Alexandra Titu

Alexandra Titu

Șoimul Pelerin

I.

Peste legănarea leneşă a fânului copt, aflat chiar în pragul cositului, peste linia indecisă a dealurilor ce se depănau, în lumina tremurătoare, până la capătul zării, plutea ţârâitul cosaşilor.

Întinşi în fân, doi oameni de la ţară, doi hoinari dintre aceia atât de des întâlniţi pe drumurile prăfoase ale verii la timpul secerişului, stăteau la taifas. Arşi de soare cu chipurile ridate de veşnica încordare a privirii ce scrutează cerul în căutarea soarelui sau a ploii, ce pîn în contact cu făpturile lor aparent greoaie, modelate simplu cu un soi de neglijenţă arhaică pentru detalii, ca să se asimileze definitiv complicităţii cu natura.

În apropierea celor doi hoinari răsunau molcom tălăngile unor vaci, aşa încât puteai presupune că rolul lor ar fi tocmai să păzească vacile. Numai că ei erau foarte concreţi, foarte reali, indiferent dacă aveau sau nu vreo justificare legată de prezenţa vacilor sau altor animale domestice, sălbatice ori fantastice. Cu chipurile lor de idoli arhaici, dominând costişele unduitoare în bătaia vântului, după mişcarea galeşă a fânului copt, centrau peisajul şi în definitivca oricare altul, mai rău sau mai bun, ei centrau lumea.

— Te-am prins, generale! exclamă cel mai subţire (dacă subţire ar fi cât de cât potrivit să definească silueta lor cioturoasă şi zdravănă. Comparat însă cu tovarăşul său, trebuia să admiţi că e totuşi subţire. Chipul său dobândi un aer însufleţit şi şiret, de vulpoi. În pumnul său se agita o fiinţă de o frumoasă nuanţă brun-aurie şi care din cauza dimensiunilor părea gingaşă (dar nu la fel ar fi arătat şi dacă te uitai la ea cu un instrument de mărit) – unul dintre cosaşii care umpleau ziua cu ţârâitul lor.

— Uită-te, măi, la prinţişorul ăsta – râsul lui era şi admirativ, dar avea şi o nuanţă batjocoritoare, ca oricare râs rural autentic.

— Mi-aduc aminte, spuse celălalt, scărpinându-şi gâtul vânjos acolo unde intră în cămaşă, iar pielea devenea mai albă şi mai vulnerabilă la muşcăturile paraziţilor. Mi-aduc aminte năvala lăcustelor, de care vorbesc încă şi cronicile. Nu-mi amintesc acu' chiar de cronicaru' ăla de-a făcut istoria, da' textu-l ştiu pe de rost. Mamă-Doamne! (rosti cu patos această lapidară apreciere-invocaţie către ultimele două sprijine moralecare-ţi rămân în faţa sorţii).

— Ţţţ.! (cosaşul încercasă scape). Invazia spui! Ăsta ţi se pare prea mititel, inofensiv şi sedentar – dacă poţi spune sedentar despre o lăcustă, de orice neam ar fi ea. Da' sedentar în sensu' că-şi consumă energia lui săltăreaţă într-un perimetru restrâns. Legat geografic de fânaţul ăsta. „Mamă-Doamne”, imită parodic intonaţia celuilalt. Ia învaţă-l un strop de geografie, ia agă-i în cap că e mai puternic decât alţi cosaşi, şi că fânul de pe dealul celălalt e mai hrănitor, mai bogat în vitamine şi mai gustos decât fânul de pe dealul lui. Şi cosaşii de acolo sunt mai mici. Distanţa, care pentru el e uriaşă, i s-ar părea un fleac, şi ar muri pe drum, numai să ia în stăpânire dealul, chiar şi prin strănepoţii lui.

— păi ăsta nu e dintre lăcustele migratoare, e cosaş. Nu e vorba de mărime ci de specializare.

— „dacă întâlneşti în sud, sub tufişuri, într-un loc cald, o lăcustă cu corpul brun-cenuşiu…”

Anacridium aegyptum – interveni Tândală, pedant.

— Acestea sunt lăcustele călătoare (cită Păcală cu aproximaţie textul referitor la lăcuste, dintr-o enciclopedie).

— Altceva decât Tetigonia virridissima. „Lăcustele migratoare socotite printre cele mai mari flageluri ale terenurilor cultivate…”

— Care-şi au regiunea lor de habitat permanent (bazele, cum s-ar spune) în regiunile necultivate, platouri înalte şi deşerturi”.

Larousse, ediţia 1980 – preciză Tândală.

— Mda! La data aia nu prea mai contau ele în istorie. Chiar mongolilor nu le atribuie nici măcar 100 de rânduri. Nu sună frumos – „în regiunile, văi şi terenuri fertile, pământuri cultivate (sic) se produc invaziile insectelor perfecte – zborurile lăcustelor”?

— Insectele perfecte. Cavaleria. Fără balast. Comandouri şi aşa mai departe.

— Insecticidele şi marele zid chinezesc…

— Căderea Romei: 472; căderea Constantinopolului: 1453; cucerirea Chinei: 1211… Dinastiile nubiene din Egipt…

Tândală se aprinse la faţă, incitat de această discuţie.

— Rahat, conchise Păcală, gândindu-se la toate zidăreiilev şi cetăţile şi parapetele de civilizaţie pe care, veacuri de-a rândul, oamenii de pe „pământurile cultivate” le ridicaseră între ei şi populaţiile rapace de migratoriPachytilus migratorius, Anacrydium aegyptum sau cum s-or fi numit. Rahat. „Vois des sauterelles”. Nici o civilizaţienu rezistă la asta. „Vois des sauterelles”. Era clar după cum rostogolea în gură cuvintele, după cum sublinia graţia lunecătoare a primului cuvânt şi asprimea săltăreaţă a consoanelor dintr-al doilea, că făcea caz de franceza lui, o franceză demnă de Cardinalul de Rety şi de Doamna de Choisy, numai că, uşor ciudată când o aplicai la insecte.

Deschise pumnul şi cosaşul sări în iarbă. Masca lui rapace de monstru minuscul nu se schimbase în tot acest timp, corpul singur agitându-se cu asiduitate nedescurajată de nimic. Părea să îndeplinească cerinţele unui războinic perfect.

— Cucerirea Daciei de către Imperiu…

— Pardon!

— Bine. Un imperiu e ceva static. Adică stă pe loc. Adică nu-i aşa, o bandă de migratori. „Les plaines cultivées”, nu? Nu-i şi un imperiu aşa ceva? Cum poate atuncea, frate dragă, să se mişte, dacă-i, dracului, static?

— Nu se mişcă. Creşte. Ce, aluatul de pâine nu-i static? Pâinea nu-i statică? Da' are-n ea drojdie şi creşte. Drojdie. E o chestie cu drojdia asta, da' o să vorbim despre ea mai târziu.

Îi întrerupse un vuiet surd şi monoton ca un torent venit de după coama dealului. Vacile îşi înălţaseră capul cu expresia aceea de aşteptare, în pragul panicii pe care o au animalele la presimţirea furtunii, dar se liniştiră şi reîncepură să pască.

— Oho! Spuse primul. Ziceai că-ţi aduci aminte. Căderea Bizanţului şi părăsirea Daciei Felix. Cum spuneai? „Negru şi-mpuţit?” Şi rămânea locul negru şi-mpuţit?…

Se ridică, nu în grabă, dar oricum fără lenea meditativă care le caracteriza de obicei mişcările. Păcală se uită cu tristeţe la vaci.

— Sărăcuţele, spuse. Simt un cataclism. Simt o furtună. Da' dacă au învăţat să nu se teamă de om, nu-i chip să le mai dezobişnuieşti. Stau aşa, în faţa istoriei, ca nişte vaci.

— Acuma au nişte maşini cu care le sug din aer şi le zdrobesc. Pe lăcuste, vreau să zic, se grăbi să precizeze Tândală, în faţa expresiei confuze a celuilalt care tocmai se gândea cu melancolie la vaci. Le sug din aer – Îşi umflă obrajii şi trase aer cu zgomot – uite-aşa! Au americanii nişte de-astea, precis. Am văzut eu într-un film. Arată ca nişte maşini de tocat carne.

— Pfui! Maşini de tocat carne, auzi. Parcă n-ar fi destule moduri să toci carnea! Carnea, spuse cu înfiorare Păcală şi se scutură. Maşini de tocat carne! continuă cu mânie, în timp ce zgomotul creştea. Ce te-aş mai toca eu pe tine, măi băiete, măi!

Nu păreau foarte grăbiţi, dar se îndepărtară, în lumina tremurătoare, lăsând peisajul deodată fără nici un centru, numai depănarea vântului în tulpinile înalte ale ierburilor pârguite şi câţiva rugi de mure şi vacile bălţate împestriţând coasta.

— Şi noi nu suntem tot nişte din ăştia? Nişte migratori d-ăştia?

— Noi suntem nişte vagabonzi, se mai auzi plutind în depărtare glasul sentenţios-melancolic al lui Păcală. Nişte vagabonzi. E cu totul altceva. Mda.

Dispăruseră însă cu totul din cercul orizontului şi chiar şi această sentinţă se topise în aer când primul călăreţ se profilă monumental, brun-prăfuit şi ameninţător pe culmea colinei. În fond, era anul în care urma să treacă, cu îmbrăţişarea ei primejdioasă, Cometa, Steaua tuturor migratorilor, vagabonzilor şi nestatornicilorde pe pământ, a tuturor călătorilor şi visătorilor şi nesăbuiţilor a căror vocaţie adevărată era mişcarea şi desigur, moartea. Moartea lor şi a celorlalţi.

II.

Din perspectiva omenească, putem spune „era anul în care trecea Cometa” şi cei de pe pământ priveau cu nelinişte astrul cu trenă roşie. Roşul e chiar culoarea puterii omeneşti, o culoare care îi fascinează şi îi sperie în aceeaşi măsură. Iar Cometa cea roşie le bântuie visele.

La rândul său, Cometa îşi avea visele ei. Ea visa marile spaţii intergalactice, visa la o forţă capabilă să o propulseze dincolo de graniţele m, ereu străbătutului sistem solar, şi încă mai departe. Visa infinitul, ca pe-o aventură – singura pe care merita cu adevărat să o rişti.

Trecuse, învăluind în lumina ei Pământul – astrul pe care-l iubea fiindcă era singurul astru cu imaginaţie din acel colţ de lume. Acum, încerca să se apropie de jupiter… Acum însă îşi avea proiectele ei, în care astrul ar fi putut juca un rol decisiv. Aşa că nu mai conta ce credea cu adevărat despre el. Cu puţin noroc, dacă l-ar fi putut lua prin surprindere, dacă ar fi putut să se apropie suficient… Când o cometă ajunge destul de aproape de un astru de asemenea dimensiuni, forţa lui îi poate modifica orbita. Şi pe urmă, nu e chiar nimic caresă o ţină legată de un sistem solar, de un spaţiu determinat. Nici măcar de o condiţie determinată.

Era o cometă neliniştită. Care, dacă ar fi avut o copilărie, ar fi scos, cu siguranţă, sufletul guvernantelor, ascunzându-se prin tot soiul de hrube, sau hoinărind prin arinişurile din din spatele grădinii, ca să se joacec de-a Insula Comorilor sau Robinsdon Crusoe. Şi şi-ar fi exasperat profesorii de literatură cu compuneri despre aventuri cu cavaleri, cu piraţi, cu exploratori şi performeri care traversează Polul Nord… Însă ea nu fusese, desigur, niciodată un astfel de copil. Acum era o cometă. Dar şi asta era o stare provizorie. Din fericie, aventuraei nu se limita la atât. Făcu o volută graţioasă şi îl abordă pe Jupiter dinspre pata lui roşie (pe care, printr-o afinitate cromatică, o considera de bun augur).

Dar astrul era vigilent.

— Rămâi la o distanţă rezonabişă, o avertiză cu gravitate. („Iar a venit pacostea asta pe aici. Iar încearcă să evadeze. N-am să înţeleg niciodată ce poate efectiv gândi o cometă. Un fleac dintr-astea, carese agită fără rost”).

Dar, de fapt, nu-i displăcea vizita cometei, cunoscută de toţi pentru calitatea veştilor transmise şi pentru fantezia cu care născocea istorii pasionante. Toateastrele serioase, care-şi vedeau de treabă ca nişteregişori provinciali, o primeau cu bunăvoinţă – poate un pic arogantă – dar şi cu un soi derespect invidios şi nostalgic. Fiindcă, până la urmă, vagabondajul, puterea de a imaginaşi a fabula şi experienţa dobândită văzând ce se întâmplă pretutindeni îi asigurau gloria şi fascinaţiade cares-au bucurat întotdeauna cântăreţii şi poeţii rătăcitori.

— Dacă n-ai ceva deosebit de făcut în timpul majestuoasei tale rotaţii, începu Cometa încercarea sa de seducţie, aş puteasă-ţi povestesc câteva istorioare interesante. Pasionante chiar. Unii dintre vecinii tăi au oarecare imaginaţie.

— Şi la ce slujeşte? Se interesă Jupiter, maliţios – dar vizita Cometei îi făcea totuşi plăcere.

— Să zicem că îşi trectimpul. Nu toţi sunt complet satisfăcuţi de mişcarea asta în forme fixe – zece ore de rotaţie şi iar zece ore…

— Foloseşti un limbaj destul de straniu. Imaginaţie. Timp. Ce avem noi de-a face cu toateastea?

— Orice structură… începu Cometa, dar aducându-şi aqminte de scopul vizitei sale, renunţă să continue.

Însă „Orice structură diferenţiată trebuie în mod necesar să fie distrusă sau transformqată; dacă există una acum (Galaxia este o spirală) ea datează, deci, de puţin timp şi pentru puţin timp”. Până şi oamenii ştiau atâta lucru. Cei mai înţelepţi dintre ei.

— Ei bine?

— Ce rost ar avea să ne plictisim amândoi încercând să-ţi explic termeni ca aceştia. Dar pot să-ţi povestesc câteva întâmplări în care ai să-i vezi tu însuţi cum funcţionează. Am să-ţi povestesc despre visele Planetei nAlbastre. Care i-a născocit pe oameni.

— Mi-ai mai vorbit despre asta. Ai spus că de fapt ei ne visează pe noi – şi încă în nişte forme ciudate. De-a dreptul caraghioase. Ca să nu mai vorbim că mi-ai recitat chiar unele istorioare în care eu coboram pe Pământ în căutarea unor astfel de fiinţe. Pentru a le iubi. Vezi, ştiu destul de multe despre aceste produse ale experimentului pe care şi-l propune Pământul. Sper că este vorba de un experiment cu scop ştiinţific, mai degrabă decât o acţiune pur imaginativă, fără scop. Eu pe pământ! Cu gabaritul meu! Şi stai la distanţa cuvenită.

— Ei ne visează pe noi, cântă Cometa, bine dispusă. Şi noi îi visăm pe ei. Tot Universul, puternice astru, nu e decât o infinită visare reciprocă. Şi, dacă tot nu-ţi foloseşti forţa ta colosală de stea, decât să te învârţi în jurul soarelui, nu mai fi atât de zgârcit.

— Îţi ascult cu plăcere poveştile, dar nu te apropia prea tare. Mă-ntreb de ce te agiţi mereu atâta cerşind energie ca să poţi pleca din sistemul ăsta planetar. Chiar crezi că altele diferă? Şi chiar crezi că un cataclism e mai frumos decât o mişcare ordonată?

— Nu cred aşa ceva, şi dacă n-ar exista aceste armonii materializate în mişcarea voastră ordonată (şi chiar a mea, fireşte) nici n-ar fi ceva de văzut. Însă tocmai fiindcă ele există…

Undeva, departe, insondabile, se întindeau spaţii pline de mister. Spaţii pline de armonii minunate şi despectaculoase explozii de universuri… Universuri care tocmai se năşteau, universuri, universuri…

Captivante, în lumea minusculă în care Planeta Albastră îşi regiza spectacolele ei pe această temă, câţivaeroi, câţiva spectatori, vagabonzi ca şi ea, încercau şi ei să găsească – plătind amarnic – răspunsul la prea multe întrebări, confruntând cataclismul şi armonia.

III.

Da. Era anul în care urma să treacă, fastuoasă, visătoare şi primejdioasă, Cometa. Un an încărcat de evenimente mai mari şi mai mărunte, de evenimente despre care de-abia după ani şi ani de zile aveai să-ţi dai seama care sunt mai însemnate, căci nu totdeauna dai însemnătatea cuvenită unui fapt care poate părea derizoriu, dar care peste un timp devine cu totul altceva. Aşa cum nu dai importanţă unui fir cu rădăcini infiltrat între pietrele unui zid până nu ăncepe să le dizloce şi constaţi că nu mai e nimic de făcut cu zidul, decât să te apuci şi faci altul la loc.

În anul acela, undeva, în sudul îndepărtat se prăbuşiră câteva regate. O insulă plină de zăcăminte de argint şi aramă şi diamante fu descoperită din ăntâmplare de un aventurier în pragul naufragiului, care o luă în stăpânire în numele regelui său, şi asrfel din proscris deveni amiral, iar în taina unui turn de o splendidă factură romantică, trei copii regali muriră gâtuiţi în micile lor pătuţuri acoperite cu dantele. Şi tot atunci, un învăţat descoperi câteva lucruri fundamentale despre evoluţia astrelor, lucruri pe care le discută însă doar într-un cerc foarte restrâns de iniţiaţi, pentru a nu-şi periclita poziţia socială cu îndrăzneţele lui exerciţii teoretice.

Şi cine ar mai putea nota toate câte s-au mai întâmplat în acel an însemnat de destin?

Undeva, într-un spaţiu pe care nu-l vom îngrădi prea strâns între limite geografice, un spaţiu la marginea marilor stepe, un spaţiu despre care nici mîcar nu vom preciza dacă e real sau fictiv, fiindcă în definitiv ce însemnătate ar avea să poţi pune degetul pe un castel – pe imaginea unui castel, într-un ghid turistic – şi să spui, aha!, ăsta e deci castelul în care s-a desfîşurat cutare sau cutare întâmplare – asta nu te face mai receptiv la sensul întâmplărilor şi faptelor. În acest spaţiu ce se va defini el singur, pe parcurs, încolţiră în anul Cometei germenii unor mari prefaceri viitoare.

Aşa încât, noaptea de decembrie închidea în întunericul ei geros şi viscolit geometria unui destin ce avea să se împlinească peste ani şi ani, şi care avea să schimbe chipul unui cplţ de lume. Se năşteau sub zodia războiului, a dragostei şi a ispăşirii, patru făpturi muritoare, care aveau să se întâlnească, mânate de vârtejul patimilor omeneşti şi ale moştenirilor lor de ură şi de lăcomie şi de faimă. Şi de vrajă. Aveau să se ciocnească între ele şi să se sfarme în ciocnire fiindcă nici unii nu erau dintre făpturile care se dau înapoi să târască în drumul lor, ca pe nişte ape ce-şi croiesc matca, sute şi sute de vieţi…

În acea noapte, pe cer trecu, văzută de toţi cei ce stăteaqu treji şi visată de toţi cei ce dormeau, cometa cu coada roşie.

Instalate confotsbil în spaţiul lor făraă spaţiu, într-o locuinţă modest-cochetă, oarecum tradiţionalistă, cu şemineu, stampe orientale, argintărie englezească şi aşa mai departe, cele patru ursitoare de gardă în acea noapte (erau dintre cele cu mai multă experoenţă, care îşi susţinuseră cu strălucire doctoratele şi erau cunoscute pentru activităţile lor culturale) îşi beau cafelele, gata îmbrăcate de drum, cu pelerinele şi valizele de voiaj pregătite alături, lângă fotolii. Aşa cum stăteau în jurul mesei arătau ca nişte asistente medicale într-o seară de gardă. Cea mai vârstnică întindea fără grabă cărţile, într-o manieră ce putea aminti de tarot-ul egiptean, doar că era o variantă mult mai veche – era de fapt prototipul originar al acestui mod de a folosi cărţile şi de a sonda viitorul.

— Se anunţă vremuri grele, spuse ea, plimbându-şi cu gravitate ochii smoliţi peste şirurile de figuri. Adună cărţile cu o mişcare expertă şi rapidă, de profesionistă şi se ridică. Îşi încheie pelerina, şi cu un gest la fel de rapid, de greu de urmărit, ca orice gest de iniţiat, dispăru din încăpere.

Celelalte o priviră cam fără chef. Ei îi convenea. Cu aerul ei angelic şi cu binecunoscutele relaţii pe care le avea cam peste tot, primea numai misiuni pozitive. Apărea, frumoasă, surâzătoare, elegantă, şi menea iubire, bogăţie, fericire, mă rog, tot ce-şi putea dori o mamă în clipele de toropeală sentimentală, de după naştere. Era exact ca o actriţă formată pentru rolurile principale, evident cuceritoare, din filmele pentru marele public, genul care primeşte mii de scrisori de la admiratori, propuneri de căsătorie de la tineri (şi mai puţin tineri) milionari, iar bătrânelele singuratice din colţurile cele mai îndepărtate de provincie îi trimit de Crăciun cozonaci şi şosete de lână tricotate manual.

Pentru ele însă treaba din noaptea aceea era mai puţin plăcută, aqşa că nu prea le trăgea inima spre coclaurii bântuiţi de viscol şi de presimţiri sumbre. Însă, desigur, nu aveau încotro, meseria e meserie, punctualitatea e punctualitate, şi erau, într-adevăr, într-o oarecare întârziere.

Pe masă rămase doar ibricul, care răspândea încă o aromă delicioasă de cafea turcească de cea mai bună calitate, şi zaharniţa de argint, încărcată de cubuleţe de zahăr ca de un prinos de zăpadă.

În timpul acesta, undeva, într-un câmp plin de mărăcinişuri, încărcate şi ele de zăpadă, dar de una reală, crâncenă şi lipsită de pitoresc, câteva corturi mizere, din piei, se zgribuleau sub viscol. Urletele lupilor asigurau nopţii închise deasupra focului o notă definitivă de dramatism şi primejdie şi făceau ca spaţiul lipsit de limite, al stepei să pară mai pustiu şi mai devastator ca niciodată. Şi ca şi corturile, ca şi caii costelivi, tot ce mai rămăsese dintr-o oaste de migratori ce se loviseră de graniţele Marelui Imperiu, ca şi focul amărât lângă care beau tăcuţi o mână de războinici, şi mama, care tocmai născuse un prunc mic, scofâlcit şi galben, şi acum zăcea între blănuri, avea un aer famelic, umil şi neîmblânzit.

— Ar fi fost mai bine dacă nu-l năşteai, o repezi bărbatul ei, căpetenia acelei rămăşiţe de loc glorioase, de cavalerie nomadă. O gâză în lumea asta mare. (Era deprimat de înfrângerea lui ruşinoasă. Proviziile erau pe sfârşite. Iarna era mai grea decât alte ierni, când ei fuseseră mai bogaţi ca acum. Pruncul pe care îl aşteptaseră cu înfrigurare i se părea acum o angara în plus. Şi îşi amintea, cu capul plin de aburii rachiului prost, de sfeclă, toate istorioarele cu taţi detronaţi şi ucişi de fiii lor. Pentru un conducător de nomazi asta era oricum soarta de aşteptat.) O gâză căreia să-i fie foame. O foame-n plus. Râse uscat şi neplăcut, în timp ce femeia îl privea umilă dar neîmblânzită şi primejdioasă. O să-i dăm numele Lăcustă, spuse căpetenia. Lăcustă. Râse din nou. Un nume care ar trebui să-i poarte noroc. Şi părăsi cortul clătinându-se doar aşa, un pic, şi îndreptându-se spre foc, unde un bătrân cânta la un instrument rudimentar cu coarde, un cântec despre o mare căpetenie, despre jafuri rodnice şi cetăţi glorioase mistuite de flăcări.

Mama îşi privea şi ea pruncul cu amărăciune, şi cu aerul acela neîmblânzit de sălbăticiune.

— Lăcustă să fie, murmură, şi era greu de spus dacă ceea ce răzbătea în glasul ei era mai mult obidă sau sfidare.

Ursitoarea poposi tocmai atunci în faţa cortului. Privi înăuntru şi sub privirea ei pătrunzătoare noul născut se trezi, şi o ţintui cu ochii aceia goi, inocenţi şi flămânzi ai oricărui nou-născut.

— Are să fie un războinic mare, spuse ursitoarea cu gravitate, scuturându-se de zăpadă, şi chiar în clipa aceea o lumină roşie îi învălui.

— Roşu, reflectă ursitoarea. E culoarea războiului.

— Războiul şi sărăcia, spuse mama. Două surori vrednice una de alta.

— Poţi s-o iei şi aşa. Dar gloria este totuşi o menire frumoasă. Măreaţă.

— Gloria. Gloria, sigur. Pentru asta trebuie să facem mereu şi mereu alţi bărbaţi.

Chipul ursitoarei avea în el ceva alinător, dar era genul acela de alinare din care simţi nevoia să te smulgi cât mai iute. De care se scutură cu înfrigurare orice fiinţă vie. Ochii ei smoliţi erau dulci şi pătrunzători, iar glasul când rostise „Glorie” avusese fâşâitul mătăsos al unei săbii. Un chip familiar, cu privirea aceea înspăimântător de alinătoare şi posesivă. Unde mai văzuse ea privirea asta? În ce vis tulbure de nevastă de oştean? Mama îşi trase pruncul lângă ea, dar ursitoarea îşi clătină doar capul cu trăsături de egipteancă.

— E inutil, suşe. Nici o femeie nu reuşeşte asta. Să schimbe destinul unui războinic.

Şi, desigur, acum îşi aminti unde o mai văzuse şi strângându-şi pruncul lângă ea, mama aceea a unei mari căpetenii de nomazi îşi arătă colţii într-un rânjet ameninţător şi deznădăjduit de fiară.

La acelaşi ceas, la curtea domnească dintr-un ţinut învecinat câmpiilor în care se născuse Lăcustă, era sărbătorită domniţa tocmai născută, sortită, aşa cum o ştiau cu toţii, tuturor răsfăţurilor din lume. Cu toţii, de la curteni la ultimul rândaş şi ucenic bucătar şi chiar câine vagabond, benchetuiau, încă de dimineaţă. Vinul stârnea ecouri rubinii în gerul sticlos. În salba de focuri din curtese frigeau jumătăţi de vite, berbeci, curcani şi porci, iar în jurul lor dănţuia, haotic şi deşănţat, o mulţime beată şi fericită. Sus, în odăileei, tânăra mamă îşi răsfăţa chipul gingaş (cu buclele deja răsucite cu grijă, frumos fardat şi încadrat de un guler scump de dantelă). Naşterea n-o chinuise prea mult, era una dintre femeile al căror destin e să iubească şi să nască odrasle frumoase şi sănătoase, dăruite lumii sub semnul împlinirii. În leagăn de mătase, între horbote de import, dormea copila. O mulţime de femei – curtence, jupânese şi doici – se agitau prin odăi, ciorovăindu-se cu un ton vesel şi mai în şoaptă, să n-o supere pe lehuză – care, le urmărea, de altfel, cu mult interes. Mai erau atâtea lucruri de făcut. O fundă roşie care trebuia mereu refăcută, o cană cu mied, pentru ursitoare, care trebuia pusă mai aproape de fereastră (ba nu, ba nu, dimpotrivă, lângă leagăn, banu, chiar pe pervaz… şi uite-aşa). Şi buchetul de busuioc. Şi sculurile de mătase, darul pentru vizitatoarea cea de taină… Şi dulciurile, şi toate celelalte nimicuri dictate de încântătoarele obiceiuri. Şi, într-un sfârşit, plecară cu toatele în vârful picioarelor, acum tăcute, cu conştiinţa triumfală a importanţei lor, ca gâştele după ce salvaseră Capitoliul. Atunci, din auriul flăcării jucăuşe din cămin, se întrupă cea mai tânără dintre ursitoare.

— O să fie cea mai frumoasă, spuse ea, şi-i zâmbi mamei.

— Fericită?

— Iubită, răspunse oarecum ambiguu, ursitoarea. Iubită. Cea mai iubită. Ce poate fi mai bun det atât? (dar şi ce putea fimai rău? Căci să fii iubit de mulţi cărora nu le poţi răspunde la fel, nu e neapărat izvorul unei neţărmurite fericiri. Numai că totuşi în destinul ei era şi o iubire împlinită, erau şi trandafiri care înfloreau pe vrejuri vulgare de dovlecei şi fasole, erau şi cetăţi prăpădite prin trădare, dar era şi un lac de vrajă şi un cavaler cu unicorn). Iubită, mai spuse, jucându-se mulţumită cu sculurile de mătaqse şi ronţăind dintr-o prăjiturică.