Pe umărul Prinţului, Şoimul stătea în continuare neclintit.
„Şi totuşi în noaptea asta l-am visat pe el. Ar trebui să-i spun asta. Eram fericită. Nespus de fericită”. Ar fi vrut să-l întrebe despre trandafirii miraculoşi crescuţi într-o grădină de zarzavat. Îşi pusese în păr unul dintre ei tocmai ca pretext ca să-l întrebe asta (dar acum nu mai avea curajul s-o facă). Îl pusese de asemeni ca pe un omagiu discret, ştiind că sunt din grădina lui. Dar el era acum cu totul altul. Era în fond Regele. (De unde să poată ea şti tot ce se petrecea în inima lui? Ar fi trebuit să fie mult mai vârstnică, mult mai puţin inocentă pentru asta). Era regele, chiar dacă toţi, obişnuiau să-l numească cu deferenţă Prinţul, de pe vremea temerarelor lui isprăvi juvenile, şi pentru că era atât de neverosimil de tânăr (cel puţin ca vârstă pământeană, în acea ipostază a lui). Iar ei îi era hărăzit cavalerul acela despre care nu mai auzise nimic, şi care părea că o şi uitase (dar nu, aşa ceva nu se poate uita! Ea însăşi nu putea uita vara lor de vis). Desigur, gândurile ei din noaptea trecută fuseseă cu totul nesăbuite. Dar acum era copleşită de atâtea amintiri! Toate amintirile izbucniră în ochii ei şi aceşti ochi plini de o fericire fără margini îl învăluiră pe Prinţ, pe când ea murmura o mulţumire şi apoi se depărta grăbită, cu pasul eide femeie crescută în câmpiile largi străjuite de coline, cu mersul acela care nu presupunea nici un efort, ci doar plăcerea de a simţi cum traversezi spaţiul…
XV.
Dintr-o dată, declanşate de o lungă acumulare, evenimentele din Imperiu şi de la graniţele luiîncepurî să-şi schimbe ritmul.
Lăcustă reuşise, cu toată suspiciunea bătrânelor căpetenii de hoardă, să îşi modernizeze destul de mult armata. Intrase în legătură cu o serie de trimişi ai unor vecini ai Imperiului. Primise bani. Primise arme. În cantonamentele de vară instaurase un regim aspru şi eficient de instruire. Rămânea de rezolvat problema spinoasă a succesiunii la conducerea nomazilor. Era decis să-şi asasineze tatăl. Chiar dacă ar fi avut vreun scrupul, ambasadorul unui nobil viclean ce trăda Imperiul îl asigurase că foarte mulţi regi ajunseseră la coroană lăsând în urmă cadavre de familie. Şi ceilalţi şefi de clanuri mai mici? Oh, cu timpul se vor supune, sau… vor fi lichidaţi…
Dar soarta era acum de partea lui. Într-o incursiune oarecare, făcută mai mult ca o demonstraţie de autoritate, căci bătrâna căpetenie îşi presimţea soarta, drumul lui Lăcustă rămase liber. Tatăl lui fu ucis. Se zvonea că l-ar fi ucis Prinţul însuşi…
Încă nesigur de el, lăcustă primi de la marii hani din stepă încredinţarea că eitoţi îl consideră urmaşul de drept, şi că sunt gata să-i susţină proiectele ambiţioase. Că îl acceptă numai şi numai ştiindu-l decis să lovească într-adevărImperiul. Soliile nu erau alcătuite doar de din vorbe măgulitoare şi steaguri cu cozi de cal. Erau însoţite de corpuri de armată călite în confruntarea cu alte imperii, de sfaturi înţelepte, de bani şi de herghelii… Sigur, o parte dintre soli şi dintre oşteni fuseseră interceptaţi de cavalerii Prinţului. Însă, din nefericire, nici ei nu puteau fi pretutindeni. Pe de altă parte, trădarea se strecurase printre comandanţii corpurilor de mercenari ai Imperiului, care preferau puţină anarhie, în iluzia că nomazii nu sunt adversari prea redutabili, şi că, odată slăbit Imperiul, şi-ar putea face rost de câte un mic ducat independent.
Trădarea clocotea şi la Palat. Prinţul fusese obligat să înăbuşe cu discreţie câteva comploturi. În jurul său păreau cu toţii cuprinşi de un soi de nebunie. El devenea din ce în ce mai îndepărtat şi nepopular. În toţi anii domniei lui nomazii fuseseră ţinuţi la graniţe şi lumea uitase pur şi simplu cât sunt de sângeroşi. Referinţele la ei deveneau tot mai pitoreşti şi mai romantice. Se vânturau tot felul de ideidespre ipotetica lor psihologie de oameni neconstrânşi de legi. Lăcustă dobândea un fel de aureolă romantică. Chiar şi moda lansase un gust îndoielnic pentru podoabele primitive şi franjurile de piele.
Desigur, locuitorii Imperiului nu realizau deloc primejdia. Fiecare era cufundat în preocupările sale. Oamenii sunt nişte fiinţe lipsite de instinct.
În mare taină, Prinţul evacua spre provinciile din nord, dincolo de păduri şi de mlaştini, fondul bibliotecilor, instituţiile de ştiinţă şi cercurile ilustre de savanţi, invocând tot soiul de pretexte. Lumea lansa zvonuri, dar cel puţin cu aceşti înţelepţi se putuse înţelege. (Există un prag, foarte înalt, bineînţeles, peste care trecând, inteligenţa umană poate compensa instinctul). Era ca şi când şi-ar fi făcut testamentul. Regtina îl observa, cu inima strânsă. Cum l-ar fi putut ajuta? Uneori, seara, glumeau cu umorul lor negru, despre situaţia Imperiului. Erau ca doi alpinişti singuri pe un pisc inaccesibil, privind în golul de sub ei, şi savurând glumele cu alpinişti singuri pe un pisc de munte…
Cavalerii erau încă risipiţi în cele patru colţuri ale lumii lor ameninţate, dar Prinţul începuse să-i recheme lângă el.
Elena trăia cu nemulţumire atmosfera de tensiune de la Curte. Erau încă baluri, dar încordarea plutea în aer. Nimeni nu prea mai avea timp pentru cochetării şi jocuri galante. Cavalerii, hărţuiţi şi încrâncenaţide tot ce văzuseră şi de tot ce presimţeau că va urma, îşi luau cu brutalitate fărâma de viaţă ce le mai rămăsese. Iubirile lor erau febrile, imediat, dramatice. Trecuse vremea buchetelor de violete şi a cutiilor cu ciocolată.
Atunci Elena îl visă cu toată puterea incantatorie a nostalgiei, pe Făt-Frumos-Trubadurul.
Şi Făt-Frumos sosi, căci numai el mai lipsea.
Sosi într-o după-amiază. Elena se pregătea pentru balul de seară. Era foarte frumoasă. Abandonase ţinuta-i simplă, care-l vrăjise pe Prinţ. Avea o rochie din fir de argint, îşi ridicase părul într-o arhitectură complicată de cosiţe. Tocmai încerca o parură de flori artificiale.
— Mai bine ai renunţa.
Florile artificiale rămaseră suspendate în aer. Era un glas care nu putea fi confundat.
Din apele oglinzii, Fiul Lupoaicei îi zâmbea maliţios şi… în ochii lui strălucea tandreţea din zilele de odinioară.
Nu cred că e adevărat, strigă Elena. Pe urmă deveni neliniştită:
Cum ai intrat?
Făt-Frumos îi arătă fereastra. Era inutil să-i amintească de Regina Albinelor, nu-i aşa? Dar verifică el însuşi uşa, şi îi ceru să vorbească mai încet. Elena simţi fiorul romantic al complotului.
— Ai venit să mă răpeşti?
— Am venit să mă explic cu Prinţul. Nu cred că o să te „răpesc”. Cred că sunt mai multe lucruri de pus la punct.
Începea să fie destul de îngrijorător. Deci şi pe el îl preocupa altceva. Însă părea foarte sigur pe sine.
Urmă o conversaţie şoptită, mai curând ca între doi spioni decât între doi îndrăgostiţi. La despărţire Făt-Frumos îi promise că la balul de seară vor vedea lucruri mari, că era destulă vreme de când Prinţul şi mama lui se jucau de-a zmeii, răpind copile şi înecând în sânge ţinuturile ce se ridicau împotriva lor. Elena încercă să spună ceva despre nomazi. Ea nu îl ura pr Prinţ. De ce l-ar fi urât? Dar nomazii, spuse neglijent Făt-Frumos, erau cu totul o altă poveste… Elena nu era făcută să-şi bată capul cu probleme atât de complicate. Îşi regăsise dragostea de odinioară şi era de-ajuns. Făt-Frumos era aici. Şi vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţe. Nu aştepta duelul de la bal, ci ceasurile de vrajă de după acest episod impus de demnitatea masculină.
Însă balul se desfăşura ca de obicei. Se dansa cu disperare. Toţi încercau cu disperare să se distreze şi nimeni nu reuşea. Ochi ăn ochi perechile frunzăreau bârfele convenţionale, dar ochii spuneau altceva. Erau pătimaşi şi, curând, sălile rămăseseră aproape goale. Elena strălucea inutil, aşteptând, aşteptând… Îi ţinuse prea mult la distanţă pe cei care încercau să o curteze. Dansase puţin, dar nu era dispusă să răspundă apelurilor înfrigurate din ochii celor ce aşteptau de la ea mai mult decât abstracta apropiere a unui dans. Stătea acum singură lângă o fereastră. Câteva perechi evoluau încă, ireale, pe pardoseala ca o tablă de şah.
— Nu are rost să-l aştepţi, spuse lângă ea o voce care se voia rece, dar era blândă (totuşi nu atât cât ar fi trebuit).
Prinţul o privea grav. Muzica începuse din nou, dar el nu o invită să danseze.
— Ce i-ai făcut?
— Nimic, nimic rău, adică. E… în siguranţă. Elena nu poţi înţelege asemenea lucruri, dar…
— Bine, dar mi-ai spus chiar Majestatea ta că o să vină… Că am dreptul ca el să vină aici.
Lumea se uita la ei. Prinţul îi luă mâna şi o conduse în centrul încăperii. Dansa cu eleganţă, dar rigid.
— Elena, nu ai cum să înţelegi. Nu am nimic împotriva dragostei voastre. Dar…
— Până la urmă tot are să te învingă, şopti cu patimă Elena.
— Aşteaptă până atunci. Şi încearcă să te porţi cu… cu înţelepciune.
— Să mă rog de Alteţa Ta? Sunt gata să… orice, numai să-i dai lui drumul.
Prinţul surâse cu tristeţe.
— Nu-i vorba despre asta. Ai numai puţină răbdare. O să fii fericită. Să ştii că nu te mint. Dar acum trebuie să aştepţi. În timp ce o răsucea, piruetă după piruetă, Prinţul se gândea însă că e inutil să îi ceară înţelepciune. Elena iubea. Îşi iubea erou. În privirea ei se citea limpede cum nu mai e loc pentru altceva. Decât poate pentru altă dragoste. Însă ar fi fost prea josnic, prea meschin pentru el. Ar fi fost nedemn. Pe urmă obsevă rochia de argint, părul coafat, florile artificiale şi se cutremură. Era timpul ca Elena să zboare din colivia de lux, mai ales că minunata colivie nu mai prezenta nici o securitate. În timp ce executa complicatele figuri de dans pe pardoseala ca o tablă de şah. Prinţul ţesea deja un plan pentru a o lansa pe orbita ei pe Preafrumoasa Elena.
Nebunia patetică a zilelor ce galopau spre ruina Imperiului pusese stăpânire şi pe Prinţ, ameţit cum era în acea clipă de muzică, de frumuseţea Elenei, care se apropia şi se depărta de el, cum o cerea coregrafia, de episodul încheiat când trebuise să facă apel la toată răceala şi hotărârea lui ca să aleagă soluţia de a-l închide pe Fiul Lupoaicei… şi de tinereţea lui, la fel de omenească, în definitiv, ca a tuturor celorlalţi.
XVI.
Ca o furtună cavaleria regală şi celelalte câteva corpuri de armată rămase loiale, străbăteau imperiul. La graniţa pustiei Prinţul se ciocnise cu Lăcustă. Nomazii fuseseră încă odată siliţi să se retragă, dar Prinţul ştia că nu fusese o bătălie decisivă. Fusese mai curând un dezastru, în ce privea armatele imperiale. Centura de oraşe de frontieă era distrusă. (cete de refugiaţi ajungeau în capitală, purtând cu ei informaţii zguduitoare despre sălbăticia invadatorilor… Dar ştirile soseau prea târziu). În miază-noapte, generalii trădaseră, şi armatele regelui vecin ocupaseră o zonă importantă. Fuseseră, de bine, de rău, stăvilite. Dar marile zone rurale refuzau să trimită impozitele. O serie de mari familii feudale se întăreau pe domeniile lor, pentru orice eventualitate. Cea mai imediată, era sustragerea de sub controlul capitalei. Rămânea Cetatea, inima Imperiului ce bătea încă… intrând în capitală, cavaleria mai părea încă la fel de strălucitoare. Pe fundalul sumbru al ştirilor şi neliniştilor ce bântuiau oraşul, şirul de cavaleri aprindeau o flacără de speranţă. Sau măcar de mândrie. Acum, în ultimul ceas, nimeni nu se mai gândea la ei ca la o mână de soldăţoi alergând după himere. Le admirau eleganţa ţinutei pe cal, siguranţa, calmul. Nu mai era timp să te gândeşti că nu ştiu folosi foarte corect subconjuctivul. Armele le mânuiau aşa cum trebuie.
Testamentul Prinţului era acum aproape încheiat. El aştepta neclintit ce ştia că avea să se întâmple. Ştia, desigur… Era un adevăr vechi. Există anumite momente când o pulsiune spre haos, o vocaţie inexplicabilă minţii omeneşti pulverizează formele pe care ne-am obişnuit să le considerăm frumoase. Întârziase destul asupra tratatelor de istorie ca să înţeleagă mecanismul momentelor critice ca acela pe care era pus să-l trăiască, nu în condiţia inocentă a unui anonim, nu în postură de victimă, ci ca unul dintre cei care hotărăsc, sau mai precis, care e utilizat pentru a impune o decizie… Pieriseră înaintea lor atâtea civilizaţii măreţe… atâtea ale căror cetăţi, colonade şi temple, vile, giuvaieruri şi manuscrise somnolează îngropate în pământ, germinând poate o stare de nostalgie, şi care mai lasă să răzbată la suprafaţă câte un mesaj, atunci când omenirea pare pe punctul să-şi piardă capacitatea de a spera şi a fabrica iluzii. Mesaje… O statuie de zeu, un pumn de monezi, o mască de rege… Şi ştia de asemenea, că uneori focarele acestea ce făceau să rodească civilizaţia, până departe, în momentul când îşi pierd forţa de iradiere, prăbuşindu-se în sine, atrag spre golul creat, bântuit de stafiile măreţe, masele amorfe ce le-au distrus. Le atrag şi le transformă, cu forţa apocaliptică a unui black-hole… Nopţile Prinţului erau pline de gânduri şi vise. Toate cavaleriile nomade bântuind istoria, toţi eroii vânturând lumea în căutarea dreptăţii absolute şi preafrumoasele femei înfometând omenirea cu perfecţiunea lor, toate nălucirile Cetăţilor distruse, treceau prin inima lui vitază de muritor… Şi, alături de fantomele grandioase şi de ideile abstracte îl bântuiau mila, imaginea caleidoscopică a milioanelor de drame anonime, de pateticele jertfe cerute de legile pe care te străduiai să le înţelegi… Dacă ar fi putut plăti numai el singur… Dacă viaţa şi fericirea lui ar fi fost de ajuns… Dacă s-ar fi putut multiplica într-un infinit de fiinţe care să ispăşească… Dacă ar fi putut muri în locul fiecăruia dintre supuşii lui… Însă nu îi era acordat acest privilegiu.
Nomazii înaintau prudent dar implacabil prin Imperiu…
Prinţul îl înţelegea pe Lăcustă. Între ei nu era vorba de ură nu din partea Prinţului, căci nomadul, în codul său primitiv despre onoare îşi permitea să-l invidieze şi să-l urască). Prinţul era însă singurul care ştia că Lăcustă, cel numit de toţi Uzurpatorul, nu era un impostor. El era mânat de aceeaşi fascinaţie a lumii civilizate care îi pusese în mişcare pe strămoşii imperialilor de azi. Dacă va avea destul timp, dinastia lui de nomazi va învăţa tot ce ştiau ei. Şi urmaşul lui Lăcustă, alt descendent care avea să se confrunte cu încheierea unei epoci, va întârzia sfâşiat de înţelegere şi milă, în faţa aceloraşi scadenţe. Totuşi, încă mai era o miză pentru a nu lăsa să se scurgă atâta timp. Poate că o generaţie era destul pentru ca oamenii, acum neîncrezători în civilizaţia lor obosită, să recâştige tensiunea spre formă şi spre lege… Rămânea în rezervă un erou, capabil să preia făclia, după ce avea să înveţe ce avea de învăţat…
În temniţa palatului, Făt Frumos după ce plănuise tot soiul de versiuni de evadare, adormise…
Preafrumoasa Elena fusese discret lăsată să plece…
În spatele ferestrelor înalte ale Palatului regal soarele scăpăta. Natura propunea o scenografie adecvată meditaţiei Prinţului. De jur împrejur, obiectele eteroclite ce aminteau etapele de maturizare ale vlăstarului regal, dobândeau în penumbră o identitate tot mai vagă. Numai sabia, suspendată pe fondul alb al peretelui concentra ultimele raze… Hărţi şi instrumente de măsură, manuscrise, lunete, pietre rare – seara le înghiţea aşa cum aveau să le înghită uitarea şi timpul. Lucrau discret în tărâmul arheologiei. Multe aveau să intre în prada nomazilor ce vor jefui oraşul. Craniul unui rege defunct, al ultimului rege al seminţiilor dizlocate de strămoşii Prinţului, de soldăţoi crânceni şi optimişti cu figuri ca ale lui Agamemnon, sau Colleone, sau Cortéz, avea să fie descoperit peste veacuri, printre ruinele cetăţii, semănând deruta printre antropologi şi contribuind la compromiterea unui eseist cu multă imaginaţie dar nu suficient de pedant… Prinţul zâmbi…
— cred că a sosit timpul să ne luăm rămas bun.
Tresări, ca totdeauna când glasul Reginei îl smulgea din gânduri. Se materializase lângă el cu lipsa de ceremonial a unei mustrări de conştiinţă.
Prinţul rămase însă, acum, liniştit. Ochii întunecaţi lunecară de la craniul regelui dispărut cu generaţii în urmă, înspre ea. Regina refăcu drumul privirii în sens invers.
— e şi el un strămoş al tău.
— Nu e al unui strămoş. Doar al unuia care a trăit ca şi mine, o invazie. Din păcate nu pot şti ce a gândit el. Nu pot decât să bănuiesc. E un craniu cât se poate de mort…
Un fior străbătu umerii drepţi ai Reginei. Cum ar fi dorit – o, cum ar fi dorit – să mângâie capul, plecat uşor sub povara gândurilor, al fiului ei. Dar mâna se opri pe osul lustruit de timp al regelui de altă dată.
— În filiaţie maternă e strămoşul tău. Am avut şi eu rădăcini pe aici. Dacă te uiţi mai atent ai vedea că semănăm.
Mângâie cu familiaritate craniul. Prinţul surâse, mai sensibil la ironia decât la gravitatea acestei destăinuiri.
— Oricât de morţi, morţii au totuşi limbajul lor ca să se facă auziţi, murmută Regina. Dar nu vreau să te deranjez. Pari pe punctul de a lua o hotărâre. Probabil te pregăteşti să-ţi consulţi faimoasa sferă.
Încercau mândoi să dea momentului un ton de glumă. Refuzau să fie patetici. Dacă ar fi renunţat la demnitate, ce mai rămânea?
— Nu acum.
— Te nelinişteşte ce ţi-ar putea spune?
— Nu. Dar nu am nevoie de ea acum. Nu în împrejurări atât de… grave. Te poţi juca în chestiuni minore.
— Vrei să spui…
Ştiu ce am de făcut. Asta-i tot.
Arăta într-adevăr ca unul care ştie ce are de făcut. Niciodată Regina nu îl mai văzuse atât de calm.
— O să organizăm oricum aici o apărare cu tot fastul.
— Tragediile, aprobă Prinţul, au nevoie de fast. Ar fi total lipsit de gust să facem economie de carton presat numai fiindcă eroii mor în final. Să-i laşi să agonizeze pe o scenă goală – poate fi o viziune estetică, dar nu una potrivită pentru noi.
Raza de lumină care făcuse sabia să scânteieze pe peretele alb, scăpătă. Regina privea profilul fiului ei – o jumătate de mască gânditoare. Un ochi întunecat aţintit spre propriile-i vise, deşi părea că priveşte spre lumea din afară.
„ce păr moale are. Trebuie să fie plăcut să-l atingi” – nu-l mângâiase niciodată. Fusese grija doicilor, deşi nici pe ele nu le alesese dintre femeile slabe de fire. Se scutură de slăbiciunea ce o învăluia. Odată, când era încă doar un adolescent, se întorsese dintr-o bătălie… Fusese grija doicilor, deşi nici pe ele nu le alesese dintre femeile slabe de fire. Se scutură de slăbiciunea ce o învăluia. Odată când era doar un adolescent, se întorsese dintr-o bătălie… Fuseseră mulţi dintre cei ce pândeau la hotare care eperaseră că va muri. Îi ţinea minte chipul alb între cearşafurile cu blazon… Dar nu fusese una dintre imaginile care să-ţi inspire milă… şi… supravieţuise.
— A venit momentul să ne luăm rămas bun. S-a terminat cu grădinile de zarzavat şi precipitaţiile aparent naturale.
Glasul reginei era jucăuş, dar ceva în el nu suna ca altădată.
„Mamă?” – dar nu rosti cuvântul, cele două silabe care îi stătuseră în gât sufocându-l de atâtea ori…
Amurgul se instaura dincolo de ziduri. Amurgul îl învăluia cu discreta lui complicitate, atenuând orice urmă de emoţie ce le-ar fi putut tulbura sublimele măşti regale. Detaliile încăperii nu mai erau vizibile. Pentru căderea Cetăţii era nevoie de fast. Dar ei doi puteau umple până la refuz o scenă goală.
Din uşă, regina îi învălui într-o privire cum nu o mai văzuse niciodată. Stătea dreaptă sub ogiva uşii. Smaragdele şi diamantele străluceau aruncând reflexe din altă lume pe chipu-i incoruptibil.
— Sunt mândră de tine Prinţe, fiul meu. Puţine mame au avut dreptul să fie atât de mândre.
O frântură de clipă, o muzică îndepărtată se revărsă asupra tânărului Împărat. Nu folosise niciodată titlul acesta ce i se cuvenea de drept, aşa cum preferase coiful în locul coroanei. Dar în jurul frunţii iradia chiar şi acum – sau poate acum mai mult decât oricând – o aureolă întunecată.
— Adio Majestate. Departe de aici există oraşe pline de viaţă cum a fost al nostru. Acolo viaţa continuă. Acolo, o regină detronată poate avea mai multă putere decât a avut în propriul ei Oraş.
Ar fi fost atâtea cuvinte care s-ar fi putut spune. „Să nu ne uiţi…”, „Cum aş putea să te uit, Fiul meu?…” Dar tăcerea lor era mai frumoasă, poate, decât cuvintele.
Regina se îndepărtă printre şirurile de coloane. Pasul îi era ferm, ţinuta dreaptă şi inima plină de mândrie.
Oştile lui Lăcustă înaintau spre Cetate.
Pe lângă focurile de coceni, ţăranii dezbăteau în felul lor greoi, ipoteza de a se strecura fără să plătească impozitele, acum, dacă cei din cetate erau în război.
Spre miezul nopţii primele sate erau deja mistuite de flăcări. Noaptea era plină de întâmplări crâncene. Într-un cătun, un călăteţ de stepă, care avea de ani de zile o ibovnică printre ţărănci, se strecurase înainte, împins de cine ştie ce nenoroc, travestit în chipul iubirii.
Dar femeia avea şi ea o inimă tare. Îl omorî pe nomad, zdrobindu-i chipul cu o sapă… Îl aruncă într-un puţ… Peste un ceas cătunul ardea ca o forţă… Cum însă nu exista preocupare pentru transmiterea urgentă a veştilor, în acel univers ce-şi conserva arhaismul ca pe un bun de preţ, în satele încă despărţite prin câteva ore (timp) şi câţiva kilometri (spaţiu) de măcel, discuţiile continuau şi se goleau ulcele de vin…
Surprins în câmp de copitele cavaleriei nomade, un hârciog se zăpăci atât de tare încât nimeri direct între fălcile unui vulpoi. Dar, abia înghiţise hârciogul şi vulpoiul însuşi deveni ţinta de tir a câtorva arcaşi din ariergardă. Rămase pe câmp, cu hârciogul încă nedigerat în stomac şi spre zori era acoperit de furnici.
Lăcustă călărea prin întuneric, cu gândul la prezicerea unui bătrân vrăjitor care-i promisese o capcană în formă de Cetate. Acceptase de mult cursa ce i se întindea.
Prinţul mai avea câteva lucruri de pus la punct în acea noapte.
Mai avea de înfruntat întâlnirea inevitabilă cu Făt-Frumos. Trebuia să-i facă vânt cât mai urgent Eroului din Cetate. El era creditul pentru viitor. Era o problemă la care tânărul imperator meditase îndelung. Peste timp, peste iminenta tragedie, iscusinţa lui pregătea regenerarea imperiului, continuând să guverneze…
Nomazi, energii şi materii în echilibru precar, epică înaintând nemiloasă şi slujindu-se pentru baloanele ei de săpun de oamenii a căror viaţă era dăruită o singură dată… de oameni a căror singură dorinţă ar fi fost să îşi cultive în linişte ogoarele, să ridice arhitecturi confortabile şi expresive, să-şi vadă de negoţ şi de alte ocupaţii fireşti. Din când în când să petreacă. Să danseze şi să se lase vrăjiţi la baluri de câte o Cenuşăreasă. Dar era nevoie de vieţile lor… Toate aceste lucruri umpleau sufletul Prinţului. Şi, pe de-asupra amintirea unei dragoste inutile…
O, Preafrumoasa Elena, îl rănise foarte adânc pe Prinţ, şi inima lui sângera sub cămpşile de un alb funerar şi sub platoşa neagră. Pe ea reuşise să o îndepărteze. Şi mai mult decât atât, reuşise (în fine, era convins că reuşise) să o determine să-l urască. Orice vrajă posibilă ce ar fi incomodat viitorul, trebuiua destrămată. Dacă ar fi trimis-o el însuşi la adăpost, inima frumoasei, şi aşa destul de nestatornică, ar fi împins-o poate la cine ştie ce nesăbuinţă. Dar fusese încredinţată unui paj… (cu gustul său dramatic, hrănit prea multă vreme cu lecturi în locul jocurilor vârstei, Prinţul se travestise el însuşi în pajul trădător, gustând călătoria nocturnă ca pe o ultimă clipă de răgaz). Ascultase destăinuirile Elenei amestecate cu susurul frunzelor şi cu glasul greierilor, liniştitor, liniştitor… O ascultase vorbindu-i despre copilăria ei fericită, despre Făt-Frumos cel cu Inorog, despre vârful limbii monstrului, despre cum fusese gata să se îndrăgostească de Prinţ – „orgoliosul cu armura lui neagră în care arăta ca un fier de călcat, sau, mai precis, ca un gândac”… În acea noapte Prinţul purta în piept o uşoară inimă de paj, aşa că a râs flecărind cu Elena, şi la sfârşit, cnd s-au despărţit, a lăsat-o chiar să îl sărute… O aărutare inocentă, dăruită unui necunoscut care-şi riscase viaţa în locul lui Făt-Frumos. Mai târziu, când Prinţul se reîntorsese la treburile lui regale, Şoimul preluase supravegherea Elenei, până la ieşirea din orice pericol, travestit la rândul său într-un erete de rând…
Dostları ilə paylaş: |