Alexandr Soljenitin

Dar, printr-un concurs de împrejurări, chiar în această vreme este publicat romanul meu despre demult trecutele şi incredibilele suferinţe ale lui Ivan Denisovici, şi comitetul raional de partid încetează să mai fie pentru mine o sperietoare: mă implic în această afacere, scriu un protest la Tribunalul Suprem al republicii şi – lucru foarte important – o implic şi pe O. Ceaikovskaia, corespondenţa ziarului „Izvestia”. Şi s-a declanşat o luptă care va dura trei ani.

Colosul inert, surd şi obtuz alcătuit din anchetatori şi tribunal trăieşte numai prin faptul că este infailibil. Acest colos inert este puternic şi sigur pe el pentru că niciodată nu-şi revizuieşte hotărâiile, că fiecare judecător poate tăia după pofta inimii, şi este convins că nimeni n-o să-l corecteze. Pentru asta există o înţelegere ascunsă: orice reclamaţie, indiferent de super-instanţa căreia îi este adresată, să fie trimisă spre examinare tocmai acelei instanţe împotriva căreia este făcută reclamaţia. Şi niciunul dintre oamenii magistraturii (inclusiv procurorii şi anchetatorii) să nu fie blamat, dacă a abuzat, s-a lăsat pradă enervării, ori răzbunării personale, sau a greşit, sau n-a făcut cum trebuie – noi îl vom acoperi! Îl vom apăra! Vom face zid în faţa lui! Doar de aceea suntem Lege.

Cum vine asta: să începi o anchetă şi să nu acuzi? Înseamnă că anchetatorul a lucrat în gol? Cum adică: tribunalul popular să judece un proces şi să nu dea o condamnare? Înseamnă să nu recunoască munca anchetatorului, iar el să lucreze în gol! Ce ar însemna dacă tribunalul regional ar revizui hotărârea tribunalului popular? Ar însemna să mărească procentul rebuturilor în domeniul propriu. Apoi – pur şi simplu neplăceri colegilor de breaslă, de ce? O anchetă odată începută, să zicem în urma unui denunţ, trebuie negreşit finalizată printr-o sentinţă, care nu mai poate fi revizuită. Şi să nu ne păcălim unul pe celălalt! Şi să nu păcăleşti comitetul raional de partid, să faci cum zic ei. Atunci nici ei nu te vor lăsa la nevoie.

Şi încă un lucru foarte important la un proces din ziua de azi: să nu foloseşti nici magnetofon, nici stenografistă, ci o secretară înceată, care cu viteză de şcolăriţă din secolul răs-trecut mâzgăleşte ceva pe foile procesului-verbal. Acest proces-verbal nu este citit în instanţă, nimeni nu trebuie să-l vadă până nu-l citeşte şi nu-l aprobă judecătorul. Numai ceea ce aprobă judecătorul înseamnă proces, că s-a citit şi s-a spus la proces. Iar ceea ce am auzit cu urechile noastre – asta n-a existat, asta a fost fum.

Faţa neagră, lăcuită, a adevărului este mereu prezentă în mintea judecătorului – acesta-i aparatul de telefon din camera de consiliu. Acest oracol nu te va trăda, dar să faci cum spune el.

Noi am obţinut recursul, lucru nemaipomenit. A început o nouă anchetă. Doi ani au trecut, acei copii nefericiţi au mai crescut, ei vor să scape de acele depoziţii mincinoase, să le uite, dar nu, din nou părinţii şi noul anchetator îi târăsc la judecată: uite aşa trebuie să vorbeşti, uite asta trebuie să spui, altfel mama ta o să aibă neplăceri; dacă n-o să-l condamne pe nenea Misa, o s-o condamne pe mama ta.

Şi iată-ne aşezaţi în sala de judecată a tribunalului regional din Riazan. Ca întotdeauna – avocatul nu are nici un drept. Judecătorul poate să-i respingă orice protest şi nu-l poate controla nimeni. Din nou sunt folosite în mod necinstit depoziţiile vecinilor ostili. Din nou sunt folosite fără scrupule depoziţiile minorilor (comparaţi cu procesul lui Bazbei). Judecătorul nu se adresează copiilor: „Povesteşte cum a fost”, nu-i roagă: „Spune adevărul”, ci: „Povesteşte ce ai spus la anchetă!” Martorii apărării sunt derutaţi, încurcaţi şi ameninţaţi: „Dar la anchetă aţi declarat… Cine v-a dat dreptul să vă retrageţi depoziţia?”

Asesoarele stau sub presiunea judecătoarei Avdeeva, ca nişte mieluşei sub laba unei leoaice. (Apropo, unde sunt judecătorii de altădată, bătrânii venerabili cu barba albă? Nişte muieri abile şi viclene au ocupat locurile de judecători ale bărbaţilor.) Are pârul ca o coamă şi un fel dur, masculin, de a vorbi, iar când vrea să arate cât de pătrunsă, este de marea importanţă a propriilor cuvinte, vocea ei capătă vibraţii metalice, îndată ce procesul o ia puţin pe un curs ce nu-i convine, ea se înfurie, loveşte cu coada, se face stacojie de încordare, îi întrerupe pe martorii indezirabili, îi ameninţă pe profesorii noştri: „Cum aţi îndrăznit să vă îndoiţi de justiţia sovietică?” „Cum aţi putut să credeţi că cineva i-a învăţat pe copii ce să vorbească? Care va să zică, voi îi educaţi pe copii în minciună?” „Dar cine a fost iniţiatorul scrisorii colective adresată tribunalului?” (în ţara socialismului nu este admisă nici măcar ideea unei acţiuni colective! Cine? Cine? Cine?) Procurorului Krivovoi (oare cine le alege Numele?) aproape că nu-i mai rămâne nimic de făcut cu o judecătoare atât de energică.

Şi cu toate că în cursul procesului toate acuzaţiile au căzut: Vova nu putea vedea nimic pe fereastră: Olia acum neagă totul, n-a siluit-o nimeni: în toate zilele când putea fi săvârşită infracţiunea, în singura cameră, a Potapovilor se afla şi soţia bolnavă, şi doar nu în prezenţa ei a. Violat-o pe vecina-ţigancă: şi ţiganca asta mai înainte Jurase ceva de la. Ei; şi ţiganca asta nu dormea noaptea acasă, se întindea pe sub toate gardurile, în ciuda celor paisprezece ani ai ei; dar un anchetator sovietic nu putea să greşească! Un tribunal sovietic nu putea să greşească! Sentinţa: zece ani! Să triumfe breasla judecătorească! Anchetatori, să nu aveţi teamă! Torturaţi mai departe!

Şi asta se petrecea de faţă cu un corespondent al ziarului „Izvestia”! Cu toată intervenţia Tribunalului Suprem al RSFSR! Dar cu cei pentru care nu intervenea nimeni ce se întâmpla?…

Şi încă un an aproape mai durează bătălia cazuistică, şi în sfârşit, Tribunalul Suprem hotărăşte: Potapov nu este vinovat cu nimic, să fie achitat şi eliberat. (A stat trei ani în puşcărie…) Şi cum a rămas cu cei care au corupt şi au învăţat copiii ce să spună? Nu au păţit nimic, au eşuat – şi ce dacă? Dar pe pieptul de leoaică al Avdeevei a rămas măcar o pată, cât de mică? Nu, ea este unul dintre aleşii poporului, demnitar înalt. Dar cu gâdele stalinist, Vasiura, ce s-a întâmplat? A rămas pe loc, nu i-a tăiat nimeni din gheare.

Să trăieşti şi să înfloreşti, breaslă judecătorească! Noi suntem făcuţi pentru tine, nu tu pentru noi! Şi justiţia să fie pentru tine ca un covor pufos. Doar să-ţi fie ţie bine! Demult s-a proclamat că în pragul societăţii fără clase şi procesul judiciar va deveni nonconflictual (ca să reflecte nonconflictuali-tatea orânduirii sociale): va fi un proces unde completul de judecată, procurorul, apărarea şi chiar acuzatul însuşi vor aspira cu forte reunite spre un ţel comun.

Această stabilitate verificată a justiţiei înlesneşte foarte mult viaţa miliţiei: ea îi dă posibilitatea să aplice fără teamă metoda remorcă ori „sacul cu delicte”. Despre ce este vorba? Fie din indolenţa, din lipsa de promptitudine, iar uneori chiar din laşitatea miliţiei locale – unul, două şi trei cazuri de infracţiuni rămân nerezolvate. Insă pentru evidenţă, pentru scripte, ele trebuie să figureze ca rezolvate (adică „închise”)! Astfel, se aşteaptă un prilej favorabil. Şi în ziua când la secţie este adus un ins maleabil, speriat, ori cam nătâng, îi aruncă în spinare toate aceste cazuri nerezolvate: el, acest tâlhar imposibil de prins, le-a săvârşit pe toate în decurs de un an! Snopit în bătăi, epuizat, el este silit să „recunoască” toate aceste delicte, să semneze, după care va primi o pedeapsă mare, corespunzătoare crimelor săvârşite, ridicând pata de pe raion, (în Artaşat, lângă Erevan, a fost săvârşită o crimă. În 1953 au prins unul la întâmplare, l-au garnisit cu martori falşi, l-au bătut şi i-au dat douăzeci şi cinci de ani. Iar în 1962 a fost descoperit adevăratul ucigaş…)

Viaţa societăţii se însănătoşeşte foarte mult datorită faptului că viciile nu rămâh nepedepsite. Şi anchetatorii miliţiei primesc prime speciale.

Curăţarea raionului de pete poate fi realizată şi prin metoda inversă: să faci astfel ca şi cum delictul nici nu ar fi fost săvârşit. Fostul zek Ivan Emelianovici Brâxin, şaizeci şi nouă de ani, care, cândva, şi-a executat cei zece ani ai săi (amicul meu din saraşka Marfino), în iulie 1978 a fost bătut mortal şi jefuit de doi huligani tineri, seara, în orăşelul de vile Turist A zăcut două ore întins în staţia de autobuz fără să-l ridice nimeni. Apoi este adus la spitalul din Dedeiievo – cel mai apropiat. Medicul Savelieva nu poate să-i acorde nici un ajutor, şi nu-l trimite la un spital de traumatologie; deşi el îşi spune numele, prenumele şi patronimicul, vârsta. – Ea nu comunică despre rănit pe linie medicală, nici chiar la miliţie, şi aşa trei zile şi trei nopţi, vreme în care omul cu hematom, cu hemoragie la creier, cu dinţii făcuţi zob, cu ochii injectaţi zace, nu numai fără nici un ajutor medical, dar chiar şi fără îngrijirea unei infirmiere (se îmbătase), pe o muşama, până la umeri în urină. Trei zile şi trei nopţi familia se agită, îl caută chiar în acest orăşel, dar medicul nu anunţase nicăieri, în sfârşit, îl găsesc şi, cu eforturi proprii – nu ale spitalului – cheamă de la Moscova un autobuz de reanimare, care îl duce la neurochirurg; acela îl operează la cap, dar nu-l poate salva de hemoragie internă. Bolnavul moare după nouă zile de chinuri.

Miliţia locală din Ikşansk a primit concluzia expertizei medico-legale, dar nu se grăbeşte cu ancheta şi nici măcar nu examinează, la spital, hainele celui ucis, nu caută urme pe ele. Chestiunea este că pe aceşti huligani îi cunoaşte toată lumea din Dedenevo, dar toţi se tem de ei. Şi iată, acelaşi medic Savelieva o ajută pe anchetatoarea principală Gherasimova (în cabinetul ei, când a interogat-o pe soţia celui ucis, la radio se transmitea un concert de estradă) după trei luni de anchetă să ajungă la concluzia că: victima a căzut, s-a lovit şi a făcut hemoragie cerebrală. Aşadar, nu avem pe cine aresta, n-a fost nici o crimă şi raionul este curat.

Fie-ţi ţărâna uşoară, Ivan Emelianâci!

Dar societatea s-a înzdrăvenit şi mai mult, justiţia s-a consolidat şi mai abitir din acel an când a fost chemată să-i înhaţe, să-i judece şi să-i deporteze pe paraziţi. Acest decret8 într-o oarecare măsură a înlocuit, de asemenea, suplul 58-10: acuzarea era la fel de insinuantă, imaterială şi – imparabilă. (Au izbutit să i-l aplice poetului I. Brodski^.)

Acest cuvânt – parazit – a fost denaturat îndată ce s-au atins de el. Adevăraţii paraziţi, trântori cu salarii grase, s-au aşezat în jilţurile judecătoreşti, şi au început să curgă condamnările pentru truditorii săraci şi meşterii iscusiţi care se zbăteau, după o zi de lucru, să mai câştige câte ceva. Şi cu câtă răutate – eterna răutate a celor îmbuibaţi împotriva celor flămânzi – s-au năpustit asupra acestor „paraziţi”! Doi ziarişti, lipsiţi de scrupule, ai lui Adjubei10 („Izvestia”, 23 iunie 1964), uu s-au jenat să declare: paraziţii uu sunt deportaţi destul de departe de Moscova! Li se permite să primească pachete şi bani de la rude! Nu sunt supuşi unui regim suficient de sever! „nu sunt siliţi să muncească din zori şi până în noapte”. – Chiar aşa scriu textual: din zori şi Până în noapte! Dar în zorii cărui comunism şi în baza cărei constituţii se cere această corvoadă iobăgească?!

Am enumerat câteva valuri importante, care (alături de hoţia din avutul statului, ce se menţine permanent la acelaşi nivel) completează continuu Arhipelagul.

Şi nu degeaba, câtuşi de puţin, cutreieră străzile şi stau la sediile lor şi sfărâmă dinţii persoanelor reţinute membrii „drujinei populare”, aceşti bandiţi sau „grupuri de şoc”, recrutaţi de miliţie, care nu sunt pomeniţi în constituţie şi n-au nici o răspundere în faţa legii.

Completările Arhipelagului continuă. Şi în ciuda faptului că societatea este de mult fără clase, şi pe aproape jumătate de cer s-a aşternut văpaia comunismului, noi ne-am obişnuit cu ideea că crimele nu se isprăvesc, nu se împuţinează, şi chiar au încetat să ne mai facă promisiuni. Prin anii ’30 promiteau cu siguranţă: încă puţin, încă vreo câţiva ani! Acum nu mai făgăduiesc nimic.

Legea noastră este puternică, foarte ingenioasă, şi deloc asemănătoare cu tot ceea ce pe Pământ se cheamă „lege”.

Prostii de romani au născocit principiul: „Legea nu are putere retroactivă”. Ba la noi are! Auziţi ce bălmăjeşte o veche zicală reacţionară: „Astăzi nu se scrie lege pentru ieri”. Ba la noi se scrie! Dacă a fost emis un nou Decret la modă şi Legea arde de nerăbdare să-l aplice acelora care au fost arestaţi mai înainte. – De ce nu? Se poate! Aşa a fost cu traficanţii de valută şi cu şper-ţarii: instanţele locale, de pildă cele din Kiev, au trimis listele la Moscova, ca să li se indice cui pot să aplice puterea retroactivă (să li se mărească bobina ori să li se ofere nouă grame de plumb^1). Şi au aplicat-o.

Apoi, Legea noastră ştie să prevadă viitorul. S-ar părea că înainte de proces nu se ştie cum se va desfăşura judecata şi care va fi sentinţa. Dar ce să vezi? Revista „Soţialisticeskaia zakonnost” („Legalitatea socialistă”) publică toate acestea înainte de a avea loc judecata. Cum a ghicit? Întrebaţi… = „Soţialisticeskaia zakonnost” (organul Procuraturii L’RSS), ianuarie 1962, Nr. 1. Bun de tipar: 27 decembrie 1961. La pp. 73-74 – articolul lui Grigoriev (Gruzd): Călăii fascişti, care conţine un fel de reportaj de la. Procesul criminalilor de război estonieni de la Tartu. Corespondentul descrie interogatoriul martorilor; probele materiale de pe masa judecătorului; interogatoriul inculpatului („a. Răspuns cinic asasinul”), reacţia, ascultătorilor, cuvântul procurorului. Şi anunţă condamnarea la moarte. Şi totul s-a desfăşurat întocmai, dar de-abia. La 16 ianuarie 1962 (v. Pravda” din 17 ianuarie); când revista ieşise de sub tipar şi se vânduse. (Procesul fusese animai, dar nu s-a. Comunicat şi la revistă. Ziaristul a primit un an muncă forţată.)

Legea noastră nu ştie ce-i acela păcatul falsei mărturii, în general ea nu-l socoteşte delict! O legiune de martori mincinoşi trăieşte în tihnă şi belşug printre noi, ei păşesc vajnici spre bătrâneţea venerabilă, se desfată la asfinţitul auriu al vieţii. Doar ţara noastră, singură în toată istoria universală, unică în lume poartă de grijă martorilor mincinoşi!

Legea noastră nu-i pedepseşte pe judecătorii şi procurorii ucigaşi. Ei îşi îndeplinesc serviciul onorabil, vreme îndelungată, şi, plini de distincţie, intră în anotimpul bătrâneţii.

Şi nu poţi să nu-i recunoşti Legii noastre zbaterile şi cauzele specifice oricărei gândiri creatoare pline de înfrigurare. Se zbuciumă Legea: într-un an criminalitatea trebuie să scadă brusc! Trebuie mai puţini oameni arestaţi! Mai puţini judecaţi! Cei condamnaţi să fie puşi în libertate pe cauţiune! Pe urmă alt zbucium: răufăcătorii au devenit exasperanţi! Destul cu eliberările pe cauţiune! Să se înăsprească regimul! Pedepsele să devină mai drastice; nemernicii să fie executaţi!

Dar în pofida loviturilor furtunii, corabia Legii înaintează maiestuos şi lin. Judecătorii Supremi şi Procurorii Supremi au multă experienţaţi şi aceste lovituri nu pot să-i uimească. Ei îşi ţin Plenarele, îşi vor expedia Instrucţiunile, şi fiece schimbare nesăbuită de direcţie va fi explicată ca de mult dorită ^şi pregătită de întreaga noastră dezvoltare istorică, ca prevestită de Unica învăţătură Adevărată.

Corabia Legii noastre este pregătită pentru orice schimbare de direcţie. Şi dacă mâine se va da ordin să fie din nou întemniţaţi milioane de oameni pentru felul de a gâudi, şi să fie deportate popoare întregi (aceleaşi din nou ori altele), sau oraşe răzvrătite, şi iarăşi să fie atâmate cele patru numere, corpul ei puternic nu se va clinti aproape deloc, etrava ei nu se va înconvoia.

Şi versul lui Derjavin va rămâne invariabil, dar el nu va fi decât pe înţelesul inimii aceluia care l-a trăit pe pielea lui: Un tribunal nedrept mai rău e decât lotrul.

Da, asta a rămas. A rămas cum a fost pe vremea lui Staliii, cum a fost în toţi anii descrişi în această carte. S-au editat şi s-au tipărit multe Baze, Decrete, Legi, contradictorii şi congruente, dar ţara nu trăieşte după ele, nu după ele se fac arestările, nu după ele se judecă, nu după ele se fac expertizele. Doar în acele puţine cazuri (15%?), când obiectul anchetei şi al dezbaterilor judiciare nu atinge nici interesele statului, nici ale ideologiei dominante, nici interesele personale sau viaţa tihnită a vreunui demnitar, în aceste cazuri, corpul judiciar poate să beneficieze de acest privilegiu: să nu telefoneze nicăieri, să nu primească indicaţii de la nimeni, ci să judece în fond, cu bună credinţă, în toate celelalte cazuri, în marea lor majoritate, penale ori civile. – Aici nu-i nici o diferenţă – nu pot să nu fie atinse interese importante ale vreunui preşedinte de colhoz, ale vreunui soviet sătesc, ale vreunui şef de atelier, director de uzină, administrator al JEK-ului, miliţian sectorist, comandant de miliţie, medic şef, economist şef, ale vreunor şefi de direcţii şi departamente, de secţii speciale şi servicii de cadre, secretari ai comitetelor raionale şi regionale de partid şi aşa mai în sus, şi aşa mai în sus! Şi în toate aceste cazuri, dintr-un cabinet liniştit se telefonează în altul, telefonează voci domoale, potolite, şi povăţuiesc prieteneşte, corectează, îndrumă şi arată cum trebuie rezolvat procesul unui om neînsemnat, asupra căruia s-au concentrat intenţiile neînţelese şi necunoscute ale unor personaje sus-puse. Şi acest biet Cititor credul al ziarelor intră în sala de judecată cu convingerea dreptăţii care-i palpită în piept, pregătit cu argumente rezonabile, şi, emoţionat, le prezintă în faţa măştilor adormite ale judecătorilor, fără să bănuiască măcar că sentinţa lui este scrisă, că este fără drept de apel şi nu există cale de a corecta această sinistră hotărâre interesată, care îţi pârjoleşte pieptul cu nedreptatea ei strigătoare la cer.

În faţa lui există însă un zid, ale cărui cărămizi sunt îmbinate cu mortar plămădit din minciună.

Acest capitol noi l-am intitulat Legea în zilele noastre. Mult mai exact însă ar fi fost dacă îl intitulam Lege uu există.

Aceeaşi făţărnicie perfidă, aceeaşi negură a nedreptăţii pluteşte în aerul nostru, peste oraşele noastre, mai groasă decât fumul ce se înalţă din coşurile furnalelor.

Construcţia acestui stat uriaş, strâns în cercuri de oţel, a intrat în a doua jumătate de secol, şi cercuri de oţel există, dar lege nu există.

Sfârşitul Părţii a Şaptea POSTFAŢĂ ACEASTĂ CARTE n-ar fi trebuit s-o scriu singur, ar fi fost bine s-o distribui pe capitole unor oameni competenţi şi apoi s-o corectăm într-un consiliu de redacţie, ajutându-ne unul pe celălalt.

Insă n-a venit încă timpul pentru o muncă de felul acesta. Cei cărora le-am propus să scrie ei anumite capitole n-au vrut să scrie, în schimb mi-au oferit povestirile lor, orale sau scrise, să le folosesc după dorinţă. I-am propus lui Varlam Şalamov să scriem împreună toată cartea, dar nici el nu s-a arătat dispus să accepte.

Ar fi fost nevoie de uu întreg serviciu. Anunţuri la ziare şi la radio („Răspundeţi!”), o corespondenţă liberă, deschisă, aşa cum s-a făcut în cazul cetăţii Brest.

Dar nu putea fi vorba de o iniţiativă de asemenea amploare, deoarece chiar proiectul meu, şi scrisorile, şi materialele trebuia să le tăinuiesc, să le fărâmiţez şi să fac totul în cea mai mare taină. Şi trebuia să maschez şi timpul când lucram la această carte, prefăcâhdu-mă că lucrez la altceva.

Am început de multe ori această carte, dar tot de atâtea ori am abandonat-o. Nu puteam să mă hotărăsc dacă are sau nu rost să mă apuc singur de cartea asta. Şi mă vor ţine oare curelele?

Când însă, pe lângă materialul ce-l strânsesem, s-au adăugat şi nenumăratele scrisori primite de la deţinuţi diii toată ţara, am înţeles că o dată ce toate acestea mi-au fost date mie – de acum este datoria mea.

Trebuie să precizăm că această carte, toate părţile ei, n-au stat nici măcar o dată alături, pe aceeaşi masă! În toiul lucrului la Arhipelag, în septembrie 1965, arhiva mi-a fost devastată şi mi s-a confiscat un roman. De atunci Părţile scrise ale Arhipelagului şi materialele pentru alte Părţi au fost răzleţite prin diferite locuri şi de atunci uu s-au mai adunat laolaltă: mi-a fost teamă să risc şi din pricina numelor proprii. Mi-am notat ca să ştiu unde să verific un anumit lucru, din care loc să elimin altceva, şi mă plimbam cu aceste fiţuici dintr-un loc într-altul. Ce să-i faci, acest caracter convulsiv şi impresia de lucru neisprăvit sunt proprietăţile literaturii noastre prigonite. Luaţi dar cartea aşa cum este. L N-am întrerupt lucrul la carte, fiindcă am socotit-o terminată, ci pentru că nu mi-au mai rămas prea multe zile de trăit.

Aşadar, rog s-o primiţi cu îngăduinţă şi totodată vreau să lansez un strigăt: când va veni timpul şi veţi avea posibilitatea, adunaţi-vă, prieteni, care aţi scăpat teferi şi cunoaşteţi bine viaţa de lagăr, adunaţi-vă şi scrieţi lângă Această carte un comentariu: corectaţi ce trebuie şi adăugaţi unde trebuie (dar să nu iasă prea voluminos, ce se aseamănă să nu repetaţi). Doar atunci cartea va avea o formă desăvârşită. Dumnezeu să vă ajute!

Singur mă mircă am izbutit să o termin şi în această formă şi să rămân întreg şi nevătămat. De multe ori mi-am zis: n-or să mă lase.

Închei această carte într-un an memorabil, de două ori jubiliar (şi jubileele au legătură între ele): cincizeci de ani de la revoluţia din octombrie, care a creat Arhipelagul, şi o sută de ani de când a fost inventată sârma ghimpată (1867).

Cel de al doilea jubileu va trece, cu siguranţă, neobservat…

Riazan – Ascunzişul.

După încă un an M-AM GRĂBIT atunci, crezând că, oricum, dacă nu voi pieri în explozia scrisorii adresate congresului scriitorilor1, îmi voi pierde libertatea de a scrie, precum şi accesul la manuscrisele mele. Dar lucrurile cu scrisoarea au luat o astfel de întorsătură, încât nu doar că n-am fost arestat, ci parcă m-am consolidat în granit. Şi atunci am înţeles că sunt obligat şi pot să îndrept şi să desăvârşesc această carte.

Acum au citit-o câţiva prieteni. Ei m-au ajutat să-i descopăr cusururile importante. N-am îndrăznit să repet experimentul cu un cerc mai larg de prieteni, şi chiar dacă voi izbuti cândva, pentru mine va fi prea târziu.

În acest an, am adăugat şi am făcut tot ce am putut Nu cred că i s-ar putea reproşa cărţii caracterul incomplet: aici nu mai sfârşesc niciodată cu adăugirile şi oricine a avut cât de cât de-a face cu această lume ori a meditat la ea^va putea întotdeauna adăuga câte ceva care s-ar putea să fie de mare preţ. Insă există nişte legi ale dimensiunilor. Iar aici am ajuns cu dimensiunea la limită, şi n-ar trebui adăugate decât câteva asemenea grăuncioare preţioase şi întregul edificiu s-ar prăvăli.

Şi dacă nu m-am exprimat prea fericit ori m-am repetat pe ici-pe colo, ori pe alocuri stilul este prea stufos – vă rog să mă iertaţi. Căci, oricum, nici anul acesta n-a fost prea liniştit, iar în ultimele luni am simţit din nou că pământul îmi arde sub picioare şi masa de scris îmi frige mâinile. Şi nici măcar pentru această ultimă redactare nu am văzut, o dată măcar, toată cartea la un loc, nu am ţinut-o pe aceeaşi masă.

Încă nu a venit vremea să încredinţăm hârtiei lista întreagă a celor fără de care această carte nu s-ar fi scris, nu s-ar fi refăcut, nu s-ar fi păstrat Dar ei ştiu asta. Să îmi îngăduie dar o plecăciune de recunoştinţă.

Mai 1968, „

Rojdestvo-pe-Istia „

ŞI după încă ZECE ANI ASTĂZI, în surghiunul străinătăţii, am avut totuşi răgazul să pun la punct în linişte această carte, chiar dacă între timp a citit-o o lume întreagă, încă alţi douăzeci de martori dintre foştii zeki m-au corectat şi au făcut adăugiri.

Aici, în Occident, am avut posibilităţi, incomparabile cu cele dinainte, de a folosi literatura scrisă şi noi ilustraţii. Cartea însă refuză să mai primească şi aceste adăugiri. Creată în tenebrele URSS prin imboldurile şi focul memoriei zekilor, ea trebuie să rămână cu substratul din care a crescut.

Vermont.

[Scurt ISTORIC]

O LUCRARE-SINTEZĂ despre Arhipelagul GULAG (sub acest), autorul şi-a pus în gând şi a început s-o scrie în primăvara anului 1958. Volumul ei se înfăţişa mai mic decât cel prezent, dar fusese deja adoptat principiul succesivităţii capitolelor privind sistemul penitenciar, anchetarea, tribunalele, călătoria la locul de detenţie, lagărele ITL, lagărele de ocnaşi, exilul şi prefacerile sufleteşti în anii de recluziune. Câteva capitole au fost scrise chiar atunci, totuşi lucrul la carte a fost întrerupt, deoarece materialul -evenimente, întârnplări, persoane – provenit numai din experienţa personală a autorului şi a prietenilor lui, era în mod evident neîndestulător.