mediu…)

Numaidecât magazinele s-au îmbogăţit cu unt, salam şi multe altele, care de mult nu se văzuseră pe aici, şi se găseau doar în capitale.

Toţi răniţii au dispărut fără urmă, niciunul nu s-a întors. Dimpotrivă, familiile celor răniţi şi ucişi (ele i-au căutat pe ai lor…!) au fost deportate în Siberia. La fel şi mulţi care au fost implicaţi, observaţi, fotografiaţi. A avut loc o serie de procese închise ale participanţilor la manifestaţie. Au fost şi doua „deschise” (bilete de intrare – secretarii organizaţiilor de partid din întreprinderi şi aparatul comitetului orăşenesc de partid. Într-unul dintre ele au condamnat nouă bărbaţi (la moarte) şi două femei (la cincisprezece ani).

Componenţa comitetului orăşenesc de partid a rămas cea dinainte.

*Iată ce povesteşte în 1968, cu toată autoritatea, în tren, o profesoară (!) din Novocerkassk: „Militarii n-au tras. Doar o singură dată în aer, pentru avertisment Au tras diversioniştii, cu gloanţe explozive. De unde le-au luat? Diversioniştii au de toate. Ei au tras şi în militari, şi în muncitori. Iar muncitorii parcă înnebuniseră, s-au năpustit peste soldaţi, i-au snopit în bătaie, dar ce vină aveau ei? Pe urmă. Mikoian mergea pe stradă, intra prin case să vadă cum trăiesc oamenii. Femeile l-au tratat cu căpşuni.”

Vedeţi, deocamdată numai asta rămâne în istorie…

În sâmbăta care a urmat după cea sângeroasă, la radio s-a anunţat că „muncitorii de la uzina constractoare de locomotive electrice şi-au luat angajamentul să îndeplinească planul septenal înainte de termen”.

Dacă ţarul n-ar fi fost un nevolnic, i-ar fi trecut şi lui prin minte la 9 ianuarie la Petersburg să-i aresteze pe muncitori cu praporii şi să le trântească nişte condamnări pentru banditism. Şi nu s-ar mai fi pomenit de nici o mişcare revoluţionară.

Iată şi în oraşul Alexandrov, în 1961, cu un an înainte de Novocerkassk, miliţia a bătut un arestat până l-a omorât şi pe urmă a interzis să fie dus la cimitir pe lângă „secţia” ei. Mulţimea s-a înfuriat şi a incendiat secţia de miliţie. S-au făcut arestări pe loc. (O poveste asemănătoare se va petrece la scurtă vreme şi în Murom.) Dar cum să fie încadraţi acum cei arestaţi? Sub Stalin primea 58 chiar şi un croitor care înfigea un ac într-un ziar. Acum au procedat mai inteligent: devastarea miliţiei nu trebuie considerată un act politic. Aceasta nu-i decât banditism ordinar. Instrucţiunile primite aşa glăsuiau: „dezordinile provocate de mulţimi” să nu fie considerate politică. (Atunci, de fapt, ce se încadrează la politică?)

Uite aşa au dispărut de la noi politicii.

Continuă să curgă valul care n-a secat niciodată în URSS. Acei criminali pe care nu i-a atins nicicum „valul binefăcător trezit la viaţă…” etc. Un val neîntrerupt în toate deceniile: şi „când au fost încălcate normele leniniste”, şi crud au fost respectate, care în timpul lui Hruşciov a cunoscut o intensificare înverşunată.

Aceştia sunt credincioşii. Cei care s-au împotrivit noii şi aprigei campanii de închidere a bisericilor. Călugării care erau aruncaţi afară din mânăstiri. Sectanţii îndărătnici, în special cei care se sustrăgeau de la efectuarea serviciului militar, aici – nu vă supăraţi – este vorba de sprijin direct acordat imperialismului, şi în timpurile noastre blânde, pentru primul refuz – cinci ani.

Insă aceştia nu sunt câtuşi de puţin politici, aceştia sunt „religioşii”, care trebuie educaţi: să fie daţi afară de la serviciu pentru credinţa lor; să fie trimişi comsomoliştii să le spargă geamurile; să fie obligaţi pe cale administrativă să se prezinte la conferinţele pe teme antireligioase; să li se scoată uşile de la biserici, folosind sudura autogenă, să doboare cupolele bisericilor folosind tractoarele, să alunge babele cu furtunul de pompieri. (Acesta-i dialog, nu-i aşa, tovarăşi comunişti francezi?)

Iată ce le-au spus călugărilor din Poceaev la Sovietul Deputaţilor Muncitorilor: „Dacă vom aplica legile sovietice, va trebui să aşteptăm comunismul mult şi bine”.

Şi numai în ultimă instanţă, când educaţia nu ajută, trebuie să recurgi la lege.

Vedeţi însă unde străluceşte nobleţea diamantină a Legii noastre de astăzi: noi nu judecăm cu uşile închise, ca pe vremea lui Stalin, nu judecăm în contumacie. – Procesele noastre sunt semipublice (adică în prezenţa unei jumătăţi de public).

Am în raână notiţele luate la procesul baptiştilor din oraşul Nikitovka, Donbass, ianuarie 1964.

Iată cum s-a desfăşurat. Baptiştii care au venit să asiste, sub pretextul identificării, sunt ţinuţi trei zile la închisoare (până trece procesul şi ca să-i sperie). Un om care a aruncat inculpaţilor flori (un cetăţean liber!) a fost închis pe zece zile. Tot atât a primit şi un baptist care lua note în timpul procesului, notele i le-au confiscat (s-au păstrat altele). Un grup de comso-molişti aleşi au fost introduşi printr-o uşă laterală înaintea celuilalt public, ca să ocupe primele rânduri. În timpul procesului – strigăte din sală: „Să fie stropiţi cu gaz şi să li se dea foc!” Tribunalul nu interzice aceste strigăte îndreptăţite. Procedeele obişnuite ale tribunalului: depoziţiile vecinilor ostili; mărturiile minerilor speriaţi: aduc în faţa instanţei fetiţe de nouă şi unsprezece ani (important e să meargă bine procesul, ce se va întâmpla pe urma cu aceste fetiţe – puţin le pasă). Caieţelele lor cu texte religioase figurează ca probe materiale.

Unul dintre inculpaţi este Bazbei, tată a nouă copii, miner, care n-a primit niciodată vreun ajutor de la comitetul sindical tocmai pentru că este baptist Dar pe fata lui Nina, elevă în clasa a opta, au izbutit s-o zăpăcească, s-o cumpere (cincizeci de mble de la comitetul sindical al minei), i-au făgăduit s-o ajute în continuare să intre la instituit, şi ea a făcut la anchetă nişte depoziţii fantastice împotriva tatălui: că a vrut s-o otrăvească cu o citronadă stricată, că în timp ce credincioşii se întâlneau în pădure ca să se roage (în orăşel erau persecutaţi), acolo aveau „un emiţător radio – un copac înalt, înfăşurat în sârmă”. De atunci, Nina a început să fie chinuită de mustrări de conştiinţă că a făcut mărturisiri false, s-a îmbolnăvit de cap şi a fost internată la spitalul de boli psihice, în salonul celor violenţi. Totuşi a fost citată la proces în speranţa că va face depoziţiile aşteptate. Ea însă neagă totul: „Anchetatorul mi-a dictat tot ceea ce trebuia să spun”. Nu-i nimic, judecătorul fără ruşine se şterge la gură şi consideră ultimele depoziţii ale Ninei fără valoare, iar pe cele preliminare – valabile, (în genere, când depoziţiile convenabile acuzării sunt date peste cap, tribunalul recurge la tactica sa specifică, pe care o aplică în permanenţă: nu ia în seamă mărturisirea făcută în instanţă, ci se sprijină pe cea preliminară, făcută la anchetă: „Păi cum aşa?… Îu depoziţiile dumneavoastră scrie… La anchetă aţi spus… Cu ce drept retrageţi ce aţi spus?… Pentru asta puteţi fi judecat!”)

Judecătorul nu vrea să audă nimic care ţine de esenţă, de adevăr. Aceşti baptişti sunt persecutaţi pentru faptul că nu vor să-i recunoască pe predicatorii trimişi de un ateist, împuternicitul statului de la departamentul cultelor, ei vor predicatorii lor (conform statutului baptiştilor, predicator poate fi oricare dintre fraţii lor). Există o indicaţie a comitetului regional de partid: să fie judecaţi, dar să le fie luaţi copiii. Şi acest lucra va fi îndeplinit, deşi, iată, doar de curând, cu mâna stângă, Prezidiul Sovietului Suprem a semnat (2 iulie 1962), convenţia mondială „privind lupta cu discriminarea în domeniul educaţiei” *. Acolo este un paragraf: „Părinţii trebuie să aibă posibilitatea să asigure educaţia religioasă şi morală a copiilor în conformitate cu propriile convingeri”, însă tocmai acest lucru iioi nu putem să-l admitem! Toţi cei Care, la proces, vorbesc şi vor să atingă fondul problemei pentru a ajunge la elucidarea ei sunt în mod obligatoriu întrerupţi, deraiaţi, zăpăciţi şi încurcaţi de judecător. Iată nivelul polemicii lui: „Când va fi sfârşitul lumii, dacă noi ne-am propus să construim comunismul?” în cuvântul final de la proces, tânăra Jenia Hloponina a spus: „în loc să merg la cinematograf ori la dans, eu citeam Biblia şi mă privaţi de libertate. Da, să trăieşti în libertate este o mare fericire, dar să fii liber de păcat – este şi mai mare. Lenin spunea: numai în Turcia şi în Rusia s-au păstrat astfel de fenomene ruşinoase, cum este prigonirea pentru religie. N-am fost în Turcia şi nu ştiu, dar în Rusia – precum vedeţi”. Este, fireşte, întreruptă.

Sentinţa: doi dintre ei câte cinci ani de lagăr, alţi doi – câte patru, Bazbei, cel cu mulţi copii – trei. Inculpaţii primesc sentinţa cu bucurie şi se roagă. „Reprezentanţii muncitorilor” strigă: „Este puţin! Să li se mai adauge!” (Să-i stropească cu gaz şi să le dea foc…)

Baptiştii cei răbdători au ţinut evidenţa şi au făcut calcule; au creat un „consiliu al radelor captivilor”, care a început să editeze un buletin manuscris despre toate persecuţiile. Din acest buletin aflăm că din anul 1961 până în iunie 1964 au fost condamnaţi 197 baptişti*, dintre ei – 15 femei. (Toate numele sunt menţionate. Au fost socotite şi persoanele pe care le întreţineau cei condamnaţi, care au rămas acum fără mijloace de subzistenţă: 442, dintre ei, de vârstă preşcolară – 341.) Celor mai mulţi li se dau cinci ani de exil, însă unora – cinci ani de lagăr cu regim sever (gata-gata să îmbrace ţoale vărgate!), iar ca supliment şi trei-cinci ani de exil. B. M. Zdoroveţ din Olşanî, regiunea Harkov, a primit pentru credinţă şapte ani de lagăr cu regim sever. A fost condamnat LV. Arend, în vârstă de şaptezeci şi şase de ani, iar din familia Lozov – toţi (tată, mamă, fiu). Evgheni M. Sirohin, invalid categoria întâi din timpul războiului de apărare a patriei, orb de amândoi ochii, a fost condamnat în satul Sokolovo, raionul Zmiiov, regiunea Harkov, la trei ani de lagăr pentru educaţia religioasă dată copilelor lui Liuba, Nadia şi Raia, care i-au fost luate prin hotărâre judecătorească.

Tribunalul care l-a judecat pe M. I. Brodovski (oraşul Nikolaev, 6 octombrie 1966) nu se jenează să utilizeze documente grosolan falsificate. Inculpatul protestează: „Asta nu-i drept!” Şi i-au mârâit ca răspuns: „Legea te va distrage, te va strivi şi te va nimici!”

Le-gea! Ştiţi, asta nu-i acea „reprimare extrajudiciară” din acei ani când „normele erau încă respectate”.

Recent am putut face cunoştinţă cu Demersul lui Sviatoslav Karavanski, o carte care te înfioară, transmisă din lagăr în libertate. Autorul a avut o condamnare de douăzeci şi cinci de ani. A ispăşit şaisprezece (1944-1960), a fost eliberat (probabil a beneficiat de „două treimi”), s-a căsătorit, a intrat ca student la universitate. – Dar nu! În 1965 au venit din nou după el: pregă-teşte-te! Mai aveai de făcut încă nouă ani*.

— Oare unde mai este posibil aşa ceva, sub ce altă Lege, în afară de a noastră? Au atâmat de gâtul oamenilor cu lanţuri de fier condamnările de douăzeci şi cinci de ani, pedepsele vor lua sfârşit în anii ’70! Deodată apare un nou cod (1961): nu mai există pedepse peste cincisprezece ani. Şi chiar un student din anul întâi la drept va înţelege că, prin urmare, condamnările de douăzeci şi cinci de ani sunt abolite! La noi însă – nu sunt. Poţi să urli până răguşeşti, poţi să te dai cu capul de toţi pereţii – nu se aboleşte nimic. La noi, chiar eşti invitat să-ţi termini condamnarea, dacă ai fost cumva eliberat!

Astfel de cazuri sunt numeroase. Oameni care au fost ocoliţi de epidemia eliberărilor hruşcioviste, tovarăşii noştri de brigadă, de celulă, întâlniţi prin puşcăriile de tranzit. I-am uitat demult, acum, în viaţa noastră refăcută, iar ei continuă să rătăcească pierduţi, abătuţi, năuci pe aceleaşi petice de pământ bătătorit, printre aceleaşi turnuri de pază şi sârmă ghimpată. Se schimbă portretele în ziare, se schimbă discursurile la tribune, se luptă contra cultului, pe urmă încetează să se mai lupte. – Dar deţinuţii cu douăzeci şi cinci de ani, cei botezaţi de Stalin, zac încă în lagăre…

Karavanski prezintă biografiile de puşcăriaşi, care te fac să te înflori, ale unora dintre ei.

O, gânditori de „stânga” ai Occidentului, iubitori de libertate! O, voi laburişti de stânga. O, studenţi progresişti din America, Germania, Franţa! Pentru voi, toate acestea sunt puţine. Pentru voi, nici această carte a mea nu înseamnă nimic. Doar atunci veţi înţelege numaidecât, când veţi auzi: „Mâinile la spate!” şi veţi călca voi înşivă pe pământul Arhipelagului nostru.

* într-adevăr, numărul politicilor de astăzi nu mai poate fi comparat cu cel de pe vremea lui Stalin: ei nu mai sunt număraţi cu milioanele şi nici cu sutele de mii.

Oare pentru că s-o fi îndreptat Legea?

Nu, s-a schimbat doar (pentru o vreme) direcţia corăbiei. Izbucnesc la fel epidemii juridice, despovărând procesul cerebral al juriştilor, şi chiar ziarele sugerează celor care ştiu să le citească: au început să scrie despre huliganism – să ştii că vor începe să aresteze în virtutea articolului privind huliganismul; scriu despre furturi din avutul statului – să ştii că vor fi arestaţi delapidatorii.

Din coloniile lor, zekii de astăzi scriu cu mâhnire: „Este inutil să mai cauţi dreptate, în presă scrie una, în viaţă găseşti altceva.” (V. I. D.) „M-am săturat să fiu surghiunit din societatea şi din poporul meu. Dar unde să găseşti dreptate? Anchetatorului i se dă mai multă crezare decât mie.

Dar ce poate să ştie şi să înţeleagă o fetiţă de douăzeci şi trei de ani? Oare este în stare să-şi dea seama la ce condamnă un om? „(V. K.)” Dosarele nu sunt revizuite, pentru că, atunci, s-ar reduce şi schema lor de personal. „(L. N.)” Metodele staliniste de anchetă şi justiţia au fost pur şi simplu transferate din ^domeniul politicului în cel al dreptului comun, şi atât!’ în concluzie, iată ce spun aceşti oameni în suferinţă:

1. Revizuirea proceselor nu este posibilă (căci altfel ar dispărea breasla judecătorească);

2. La fel cum au masacrat în virtutea articolului 58, tot astfel în prezent masacrează în virtutea celor de drept comun (fiindcă ei cu ce să se hrănească? ^! Ce s-ar întâmpla atunci cu Arhipelagul?).

Într-un cuvânt: să zicem că un cetăţean vrea să dispară din lume un alt cetăţean pe care el nu-l poate suferi (însă, fireşte, nu direct, cu cuţitul în spate, ci după lege). Cum să procedezi ca să nu greşeşti? Înainte trebuia să scrii un denunţ pentru 58-10. Acum însă trebuie să te sfătuieşti în prealabil cu specialiştii (anchetatori, miliţieni, judecători. – Iar un astfel de cetăţean are întotdeauna amici de soiul ăsta): ce este la modă anul acesta? Spre ce articol este orientat năvodul? Cu ce articol tribunalele au randament bun? Pe acela să-l vâri în loc de cuţit Multă vreme a bântuit, de pildă, articolul privind violul. – Nikita, probabil prost dispus în ziua aceea, a ordonat să nu se dea mai puţin de doisprezece ani. Şi în toate locurile mii de ciocane au început să forjeze denunţuri pentru doisprezece aiii, pentru ca fierarii să nu rămână fără lucra. Şi ăsta este un articol delicat, intim, spuneţi dacă, într-un fel, nu seamănă cu 58-10: şi acolo totul se petrece între patru ochi, şi aici; nici acolo nu se poate verifica nimic, nici aici, martorii sunt evitaţi, iar tribunalului tocmai asta îi trebuie.

Iată, de pildă, două femei din Leningrad sunt chemate la miliţie (cazul lui Smelov).

— Aţi fost la o serată cu bărbaţi?

— Am fost.

— Aţi avut raporturi sexuale? (Despre aşa ceva există un denunţ sigur, s-a stabilit.) – A-a-am avut – Acum una din două: aţi consimţit sau nu să aveţi relaţii sexuale? Dacă aţi consimţit, o să vă considerăm prostituate, predaţi buletinele de Leningrad şi în patruzeci şi opt de ore – afară din oraş! Dacă nu aţi consimţit. – Scrieţi o declaraţie că aţi fost violate. Femeile nu doresc câtuşi de puţin să plece din Leningrad! Şi bărbaţii primesc câte doisprezece ani.

Iată şi cazul lui M. I. Potapov, profesor la şcoala unde predam şi eu. Totul a pornit de la o ceartă între vecinii de apartament: de la dorinţa unora dintre vecini de a se extinde şi de la faptul că soţia lui Potapov, comunistă, denunţase alţi vecini că primesc ilegal pensie. Şi – gata. Răzbunarea! În vara anului 1962, Potapov, care trăia paşnic şi nu bănuia nimic, este chemat pe neaşteptate la anchetatorul Vasiura şi nu s-a mai întors acasă. (Ia aminte, cititorule! Într-un stat de drept cum este al nostru, asta ţi se poate întâmpla. Şi dumitale, în orice zi, crede-mă!) Ancheta este uşurată de faptul că Potapov mai executase nouă ani în virtutea lui 58 (în plus, în anii ’40 refuzase să facă depoziţii false împotriva coinculpatului, ceea ce i-a. Atras ura anchetatorului). Vasiura. Chiar îi spune sincer: „Din ăştia ca dumneata am băgat la Zdup mai mulţi decât păr am în cap. Păcat că nu mai avem drepturile dinainte. „Soţia a dat fuga să-şi ajute soţul. Vasiura îi zice:. Mă doare-n cot că eşti membră, de partid! Dacă vreau – te arestez şi pe tine!” (Cum scrie N. Loghin, substitutul procurorului general al URSS ~ „Izvestia”, 18 noiembrie 1964: „într-o serie de articole şi reportaje, unii publicişti încearcă să deprecieze munca anchetatorului, să-l priveze de aureola romantică. De ce?”) în noiembrie 1962, Potapov este judecat. Este acuzat de violarea ţigăncii Nadia, de paisprezece ani (din curtea lor) şi a micuţei Olia, de cinci ani, în care scop le-a ademenit să se uite la televizor, în procesele verbale ale anchetei, din partea, lui V ova, un băieţel de şase ani, care niciodată în viaţa lui nu văzuse un act sexual, este descris calificat şi amănunţit acest act „al lui nenea Misa” cu Nadia., cum V ova, chipurile, a văzut prin fereastra inaccesibil de înaltă, cu geamuri jivrate, acoperită de un pom de iama şi de perdele. (Pentru această dictare, care a violat un minor cine trebuie judecat?) „Violata” Nadia timp de şase luni de când era gravidă n-a scos o vorbă despre asta, dar îndată ce i-a trebuit lui nenea Vasiura, a şi declarat. La proces vin şi profesorii de la scoală noastră. – Nu sunt lăsaţi să asiste, însă au prilejul să vadă cum în coridor părinţii îi instruiau pe „martorii” -copii să aibă grijă să nu se încurce în depoziţii.’ Profesorii scriu o scrisoare colectivă adresată tribunalului. Singura consecinţă a scrisorii este că profesorii, acum, sunt chemaţi unul câte unul la comitetul raional de partid şi ameninţaţi că. Vor fi daţi afară de la şcoală pentru neîncredere în justiţia sovietică. (Păi cum altfel? Aceste proteste trebuie, înăbuşite din faşă! Altfel, justiţia n-o să mai aibă viaţă dacă opinia publică va cuteza să aibă părerea sa despre ea.) în vremea asta – verdictul: doisprezece ani de lagăr – regim sever. Şi gata. Cine cunoaşte mediul provincial ştie bine că n-ai cum să te împotriveşti? Noi suntem neputincioşi. N-avem ce face. Ne vor da afară din serviciu. Nevinovatul n-are decât să piară! Tribunalul are întotdeauna dreptate şi comitetul raional de partid – la fel (şi ei sunt legaţi prin… Telefon).

Şi lucrurile ar fi rămas aşa. Întotdeauna rămân aşa.