Alexandr Soljenitin

Să însoţim dar legea noastră şi la vârsta pionieratului.

Să scoatem din îndelunga uitare PROCESUL DIRECŢIEI PENTRU COMBUSTIBIL, mai 1921 (un proces câtuşi de puţin politic), pentru că îi privea pe ingineri, sau pe specialişti, speti, cum li se spunea atunci.

Trecuse cea mai cruntă dintre cele patru ierni ale războiului civil, când nu mai era pic de combustibil, şi trenurile nu mai ajungeau în gări, şi în cele două capitale era frig şi foamete, şi valul grevelor din uzine (acum şterse din istorie). Celebra întrebare: cine-i de vină)? 1

Bineînţeles, nu Conducerea Generală. Ba nici chiar cea locală! Este foarte important. Dacă „tovarăşii, care adesea veneau din afară” (conducătorii comunişti), nu aveau o idee corectă despre treaba încredinţată, în locul lor speti trebuiau „să traseze calea corectă de abordare a problemei!” înseamnă, deci, că „nu conducătorii sunt vinovaţi… Vinovaţi sunt cei care au calculat, răs-calculat şi au alcătuit planul (cum să hrănească şi să încălzească cu zerouri). Vinovat nu este cel care a impus planul, ci cel care l-a compus! Şi dacă planificarea s-a transformat în exagerare, vinovaţi sunt, desigur, speti. Şi dacă cifrele nu se potrivesc,” este vina aceloraşi speti, nu a Consiliului Muncii şi Apărării „, nici măcar” a conducătorilor responsabili de la Direcţia pentru combustibil „. Şi dacă nu există nici cărbune, nici lemne, nici petrol, asta se întâmplă din cauză că speti” au creat o situaţie haotică, încurcată”. Şi tot a lor este vina că nu au rezistat şi au dat curs telefonogramelor urgente ale lui Râkov2, repartizând şi eliberând unora în afara planului.

De toate erau vinovaţi speti! Însă justiţia proletară nu este neîndurătoare cu ei, sentinţele sunt blânde. Fireşte, proletarii nutresc o repulsie lăuntrică faţă de aceşti specialişti blestemaţi, însă fără ei nu te descurci, totul e la pământ. Şi tribunalul nu-i hăituieşte, şi chiar Krâlenko spune că din anul 1920 „nici vorbă de sabotaje”. Da, speti sunt vinovaţi, dar nu din răutate, ci pur şi simplu pentru că sunt nişte încurcă-lume, nu sunt capabili de mai bine, n-au învăţat să lucreze în capitalism, ori sunt pur şi simplu egoişti şi şperţari.

*N. V. Krâlenko, Op. Cât., p. 381.

Astfel, la începutul perioadei de reconstrucţie se trasează uimitoarea linie punctată a îngăduinţei faţă de ingineri.

Bogat a fost în procese publice anul 1922, primul an de pace. Atât de bogat, încât acest capitol al nostru îi va 11 dedicat în totalitate. (Unii se vor mira: chiar după ce s-a isprăvit războiul se produce o asemenea recrudescenţă a proceselor judiciare? Dar şi în 1945, şi în 1948 Dragonul a cunoscut o extraordinară perioadă de înviorare. Oare aici nu funcţionează o anume legitate, fie ea şi cea mai simplă?)

Deşi în decembrie 1921, cel de al IX-lea Congres al Sovietelor a hotărât „să restrângă competenţele VEEKA”, şi în acest sens ea a fost restructurată şi rebotezată în GPU, însă chiar în octombrie 1922 drepturile GPU au fost din nou lărgite, iar în decembrie, Dzerjinski declara corespondentului „Pravdei” (17 decembrie 1922): „Acum trebuie să supraveghem cu deosebită vigilenţă grupările şi orientările antisovietice. GPU şi-a redus aparatul, dar şi l-a consolidat din punct de vedere calitativ”.

La începutul acelui an şi nu lăsăm să ne scape PROCESUL SINUCIDERII INGINERULUI OLDENBORGER (Tribunalul Suprem, februarie 1922). Un proces de care nimeni nu-şi mai aduce aminte, fără importanţă şi întru totul necaracteristic. Necaracteristic deoarece volumului reprezintă doar o singură viaţă de om, şi care era deja sfârşită Dacă nu s-ar fi sfârşit, acel inginer şi laolaltă cu el vreo zece oameni, formând un centru, s-ar fi aflat acum în faţa Tribunalului Suprem şi atunci procesul ar fi fost pe deplin caracteristic. Iar acum, pe bancă se află tovarăşul Sedelnikov, membru de seamă al partidului, doi lucrători de la Rabkrin şi doi sindicalişti.

Dar precum struna care se rupe în depărtare la Cehov3, ceva apăsător, sfâşietor, se simte în acest proces al predecesorului timpuriu al inculpaţilor din Şahtî şi al „Partidului industrial”.

V. V. Oldenborger a lucrat treizeci de ani la reţeaua de alimentare cu apă din Moscova şi a devenit inginer şef încă de la începutul secolului. Trecuse Veacul de Argint4 în artă, trecuseră patru Dume de Stat, trei războaie, trei revoluţii şi întreaga Moscovă băuse apa lui Oldenborger. Akmeiştii-’, futuriştii, reacţionarii şi revoluţionarii, iuncherii şi ostaşii Armatei Roşii, Sovnarkomul, CEKA şi RK1 au băut apa curată şi rece a lui Oldenborger. Nu a fost însurat şi nu a avut copii, în toată viaţa lui n-a existat decât această reţea de alimentare cu apă. În 1905 n-a permis să fie aduşi soldaţi de pază, „pentru că soldaţii, din stângăcie ori nebăgare de seamă, pot să strice conductele sau maşinile”. (Atunci, nimeni nu i-a împiedicat pe lucrătorii de la reţeaua de apă să facă grevă, în 1905 ar fi lăsat Moscova şi fără apă, dar poate că Oldenborger ar fi închis-o?)

A două zi după revoluţia din februarie le-a spus muncitorilor săi că revoluţia a luat sfârşit, gata, toată lumea la locul său, apa trebuie să curgă, în timpul luptelor din octombrie n-a avut decât o grijă: să salveze reţeaua de apă.

*Culegere de legi ale RSFSR, 1922, nr. 4, p. 42.

Colaboratorii lui au declarat grevă, ca protest la revoluţia bolşevicilor, l-au chemat şi pe el. Le-a răspuns: „Din punct de vedere tehnic, vă rog să mă iertaţi, eu nu fac grevă. Dar în rest… În rest, da, fireşte…” A primit banii pentru grevişti de la comitetul de grevă, a semnat o chitanţă, apoi însă a dat fuga să facă rost de un manşon pentru o conductă stricată.

Şi cu toate acestea el este duşman! Iată ce i-a spus unui muncitor: „Puterea Sovietică nu va rezista nici două săptămâni”. Se simte o orientare nouă în zilele dinaintea lansării NEP-ului, Krâlenko îşi permite să se destăinu-iască Tribunalului Suprem: „Atunci gândeau aşa nu numai speti, aşa am gâiidit şi noi de multe ori” (p. 439, sublinierea mea – A. S.).

Şi cu toate acestea e duşman! Cum ne-a spus tovarăşul Lenin: pentru supravegherea specialiştilor burghezi avem nevoie de dulăii de pază ai RKI.

Doi asemenea dulăi de pază au fost detaşaţi pe lângă Oldenborger. (Unul dintre ei, Makarov-Zemlianski, un potlogar, fost funcţionar la reţeaua de apă, concediat pentru „fapte reprobabile”, s-a angajat la RKI, „pentru că acolo plătesc mai bine”, apoi a urcat până la un Narkomat central, pentru că „acolo leafa e mai bună”, şi de acolo a venit să -l controleze pe fostul lui şef, să se răzbune din toată inima pentru ofensele de odinioară.) Apoi, fireşte, nu dormea nici comitetul sindical, cel mai bun apărător al intereselor muncitorilor. Apoi, fireşte comuniştii au trecut la conducerea reţelei de apă. „La noi doar muncitorii trebuie să stea în frunte, numai comuniştii trebuie să posede total conducerea, justeţea acestei poziţii a fost confirmată şi de prezentul proces” (p. 433). Desigur, nici organizaţia de partid din Moscova nu scăpa din ochi reţeaua de apă. (Şi, în plus, din spatele ei – CEKA.) „Călăuziţi de sentimentul sănătos al urii de clasă am creat, la vremea ei, brava noastră armată; şi tot în numele acestei un nu încredinţăm nici un post de răspundere unor oameni care nu fac parte din tabăra noastră fără a pune pe lângă ei… Un comisar” (p. 434). Şi au început numaidecât să -l corecteze pe inginerul şef, să -l dirijeze, să-i dea lecţii şi fără ştirea lui să mute personalul tehnic („au destrămat cuibul afaceriştilor”).

Însă, oricum, reţeaua de apă nu a fost salvată! Treaba n-a început să meargă mai bine, ci mai rău! Aşa a izbutit banda inginerilor să-şi pună pe ascuns în aplicare planurile monstruoase. Mai mult: depăşindu-şi natura intermediară de intelectual, din pricina căreia niciodată în viaţă nu s-a exprimat tăios, Oldenborger a avut îndrăzneala să numească acţiunile noului şef Zeniuk („figură absolut simpatică” pentru Krâlenko, „prin structura ei interioară”) – despotism!

Atunci a fost limpede că „inginerul Oldenborger trădează în mod conştient interesele muncitorilor şi este un adversar direct şi deschis al dictaturii clasei muncitoare”. Au început să cheme comisii de control, însă comisiile decideau că totul este în ordine şi apa curge normal. Inspectorii de la Rabkrin nu s-au mulţumit cu asta, ci au început să bombardeze RKI cu rapoarte. Oldenborger voia pur şi simplu „să distrugă, să strice, să lichideze reţeaua de distribuire a apei în scopuri politice”, dar n-a izbutit s-o facă. L-au împiedicat cum au putut: s-au opus reparaţiilor costisitoare ale cazanelor ori înlocuirii rezervoarelor de lemn cu cele de beton. Căpeteniile muncitorilor au început să vorbească deschis la adunări că inginerul şef este „sufletul sabotajului tehnic organizat”, lui nu trebuie să i se acorde încredere, ci, dimpotrivă, să i se opună pe toate planurile.

Nici acum treburile nu s-au îndreptat, ba au început să meargă mai rău…!

Dar ceea ce rănea în mod deosebit „psihologia proletară ereditară a celor de la Rakkrin şi a sindicaliştilor era faptul că majoritatea muncitorilor de la staţiile de pompare,” molipsiţi de psihologia mic-burgheză „, erau de partea lui Oldenborger şi nu sesizau sabotajul lui. Tot atunci se organizau alegerile pentru Mossovietul din Moscova, şi de la reţeaua de distribuire a apei muncitorii au propus candidatura lui Oldenborger, căreia, fireşte, celula de partid i-a opus o candidatură partinică, însă aceasta nu avea nici o speranţă din pricina falsei autorităţi a inginerului şef în rândul muncitorilor. Asta însă n-a împiedicat celula de partid să trimită la comitetul raional, la toate instanţele şi să prezinte în adunarea generală rezoluţia sa:” Oldenborger este centrul şi sufletul sabotajului, în Mossoviet el va fi duşmanul nostru politic! „Muncitorii au răspuns cu larmă şi cu strigăte:” Nu-i adevărat! Minciuni! „Atunci, secretarul comitetului de partid, tovarăşul Sedelnikov, a strigat în faţă celor o mie de capete ale proletariatului:” Cu astfel de agenţi ai Sutelor Negre nici nu vreau să vorbesc!” O să vorbim, adică, altundeva.

Au fost luate măsuri pe linie de partid: inginerul şef a fost exclus din colegiul de conducere al reţelei de distribuţie a apei, au creat în jurul lui o atmosferă de anchetă judiciară permanentă: era chemat întruna la tot felul de comisii şi subcomisii, era interogat şi i se dădeau însărcinări ce trebuiau ’ândeplinite cu maximă urgenţă. Ori de câte ori nu se prezenta, se menţiona într-un proces-verbal „în eventualitatea unui viitor proces”. Prin intermediul Consiliului pentru Muncă şi Apărare (preşedinte – tovarăşul Lenin) s-a obţinut ca la reţeaua de distribuţie a apei să fie numită „Troica Extraordinară” (Rabkrin, Consiliul Sindicatelor şi tovarăşul Kuibâşev6).

Iar apa continua, de patru ani, să curgă prin conducte, locuitorii Moscovei o beau fără să observe nimic…

Atunci, tovarăşul Sedelnikov a scris un articol în „Viaţa economică”: „Având în vedere zvonurile care tulbură opinia publică privind starea catastrofală a reţelei de distribuire a apei”, el făcea cunoscute multe alte zvonuri alarmante şi chiar: că reţeaua pompează apă sub pământ şi „erodează în mod conştient temeliile Moscovei” (puse încă de Ivan Kalita7). A fost chemată o comisie de la Mossoviet. Ea a constatat că „starea reţelei de distribuire a apei este satisfăcătoare, conducerea tehnică este raţională”. Oidenborger a combătut toate acuzaţiile. Atunci, Sedelnikov a declarat cu seninătate: „Eu mi-am propus să stârnesc larmă în jurul problemei, este treaba specialiştilor să lămurească această chestiune”.

Ce le mai rămăsese de făcut căpeteniilor muncitorimii’? Care era mijlocul cel din urmă, dar şi cel mai sigur? Un denunţ la VEEKA! Ceea ce Sedelnikov a şi făcut! El „vede cu ochii lui cum Oldenborger distruge în mod conştient reţeaua de distribuire a apei”, pentru el nu încape nici o îndoială că „la reţeaua de distribuire a apei, în inima Moscovei Roşii, acţionează o organizaţie contrarevoluţionară”. Ca să nu mai vorbim de starea catastrofală în care se află turnul Rubliov!

Aici însă Oldenborger a făcut o greşeală lipsită de tact, o ieşire de intelectual intermediar şi fără coloană vertebrală: când i s-a respins comanda pentru cazane noi din străinătate (cele vechi nu mai puteau fi reparate în Rusia), el nu găseşte altceva de făcut decât să se sinucidă. (Era prea mult pentru unul singâir, oamenii nici măcar nu erau antrenaţi.) însă cazului i s-a dat curs mai departe, organizaţia contrarevoluţionară poate fi găsită şi fără el, lucrătorii de la Rabkrin se angajează s-o descopere. Timp de două luni au loc nişte manevre surde, însă spiritul de la începuturile NEP-ului cerea „să se dea o lecţie şi unora, şi altora”. Şi iată procesul de la Tribunalul Suprem. Krâlenko este sever cu măsură. Este necruţător cu măsură. El înţelege că: „Muncitorul rus avea dreptate când în toţi care nu erau cu el vedea mai curând un duşman decât un prieten”, dar: „ţinând seama de schimbările ce intervin în politica noastră practică şi generală, poate va trebui să recurgem la concesii mari, să ne retragem şi să navigam printre obstacole; poate că partidul va fi nevoit să aleagă o tactică, împotriva căreia se va ridica logica primitivă a luptătorilor cinstiţi, plini de abnegaţie” (p. 458).

Este adevărat că pe muncitorii care depuneau împotriva tovarăşului Sedelnikov şi celor de la Rabkrin tribunalul „i-a tratat cu superficialitate”. Şi inculptatul Sedelnikov răspundea imperturbabil la ameninţările acuzatorului: „Tovarăşe Krâlenko! Eu cunosc aceste articole; dar aici nu sunt judecaţi duşmanii de clasă, iar aceste articole se referă la duşmanii de clasă”.

Dar şi Krâlenko exagerează cu vioiciune. Sunt cunoscute denunţurile mincinoase făcute la nişte instituţii de stat… Cu circumstanţe agravante (ura personală, răzbunarea)… Faptul de a abuza de poziţia la serviciu… Iresponsabilitatea politică… Abuzul de putere, de autoritate al activiştilor şi membrilor RKP (b)… Dezorganizarea procesului de muncă la reţeaua de distribuire a apei… Prejudiciul adus Mossovietului şi Rusiei Sovietice, pentru că astfel de specialişti sunt puţini… Este imposibil să fie înlocuiţi… „Ca să nu mai vorbim de pierderea personală, ca individ… Astăzi, când lupta reprezintă conţinutul principal al vieţii noastre, ne-am obişnuit într-un fel să nu prea ţinem cont de aceste pierderi irecuperabile. (p. 458). Tribunalul Revoluţionar Suprem trebuie să-şi spună cuvântul său plin de greutate… Pedeapsa prevăzută de lege trebuie să fie administrată cu toată severitatea!… N-am venit aici să glumim…!”

Vai, Doamne, după asta ce pedeapsă au să primească? Nu cumva?… Cititorul meu s-a obişnuit şi-mi şopteşte: toţi vor fi ex…

Perfect adevărat. Toţi vor îi expuşi… Oprobriului public, în semn de sinceră căinţă!

Două adevăruri…

Sedelnikov a primit, parcă, un an de închisoare.

Îngăduiţi-mi să nu cred.

O, barzi ai deceniului al treilea, care ni -l prezentaţi ca pe un clocot luminos de bucurie! Chiar dacă l-ai cunoscut puţin şi doar cu ochii copilăriei – nu poate fi uitat. Aceste mutre, aceste rituri care i-au persecutat pe ingineri în deceniul al treilea s-au ghiftuit şi s-au îngrăşat. Dar să vedem ce a fost începând din 1918…

* în următoarele două procese îl vom părăsi puţin pe dragul nostru acuzator suprem: este ocupat cu pregătirea marelui proces al eserilor. (în provincie au avut loc şi înainte procese ale eserilor, ca, de exemlu, cel de la Saratov, în 1919.) Acest proces grandios stârnise anticipat nelinişte în Europa, şi Comisariatul poporului pentru justiţie şi-a dat seama că: judecăm de patru ani şi nu avem nici un fel de cod penal, nici vechi, nici nou. Probabil că grija pentru cod nu-l lăsa indiferent nici pe Krâlenko: trebuia pus totul de acord din vreme.

În ceea ce priveşte procesele ecleziastice, care tocmai aşteptau să înceapă, ele constituiau probleme interne, nu interesau Europa progresistă şi puteau fi abordate şi fără cod penal.

Am văzut că separarea Bisericii de stat era înţeleasă de acesta în sensul că toate lăcaşurile sfinte şi tot ce era atârnat, aşezat ori pictat în ele trece la stat, iar bisericii îi rămâne doar acea biserică ce sălăşluieşte în inimă, cum spune Sfânta Scriptură. Şi în anul 1918, când victoria părea câştigată, mai repede şi mai uşor decât se aştepta, au trecut la confiscarea bunurilor bisericeşti, însă acest atac a stârnit o indignare neaşteptat de mare în popor, în condiţiile declanşării războiului civil n-ar fi fost deloc înţelept să mai deschidă un front intern, acela al credincioşilor. Dialogul dintre comunişti şi creştini trebuia deocamdată amânat.

La sfârşitul războiului civil, ca o consecinţă firească a lui, o foamete nemaiîntâlnită s-a abătut asupra ţinuturilor din bazinul Volgăi. Şi deoarece nu stă frumos în cununa învingătorilor din acest război, despre ea, la noi, nu s-au mormăit mai mult de două rânduri. Foametea aceasta a fost cruntă până la canibalism, părinţii ajunseseră să-şi mănânce proprii copii, aşa cum nu s-a cunoscut în Rusia, nici în Vremurile de Restrişte8 (fiindcă atunci, după cum atestă cronicarii, recoltele de grâne rezistau câţiva ani sub zăpadă şi gheaţă fără să fie strânse în hambare). Un film despre această foamete ar fi pus într-o lumină absolut nouă tot ce am văzut şi tot ce ştim despre revoluţie şi despre războiul civil, însă nu există nici filme, nici romane, nici studii-statistice. Toate acestea trebuie uitate, ele nu înfrumuseţează imaginea în plus, ne-am obişnuit să aruncăm cauzele oricărei foamete în seama chiaburilor, dar când moartea devenise o condiţie generală, unde erau chiaburii? V. G. Korolenko în Scrisori către Lunacearski* (în ciuda promisiunii celui din urmă, la noi nu s-au editat niciodată) ne explică motivele foametei şi sărăcirii generale a ţării: este vorba de prăbuşirea productivităţii (braţele de muncă trebuiau să ţină armele) şi de faptul că ţăranii îşi pierduseră orice încredere şi orice speranţă că măcar o mică părticică din recoltă le va rămâne lor. Şi cândva, cineva,

* „Zadruga”. Paris. 1922 şi Samizdat, 1967.

Poate va socoti şi acele livrări de produse alimentare care, conform păcii de la Brest, se scurgeau de multe luni, în nenumărate vagoane, din Rusia, lipsită de grai ca să mai protesteze, şi chiar din regiunile ce vor li hântuite de foamete, spre Germania Kaiscrului, care dădea ultimele bătălii pe frontul de vest.

Un mic lanţ cauzal drept şi scurt: locuitorii de pe Volga îşi mâncau copiii pentru că bolşevicii au cucerit puterea prin violenţă şi au dezlănţuit războiul civil.

Genialitatea unui politician constă şi în ştiinţa de a obţine un succes şi dintr-o năpastă a poporului. Aceasta este precum o revelaţie – dintr-o singură lovitură, trei bile sunt introduse în punga mesei de biliard: acum să hrănească popii oamenii înfometaţi de pe Volga! Căci doar sunt creştini, sunt buni la suflet!

1. Dacă refuză – îi vom face pe ei răspunzători de foamete şi vom distruge biserica;

2. Dacă vor accepta – vom curăţa bisericile;

3. În ambele cazuri – ne vom întregi rezervele valutare.

Este foarte probabil că această idee a fost inspirată chiar de acţiunile bisericii. După cum mărturiseşte patriarhul Tihon, încă din august 1921, la începutul foametei, biserica a creat comitete eparhiale şi panruse pentru ajutorarea celor înfometaţi, au început să strângă bani. Însă admiterea ajutorului direct al bisericii însemna subminarea dictaturii proletariatului. Comitetele au fost interzise, iar banii au fost confiscaţi pentru vistierie. Patriarhul s-a adresat pentru ajutor Papei de la Roma şi arhiepiscopului de Canterbury, dar şi aici i s-a închis gura, explicându-i-se că numai Puterea Sovietică este împuternicită să ducă tratative cu străinii. Şi pe urmă de ce să ne alarmăm, de ce să facem atâta caz: s-a scris în ziare că Puterea dispune de toate mijloacele ca să facă singură faţă foametei.

Iar oamenii de pe Volga mâncau iarbă, pingele şi rodeau tocul uşilor, în sfârşit, în decembrie 1921, Pomgol (comitetul de stat pentru ajutorarea victimelor foametei) a propus bisericii: să sacrifice pentru cei înfometaţi odoarele bisericeşti, nu toate, doar cele care nu aveau regim de folosire canonică în serviciul de cult. Patriarhul a fost de acord, Pomgol a elaborat instrucţiunile: toate ofrandele vor fi doar benevole! La 19 februarie, 1922, Patriarhul a difuzat o epistolă: se permite consiliilor eparhiale să sacrifice obiectele care nu au importanţă pentru serviciul divin.

Dar apărea din nou riscul pulverizării în compromis şi, în consecinţă, al amorţirii voinţei proletariatului.

O idee – o lovitură de trăsnet! O idee – un decret! Decretul VŢIK din 27 februarie: să se confişte din biserici toate obiectele de preţ în beneficiul victimelor foametei!

Patriarhul i-a scris lui Kalinin9. Acesta n-a răspuns. Atunci, la 28 februarie, Patriarhul a difuzat o proclamaţie nouă, nefastă: un asemenea act, din punctul de vedere al Bisericii este o blasfemie, şi noi nu puteam aproba confiscările.

Acum, din perspectiva unei jumătăţi de secol, este uşor să faci imputări Patriarhului. De bună seamă, conducătorii unei Biserici creştine nu trebuiau să se cramponeze atâta de nişte idei precum: oare Puterea Sovietică nu are alte resurse? Sau: cine i-a adus pe locuitorii de pe Volga în stare de foamete? Şi n-ar fi trebuit, de asemenea, să se agate atât de acele obiecte de preţ, căci nu ele erau hotărâtoare în renaşterea credinţei. Dar trebuie să ne închipuim situaţia în care se afla acest Patriarh nefericit, ales după Revoluţia din Octombrie şi care puţini ani a păstorit Biserica încredinţată lui spre îngrijire, mereu persecutată, prigonită, împuşcată.

Şi numaidecât, în ziare, s-a dezlănţuit prigoana, cu câştig asigurat, împotriva Patriarhului şi împotriva înaltelor cinuri bisericeşti, care sugrumau locuitorii de pe Volga cu braţul descărnat al foametei! Şi cu cât Patriarhul se îndârjea mai tare, poziţia lui devenea tot mai şubredă, în martie a început o mişcare în rândul preoţimii: să cedeze obiectele preţioase şi să facă pace cu puterea. Temerile care existau au fost expuse lui Kalinin de către episcopul Antonin Granovski, care intrase în Comitetul Central al Pomgolului: „Credincioşii sunt îngrijoraţi de faptul că odoarele bisericeşti pot fi folosite în alte scopuri, străine inimii lor”. (Cunoscând principiile generale ale învăţăturii înaintate, cititorul avizat va conveni că acest lucru era foarte probabil. Căci nevoile Kominternlui şi ale Orientului angajat pe făgaşul eliberării nu erau mai puţin acute decât ale locuitorilor din bazinul Volgăi.)

Mitropolitul Petrogradului Veniamin era de asemenea animat de un elan neîndoielnic: „Toate acestea aparţin lui Dumnezeu, şi noi le dăm de bunăvoie”. Dar să nu fie confiscate, ci să constituie o ofrandă benevolă. Şi el voia controlul preoţimii şi al credincioşilor: valorile bisericeşti să fie însoţite până în momentul când se vor preschimba în pâine pentru înfometaţi. Era torturat în toate acestea şi de gândul ca nu cumva să treacă peste voinţa de osândire a Patriarhului.

La Petrograd toate, parcă, s-au aranjat în mod paşnic. La şedinţa din 5 martie 1922 a Pomgolului din Petrograd, după spusele unui martor, se crease chiar o atmosferă de cordialitate. Veniamin a declarat: „Biserica ortodoxă este gata să dea totul pentru ajutorul celor înfometaţi” şi doar confiscarea prin violenţă se consideră blasfemie. Dar astfel nu va mai fi nevoie de confiscare! Kanatcikov, preşedintele Pomgolului din Petrograd, a dat asigurarea că această acţiune va atrage atitudinea binevoitoare a Puterii sovietice faţă de Biserică. (Nici vorbă!) într-un elan de entuziasm, toţi s-au ridicat în picioare. Mitropolitul a spus: „Povara cea mai grea sunt discordia şi ura. Dar va veni o vreme şi ruşii vor fi iarăşi fraţi. Eu însumi mă voi duce, în fruntea mulţimii de credincioşi, şi voi scoate ferecătura icoanei Maicii Domnului din Kazan, o voi plânge cu lacrimi de fericire şi o voi dărui”. I-a blagoslovit pe bolşevicii-membri în Pomgol, şi aceştia cu capetele descoperite l-au petrecut până la ieşire. Ziarul „Pravda Petrogradului” din 8, 9 şi 10 martie „confirmă încheierea paşnică şi cu succes a tratativelor şi scrie cu bunăvoinţă despre mitropolit. La Smolnâi10 au convenit că potirele bisericeşti, ferecăturile, în prezenţa credincioşilor, vor fi retopite în lingouri”.