Alexandr Soljenitin

Ah, dacă ai putea să te cufunzi în această linişte. Să auzi cântecul răsunător şi curat al cocoşului în aerul nepoluat! Să mângâi botul blând şi serios al calului! Şi să fie blestemate toate marile probleme, n-are decât să-şi spargă capul cu ele altul mai prost. Să te odihneşti acolo de înjurăturile anchetatorilor şi de derularea anostă a vieţii tale întregi, de zgomotul cheilor în încuie -torile uşilor, de duhoarea înăbuşitoare a celulelor. Ni s-a dat o singură viaţă, atât de scurtă, iar noi, ca nişte criminali o aruncăm în faţa unor mitraliere ori ne vâram cu ea, neprihănită, în groapa de gunoi a politicii! Cred că acolo, în Altai, aş trăi într-o cocioabă mică şi întunecată de la marginea satului, lângă pădure. M-aş duce în pădure nu după vreascuri ori după ciuperci, ci aşa pur şi simplu aş intra şi aş îmbrăţişa doi copaci: dragii mei, nu-mi mai trebuie nimic altceva…!

Şi primăvara aceea îndemna ea însăşi la realitate: primăvara când s-a isprăvit un război atât de mare! Am văzut că noi, deţinuţii, zăceam cu milioanele prin închisori, că şi mai multe milioane ne vor întâmpina în lagăre. Nu este cu putinţă ca atâţia oameni să fie lăsaţi în temniţă după cea mai mare victorie din lume! Acum ne ţin doar ca să ne sperie, ca să ţinem minte. Fireşte, va veni amnistia cea mare şi tuturor ne vor da drumul. Câte unul se jura că a citit cu ochii lui în ziar că Stalin, răspunzând unui corespondent american (Cum îl cheamă? Nu-mi amintesc…), a spus că la noi, după război, va urma o amnistie cum nu s-a mai văzut în lume.

Altora însuşi anchetatorul le-a spus cu siguranţă că în curând va fi o amnistie generală. (Anchetatorilor le conveneau aceste zvonuri, ele ne slăbeau voinţa: să -l ia naiba, vom semna procesul-verbal, oricum, nu mai durează mult.)

Dar pentru clemenţă este nevoie de raţiune.

Nu-i credeam pe aceia dintre noi care erau lucizi, că într-un sfert de secol nu s-a pomenit de nici o amnistie pentru politici şi nici că se va pomeni vreodată. (Unul care le ştia pe toate, turnătorul celulei, răspundea sărind în sus: „în anul 1927, când s-au împlinit zece ani de la Revoluţia din Octombrie, toate închisorile erau pustii, deasupra lor fluturau steaguri albe!” Această viziune zguduitoare a steagurilor albe fluturând deasupra închisorilor – de ce albe?

— Impresiona în mod deosebit inimile*.) Nu-i luam în seamă pe cei mai chibzuiţi dintre noi, care ne explicau că tocmai de aceea am fost închişi cu milioanele, fiindcă s-a sfârşit războiul, pe front, nu mai au nevoie de noi, în spatele frontului suntem periculoşi, iar pe şantierele îndepărtate fără noi nu se pune nici o cărămidă. (Noi nu aveam atâta spirit de sacrificiu să pătrundem tâlcul calculelor lui Stalin, făcute din câinoşenie ori din simple raţiuni economice: cine ar fi vrut acum, după mobilizare să-şi părăsească familia, casa şi să plece în Kolâma, în Vorkuta ori în Siberia, unde nu există încă nici drumuri, nici case? Aceasta era într-un fel sarcina celor de la Gosplan: să furnizeze MVD-ului cifrele de control, câţi să aresteze.) Amnistia! Aşteptam şi doream cu ardoare larga şi mărinimoasa amnistie! Cică, în Anglia, chiar de ziua încoronării, adică în fiecare an, se dă câte o amnistie!

Au fost amnistiaţi numeroşi deţinuţi politici şi când s-au sărbătorit trei sute de ani de la instaurară domniei Romanovilor^. Este oare posibil ca acum, când a repurtat o victorie de proporţiile secolului şi chiar mai mare, guvernul stalinist să fie atât de meschin răzbunător, să poarte ranchiună pentru fiecare pas greşit, pentru fiecare alunecare a celor mai neînsemnaţi dintre supuşii săi…?

Un adevăr simplu, dar şi el trebuie obţinut prin suferinţă: în războaie nu sunt binecuvântatc biruinţele, ci înfrângerile! Biruinţele sunt necesare guvernelor, înfrângerile – popoarelor. După o victorie sunt dorite alte victorii, după înfrângere oamenii doresc libertate şi, de obicei, o obţin, înfrângerile sunt necesare popoarelor aşa cum unui individ îi sunt necesare suferinţele şi necazurile: ele te obligă să-ţi adânceşti viaţa interioară, să te înalţi spiritual.

Victoria de la Poltava^ a fost o nenorocire pentru Rusia: ea a atras după sine două secole de mari tensiuni, distrugeri, aservire şi alte, şi alte războaie, înfrângerea de la Poltava a fost salvatoare pentru suedezi: pierzându-şi pofta de a mai lupta, ei au devenit poporul cel mai înfloritor şi mai liber din Europa* *.

*Volumul De la închisori la instituţiile de reeducare menţionează (la p. 396) cifra următoare: în anul 1927 au fost amnistiaţi 7,3% deţinuţi. Este o afirmaţie credibilă. Cifra este cam subţirică pentru aniversarea unui deceniu. Dintre politici au eliberat femeile cu copii şi pe cei care mai aveau doar câteva luni. La închisoarea din Verhne-Uralsk, de pildă, din două sute de deţinuţi, au eliberat o duzină. Dar pe parcurs le-a părut rău şi de această amnistie zgârcită şi au început s-o frâneze: unii au fost reţinuţi, altora, în loc de eliberare „pură”, li s-a dat. Minus”, adică restricţie privind domiciliul.

* Poate doar în secolul al XX-lea, dacă ar fi să credem cele ce se povestesc, opulenţa lor îndelungată le-a cauzat suferinţe morale.

Ne-am obişnuit să ne mândrim într-atât cu victoria noastră asupra lui Napoleon, încât scăpăm din vedere că tocmai datorită ei eliberarea ţăranilor nu s-a produs cu o jumătate de secol mai înainte (iar ocupaţia franceză nu a [ost o realitate pentru Rusia), însă Războiul Crimeii ne-a adus libertatea.

În primăvara aceea credeam în amnistie, dar în aceasta nu eram cu nimic originali. Discutând cu deţinuţii mai vechi, încet-încet îţi dai seama că această sete de clemenţă şi această credinţă în clemenţă nu vor părăsi niciodată pereţii cenuşii ai închisorilor. Decenii după decenii, diferite valuri de deţinuţi au aşteptat întotdeaua şi au crezut întotdeauna: ba într-o amnistie, ba într-un Cod nou, ba într-o revizuire generală a cazurilor aflate pe rol (şi zvonurile erau întotdeauna întreţinute cu o precauţie abilă de către Organe). La oricare aniversare rotundă a Revoluţiei din Octombrie, la aniversările lui Lenin şi de ziua Victoriei, de ziua Armatei Roşii ori de ziua Comunei din Paris, la orice nouă sesiune a VŢIK, la sfârşitul fiecărui cincinal, la fiecare plenară a Tribunalului Suprem – cu ce nu potrivea imaginaţia deţinuţilor această pogorâre a îngerului eliberării! Şi cu cât mai absurzi erau deţinuţii, mai homeric şi mai frenetic volumul valurilor de condamnaţi, cu atât mai mult ele nu generau luciditate, ci credinţa în amnistie!

Toate sursele de lumină, într-o măsură mai mare sau mai mică pot fi comparate cu Soarele. Soarele însă nu poate fi comparat cu nimic. Astfel şi toate aşteptările din lume pot fi comparate cu aşteptarea amnistiei, dar aşteptările amnistiei nu pot fi comparate cu nimic.

În primăvara anului 1945, fiecare novice adus în celulă era întrebat în primul rând ce a auzit despre amnistie? Iar dacă doi-trei erau luaţi din celulă cu lucrurile, atotştiutorii celulelor comparau numaidecât cazurile lor şi trăgeau concluzia că acestea sunt cele mai uşoare şi băieţii au fost, fireşte, luaţi ca să fie eliberaţi. A început! La toaletă şi la baie – oficiile poştale ale deţinuţilor, pretutindeni activiştii noştri căutau urme şi însemnări despre amnistie. Şi deodată, în vestitul vestibul violet de la ieşirea din baia închisorii Butârki, la începutul lui iulie, am citit marea prorocire scrisă cu săpunul pe placa violetă smălţuită mult mai sus decât capetele noatre (s-au urcat unul pe umerii altuia ca să nu fie ştearsă prea repede): „Ura! Pe 17 iulie – amnistia!” *

Câtă bucurie pe capul nostru! („Dacă nu ar fi ştiut precis, n-ar fi scris!”) Tot ceea ce bătea, pulsa, curgea în corp se oprea sub şocul bucuriei că, iată, se va deschide uşa…

Dar pentru clemenţă este nevoie de raţiune…

Pe la mijlocul lui iulie gardianul de coridor l-a trimis pe un bătrân din celula noastră să spele toaleta şi acolo, între patru ochi (faţă de martori n-ar fi îndrăznit), l-a întrebat, privind compătimitor capul lui cărunt: „Ce articol ai, tăicuţule?” „Cincizeci şi opt!” s-a bucurat bătrânul, pe care, acasă, îl plân-geau trei generaţii. „Nu te încadrezi…” a oftat gardianul. Prostii! Au decis cei din celulă, gardianul este pur şi simplu analfabet.

*Şi nu au greşit, netrebnicii, decât cu un bastonaş! Mai detaliat despre marea amnistie stalinistă din 7 iulie 1945 vezi Partea a Treia, capitolul 6.

În celula aceea era şi un tânăr din Kiev, Valentin (nu-mi mai aduc aminte numele de familie), cu nişte ochi mari şi frumoşi, parcă erau de femeie, tare speriat de anchetă. Era fără îndoială un prezicător, poate doar în starea de excitaţie în care se afla atunci. De multe ori se învârtea prin celulă şi spunea: astăzi te vor lua pe tine şi pe tine, am visat eu. Şi îi luau! Tocmai pe aceia! De altfel sufletul deţinutului este atât de înclinat spre misticism, încât receptează previziunea fără pic de mirare.

Pe 27 iulie, Valentin s-a apropiat de mine: „Alexandr! Astăzi – eu şi cu tine!” Şi mi-a povestit un vis cu toate atributele visurilor din închisoare: o punte peste un pârâiaş tulbure, o cruce. Am început să-mi strâng lucrurile şi nu degeaba: după ce ne-au adus apa fierbinte de dimineaţă, eu şi el am fost chemaţi. Celula ne-a condus cu urări de bine zgomotoase, mulţi ne încredinţau că mergem în libertate (din compararea „cazurilor noastre uşoare” aşa reieşea).

Poţi în mod sincer să nu crezi aşa ceva, poţi să-ţi interzici să crezi, poţi să te aperi cu ironii, dar un cleşte incandescent cum nu mai există altul pe lume îţi strânge deodată, îţi strânge deodată inima: dar dacă este adevărat?

Eram vreo douăzeci de oameni adunaţi din celule diferite şi ne-au dus mai întâi la baie (în fiece moment crucial din viaţă, deţinutul trebuie întâi şi-ntâi să treacă pe la baie). Am avut timp, vreun ceas şi jumătate, să ne lăsăm în voia presupunerilor şi a reflecţiilor. Pe urmă, relaxaţi şi bine dispuşi, am traversat grădiniţa de smarald din curtea interioară de la Butârki, unde păsările cântau asurzitor (mai degrabă erau numai vrăbii), iar pentru ochiul dezobişnuit verdeaţa copacilor părea insuportabil de stridentă. Ochiul meu n-a receptat niciodată atât de intens verdele frunzelor ca în primăvara aceea! Şi nimic în viaţă n-am văzut care să semene mai mult cu raiul divin decât această grădiniţă de la Butârki, a cărei traversare pe aleile de asfalt nu lua niciodată mai mult de treizeci de secunde! *

Ne-au dus la gara Butârki (locul de recepţie şi de expediere a deţinuţilor; denumire foarte potrivită, mai ales că şi holul principal semăna cu cel al unei gări frumoase), ne-au băgat într-o boxă mare şi spaţioasă. Era cufundată în semiîntuneric; aerul era proaspăt şi curat: singura ferestruică se afla sus, aproape de tavan, şi nu era prevăzută cu botniţă. Ea dădea înspre aceeaşi grădiniţă însorită, şi prin oberlihtul deschis pătrundea ciripitul asurzitor al păsărilor, şi în dreptul oberlihtului se legăna o rămurică de un verde sclipitor, care ne făgăduia liberatea şi casa. (Poftim! Într-o boxă atât de grozavă n-am stat niciodată! Nu-i întâmplător!)

Toţi eram trecuţi la OSO. Şi astfel reieşea că noi eram închişi pentru o nimica toată.

*O grădiniţă asemănătoare, doar mai mică, însă mai intimă, am văzut cu mulţi ani mai târziu ca excursionist la bastionul Trubeţkoi din fortăreaţa Petropavlovskaia. Vizitatorii se mirau întruna de întuneciuinea coridoarelor şi celulelor, eu mă gândeam că, având o asemnea grădiniţă pentru plimbare, prizonierii bastionului Trubeţkoi nu erau nişte oameni pierduţi. Pe noi ne scoteau mereu la plimbare în nişte puţuri moarte de piatră.

Trei ore nu ne-a deranjat nimeni, nimeni n-a deschis uşa. Măsurăm fără întrerupere boxa în lung şi în lat, iar când oboseam ne aşezam pe băncile făcute din lespezi. Iar rămurica se legăna mereu dincolo de fereastră, iar vrăbiile ciripeau pe întrecute.

Deodată uşa s-a deschis cu zgomot, şi l-au strigat pe unul dintre noi, un contabil liniştit de vreo treizeci şi cinci de ani. El a ieşit. Uşa s-a închis. Am început să umblăm şi mai abitir încolo şi încoace prin lada noastră, stăteam ca pe jăratic.

Din nou zgomotul uşii. Au strigat pe un alt deţinut, l-au adus îndărăt pe contabil. Ne-am repezit asupra lui. Dar nu mai era el! Faţa lui parcă nu mai avea pic de viaţă. Ochii larg deschişi parcă erau orbi. Cu paşi nesiguri, s-a îndreptat spre celălalt capăt al boxei, clătinându-se pe pardoseala netedă. Era contuzionat? Îl pocniseră cu scândura de călcat în cap?

— Ei, ce este? Ce este? L-am întrebat noi cu inima strânsă. (Dacă nu venea de pe scaunul” electric, atunci cu siguranţă că i se anunţase condamnarea la moarte.) Cu o voce care parcă vestea sfârşitul Universului, contabilul a articulat cu greu:

— Cinci ani! Cinci ani!

Şi iarăşi s-a auzit uşa. Se întorceau. Atât de repede, ca şi cum îi duceau la toaletă pentru o mică nevoie fiziologică. Acesta s-a întors cu faţa radioasă. Evident a fost eliberat.

— Ei, ei? Ne-am înghesuit noi în jurul lui cu speranţa renăscută. El a dat din mână, înecându-se de râs:

— Cinsprezece ani!

Era prea absurd, pentru a putea crede numaidecât.

Capitolul 7 SALA MAŞINILOR În BOXA vecină a „gării” Butârki, vestita boxă de percheziţie (aici erau percheziţionaţi deţinuţii nou veniţi, şi spaţiul suficient îngăduia ca cinci-şase gardieni să prelucreze până la douăzeci de zeki într-o serie), acum nu era nimeni, mesele de percheziţie erau pustii, şi doar într-o parte, sub un bec, la un mic birou improvizat, şedea un maior de la NKVD cu părul negru şi ţinută îngrijită. Pe faţa lui nu se citea nimic altceva decât o plictiseală răbdătoare. El pierdea timpul degeaba până ce zeki erau aduşi şi conduşi îndărăt unul câte unul. Ar fi putut strânge semnăturile mult mai repede.

Mi-a indicat taburetul din faţa lui, de partea cealaltă a mesei, apoi m-a întrebat cum mă cheamă. La stânga şi la dreapta călimării cu cerneală, dinaintea lui, se aflau două mici teancuri de hârtii albe, identice, de mărimea unei jumătăţi de coală pentru maşina de scris. Aveau formatul adeverinţelor pentru combustibil care se dau la administraţia clădirii, sau al procurilor pentru cumpărarea rechizitelor de birou. Frunzărind teancul din dreapta, maiorul a găsit hârtia care mă privea. A scos-o, a citit-o cu foarte mare iuţeală (am înţeles că mi-au dat opt ani) şi numaidecât a început să scrie pe verso cu stiloul că textul mi-a fost adus la cunoştinţă pe data de cutare.

Inima mea nu a zvâcnit nici măcar cu o jumătate de bătaie în plus, atât mi s-a părut de obişnuit! Oare aceasta era condamnarea mea? Punctul crucial din viaţa mea? Aş fi vrut să fiu emoţionat, să resimt acest moment, dar nu puteam nicicum. Iar maiorul îmi şi întinsese foaia pe verso. Tocul şcolăresc de şapte copeci, cu peniţă proastă ce avea o scamă în vârf, pescuită din călimară, se afla dinaintea mea.

— Nu, trebuie s-o citesc şi eu.

— Credeţi că v-aş minţi? A replicat maiorul alene. Poftim, citiţi.

Şi mi-a întins hârtia în silă. Eu am întors-o şi am început s-o examinez înadins cât mai încet, nici măcar pe cuvinte, ci pe litere. Era bătută la maşină, însă ceea ce ţineam eu în mână nu era primul exemplar, ci o copie: Extras < din hotărârea OSO de pe lângă NKVD din 7 iulie 1945*

Nr.…

Pe urmă totul era subliniat cu linie punctată şi tot cu o linie punctată -despărţit în două:

*Şedinţa comisiei a avut loc chiar în ziua amnistiei: munca nu aşteaptă.

S-a examinat: Acuzarea lui cutare

(numele şi prenumele, data naşterii, locul naşterii)

S-a hotărât: Să se aplice lui cutare (numele şi prenumele), pentru propagandă antisovietică şi încercarea de a crea o organizaţie antisovietică, 8 (opt) ani într-un lagăr de reeducare prin muncă. -

Secretar Copia conformă cu originalul Oare trebuia să semnez pur şi simplu şi să plec fără să scot un cuvânt? M-am uitat la maior: oare n-o să-mi spună el ceva, să mă lămurească? Nu, nu avea de gând. Îi şi făcuse semn gardianului din uşă să -l pregătească pe următorul.

Şi pentru ca măcar puţintel să dau importanţă momentului, l-am întrebat cu voce tragică:

— Dar asta-i îngrozitor! Opt ani! Pentru ce!

Mi-am dat seama că şi în propriile-mi urechi cuvintele rostite sunau fals: nici eu, nici el n-am simţit că ar fi vorba de ceva îngrozitor.

— Aici! Mi-a arătat încă o dată maiorul unde să semnez.

Am semnat. Pur şi simplu nu-mi dădeam seama ce aş mai putea face.

— Atunci vă rog să-mi permiteţi să scriu aici, la dumneavoastră, cererea de recurs. Sentinţa este nedreaptă.

— Totul potrivit normelor în vigoare, a aprobat maiorul în mod automat, aşezând hârtiuţa mea în teancul din stânga.

— Urmaţi-mă! Mi-a ordonat gardianul. Şi l-am urmat.

(Nu am avut prezenţă de spirit. Gheorghi Tenno, care a primit o hârtie cu douăzeci şi cinci de ani, le-a răspuns: „Păi asta-i condamnare pe viaţă! Odinioară, când omul era condamnat pe viaţă, puneau de se băteau tobele, adunau mulţimea. Dar aici parcă ai semnat pentru o bucată de săpun: douăzeci şi cinci şi, gata, ştergc-o!”

Arnold Rappoport a luat tocul şi a scris pe dosul hârtiei: „Protestez categoric împotriva sentinţei teroriste ilegale şi cer eliberarea neîntârziată”. Ofiţerul însărcinat cu anunţarea a aşteptat cu răbdare, însă când a citit, s-a mâniat foc şi a rupt în bucăţi hârtia cu extrasul. Nici o pagubă, condamnarea rămânea valabilă, asta nu era decât o copie.

Mare a fost bucuria Verei Korneeva, care se aştepta la cincisprezece ani, când a văzut că pe hârtia ei scria doar cinci: A început să rida cu râsul ei zglobiu şi s-a grăbit să semneze, ca nu cumva să le treacă prin cap să se ră/gân-dească. Ofiţerul avea îndoieli: „Aţi înţeles ce v-am citit?” „Da, da, mulţumesc frumos! Cinci ani într-un lagăr de reeducare prin muncă!”

Ungurului Janos Rozsas i-au citit sentinţa de zece ani pe coridor în limba rusă şi nu i-au tradus. Când a semnat, el nu ştia că ăsta era verdictul, şi multă vreme pe urmă a aşteptat judecata. Mai târziu, în lagăr, şi-a amintit vag această întâmplare şi a înţeles.)

M-am întors în boxă zâmbind. Ciudat, cu fiecare clipă deveneam tot mai vesel şi mai uşurat. Toţi se întorceau cu condamnări de zece ani, Valentin de asemenea. Termenul cel mai scurt din grupul nostru de astăzi îl primise acel contabil care se scrântise (nici acum nu-şi revenise din starea de inconştienţă).

În stropii soarelui, bătută de acel vântuleţ de iulie, continnua să se legene voioasă rămurica de dincolo de fereastră. Noi trăncăneam cu însufleţire. Ici-colo, în boxă, tot mai des răsunau hohote de râs. Râdeam că totul trecuse fără probleme; râdeam de contabilul care suferise un şoc; râdeam de speranţele noastre din dimineaţa aceea şi cum ne-au condus camarazii din celule, comandând pachete cu semnele stabilite: patru cartofi, doi covrigi!

— Dar o să fie o amnistie! Susţineau unii. Acum ne sperie doar aşa, de formă, ca să ţinem bine minte. Stalin i-a spus unui corespondent american.”

— Da cum se numea corespondentul… *

— Nu-i ştiu numele…

Pe urmă ne-au poruncit să ne luăm lucrurile, ne-am aliniat câte doi şi din nou ne-au condus prin aceeaşi grădiniţă încântătoare invadată de vară. Unde credeţi? Din nou la baie!

Acum am izbucnit în hohote nestăpânite de râs. Nătărăii! Râzând întruna, ne-am dezbrăcat, ne-am atârnat hainele în aceleaşi cârlige şi le-am băgat în aceleaşi etuve, ca şi de dimineaţă, la dezinfectat. Râzând întruna, am primit câte o coajă de săpun puturos şi am intrat în sala spaţioasă şi răsunătoare să ne spălăm de păcatele tinereţilor. Aici ne-am bălăcit şi ne-am stropit cu apă fierbinte şi curată şi ne-am zbenguit de parcă eram nişte şcolari care veniseră la baie după ultimul examen. Acest râs purificator, acest râs despovărător, nu era, cred eu, dăunător, ci un scut viu pentru salvarea organismului.

Valentin, ştergându-se, îmi spunea liniştitor şi reconfortant.

— Nu-i nimic, suntem încă tineri, mai avem timp sa trăim. Important este să nu ne poticnim acum. Când vom ajunge în lagăr, n-o să vorbim cu nimeni, nici un cuvânt, să nu ne încalţe cu alte condamnări. O să muncim cinstit şi o să tăcem…

Credea atât de mult în acest program, spera atât de mult acest grăuncior printre pietrele de moară staliniste! Aş fi vrut să fiu de acord cu el, să-mi ispăşesc condamnarea în mod plăcut, iar apoi să şterg din memorie cele trăite.

Dar începeam să simt în mine: dacă pentru a trăi trebuie să nu trăiesc, atunci la ce bun…?

Nu se poate spune că OSO a fost inventat după revoluţie. Atunci când Ecaterina a Il-a i-a dat ziaristului Novikov1, devenit indezirabil, cincisprezece ani, se poate spune că prin intermediul OSO, fiindcă nu l-a chemat în judecată. Şi toţi împăraţii au început părinteşte să-i exileze fără judecată pe toţi cei care cădeau în dizgraţie, în deceniul al şaptelea al secolului al XlX-lea s-a înfăptuit o reformă judiciară radicală. S-ar putea spune că începuse să se Contureze atât la suverani, cât şi la supuşi un fel de concepţie juridică asupra societăţii. Cu toate acestea, în deceniile al optulea şi al nouălea, Korolenko menţionează cazuri de represiune administrativă în loc de condamnare judiciară. El însuşi, în 1876, împreună cu încă doi studenţi, a fost exilat, fără să fie anchetat şi judecat, din ordinul ministrului adjunct al patrimoniului de stat (caz tipic de OSO). Altă dată, tot fără judecată, a fost exilat în oraşul Glazov, împreună cu fratele său. Korolenko menţionează cazul lui Fiodor Bogdan, delegat al obştei satului, care a ajuns până la ţar şi apoi a (ost exilat; apoi al lui Piankov, achitat de tribunal, dar exilat din porunca împăratului; şi cil altor câţiva oameni.

Aşadar tradiţia exista, dar nu era statornicită. Şi apoi această lipsă de răspundere personală: totuşi cine era OSO. Ba ţarul, ba guvernatorul, ba adjunctul ministrului. Şi pe urmă, să-mi fie cu iertare, dar asta nu se poate numi amploare dacă pot fi enumerate nume şi cazuri.

Amploarea a început din anii ’20, când, pentru a exercita o presiune permanentă asupra tribunalelor, au fost create faimoasele troica, şi ele cu funcţionare permanentă. La început, acestea erau chiar evidenţiate cu mândrie: Troica GPU-ului! Iar numele asesorilor nu numai că nu era trecut sub tăcere, ci, dimpotrivă, era popularizat! Cine, în Solovki, nu cunoştea celebra troică din Moscova: Gleb Boki, Vul şi Vasiliev? Şi, într-adevăr, ce cuvânt potrivit -troica! El aminteşte puţin şi de zurgălăii săniilor, de chefurile din săptămâna brânzei şi de lăsata secului, dar totodată şi ceva misterios: de ce „troica”, ce înseamnă asta? Căci nici tribunalul nu are patru judecători! Iar troica nu este un tribunal! Însă caracterul enigmatic consta în faptul că ea judecă în lipsă, fără ca acuzatul să fie prezent. El nu a fost acolo, nu a văzut nimic, i se dă numai o hârtie: semnează! Troica a devenit şi mai teribilă decât tribunalul revoluţionar. Ulterior, ea s-a izolat, s-a încotoşmănat, s-a încuiat într-o cameră separată, iar numele judecătorilor au fost declarate secrete. Şi, astfel, ne-am obişnuit că membrii troicii nu beau, nu mănâncă şi nu se deplasează printre oameni. Şi, de când s-au retras o dată să delibereze, au dispărut pentru totdeauna şi dau semne de viaţă numai când ne trimit sentinţele prin intermediul dactilografelor. (Cu obligaţia de a le înapoia, un astfel de document nu poate rămâne în păstrarea noastră.)

Troicile acestea (pentru orice eventualitate folosim pluralul, ca şi în cazul unei divinităţi – nu ştii niciodată unde hălăduieşte) răspundeau unei necesităţi noi şi imperioase: o dată arestaţi, oamenii nu mai trebuiau puşi în libertate (un fel de secţie de control tehnic pe lângă GPU, ca să nu existe rebuturi). Şi dacă vreunul este nevinovat şi nu poate fi judecat nicidecum, ei bine, atunci, prin intermediul Troicii, să-şi primească cele „minus treizeci şi două” (oraşe guberniale, în care le era interzis să se stabilească) cuvenite ori o mică deportare pentru doi-trei ani, şi astfel va fi însemnat pentru totdeauna, şi data viitoare va fi „recidivist”.

(Cerem iertare cititorului, fiindcă ne-am abătut din nou spre acel oportunism de dreapta: conceptul de „vină”, opoziţia vinovat-nevinovat. Căci ni s-a explicat că nu e vorba de rina personală, ci de pericolul social: şi un nevinovat poate fi condamnat dacă din punct de vedere social este străin, iar un Vinovat poate fi eliberat dacă socialmente este apopiat. Însă noi, cei fără studii juridice, putem fi scuzaţi, dacă însuşi Codul din anul 1926, după care am trăit, frate, douăzeci şi cinci de ani, a fost criticat pentru „abordarea burgheză inadmisibilă”, pentru „abodarca insuficientă de pe poziţii de clasă”, pentru „cântărirea pedepsei în raport cu gravitatea faptei comise” *.