Alexandr Soljenitin

*Volumul De la închisori la instituţiile de reeducare, „Legislaţia sovietică”, Moscova, 1934.

* începând din 1918. Pe membrele partidului socialist-revoluţionar nu se sfiau să le bage la închisoare gravide.

Însă toate acestea nu erau decât regim politic. Dar deţinuţii politici din anii ’20 îşi aminteau bine şi de altceva mai înalt: autoconducerea politicilor, care, în temniţă, le dădea sentimentul că sunt parte dintr-un întreg, veriga unei comunităţi. Autoconducerea (alegerea liberă a starostelui, care reprezenta pe lângă administraţie interesele tuturor deţinuţilor) mai slăbea din apăsarea puşcăriei asupra fiecărui individ în parte, fiind acum preluată dintr-o dată de umerii tuturor, şi amplifica fiecare protest prin contopirea tuturor vocilor.

Şi ei s-au angajat să apere toate aceste drepturi! Iar autorităţile închisorilor s-au angajat, la rândul lor, să-i priveze de ele! Şi a început o luptă surdă, în care nu explodau obuze de artilerie, doar din când în când răsunau focuri de carabină, iar zgomotul geamurilor sparte nu răzbate mai departe de o jumătate de verstă; se dădea o luptă surdă pentru ultimele rămăşiţe de libertate, pentru ultimele rămăşiţe ale dreptului de a avea o părere proprie, şi s-a dat această luptă aproape douăzeci de ani, dar despre ea nu s-au editat cărţi cu ilustraţii. Toate meandrele ei, evocările biruinţelor şi înfrângerilor ne sunt aproape inaccesibile astăzi, pentru că în Arhipelag nici scriere nu există, iar tradiţia orală se întrerupe o dată cu moartea oamenilor. Şi numai stropii întâmplători ai acestei lupte răzbat uneori până la noi, luminaţi de lumina înceţoşată a lunii.

Dar şi noi pe ce culmi ne-am înălţat de atunci! Cunoaştem bătăliile cu tancuri, exploziile atomice, ce luptă poate să fie aceea când, celulele fiind încuiate, deţinuţii, pentru a-şi exercita dreptul Ia comunicare, ciocănesc în pereţi fără să se ferească, strigă de la o fereastră la alta, slobozesc fire cu bileţele de la etaj la etaj şi insistă ca măcar responsabilii fracţiunilor politice să poată vizita celulele? Ce luptă poate să fie aceea dacă şeful închisorii Lubianka intră în celulă, iar anarhista Anna G-vă (1926) ori socialist-revo-luţionara Katia Oliţkaia (1931) refuză să se ridice la intrarea lui? (Şi acest barbar găseşte cum să o pedepsească pe cea din urmă: o lipseşte de dreptul… De a ieşi din celulă pentru a merge la toaletă.) Ce luptă, dacă două fete Şura şi Vera (1925), protestând împotriva ordinului dat pe toată Lubianka de a nu vorbi decât în şoaptă, ordin care lezează personalitatea, se apucă să cânte cu glas tare în celulă (despre liliac şi primăvară – atât), şi atunci şeful închisorii, letonul Dukes, le târăşte de păr pe coridor până la toaletă? Ori dacă (în 1924) în vagonul cu deţinuţi din Leningrad studenţii cântă marşuri revoluţionare, iar şeful escortei îi privează de apă? Ei îi strigă: „Şeful unei escorte ţariste n-ar fi făcut asta!” Iar el îi bate? Ori eserul Kozlov, care în tranzit spre Kem, îi numeşte călăi pe gardienii săi, şi pentru asta este târât şi bătut cu sălbăticie?

Ne-am obişnuit să înţelegem prin eroism numai eroismul militar (ori cel care zboară în cosmos), acela cu pieptul plin de ordine şi medalii. Şi am uitat că mai există şi un altul – eroismul civic, de care, numai de el, are nevoie societatea noastră! Acesta îi lipseşte…

În 1923, la închisoarea din Viatka, eserul Strujinski şi tovarăşii lui (câţi erau? Cum se numeau? Care era obiectul protestului lor?) s-au baricadat în celulă, au turnat gaz pe saltele şi şi-au dat foc, absolut în tradiţia Schlisselburgului, ca să nu căutăm mai departe. Ce zarvă ar fi fost atunci, ce s-ar mai fi agitat societatea rusească! Dar acum? N-au aflat nici Viatka, nici Moscova, nici istoria. Şi totuşi a fost carne de om care a ars, trosnind, în foc!

De aici a pornit şi ideea dintâi cu Solovki: iată un loc potrivit, de acolo o jumătate de an nu ai nici o legătură cu lumea din afară. De aici, poţi să strigi cât vrei, nu te aude nimeni, poţi să-ţi dai şi foc! În 1923, deţinuţii socialişti au fost transferaţi aici din Pertominsk (Peninsula Onega) şi i-au împărţit la trei schituri izolate.

Iată Schitul Savvatievski – două clădiri ale fostului hotel pentru pelerini, o parte a locului este cuprinsă în zona lagărului, în primele luni totul pare a fi în ordine: regimul politic, unele rude izbutesc să vină în vizită, trei responsabili de la trei partide poartă toate tratativele cu conducerea lagărului. Iar zona schitului este zona libertăţii, aici deţinuţii pot să discute, să gândească în voie, nimic nu este interzis.

Însă chiar de atunci, din zorii Arhipelagului, încep să pătrundă nişte zvonuri apăsătoare, insistente: regimul politic va fi lichidat… Va fi lichidat regimul politic…

Şi, într-adevăr, aşteptând mijlocul lui decembrie, întreruperea navigaţiei şi a tuturor legăturilor cu lumea, Eichmans*, şeful lagărului din Solovki a anunţat: da, s-au primit instrucţiuni noi, privind regimul. Fireşte nu se suprimă totul, o nu! Se restrânge corespondenţa, şi încă ceva acolo, dar decât toate astea cea mai grea lovitură este următoarea: începând cu 20 decembrie 1923 se interzice ieşirea din clădire la orice oră, se va ieşi numai ziua, până la şase seara Fracţiunile hotărăsc să protesteze, dintre eseri şi anarhişti sunt recurtaţi voluntari: chiar din prima zi a interdicţiei să iasă la plimbare anume de la şase seara, însă pe Nogtiov, şeful Schitului Savvatievski, tare îl mai mănâncă palmele pe patul armei, încât chiar înainte de ora şase, ora fatală (dar poate că ceasurile nu erau potrivite? Atunci nu se puteau potrivi după radio), gardienii îşi fac apariţia în zonă şi deschid focul asupra celor care se plimbau în mod legal. Trei salve. Şase morţi şi trei grav răniţi.

A doua zi a venit Eichmans: a fost o regretabilă neînţelegere, Nogtiov va fi demis (transferat şi avansat). La înmormântarea celor ucişi, corul cântă în pustietatea din Solovki: Voi jertfă-aţi căzut în lupta fatală.3

(Oare nu pentru ultima oară s-a permis cântarea acestui cântec pentru cei de curând morţi?) Au pus pe mormânt o piatră mare netezită de valuri şi au cioplit numele celor ucişi „’” ’.

Nu putem să afirmăm că presa a trecut sub tăcere acest eveniment, în „Pravda” a apărut o notiţă cu petit: deţinuţii i-au atacat pe gardieni, au fost ucişi şase oameni. Ziarul „Rote Fahne” a relatat cinstit revolta din Solovki.

*Cât de mult seamănă cu Eichman-nazistul. Nu-i aşa?

*în 1925 piatra a fost răsturnată şi inscripţia îngropată. Cei care mergeţi în excursii la Solovki – căutaţi, priviţi şi luaţi aminte!

Printre socialiştii revoluţionari de la Schitul Savvatievski se afla şi Iun’ Podbelski. El a strâns documente medico-legale privind masacrul din Solovki, pentru a fi publicate cândva. Dar, peste un an, la percheziţia din tranzitul de la Sverdlovsk, i-au descoperit fundul dublu al geamantanului şi i-au confiscat tot ce ascunsese acolo. Uite aşa se poticneşte Istoria rusească…

Însă regimul pentru politici l-au menţinut! Şi un an întreg nimeni n-a pomenit de schimbarea lui.

Întregul an 1924, da. Însă către sfârşitul lui au început din nou să circule zvonuri insistente că în decembrie se pregătesc iar să introducă un regim nou. Dragonul flămânzise, dorea victime noi.

Cele trei schituri ale socialiştilor: Savvatievski, Troiţki şi Muksalmski, cu toate că se aflau pe insule diferite, au izbutit să se înţeleagă în mod conspirativ, şi, în aceeaşi zi, toate fracţiunile de partid din toate cele trei schituri au predat memorii conţinând un ultimatum pentru Moscova şi administraţia din Solovki: să fie scoşi de aici până la sfârşitul navigaţiei, ori să li se păstreze vechiul regim. Termenul ultimatumului – două săptămâni, altfel toate schiturile vor declara greva foamei.

O astfel de solidaritate impunea ascultare. Nu te poţi preface că nu ai auzit un astfel de ultimatum. Cu o zi înainte de expirarea termenului, Eichmans a trecut pe la fiecare schit şi le-a adus la cunoştinţă că Moscova a refuzat. Şi în ziua stabilita, în toate trei schiturile (care acum pierduseră şi legătura) a început greva foamei (continuau însă să bea apă), în Savvatia intraseră în greva foamei peste două sute de oameni. Pe boânavi i-au scutit. Un medic dintre deţinuţi făcea zilnic ocolul greviştilor. O grevă a foamei colectivă este întotdeauna mai greu de ţinut decât una individuală: ea se reglementează după cei mai slabi, nu după cei mai puternici. Ea are sens numai în cazul când există o tărie nestrămutată şi cu condiţia ca fiecare să-i cunoască pe ceilalţi personal şi să fie sigur de ei. Ţinând cont de existenţa unor fracţiuni de partid diferite şi de numărul mare, câteva sute de oameni, sunt inevitabile divergenţele şi suferinţele morale pentru ceilalţi. După cincisprezece zile, în Savvatia au trebuit să recurgă la vot secret (urna era dusă din cameră în cameră): să reziste mai departe ori să înceteze greva?

Moscova, însă, şi Eichmans aşteptau: ei erau sătui şi ziarele din capitală nu leşinau relatând despre greva foamei, iar studenţii nu organizau mitinguri la Catedrala Kazanski. Uşile închise etanş modelau cu siguranţă istoria noastră.

Schiturile au încetat greva foamei. N-a fost o victorie. Dar, cum s-a văzut, nici o înfrângere: pe timpul iernii, regimul a rămas neschimbat, s-a adăugat doar participarea la tăiatul lemnelor din pădure, ceea ce avea totuşi o logică. Dar în primăvara lui 1925. Dimpotrivă, greva foamei părea o biruinţa: deţinuţii de la cele trei schituri au fost luaţi din Solovki! Au fost duşi pe continent! S-a sfârşit cu noaptea polară şi cu cele şase luni de izolare!

În schimb escorta care i-a preluat era foarte dură, iar raţia de drum foarte subţire. Foarte curând au fost înşelaţi în mod perfid: sub pretextul că responsabilii se cade să meargă cu vagonul „statului major” la un loc cu administraţia, i-au lăsat fără căpetenii – vagonul cu responsabilii a fost decuplat la Viatka şi trimis la „izolatorul” din Tobolsk. Doar acum a devenit limpede că greva foamei din toamna trecută a fost un eşec: au eliminat grupul căpeteniilor pentru a le fi mai uşor să strângă şurubul celorlalţi. Lagoda şi Katanian4 au condus personal instalarea foştilor „solovceni” în clădirea terminată de mult, dar rămasă goală până acum, a izolatorului din Verhneuralsk, care, în felul acesta, a fost „inaugurat” de ei în primăvara anului 1925 (comandant fiind Dupper) şi căruia i-a fost hărăzit să devină pentru multe decenii o sperietoare de temut.

La noua reşedinţă, foştilor solovceni li s-a luat dreptul la deplasare liberă: celulele au fost încuiate. Au reuşit totuşi să-şi aleagă noi căpetenii, dar aceştia nu mai aveau dreptul să meargă prin celule. S-a interzis schimbul nelimitat de bani, lucruri şi cărţi între celule, ca înainte. Au început să se strige prin ferestre – atunci santinela din turn a tras cu arma în celulă. Drept răspuns – au spart geamurile şi au distrus obiectele de inventar, (în puşcăriile de astăzi stai să te gândeşti înainte de a sparge geamurile, căci n-ar fi de mirare să nu le înlocuiască toată iarna. Doar pe vremea ţarului, geamgiul venea numaidecâî.) Lupta continua, însă disperată şi în condiţii dezavantajoase.

În anul 1928 (povesteşte Piotr Petrovici Rubin), din nu se ştie ce motiv, a fost organizată o nouă grevă a foamei, generală. Dar acum dispăruse atmosfera solemnă şi gravă de odinioară, nu mai erau nici încurajările prieteneşti, râu mai aveau nici doctorul lor. Într-una din zilele grevei, temnicerii au invadat celulele şi au început pur şi simplu să-i lovească pe bieţii oameni slăbiţi cu bastoanele şi cu cizmele. I-au lovit – şi greva foamei a luat sfârşit.

Credinţa naivă în forţa pe care o are greva foamei am moştenit-o din experienţa şi din literatura trecutului, Dar greva foamei este o armă pur morală, ea presupune că temnicerul mai păstrează pe undeva un dram de conştiinţă. Ori că se teme de opinia publică. Doar atunci greva foamei este puternică.

Temnicerii ţarişti erau încă nişte dulci copii: dacă un deţinut intra în greva foamei.

— Se alarmau, se agitau, îl îngrijeau, îl duceau la spital. Exemple există multe, dar nu lor le este dedicată această lucrare. Nici nu-ţi vine să crezi, dar lui Valentinov5 i-au fost suficiente doar douăsprezece zile de grevă a foamei şi a obţinut nu un oarecare regim preferenţial, ci scoaterea de sub acuzaţie şi eliberarea definitivă (şi a plecat la Lenin în Elveţia). Chiar şi la centrala din Oriol, de fiecare dată greva foamei se sfârşea negreşit prin biruinţă. În 1912 s-a obţinut astfel îndulcirea regimului; iar în 1913 – prelungirea acestui regim, inclusiv plimbarea în comun a tuturor deţinuţilor, care – evident – erau atât de puţin supravegheaţi de gardieni, încât au izbutit să redacteze şi să trimită afară apelul adresat Poporului rus (de către deţinuţii închisorii centrale!), care a fost publicat (îţi stă mintea în loc! Care dintre noi este nebun?), în 1914, în Nr. 1 al jurnalului „Mesagerul ocnei şi surghiunului” * (formidabil acest „Mesager’! Ce-ar fi să încercăm şi noi să edităm unul?).

— În anul 1914, doar cu cinci zile de grevă a foamei, e drept -fără apă, Dzerjinski cu patru tovarăşi au obţinut aprobarea tuturor numeroaselor revendicări (privind viaţa de zi cu zi)*.

În anii aceia, excluzând suferinţele pe care le produce foamea, greva foamei nu prezenta nici un alt pericol ori dificultate pentru deţinut. Ei nu putea fi bătut pentru grevă, condamnat a doua oară, nu puteau să-i mărească pedeapsa, ori să -l împuşte, ori să -l transfere. (Toate acestea s-au aliat mai târziu.) în timpul revoluţiei din 1905 şi în anii care au urmat după ea, deţinuţii se simţeau într-atât stăpânii închisorilor, încât nu se mai oboseau să declare greva foamei, ci fie că distrugeau avutul închisorii (obstrucţie), fie declarau o grevă obişnuită, deşi, pentru deţinuţi, asta părea un nonsens. Astfel, în oraşul Nikolaev, în anul 1906, cei 197 de prizonieri din închisoarea locală au declarat o „grevă”, fireşte, în acord cu cei de afară. Cei de afară, cu prilejul acestei greve, au difuzat manifeste şi au organizat zilnic mitinguri lângă închisoare. Aceste mitinguri (bineînţeles, deţinuţii le urmăreau de la ferestrele fără botniţe) au silit administraţia să accepte revendicările „greviştilor”. După asta, unii din stradă, alţii de după gratii au cântat cântece revoluţionare. Şi au ţinut-o aşa (nestingheriţi, căci era anul reacţiei postrevoluţionare!) opt zile. În cea de a noua zi, toate revendicările deţinuţilor au fost satisfăcute! Evenimente identice au avut loc atunci şi la Odessa, şi la Herson, şi în Eiizavet-grad. Iată cât de uşor se obţinea atunci o victorie.

Ar fi interesant să facem, în treacăt, o comparaţie şi să vedem cum se desfăşura o grevă a foamei în timpul Guvernului provizoriu, însă acei câţiva bolşevici care din iulie şi până la rebeliunea lui Kornilov au fost închişi (KameneV, Troţki, ceva mai mult Raskolnikov) n-au avut motiv să facă greva foamei.

În deceniul al treilea, tabloul plin de viaţă al grevelor foamei se întunecă (depinde din ce punct de vedere priveşti…). Acest mijloc de luptă atât de vestit şi îndreptăţit prin victoriile glorioase este prelucrat, fireşte, nu doar de către „politicii” recunoscuţi, ci şi de „kaerii” nerecunoscuţi de politici (articolul Cincizeci şi Opt), precum şi de alte feluri de puşcăriaşi, însă aceste săgeţi, atât de pătrunzătoare mai înainte, se cam tociseră, ori erau prinse din zbor de o mână de fier. Este drept, încă se mai primesc declaraţii scrise de greva foamei, şi deocamdată nimeni nu vede în ele ceva subversiv. Dar se elaborează alte reguli, mai neplăcute: grevistul trebuie să fie izolat într-o celulă specială (la Butârki – în turnul Pugaciov); de grevă nu trebuie să ştie, pe lângă cei de afară cu mitingurile lor, pe lângă celulele vecine, nici măcar locatarii celulei în care grevistul a stat până la declanşarea grevei, fiindcă şi ei constituie tot un fel de opinie publică, de care trebuie izolat. Această măsură se justifică prin faptul că administraţia trebuie să fie convinsă că greva foamei se desfăşoară în mod cinstit şi colocatarii nu -l hrănesc pe grevist. (Dar înainte cum verificau? Pe „cuvânt de onoare…?”)

*Ghernet, istoria închisorilor ţariste, Moscova. 1963, voi V. Cap. 8.

* Ibidem.

Totuşi, în această perioadă, cu greva foamei se puteau obţine măcar revendicări personale.

Începând cu deceniul al patrulea se produce o cotitură radicală în concepţia oficială referitor la greva foamei. Chiar şi astfel de greve prizărite, izolate, pe jumătate înăbuşite de fapt, la ce folosesc statului? Nu ar fi ideal ca deţinuţii să nu aibă voinţa lor şi să nu ia hotărâri de capul lor? Pentru ei gândeşte şi decide administraţia! De bună seamă că doar asemenea deţinuţi pot exista în noua societate. Şi iată că începând din deceniul al patrulea au încetat să mai primească cereri legitime pentru greva foamei. „Greva foamei ca mijloc de luptă nu mai există!” au anunţat-o pe Ekaterina Oliţkaia, în anul 1932, şi i-au anunţat şi pe alţii. Puterea a interzis greva foamei – şi basta! Dar Oliţkaia nu s-a supus şi a început greva foamei. Au lăsat-o să facă greva foamei în celula ei individuală cincisprezece zile. Apoi au dus-o la spital. Pentru a o ispiti i-au pus dinainte lapte şi pesmeţi. Însă ea a rezistat şi în ziua a nouăsprezecea a învins: a obţinut plimbare prelungită, ziare şi pachete de la Crucea Roşie politică (iată câtă tevatură pentru a obţine aceste pachete legale!) La drept vorbind – era o victorie derizorie, prea scump plătită. Oliţkaia îşi aminteşte de numeroase cazuri de greve lipsite de importanţă: pentru a obţine pachetul ori schimbarea tovarăşului de plimbare unii stăteau în greva foamei câte douăzeci de zile. Merita oare? Căci într-o închisoare de Tip Nou nu-ţi poţi reface forţele pierdute. Kolosov, un sectant, în a douăzeci şi cincea zi de grevă, a murit, în genere, poţi oare să-ţi permiţi să ţii greva foamei într-o închisoare de Tip Nou? Căci iată de ce mijloace puternice împotriva grevei foamei dispun noii temniceri în condiţiile uşilor închise şi când totul e ţinut secret:

1. Tenacitatea administraţiei. (S-a putut constata din exemplele precedente.)

2. Înşelătoria Tot datoria secretului. Când fiecare pas îţi este urmărit şi făcut public de ziarişti nu prea poţi să înşeli. Dar la noi? De ce să nu înşeli? În 1933, la închisoarea din Habarovsk, S. A. Cebotariov a stat şaptesprezece zile în greva foamei, cerând să-i fie înştiinţată familia de situaţia lui (de-abia s-au întors de la KVJD şi el „a dispărut” brusc, era îngrijorat ce crede soţia lui.) în cea de a şaptesprezecea zi au venit la el Zapadnâi, adjunctul şefului OGPU pe ţinut şi procurorul ţinutului Habarovsk (după grad se vede că grevele lungi nu erau prea dese) şi i-au arătat o chitanţă de la telegraf (iată, i-am comunicat soţiei tale!) şi astfel l-au convins să accepte o supă. Însă chitanţa era falsă! (Totuşi de ce s-au neliniştit gradele înalte? Nu pentru viaţa lui Cebotariov, cu siguranţă. Fără îndoială că în prima jumătate a deceniului al patrulea mai exista încă o oarecare răspundere personală a administratorului pentru o grevă de lungă durată.)

3. Alimentarea artificială forţată. Acest procedeu este împrumutat neîndoielnic de la grădina zoologică. Şi poate fi aplicat numai cu uşile închise, în secret, în 1937, alimentarea artificială era aplicată pe scară largă. De pildă, în cazul grevei în grup a socialiştilor închişi la centrala din laroslavl, în cea de a cincisprezecea zi li s-a aplicat alimentarea artificială.

Această acţiune are mult dintr-un viol, de fapt chiar este un viol: patru zdrahoni de bărbaţi se năpustesc asupra unei fiinţe slăbite şi trebuie să o Priveze de o singură interdicţie, doar o singură dată, apoi ce s-o întâmpla cu ea mai departe n-are importanţă. Ce are în comun cu violul – este frângerca voinţei: n-o să fie cum vrei tu, ci cum vreau eu, stai aşa şi supune-te. Îţi deschid gura cu o plăcuţă, apoi lărgesc deschizătura şi introduc un furtun: „înghite!” Iar dacă nu înghiţi, îţi vâră furtunul mai adânc, şi lichidul hrănitor ajunge direct în esofag. Apoi îţi masează burta ca nu cumva să încerci să vomiţi. Ce simţi. Atunci? O senzaţie de terfelire morală, un gust dulce în gură şi stomacul care absoarbe triumfător, aproape un deliciu.

Ştiinţa nu s-a mulţumit cu atât şi au fost elaborate şi alte procedee de alimentare: clismă prin partea dorsală, picături în nas.

4. O nouă concepţie despre greva foamei: greva foamei este o continuare a activităţii contrarevoluţionare în temniţă şi trebuie pedepsită cu o nouă condamnare. Acest aspect făgăduia să genereze o nouă şi înfloritoare ramură în practica închisorii de Tip Nou, dar a rămas mai mult în stadiul ameninţărilor. Şi, fireşte, nu simţul umorului l-a oprit, ci mai degrabă lenea: la ce bun toate astea când există răbdare? Răbdare şi încă o dată răbdare, răbdarea celui sătul faţă de cel flămând.

Cam pe la mijlocul anului 1937 s-a primit o nouă directivă: de acum înainte administraţia închisorii nu mai este răspunzătoare pentru cei care mor din pricina grevei foamei! A dispărut şi ultima răspundere personală a temnicerilor! (Acum, procurorul ţinutului nu l-ar mai fi vizitat pe Cebotariov.) Mai mult: pentru ca să nu se îngrijoreze nici anchetatorul, s-a propus ca/ielele petrecute în greva foamei să fie tăiate din termenul de anchetă, adică să se considere nu numai că greva n-a avut loc, dar şi că deţinuţii] s-ar fi aflat într-Lin fel în libertate! Singura consecinţă concretă a grevei să nu fie decât epuizarea deţinutului!

Asta voia să zică: Vreţi să crăpaţi? Crăpaţi, nu vă ţine nimeni!

Arnold Rappoport a avut nenorocul să declare greva foamei, la închisoarea din Arharighelsk, tocmai când a sosit această directivă. Greva părea importantă, fiindcă avea un regim dur – fără apă, şi a ţinut-o treisprezece zile (comparaţi cele cinci zile ale grevei lui Dzerjinski – acelaşi regim dur, însă nu izolat şi – victorie deplină). Şi în aceste treisprezece zile în celula izolată unde îl instalaseră, doar felcerul trecea din când în când, însă n-a venit nici medicul şi nimeni de la administraţie măcar să se intereseze: ce-o vrea ăsta cu greva lui? Până la urmă, nici nu l-au întrebat. Singura atenţie ce i-au acor-dat-o organele de supraveghere a fost – să-i percheziţioneze cu mare migală celula şi să-i confişte nişte mahorcă şi câteva chibrituri.

— Rappoport nu dorea să obţină altceva decât să înceteze batjocurile umilitoare la care era supus în timpul anchetei. Pentru grevă el s-a pregătit în mod ştiinţific: înainte, cum tocmai primise un pachet, n-a mâncat decât unt şi covrigi, pâine neagră nu mai mânca de o săptămână. Slăbise atât de mult, încât palmele îi deveniseră transparente, se vedea lumina prin ele. Îşi aminteşte că se simţea nespus de uşor, parcă plutea, şi avea mintea foarte limpede. Buna şi zâmbitoarea supraveghetoare Marusia a intrat, într-o zi, în celula lui şi i-a şoptit: „încetaţi greva, nu vă ajută la nimic şi o să muriţi! Trebuia s-o începeţi cu o săptămână mai devreme…” A ascultat-o, a încetat greva fără să obţină nimic. Totuşi a Primit vin roşu fierbinte şi o chiflă, după asta, gardienii I-au dus pe braţe în celula comună. După câteva zile au început din nou interogatoriile. (Greva n-a fost totuşi în zadar: anchetatorul a înţeles că Rappopoit arc destulă voinţă şi este dispus să moară, astfel încât a mai îmblânzit ancheta „După cum se vede eşti neam de lup!” i-a spus anchetatorul. „Da, neam de lup, a confirmat Rappoport, şi n-o să fiu niciodată câinele vostru”.)

Pe urmă, Rappoport a mai declarat o dată greva foamei la închisoarea de tranzit din Kotlas, dar aceasta a luat sfârşit într-o tonalitate mai degrabă comică. A declarat că solicită o nouă anchetă şi nu vrea să plece cu convoiul. A treia zi i s-a spus: „Pregăteşte-te de plecare!” „N-aveţi dreptul! Eu sunt în greva foamei!” Atunci patrii namile l-au săltat, l-au dus şi l-au aruncat la baie. După baie, tot pe braţe l-au dus Ia postul de gardă. Ce să facă, Rappoport s-a sculat şi a pornit după convoi: din spate veneau câinii şi baionetele.

Uite aşa închisoarea de Tip Nou a biruit greva foamei de tip burghez.

Nici chiar un om puternic nu mai avea nici o cale de luptă împotriva maşinii penitenciare, în afară, poate, doar de sinucidere. Dar sinuciderea înseamnă luptă? Nu înseamnă supunere?