Alexandr Soljenitin

— Nu, băieţi, astea nu-s închisori de tranzit închisoarea de tranzit este cea din Kirov! Să nu luăm un an special, să luăm anul 1947: la închisoarea din Kirov, doi gardieni împingeau oamenii în celulă cu cizmele, numai aşa puteau închide uşa. În luna septembrie, pe priclurile cu două etaje (şi Viatka nu se afla la Marea Neagră), toţi şedeau în pielea goală din cauza căldurii, şedeau în capul oaselor, fiindcă n-aveau loc să stea întinşi: un rând şedea la cap, celălalt la picioare. Pe culoarul dintre pricluri, pe pardoseală, şedeau aşezaţi pe două rânduri, alţii şedeau printre ei în picioare, pe urmă se schimbau; săculeţele cu lucruri le ţineau în mână ori pe genunchi, nu aveau unde să le pună. Numai bandiţii, pe locurile lor legitime: etajul întâi al priclurilor de la fereastră, stăteau lungiţi confortabil. Erau atâtea ploşniţe, că te mâncau şi ziua,

*USVITL: Upravlenie Severo-Vostocinâh Iprav [itelnâh] Tmd [ovâh] Lagherei (Administraţia lagărelor de reeducare prin muncă din nord-est), adică din ţinutul Kolâmei.

* Hei, unde este Tribunalul Crimelor de Război al lui Bertrand Russel? De ce nu vine să culeagă probe materiale? Sau asta nu-i treaba lui?

Îşi dădeau drumul în picaj de pe tavan. Uite aşa suferi câte o săptămână, câte o lună.

Aş vrea să mă amestec şi eu, să povestesc despre Krasnaia Presnia în august 1945, în vara Victoriei, însă mă jenez: totuşi, noaptea, noi puteam să ne întindem picioarele cât de cât, şi ploşniţele erau moderate; toată noaptea, la lumina unor becuri puternice, şedeam goi din cauza căldurii şi transpiraţiei, iar muştele ne pişcau în voie. Dar asta nu suferă comparaţie şi îmi este ruşine să mă laud. Asudam la fiece mişcare, iar după ce mâncam, sudoarea curgea de pe noi şiroaie. Într-o celulă ceva mai mare decât o cameră de locuit, încăpeau o sută de oameni, lipiţi unul de altul că n-aveai unde să calci cu piciorul. Două ferestruici erau acoperite cu botniţe din tabla de fier, în partea de sud, şi nu numai că nu lăsau aerul să circule, dar se încingeau de la soare şi răspândeau dogoarea în celulă.

Moscoviţii nu prea cunosc această închisoare de tranzit ce poartă un nume revoluţionar glorios^, căci nu se fac excursii. Dar ce excursii când ea încă funcţionează! Ar f i comod de vizitat, fără să te duci prea departe: la doi paşi de Şoseaua Novohoroşevskoe pe calea ferată de. Centură.

Pe cât de absurde sunt închisorile de tranzit, la fel sunt şi discuţiile despre ele, astfel că şi acest capitol va fi şi el absurd: nu ştii la ce să te opreşti mai întâi, despre care să povesteşti, ce merită să scoţi în prim-plan. Şi cu cât se adună mai mulţi oameni în tranzit, închisoarea aceasta este cu atât mai absurdă. Pentru om este insuportabilă, pentru GULag – neconvenabilă, şi totuşi aici oamenii zac cu lunile. Şi închisoarea de tranzit devine o adevărată fabrică: raţiile de pâine sunt cărate cu toptanul pe targa, precum cărămizile pe un şantier de construcţii. Zămârca aburindă este adusă în nişte căldări de şase vedre, ridicate cu ranga de toartă.

Închisoarea de tranzit din Kotlas era mai încordată şi mai puţin tăinuită decât multe altele, încordată pentru că de aici porneau toate drumurile spre nord-estui european al Rusiei, mai puţin tăinuită – pentru că se afla în adâncul Arhipelagului şi nu avea de cine să se ferească. Era o simplă bucată de pământ, împărţită de garduri în cuşti, şi cuştile erau toate încuiate. Deşi aici au fost deportaţi, în 1930, numeroşi ţărani (ai putea crede că n-au avut niciodată acoperişuri, dar acum nu mai are cine povesti), totuşi nici în 1938 n-au încăput nici pe departe toţi deţinuţii în barăcile şubrede, făcute din lătunoaie, acoperite cu… Prelate. Când ningea, toamna, şi dădea îngheţul, oamenii trăiau aici pe pământul gol, sub cerul liber. E drept că nu îi lăsau să înţepenească nemişcaţi, îi numărau tot timpul, îi înviorau prin controale (permanent se aflau acolo douăzeci de mii de oameni) sau percheziţii nocturne inopinate.

— Mai târziu, în aceste cuşti au instalat corturi, în altele au ridicat barăci din bârnc, înalte de două etaje, dar, pentru a ieftini în mod raţional construcţia, între parter şi etaj nu construiau planşee, ci ridicau direct pricluri pe şase nivele cu scări verticale pe margini, pe care deţinuţii sleiţi de puteri trebuiau să se caţere precum marinarii (instalaţie mai potrivită unei nave, decât unui port).

— În iarna 1944-1945, când toate aveau acoperiş, adăposteau numai şapte mii cinci sute de persoane. Dintre aceştia zilnic mureau câte cincizeci, şi largile cu care erau căraţi la morgă nu aveau odihnă. (Mi se va demonstra că este pe deplin suportabil, mortalitate sub unu la sută pe zi, iar în acest ritm un om poate rezista până la cinci luni. Aşa este, dar doamna-cu-coasa – care sunt muncile din lagăr – încă nu şi-a început lucrarea. Această diminuare cu două treimi dintr-un procent pe zi constituie o pierdere netă prin uscare, şi acest scăzământ nu este admis în toate depozitele de legume.)

Cu cât pătrunzi mai adânc în Arhipelag te izbeşte faptul că porturile construite în beton sunt tot mai mult înlocuite cu debarcadere construite pe stâlpi de lemn.

Karabas, un lagăr de tranzit lângă Karaganda (Kazahstan). Acest toponimic a devenit nume comun: în câţiva ani a trecut prin el o jumătate de milion de oameni (Luri Karbe, în 1942, a fost înregistrat la numărul 433000). Era alcătuit din barăci scunde construite din chirpici, cu pământ pe jos. Iată una din distracţiile zilnice: toţi deţinuţii erau scoşi afară cu lucruri cu tot, pe urmă, pictorii văruiau pardoseala şi chiar desenau pe ea covoraşe. Seara zeki se culcau, ştergând cu coapsele lor şi văruiala, şi covoraşele.

Dintre toate punctele de tranzit, Karabasul era cel mai vrednic să devină muzeu, dar, vai, nu mai există: pe locul lui s-a construit o fabrică de produse din beton armat.

Punctul de tranzit Kniaj-Pogost (63° latitudine nordică) era alcătuit din colibe construite într-o mlaştină! O carcasă din prăjini, acoperită cu o prelată ruptă, care nu ajungea până la pământ. Înăuntrul colibei se aflau priciuiri duble tot din prăjini (prost curăţate de ramuri). Pe culoarul dintre ele – o pardoseală din prăjini. Ziua, prin pardoseală plescăia noroiul lichid, noaptea -acesta îngheţa. Dintr-un loc într-altul al zonei se circula tot pe prăjini şubrede, care se şi clătinau în sus şi în jos, şi oamenii, neîndemânatici din pricina slăbiciunii, din loc în loc, cădeau în apă şi smârc. În anul 1938, dădeau întotdeauna acelaşi fel de mâncare: crupe fierte cu oase de peşte. Era comod, pentru că punctul de tranzit nu avea străchini, nici căni şi nici linguri, deţinuţii cu atât mai puţin, îi minau cu zecile la cazan şi le turnau cu polonicul în chipie, în căciuli, în poala hainelor, în punctul de tranzit Vogvozdino (la câţiva kilometri de Ust-Vâm) unde se aflau în acelaşi timp cinci mii de oameni (cine mai auzise de Vogvozdino înainte de a citi aceste rânduri? Câte asemenea puncte de tranzit necunoscute or fi existând? Înmulţiţi-le cu cinci mii!) -deci, în Vogvozdino găteau şi zămârcă, însă nici aici nu aveau castroane, dar s-au descurcat (ce nu te învaţă nevoia!): distribuiau fiertura în lighene de baie pentru zece oameni deodată, oferindu-le prilejul să soarbă pe întrecute. (Tot aşa procedau şi la Kotlas.)

Este adevărat că la Vogvozdino nimeni nu rămânea mai mult de un an. (Un an rămâneau cei prăpădiţi de tot, pe care îi refuzau toate lagărele.)

Fantezia scriitorilor este săracă în comparaţie cu realitatea existenţei indigenilor din Arhipelag. Când vor să scrie ceva de rău, denigrator, despre închisoare, se leagă întotdeauna de hârdăul care ţine loc de closet. Acesta a devenit în literatură simbolul închisorii, simbolul umilinţei şi al putorii. O, Câtă superficialitate! Păi oare hârdăul este un rău pentru deţinut? Este invenţia cea mai caritabilă a temnicierilor. Toată groaza începe din clipa când hârdăul lipseşte din celulă.

În anul 1937 în unele închisori din Siberia nu existau hârdaie, nu se găseau îndejuns. Nu fuseseră confecţionate dinainte, industria siberiana nu putea ţine pasul cu anvergura pe care o cunoştea invadarea închisorilor. Pentru celulele nou construite nu existau hârdaie la magazie, în celulele vechi erau, dar – hârbuite, mici, şi acum au socotit că-i mai înţelept să le scoată, pentru că nu mai făceau faţă invaziei deţinuţilor. Astfel, dacă închisoarea veche din Minusinsk a fost construită pentru cinci sute de persoane (Vladimir llici n-a stat în ea, avea regim de om liber), iar acum în ea au băgat zece mii, înseamnă că fiecare hârdău trebuie mărit de douăzeci de ori! Dar nu s-a mărit…

Condeiele noastre ruseşti scriu gros, noi am trăit o sumedenie de lucruri, totuşi nu s-a descris şi nu s-a spus aproape nimic, dar pentru autorii occidentali, care examinează cu lupa fiecare celulă a existenţei, care agită eprubeta farmacistului în fasciculul unui proiector, pentru ei asta ar fi o epopee, ar fi încă zece volume din în căutarea timpului pierdut: să povesteşti despre tulburarea ce cuprinde spiritul uman când în celulă deţinuţii s-au înmulţit de douăzeci de ori şi nu există hârdău, iar la closet eşti scos o dată la douăzeci şi patru de ore! Fireşte, există multe procedee pe care ei nu le cunosc: lor nu le va trece prin cap să se urineze într-o glugă de foaie de cort şi nu vor înţelege câtuşi de puţin sfatul vecinului de a se urina în cizmă! Cu toate acestea sfatul este foarte înţelept, şi nu înseamnă că îţi vei distruge cizma ori că o vei coborî la condiţia de găleată pentru spurcăciuni. Asta presupune să-ţi scoţi cizma, s-o întorci cu talpa în sus, apoi să-i răsfrângi carâmbul, şi astfel să obţii un vas în formă de jgheab, vasul atât de mult dorit, în schimb cu câte întorsături psihologice şi-ar îmbogăţi autorii occidentali literatura (fără riscul de a-i repeta în mod banal pe maeştrii celebri) numai dacă ar cunoaşte regimul şi obicelurile aceleiaşi închisori din Minusinsk: pentru primirea hranei se dă un singur castron la patru inşi, iar apă de băut se dă o cană pentru fiecare (căni au). Şi unul dintre cei patru este nevoit să folosească strachina comună pentru satisfacerea unei nevoi presante, dar, înainte de prânz, refuză să dea rezerva lui de apă pentru spălarea castronului. Ce conflict! Ce înfruntare între patru caractere! Ce nuanţe! (Eu nu glumesc. Acesta-i un prilej când omul îşi dă arama pe faţă. Însă condeiele ruseşti nu au răgazul necesar ca să descrie aşa ceva, iar ochii ruşilor n-au timp ca să citească. Nu glumesc, pentru că numai medicii pot să spună cum câteva luni petrecute într-o astfel de celulă distrug pentru toată viaţa sănătatea unui om chiar dacă acesta nu ar fi fost împuşcat sub Ejov şi ar fi fost reabilitat sub Hruşciov.

Şi noi care visam să ne odihnim şi să ne dezmorţim la sosirea în port! După ce am stat zile întregi înghesuiţi şi ghemuiţi în compartimentul vagon-zak-ului – cât de mult visam să ajungem la închisoarea de tranzit! Gândeam că aici ne vom putea întinde, ne vom îndrepta oasele. Că aici vom merge să ne uşurăm în tihnă. Că aici vom bea după pofta inimii şi apă rece şi…

Apă clocotită Că aici nu ne vor sili să ne cumpărăm raţia cu preţul lucrurilor proprii. Că aici ne vor da să mâncăm o fiertură caldă. Şi, în sfârşit, că ne vom duce la baie, ne vom spăla cu apă fierbinte şi n-o să ne mai scărpinam. Şi când în dubă eram zdruncinaţi şi azvârliţi dintr-o margine într-alta, şi când iii se striga „Luaţi-vă de braţ!’”, „Luaţi-vă de călcâie!” – noi ne făceam curaj: nu-i nimic, curând ajungem la tranzit, şi acolo.

Şi, acolo, chiar dacă vreunul dintre visurile noastre se împlineşte, până la urmă tot intervine ceva care îl strică.

Ce ne aşteaptă la baie? Nu poţi să ştii niciodată. Pe neaşteptate, se pun să tundă femeile la zero (Krasnaia Presnia, 1950 noiembrie). Sau pe noi, bărbaţii, ne duc în coloană goi-puşcă să ne tundă frizeriţele. La baia de aburi din Vologda, trupeşa mătuşă Molia strigă: „Alinierea, bărbaţi!” şi împroşcă tot şirul cu abur dintr-un furtun, închisoarea de tranziţie din Irkutsk, dimpotrivă, consideră că este mai firesc ca personalul de serviciu al băii să fie alcătuit din bărbaţi, şi cel care le ungea pe femei cu o soluţie dezinfectantă între picioare era un bărbat Sau, la închisoarea din Novosibirsk, în camera de săpunire iarna, din robinete nu curge decât apă rece; deţinuţii se hotărăsc să cheme conducerea; vine un căpitan care nu se dă în lături să pună mâna sub robinet: „Iar eu vă spun că apa este fierbinte, s-a-nţeles?” E plictisitor să tot repet că există băi unde apa nu curge deloc; că la etuvă lucrurile sunt arse; că după baie sunteţi siliţi să alergaţi goi şi desculţi prin. Zăpadă să vă luaţi lucrurile (contrainformaţiile Frontului 2 Bielorus la Brodnica, în Polonia, 1945, am alergat şi eu).

Chiar de la primii paşi pe care îi faci prin închisoarea de tranzit, îţi dai seama că cei care te vor ţine sub puterea lor nu sunt gardienii, nu sunt epoleţii şi uniformele, care totuşi, ori ce-ar fi, respectă cât de cât legea scrisă. Aici te afli sub puterea „slujbaşilor” – puşcăriaşi care îndeplinesc funcţii în administraţia închisorii. Acel băiaş posac care vă întâmpină încă de la sosire: „Haideţi să vă spălaţi, domnilor fascişti!”; şi acel dispecer-distribuitor de munci cu tăbliţa lui de placaj, care scormoneşte cu privirea printre rândurile noastre şi ne zoreşte la treabă; şi acel educator cu un moţ pe craniul bărbierit, care se loveşte peste picior cu un ziar făcut sul şi aruncă priviri spre bagajele noastre; şi încă alţii pe care nu-i cunoaşteţi şi se uită la bagajele voastre cu ochi de aparate Roentgen. Cât de mult se aseamănă unul cu altul! Oare unde i-aţi mai văzut în timpul deplasării voastre spre închisoarea de tranzit? Nu atât de curaţi, nu atât de spălaţi, dar cu aceleaşi mutre de animale răpitoare, cu acelaşi rânjet fioros?

Nu-u-u! Păi ăştia sunt tot hoţi şi bandiţi! Aceiaşi boari aş i din cântecele lui Utiosov |4 Aceiaşi Jenka Jogol, Serioja-Fiara, Dimka-Maţe-Fripte, doar că nu se află după gratii, s-au spălat, s-au costumat în persoane de încredere ale statului şi, cu un aer de falsă importanţă, supraveghează disciplina – de acum a noastră. Dacă te uiţi cu atenţie la aceste mutre poţi chiar să-ţi închipui că ei sunt de spiţă rusească, că au fost cândva nişte băieţi de ţară, şi taţii lor se numeau Klim, Prohor, Guri, şi că au o constituţie asemănătoare cu a noastră: două nări, două cerculeţe luminoase în ochi, o limbă trandafirie ca să înghită hrana şi să pronunţe unele sunete ruseşti, aranjate însă în alt soi de cuvinte.

Toţi şefii de închisori-tranzit îşi dau seama că salariile pentru toate muncile plătite pot fi încasate de rudele lor, care stau acasă, sau împărţite între cei din conducerea închisorii. Iar ca să execute aceste munci se găsesc nenumăraţi amatori printre cei socialmente apropiaţi, care vor da năvală la cel dintâi fluierat, numai ca să acosteze la închisoarea-tranzit, să nu meargă în subterane, în taiga. Toţi aceşti dispeceri, conţopişti, contabili, educatori, băiaşi, frizeri, magazionieri, bucătari, spălători de vase, spălători de rufe, croitori pentru cârpit lenjerie sunt veşnic în tranzit, ei primesc raţia de închisoare şi figurează în celule, restul şi -l pescuiesc singuri, şi fără sprijinul conducerii, din cazanul comun sau din sacii de merinde ai zeki-lor aflaţi în tranzit. Toţi aceşti „slujbaşi” ai închisorilor de tranzit consideră pe bună dreptate că în nici un lagăr nu le va fi mai bine. Când ajungem în tranzit, nu suntem complet jumuliţi, şi ei ne înşeală după pofta inimii. Aici, în locul gardienilor, ne percheziţionează ei. Înainte de percheziţie ne propun să le dăm lor banii spre păstrare, şi întocmesc în mod serios o listă, pe care n-o s-o mai vedem niciodată, la fel ca şi banii noştri. „Am dat banii noştri!” – „Cui?” se miră un ofiţer. – „Păi unuia care era pe aici!” – „Cine anume?” „Slujbaşii” n-au văzut, desigur, nimic… – „De ce i-aţi dat banii?” – „Ne-am gândit că…” – „Curcanul s-a gândit! Gândiţi mai puţin!” Şi cu asta – gata.

— Ne propun să lăsăm lucrurile în tinda băii: „N-o să vi le ia nimeni! Cine are nevoie de ele?!” Le lăsăm. Oricum, nici în baie nu le putem lua. La întoarcere: puloverele au dispărut, mănuşile îmblănite la fel; „Ce fel de pulover era?” – „Cenuşiu…” – „înseamnă că s-a dus să se spele!” Ei ne curăţă de lucruri şi în mod cinstit: ca să ne primească geamantanul în păstrare la magazia de bagaje; ca să ne repartizeze în celule fără hoţi şi bandiţi; ca să ne trimită spre lagăr cu primele convoaie; ca să ne ţină cât mai mult în tranzit. Numai că nu ne jefuiesc pe faţă.

„Ăştia nu sunt hoţi! Ne explică cei mai cunoscători dintre noi. Ăştia sunt câini, care vin să intre în serviciu. Ăştia sunt duşmanii hoţilor cinstiţi. Hoţii cinstiţi stau în celule”, însă minţile noastre de iepuri fricoşi pricep anevoie. Căci au aceleaşi apucături, aceleaşi tatuaje. S-ar putea să fie duşmanii acelora, dar nici nouă nu ne sunt prieteni, asta e…

Ne-au aşezat în curte, chiar sub ferestrele celulelor. Ferestrele au botniţe, nu poţi să vezi nimic, însă dintr-acolo ni se trimit sfaturi rostite cu voci răguşite, binevoitoare: „Hei, bărbaţi! Ştiţi care-s obicelurile pe aici? La percheziţie vă confiscă ceaiul şi tutunul. Cei care aveţi, azvârliţi-le încoace la noi, pe fereastră, o să vi le înapoiem pe urmă”. Ce ştim noi? Noi suntem nişte fraieri şi iepuri fricoşi. S-ar putea să fie adevărat ce spun ei, că ne confiscă zahărul şi tutunul. Am citit şi noi în marea literatură despre puternica solidaritate dintre puşcăriaşi, nu se înşală unul pe altul! Şi ni s-au adresat drăguţ: „Bărbaţi!” Le aruncam pungile cu tutun. Hoţii pur sânge le prind şi râd de noi: „Ah, ce fascişti nătângi!”

Iată cu ce lozinci suntem întâmpinaţi în tranzit, deşi nu sunt agăţate pe pereţi: „Aici să nu cauţi adevărul!” „Tot ce ai, va trebui să dai!” Va trebui să dai tot! Îţi repetă asta şi gardienii, şi cei din escortă, şi hoţii. Tu eşti copleşit de povara condamnării, nu ştii ce să faci ca să mai răsufli puţin, iar toţi cei Din jur se gândesc cum să te jefuiască. Toate îşi dau mâna spre a -l oprima pe cel politic, şi aşa năpăstuit şi părăsit de soartă. „Va trebui să dai tot…” şi gardianul de la închisoarea de tranzit din Gorki clatină din cap, nelăsându-ţi nici o speranţă. Iar Hans Bernstein îi oferă uşurat mantaua de ofiţer superior, nu pur şi simplu, ci în schimbul a două căpăţâni de ceapă. De ce să te mai plângi de hoţi, când toţi gardienii de la Krasnaia Presnia umblă în cizme de box, cu care nu i-a înzestrat nimeni de la magazia unităţii? Toate le-au şpaiiit hoţii din celule şi pe urmă le-au plasat gardienilor. De ce să te plângi de bandiţi, dacă „educatorul” de la KVC* este unul dintre aceştia şi face caracterizări pentru politici (punctul de tranzit din Kemerovo)? Cum să cauţi dreptate împotriva bandiţilor de la tranzitul din Rostov, când ei se poartă aici ca pe moşia lor?

Se spune că în 1942, la închisoarea de tranzit din Gorki, nişte deţinuţi ofiţeri (Gavrilov, tehnicianul militar Şcebetin ş.a.) s-au ridicat totuşi, i-au bătut pe hoţi şi i-au silit să se astâmpere. Întotdeauna însă aceasta e considerată ca o legendă: să se astâmpere într-o singură celulă? Şi pentru câtă vreme? Şi ce făceau caschetele albastre când „străinii” îi băteau pe cei „apropiaţi”? Când însă se povesteşte că în 1940, la tranzitul din Kotlas, bandiţii de drept comun au încercat să ia banii politicilor aşezaţi la coadă la chioşcul cu alimente, aceştia i-au bătut cu atâta sete, că nu mai puteau fi opriţi şi atunci, în apărarea bandiţilor, garda a intrat în zonă cu mitralierele -de asta nu te mai îndoieşti, seamănă leit!

O, neamuri nesăbuite! Se zbuciumă acolo, în libertate, împrumută bani (pentru că nu au atâţia bani acasă) şi-ţi trimit nişte lucruri, îţi trimit nişte alimente – ultimul dar al săracului, însă un dar otrăvit, pentru că dintr-un flămând, dar liber, te face neliniştit şi fricos, el te privează de acea seninătate care începea să se producă în tine, de acea fermitate de neclintit, care doar ele îţi sunt necesare înainte de coborârea în infern. O, câtă înţelepciune în parabola cu cămila şi urechile acului! Aceste lucruri nu te vor lăsa să pătrunzi în împărăţia cerească a spiritului eliberat. Şi observi că şi ceilalţi, care au venit cu tine în dubă, au săculeţe la fel, cu lucruri şi cu alimente. „Cuib de canalii!” bombăneau, privindu-ne, hoţii în dubă, dar nu erau decât doi, iar noi – cincizeci şi deocamdată nu îndrăzneau să ne atingă. Acum stăm de două zile la gara din Presnia, aşezaţi pe pardoseala murdară, cu picioarele vârâte sub noi din pricina înghesuielii, însă niciunul dintre noi nu poate să observe viaţa, toţi au o grijă: cum să-şi predea bagajele la camera de păstrare. Şi cu toate că acesta e dreptul nostru, dispecerii ni -l cedează numai fiindcă închisoarea este din Moscova, iar noi încă nu ne-am pierdut înfăţişarea de moscoviţi.

Ce uşurare! Lucrurile au fost predate (înseamnă că n-o să le dăm în acest tranzit, ci mai departe). Doar bocceluţele cu nefericitele alimente se mai leagănă în mâinile noastre. Noi, biberii, ne-am adunat prea mulţi la un loc. Începe repartizarea pe celule, împreună cu acel Valentin cu care am semnat

*Kulturno-Vospitatelnaia Ceast (secţia cultural-educativă), secţie a administraţiei lagărelor.

În aceaşi zi condamnarea hotărâtă de OSO şi care propunea cu atâta înduioşare să începem o viaţă nouă în lagăr, am fost îmbrânciţi într-o celulă. Nu era plină până la refuz: culoarul de trecere era liber, iar sub prici era loc berechet. Conform regulii clasice, nivelul al doilea este ocupat de bandiţi: cei mai marcanţi – chiar lângă fereastră, cei mai mici – ceva mai departe. La nivelul inferior – o masă cenuşie şi neutră. Nimeni nu se repede asupra noastră. Fără să ne uităm în jur, fără să chibzuim, lipsiţi de experienţă, ne târâm pe pardoseala de ciment sub prici, crezând că va fi plăcut acolo. Priciul este foarte scund, şi bărbaţii voinici trebuie să se târască pe brânci, lipiţi de pardoseală, în sfârşit. O să stăm întinşi şi o să discutăm în tihnă. Ba bine că nu! În semiîntunericul de aici, foşnind încetişor, în patru labe, ca nişte şobolani uriaşi, spre noi se furişează din toate părţile minorii. Aceştia sunt încă nişte copilandri, unii chiar de doisprezece ani, dar codul îi acceptă şi pe ei. Au fost condamnaţi pentru hoţie, şi acum, aici, îşi continuă ucenicia pe lângă hoţii cu experienţă. I-au asmuţit împotriva noastră! Ne cotropesc din toate părţile şi cu o duzină de mâini trag şi smulg de pe noi şi de sub noi tot ce avem mai bun. Şi totul fără a scoate un cuvânt, nu se auzea decât răsuflarea lor haină! Suntem prinşi în cursă: nu ne putem mişca, nu ne putem ridica. Nu a trecut nici un minut, ne-au smuls săculeţele cu merinde – slănină, zahăr şi pâine – şi s-au făcut nevăzuţi, iar noi stăm lungiţi, cuprinşi de un sentiment stupid. Le-am dat merindele fără să opunem rezistenţă, acum am putea să stăm întinşi mai departe, dar nu mai este posibil. Dând caraghios din picioare, ieşim cu fundul în sus de sub pat.

Oare sunt eu un laş? Aveam impresia că nu. Odată am ieşit direct sub bombardament în stepa deschisă. N-am. Ezitat să iau hotărârea de a merge pe un drum de ţară, ştiind că este plantat cu mine antitanc. Mi-am păstrat pe deplin sângele rece când mi-am scos bateria din încercuire şi m-am reîntors pentru a recupera „gazik” ^-ul avariat. Şi acum de ce nu -l apuc pe unul dintre aceşti oameni-şobolan şi să -l izbesc cu mutra lui trandafirie de asfaltul negru? E mic? Atunci pocneşte-i pe cei mari. Nu… Pe front ne fortifică un fel de conştiinţă suplimentară (poate întru totul falsă). Conştiinţa solidarităţii noastre ostăşeşti? Că ai un rost al tău? Conştiinţa datoriei? Pe când aici nu ai nimic din toate acestea, nu există regulament şi trebuie să descoperi totul pe pipăite.

Ridicându-mă în picioare, mă întorc spre şeful lor, vătaful. Pe patul de la nivelul al doilea, chiar lângă fereastră, toate alimentele luate de la noi se aflau în faţa lui: şobolanii minori nu puseseră în gură nici o firimitură, la ei există disciplină. Acea parte a capului care la bipede se numeşte faţă, acestui vătaf i-o modelase natura cu dezgust şi neplăcere, sau poate din cauza vieţii de animal de pradă devenise astfel: strâmbă şi lăsată în jos, cu fruntea îngustă, cu o cicatrice primitivă şi coroane moderne de oţel la dinţii din faţă. Cu nişte ochi mici, doar cât să vadă întotdeauna obiectele cunoscute şi să nu se mire de frumuseţile lumii, mă priveşte cum priveşte mistreţul un cerb, ştiind că poate oricând să mă doboare.