Alexandra Titu

Arta lor viza un scop imediat, era implicată în avatarurile societăţii şi avea ca premisă un adevăr efemer. Ştiau că sunt legaţi de timpul mărunt şi măsurat al istoriei. Dar dacă ar fi ignorat tragedia lumii ăn care trăiau ar fi minţit, desigur. Aşa că erau perfect conştienţi de tot ce riscă şi de măreţia de la care abdică, luptând pentru simplul drept de a muri, nici măcar eroic. Dar publicului aceluia, deseori dispreţuit, pe care deseori îl acuzaseră a fi frivol şi lipsit de gust, oamenilor pe care o obscură forţă îi arunca (sau încerca să o facă) înapoi, cu milenii în urmă, ei erau singurii care le puteau dărui din nou un ideal şi o conştiinţă a superiorităţii.

Ultima lor noapte, înaintea faimosului spectacolo, o petrecuseră la hanul din afara Cetăţii, acelaşi han în care se încrucişaseră atâtea destine – ai vânătorului de şoimi, al marinarilor înşelaţi – şi unde se puneau la cale majoritatea acţiunilor subversive.

Stătuseră de vorbă îndelung, invocând timpurile de glorie de altădată, povestind anecdote din viaţa de vagabondaj de după căderea Cetăţii, povestiri tragice şi comice pe care le filtrau prin ampla lor experienţă teatrală. Stăteau acolo, în haine anonime, dar cu chipurile pe care toţi cei din oraş le ştiau şi le iubeau şi nu era nevoie de nici un afiş, ci doar de un cuvânt, ca o parolă, ca să-i facă pe toţi să se înghesuie prin şuri şi hangare şi ruine, la spectacolele lor.

Diva, care urma să joace rolul Elenei, asculta obligată la muţenie de o mască groasă şi intens colorată, făcută din miere şi tărâţe, şi petale de flori, şi rădăcini ale unor plante numai de ea ştiute. Părul auriu şi bogat, cu adevărat splendid, era strâns într-o eşarfă, aşa încât arăta cât se poate de comic. Dar a doua zi, când chipul ei adevărat avea să strălucească în lumina făcliilor, tuturor, până şi celor doi ţărani hoinari, strecuraţi în mulţimea orgolios. crepusculară, avea să li se strângă inima (şi chiar şi lui Lăcustă) de asemănarea cu Preafrumoasa Elena. Directorul trupei – bătrânul actor care obţinuse renovarea teatrului, şi în felul acesta, recunoaşterea lor oficială îşi bea vinul, copleşit de amărăciune şi mândrie. El era bătrân. Lui, viaţa îi dăduse tot ce fusese mai bun şi tot ce fusese mai rău. Avusese iubire, glorie şi avere. Singurele socotelile mai avea cu moartea, iar martiriul era oricum preferabil unui azil de bătrâni. Mulţi, dintre foştii lui colegi de teatru, şi chiar şi maestrul său, care-l învăţase primele lucruri despre această artă, şi care avusese parte de o „moarte bună”, într-un azil, când ajunsese să nu-şi mai amintească nici măcar propriul lui nume, l-ar fi invidiatpentru şansa de a sfârşi într-o tragedie, în care linia între artă şi realitate să fie atât de fascinant de fragilă. Aşa cum nu mai avea un scop pentru care să trăiască, avea unul pentru a muri. Dar ceilalţi? Uite-o pe frumoasa Divă. În plină putere a vitalităţii, în stare să aprindă de dragoste şi lemnul uscat al scaunului pe care stă. Dar gata să moară pentru o seară de demnitate şi de curaj. Şi toţi, dacă-i luai în parte. Cel care-l va juca pe Lăcustă, exersându-şi masca rapace, şi cu tenul colo9rat cu coajă de nucă. Şi cei gata să se sacrifice chiar şi pentru un rol episodic şi umil. Ca să nu mai vorbim de băieţandrul care-l va juca pe Prinţ. Un balerin de înaltă clasă. Un mim excelent, (deşi de data asta chipul îi va fi ascuns de ciorapul negru, care împreună cu tricoul vor alcătui armura). Armura care era chipul oficial al Prinţului…

Bătrânul actor le explicase de multe ori, pe larg, tot ce riscă. O făcea acum încă odată, pentru a avea conştiinţa împăcată. Deşi, desigur, nu o avea… Toţi ştiau că Lăcustă e insensibil la ideea de artă şi că e necruţător. Nimeni nu credea în teza romantică a conversiunii prin artă, într-un efect de şoc pe care această realitate interpretată l-ar putea avea asupra lui. Ce îi aştepta era moartea. Întrebarea era dacă până la urmă merită asta.

— Hm. Mi se pare potrivită vorba lui Henric de Navarra „Parisul merită o liturghie” sau cam aşa ceva. Poate mui frumos formulat, dar ceva în genul ăsta. Zău dacă Cetatea asta, Dumnezeu să-mi ierte blasfemia (actorul care vorbea era un beţivan, care interpreta de obicei roluri burleştil, se înclină, îşi goli paharul şi oftă), dacă Cetatea nu-şi merită Spectacolul ei. Merită o recompensă. Măcar atât, că tragedia ei a fost consemnată.

— Eu cred, spuse tânărul care-l interpreta pe Prinţ, că în fond asta e şi menirea noastră. Roşi şi-şi plecă privirea. Colegii lui celebri îl intimidau… Dacă nu ne-o urmăm în orice împrejurare, existenţa noastră nu se mai justifică. Să nu credeţi că leg arta, aşa, simplist, de istorie, dar dacă am optat pentru asta… Sigur, ne-am putea şi noi apuca de altceva. Să' vindem covrigi sau să plantăm legume sau să stăm ascunşi prin bălţi ca eroii „Cavaleriei Regale”, câţi i-au mai salvat golanii de prin mahalale şi acuma îşi aşteaptă, prin păpurişuri momentul. Dar dacă n-o facem noi (se gândea la datorie, la onoare şi la toate celelalte) atunci cine s-o facă?

Îşi ridică ochii scânteietori şi zâmbitori, intimidat de gloria lor, dar eroic şi cuceritor cum numai adolescenţii convinşi de puritatea idealurilor, ştiu să fie.

— Cine s-o facă, Liturghia asta?

Pe obrazul Divei, o lacrimă se prelinse liberă şi nestingherită, spălând o dâră în masca grotescă, aşa că atunci când ajunse pe masă, rămase acolo ca o perlă roz, lângă paharul de vin.

Dar acum hoiturile lor, cărnurile lor umflate care făceau să plesnească hainele de regi iluzorii, se împuţeau ca orice hoit de câine sau tâlhar, asta nu le diminua cu nimic măreţia. Şi noapte de noapte, riscând pedepsele sălbatice ale lui Lăcustă oamenii aduceau sub spânzurători coroane, jerbe şi buchete de flori.

Însă nu-i prinseseră pe toţi. Lăcustă ordonase, fireşte, după spectacol suprimarea acestei bresle incomode, perfide şi periculoase. Clădirii i se schimbă destinaţia şi deveni cazarmă, după ce scenele tulburătoare în trompe l'oeil fuseseră acoperite la repezeală cu o vopsea rezistentă, ca nu cumva în clipele de plictiseală, soldaţii să se apuce să scurme vopseaua în căutarea imaginilor interzise. Aşa că vopseaua şi legenda, împreună, aveau, cu timpul, să amplifice prestigiul picturilor executate, în fond, la repezeală, şi cărora alegoria prea evidentă le scădea din valoare… Şi, la fel, bineînţeles, că soldaţii scurmară bvopseaua, mai ales în carceră, instalată după remedierile necesare într-unul dintre closetele elegante ale teatrului (în care, după ce băuse o sticlă de vin, furat de firea lui maliţioasă, pictorul înfăţişase o demi-mondenă, oferind o jartieră iubitului său). Această femeie voinică, zâmbitoare şi care li se părea inculţilor recruţi că înnobilează un cavaler, deveni patroana secretă a soldaţilor din garnizoană. Şi se pare că nu rămăseseră chiar neprotejaţi). Dacă nu altfel (nu se ştie nimic precis în acest sens), ea le patrona, în orice caz visurile, cât trăgeau un pui de somn, sau tânjeau pur şi simplu după iubitele lor de-acasă, sau numai după un pic de libertate, sprijiniţi de zid.

Actorii deci nu fuseseră stârrpiţi cu totul. Unii se salvaseră. În primul rând figuranţii din primele scene (actori de mâna a doua, dar, oricum, purtători ai unor cunoştinţe tehnice despre arta lor), care conform consemnului, se furişau afară din clădire şi chiar din oraş, imediat după ce ieşeau din rol. Pe urmă în busculada finală, când oamenii lui Lăcustă invadaseră scena, câţiva se strecuraseră în public.

— Prindeţi-l pe Prinţ, răcnea Lăcustă în gura mare, încălecat pe balustrada lojei, a cărei uşă în mod misterios se blocase. Răcnea, lovea peretele lojei cu pintenii ca pe un cal şi îşi agita braţele ca un spectator la un meci de box.

— Aduceţi-mi-o pe Elena. Şi pe Regină! (dar cum s-o prinzi pe Regină? Chiar fiind numai o interpretă oarecare, numai rolul singur era de ajuns. Ea apucase să iasă din scenă şi să dispară, conformându-se adevărului istoric).

Gărzile se repeziră spre Divă, sărind peste păpuşile risipite, reprezentând cadavre de cavaleri şi de nomazi. Prinţul, a cărei inimă era apărată doar de tricoul de bumbac şi de emblema şoimului, se repezi în apărarea ei. Se luptă ca unul care ar fi crescut realmente în săli de scrimă, dând acestui final un ambiguu caracter de confuzie cu realitatea. Urmă, fireşte, o încăierare generală, în timp ce Lăcustă, încă baricadat în loja lui căreia îi sfâşiase catifeaua cu pintenii tot încercând s-o îndemne să se repeadă la atac, turba şi-şi frângea mâinile, strigândordine contradictorii. Bărbaţii, câţi mai erau, mai toţi invalizi, inofensivi în aparenţă, săriră pe scenă, folosind braţele fotoliilor, obiectele de recuzită şi tot ce le mai cădea sub mână. Femeile nu se lăsară, desigur mai prejos. Prinţul fu rănit în încăierare şi leşină. Cineva îl târî în culise şi-i smulse de pe el tricoul negru lăsându-l acolo despuiat şi anonim printre copacii şi călăreţii de carton. Nişte soldaţi nomazi încercară, ce-i drept, să-l înşface, căci goliciunea lui li se păru oricum suspectă, dar cineva în întuneric îi atacă din văzduh. Un clonţ puternic, nişte gheare tăcute îi sfâşiaseră, şi ei se întorseseră în scenă urlând, orbi şi cu obrazul sfâşiat.

Lăcustă obţinuse o biruinţă foarte precară (provizorie, de asemenea) asupra muzelor. Asupra artei, despre care nu ştia (de unde ar fi putut să ştie?) cât e de neiertătoare.

În dimineaţa unei zile însoţite, într-o piaţă, nu departe de cazarma care fusese din nou, pentru o seară, teatru, nişte copii se jucau cu inocenţa aceea lipsită de prejudecăţi, de prudenţă şi de milă, specifică vârstei. Închipuiseră un cerc, şi se învârteau cântând.

„Coroana e rotundă! Rotundă e şi luna… „Coroana e pătrată…” improviză un glas subţirel, plin de veselie. Soarele, la rândul lui, le strânsese umbrele miăcătoare, într-o horă micuţă ca o coroniţă. Iedera de pe clădirile din jur lucea, mătăsoasă şi proaspătă, şi vântul o înfoia uşor, ca blana unor mari animale adormite.

Un băiat apăru alergând dintr-o ulicioară, ţinând în mână un ulcior, pe care erau pictate, primitiv, nişte naiade scăldându-se (aceleaşi nuduri, care executate în aur pe un vas regal, îl tentaseră pe Lăcustă). Nu se ştie de ce ţinea în mâna cealaltă, dar acest lucru nu are oricum nici o importanţă, având în vedere că nu a fost nici un proces.

Cortegiul regal intra tocmai în piaţă, care nu făcuse parte niciodată până atunci din itinerariul oficial.

Lăcustă putu vedea imaginea coroniţei de iederă, aşezată în mijlocul horei de copii.

Poate că în adevăr, surprinşi de cortegiu, copiii aceia ai mahalalei, fură contaminaţi, fascinaţi de ideea unei sfidări. Ca şi arta, jocurile copilăriei prelucrează, în modul lor, realitatea.

— Coroana e pătată – urcă până la urechile regelui un glas cristalin şi batjocoritor – Pătată e şi mâna. Pătată e şi fruntea…

— Poftim măgarule, îl apostrofă pe băiatulo cu ulciorul un alt băiat îmbrăcat într-un tricou oarecare, despre care se pretinde că ar fi avut brodată pe el o pasăre (un motiv destul de frecvent). Ia-o dacă ai cu ce (era vorba de cotroniţa de iederă).

Mânia lui Lăcustă nu cunoscu margini. E adevărat că nu-i execută însă decât pe cei doi. Restul copiilor fură expulzaţi din cetate. Nu este deci, adevărat că el şi generalii lui ar fi mâncat copii. Şi desigur, ar fi fost oarecum inutil. Istoria nu are nevoie să fie redundantă.

XXVI

— Isprăvile astea cavalereşti sunt un lucru desuet. Aparţin trecutului. Altei epoci – oftă Fiul Lupoaicei.

Tocmai intervenise în maniera cea mai apropiată de romanele lui Walter Scott, salvând o vrăjitoare tânără şi frumuşică, după care neruşinata creatură încercase să-l transforme în broscoi. O regăsise apoi de câteva ori printre lucrurile lui, în bagajele sumare, fie sub formă de gânganie, fie de buruiană, şi fusese nevoit să recunoască până la urmă că târgoveţii care voiau s-o înece avuseseră dreptate. Mai era pe deasupra şi nemaipomenit de pisăloagă.

— Să zicem că sunt repartizate altora, sugeră Unicornul.

— Să zicem, oftă cu invidie şi ranchiună Eroul. (Era cam ceea ce afirmase Prinţul. Dar era greu să admiţi că trebuie să renunţi în favoarea altora, poatr mai puţin înzestraţi).

— Sunt de acord că aventurile sunt uneori necesare. Atunci când Legea dispare, temporar, desigur, lăsând locul haosului, asemenea acţiuni justiţiare individuale, devin necesare, într-adevăr. Dreptatea omenească se apără şi ea cum poate. Şi dacă stai să te gândeşti, Cometa ştia ea ceva când a mizat pe cifra voastră – patru. Cifra dreptăţii. Dar voi aveţi fiecare alt rol. Nu insist asupra celorlalţi, care nu mă interesează. Însă dreptatea are şi ea treptele ei. Tu eşti destinat pentru alt fel de dreptate. Cavalerii rătăcitori sunt nişte instrumente destul de umile. Fac şi ei ce pot, dar nu sunt decât nişte aventurieri care trăiesc de azi pe mâine. De obicei sfârşesc omorâţi în somn în vreun han de mâna a şaptea, sau în vreun orăşel prăpădit de o gloată fanatică, şi mai rău încă, la azilul de bătrâni. Pe tine te aşteaptă ceva mult mai important.

— Mda. Eu sunt acuma destul de tânăr şi în putere ca să fiu de ajutor altora. Să fac nişte lucruri, cum spui tu, umile. Dar concrete, fir-ar a dracului, până la urmă. Numai că trebuie să vântur lumea după potcoave de cai morţi.

— Ei, tu care ştii câte ceva despre basm, ar trebui să-ţi aminreşti că orice erou mai de doamne-ajută cere, când pleacă în voiajul iniţiatic un cal mort. Un cal care mănâncă foc, şi care a mai fost şi el pe unde trebuie să meargă voinicul. Orice poveste începe cu un frâu vechi şi nişte potcoave de cal mort.

Se făcuse frig. Trecuse un timp destul de lung de când Fiul Lupoaicei o părăsise pe Preafrumoasa Elena şi se îndepărtase de oraşul distrus. Bătuse atâta cale, eşuând în tot soiul de întreprinderi caraghioase, şi mai ănvăţând câte ceva despre stupiditatea şi mişelia omenească, încât nici măcar nu mai ştia dacă e încasau nu, pe teritoriul nefericitului Imperiu. Îi era dor de iubita lui, şi, în fond se simţea al naibii de frustrat că trebuie să-i lase Imperiul lui Lăcustă, fără să încerce măcar vreo ispravă, şi să plece aşa, în lumea mare, de parcă soarta acelor locuri i-ar fi fost străină.

— Soarta, spuse cu amărăciune, îşi bate joc de fiecare om în parte. Are ac de cojocul fiecăruia. Uite, Prinţul şi-ar fi visat o viaţă ca asta. El ştia pe dinafară pe Don Quijote. Ca să nu mai vorbim cât ar fi vrut să se dedice filosofiei şi ştiinţelor. Şi detesta politica, acţiunea, faptele de arme… Pot să spun că nu avea nici o stimă pentru timpul istoric. Dar el a trebuit nu numai să moară, dar să se lase zdrobittocmai de faptele pe care le ura atât.

— În timP ce tu, care eşti înzestrat şi destinat pentru artă, râvneşti de fapt, puterea.

— Ei bine, oricât de neghiob şi de meschin ţi s-ar părea, e adevărat. N-am nici un chef să trăiesc pentru posteritate şi să ajung în manualele de şcoală, să facă toţi profesorii de provincie exerciţii de topică şi analize gramaticale pe versurile mele. Sau să facă analiza structurală a elementelor de limbaj, sau main ştiu eu ce alte sofisticării şi aiureli. Vreau şi eu să-mi împart viaţa cu contemporanii mei. Dacă tot ajungi la concluzia că oamenii sunt o pacoste, nu văd cu ce or să fie mai brejicei din viitor decât ăştia.

— Şi ai da orice ca să te poţi întoarce să iei parte la evenimente. Fără armată, fără un ban. Fără discernământ (ai văzut ce de prostii ai făcut până acuma. Ca exerciţiu individual şi ca să-ţi treacă timpul, te poţi distra cu tot soiul de aventuri romanţioase. Dar ca să salvezi un imperiu…) Şi fără alt fel de mijloace.

— Prinţul a făcut măcar o seamă de miracole.

— Miracolele care ţi se rezervă ţie sunt mai importante. Când o să-ţi parcurgi drumul, oamenii ăştia or să ţi se pară prea mici, îndepărtaţi şi fără importanţă.

— Sigur. Da' nu-nţelegi că eu tocamai asta nu vreau? Nu vreau să mi se pară, nici neînsemnaţi, nici fără preţ. Chiar dacă ştiu cât suntem de mici.

— Ţi-am spus că te aşteaptă alt soi de putere. Când o să te deprinzi cu ea, o să poţi să le acorzi câtă valoare şi mărime vei dori. Ţi câtă putere vei vrea să le dai. Nu le eşti de nici un folos dacă rămâi la fel de mic ca şi ei. Nu crezi că asata – să le acorzi mărime şi importanţă, sau măcar înţelegere – e un act de dreptate?

— Sărmana Elena, spuse cu jale Eroul. Cea mai frumoasă femeie din lume. Ai fi zis că e menită pentru dragoste.

— Asta e o lege a mişcării, a nestatorniciei, a schimbării… Dacă voi v-aţi fi aşezat liniştit, armonios, în tiparul dorinţelor voastre, mica voastră lume ar fi perfect liniştită. Statică şi neschimbătoare. Şi v-aţi sustrage unei legi a mişcăriicare se serveşte uneori de absurd, ca să vă mâne de la spate. Lăcustă, care tinde să-şi civilizeze nomazii şi o să moară pentru asta, nu pentru porcăriile pe care le face. Rebelii care vor să-l dea jos, după ce tot ei au distrus Imperiul, din'năuntru. Prinţul care detesta felia de timp istoric, care nu era în nici un caz pe măsura lui, dar în care era încleiat ca-ntr-o piftie. Ce să mai vorbim despre tine!

— Să ne mâne de la spare, sigur. Şi să ne lovească tot pe la spate.

Ceaşa se transformase într-un fel de zid compact şi rece, a cărui atingere devenea tot mai concretă. După câţiva metri, Eroul şi Unicornul erau acoperiţi de cristale fine de gheaţă. Copacii se profilau în jur învăluiţi într-un abur alb, ca o armată de fantome. Fiul Lupoaicei strănută, şi-şi scutură gheaţa de pe mustăţi. Undeva sus, deasupra straturilor de ceaţă, luna lumina glacială insula aceea compactă de abur îngheţat, care de acolo, de departe, de la înălţimea ei, apărea ca o pată albă, şi care era de fapt o pădure fabuloasă prin care trecea un Erou însoţit de-un Unicorn, purtând o discuţie tristă despre netihna oamenilor şi nemeritatul lor zbucium.

— Când are să-ţi fie greu, să-ţi aminteşti că eşti oricum deasupra tuturor încercărilor, cu menirea ta de Poet. Că orice ţi s-ar întâmpla, şi orice lucru pe care-l traversezi, sau pe care-l pierzi, se poate transforma în poezie.

— Sună ca un epitaf.

— Da. Nu e chiar un epitaf. În orice caz nu e pentru tine. Dar sunt trist, fiindcă… ei bine, fiindcă e un cuvânt de adio.

— De adio! Acum trebuie să mă lepăd şi de tine, pe care te ştiu de când mă jucam în praf, şi asta numai ca să pot să devin un înţelept?

— E firesc. Sunt o etapă depăşită, Un fel de depozit ambulant de experienţă. Dar de acum o să trebuiască să integrezi înţelepciunea şi experienţa. Să fie a ta. Să ilumineze dinlăuntrul tău. Şi, pe urmă, în lumea care în care o să intri în curând, nu e loc pentru fiinţe fabuloase. Acolo eu sunt un anacronism. Cu timpul te-ai simţi chiar jenat. În hoteluri, în biblioteci şi-n alte locuri de-astea.

— Jenat de tot ce e perfect. Dacă aş fi chior sau cocoşat, nu m-aş jena. Există lifturi speciale chiar pentru scaunele cu rotile. Şi alfabetul Braille. Dar de frumuseţea Elenei, sau de înţelepciunea ta, trebuie să mă jenez. Dacă lumea nu mai e pe măsura voastră, nu văd ce mare lucru m-ar putea învăţa.

— La sfârşitul drumului o să mă regăseşti, chiar dacă în altă formă – atunci ai să poţi judeca însă aparenţele altfel. Ştii că m-ai regăsit mereu când a fost cazul. Când a fost timpul potrivit. Doar am mai fost despărţiţi.

— Da. Fireşte. Înţeleg ce-mi spui. Numai că trebuie să-ţi mărturisesc acuma, cât mai sunt încă, din fericire, un necioplit, un erou ratat, dar cu sângele destul de fierbinte ca să-şi dorească dragoste şi anonimatul unei vieţi cu bucurii simple şi umile…

— Lasă retorica. Niciodată bucurii simple şi umile. Preafrumoasa Elena şi Imperiul nu sunt bucurii simple şi umile. Las-o baltă.

— Păi, faţă de miracolele spre care mă mâi şi tu de la spate, se pare c-ar fi. Dar vrea să-ţi spun că nu-l invidiez pe înţeleptul lui Borges care, după ce-a descifrat numele sacru într-o blană de leopard nu şi-a mai putut aminti nici o dorinţă umană.

— Ei bine, acuma potăi încă s-o spui. Peste un timp ai să uiţi că ai spus-o. Până şi eroii se maturizează, dacă au destul timp pentru asta. Iar tu o să ai. Timp omenesc – cu moneda lui măruntă, astrele au fost generoase în ce te priveşte. Şi chiar cu un timp mai puţin ieftin.

— O să compun, fii sigur, Poemul, suspină Eroul.

— aici undeva e un izvor. O să rămân acolo. E un loc de întâlnire al Unicornilor din pădurea asta.

Fiul Lupoaicei descălecă şi-şi cufundă mâinile în coama superbă îmbrăţişând Unicornul. Poate că odată avea să uite cu adevărat că a fost în stare să facă aşa ceva, dar acum era încă destul de necioplit ca să-şi permită să plângă. După ceva, dar acum era încă destul de necioplit ca să-şi permită să plângă. După Unicorn, după Elena, după aventurile ce-i erau refuzate, după fericirea la care ar fi putut aspira, dacă soarta nu ar fi fost atât de harnică să-i mâne pe toţi de la spate.

Deasupra, de sus de tot, luna lumina abstractă peisajul obscur, în care, undeva, neînsemnată, se contura o insulă de ceaţă ce se transforma încet în ninsoare, o insulă de ceaţă ca o pată albă, dar care era de fapt o pădure fabuloasă, în care un Erou se despărţea de Unicornul său.

XXVII.

Elena stătea ţeapănă pe scaun, la unul dintre capetele mesei. Era îmbrăcată cu o haină de aba fără formă şi purtată peste măsură, cu ghete de postav cenuşiu cu tălpi de cauciuc (un fel de şoşoni caraghioşi şi, mai cu seamă, jalnici) şi cu o fustă largă, care odată fusese plisată dar acum era doar o bucată de cârpă groasă, pe care nişte linii vagi marcau pliurile de altădată. O sacoşă diformă, din care ieşeau frunzele unei conopide, trona lângă un scaun completând travestiul minuţios, care o apăra de ochii indiscreţi. Toată lumea ştia, că fără a afişa vreo ordonanţă în acest sens şi fără ca toboşarii şi gorniţtii să fi anunţat vreo recompensă, Elena era la fel de intens căutată ca şi Şoimul Pelerin.

Dar aici între prieteni ea îşi desfăcuse broboada cu care se înfofolea de obicei până peste nas, şi minunatu-i păr răspândea în jur o lumină tandră, ca o aureolă din vechile tablouri religioase. Cât despre graţia şi majestatea ei, era de mirare că boarfele ordinare reuşiseră, fie şi în parte, să le ascundă.

Nu-i cunoştea pe toţi cei din încăpere – întâlnirea nocturnă avea loc, fireşte, la hanul în care se ţeseau mai toate intrigile, şi care era filtrul pentru străinii care veneau în Cetate şi cuibul rebelilor. Elena nu mai fusese aici, dar auzise destule despre locul unde se afla. Şi erau prezenţi şi cei doi vagabonzi cu care se mai întâlnise în diverse momente, care o protejaseră după plecarea iubitului ei în lumea largă, şi care o şi chemaseră de fapt, aici. În ei avea, desigur, toată încrederea… Mai era şi unul dintre ofiţerii fostei Cavalerii Regale, un lungan blond şi saşiu, care târa un picior – amintire din războaiele glorioase duse alături de Prinţ – şi care lungan – un chefliu şi jumătate – îşi amintea că îi trimisese luni de-a rândul flori şi bomboane de ciocolată umplute cu marţipan, şi o brăţară cu ornamente rudimentare – trofeu cucerit de la nomazi. Ba încă îi cântase şi serenade… Elena surâse acestor amintiri, şi fostul cavaler surâse şi el şi roşi, fiindcă el îşi amintea apusa epocă fericită, şi, fiindcă oricum, era încă îndrăgostit până peste cap de Preafrumoasa Elena… Oh, epoca minunată a tinereţii lor risipite, când farsele şi gesturile galante şi nebuniile recompensau sălbăticia vieţii aspre mereu la graniţa morţii.

Adunarea era prezidată de un străin plin de prestanţă, cu o faţă osoasă şi prelungă şi care avea aerul strămoşilor din galeriile Palatului. El făcea parte dintr-o familie foarte veche, care putea revendica, prin filieră maternă, coroana. Fusese unul dintre duşmanii cei mai puternici ai Prinţului. Era şeful clanului aceluia din sud, care le furnizase nomazilor bani şi cai şi chiar instructori militari, şi păstrase un tezaur ca să-i zdrobească pe urmă. Dar acum trebuia să accepte că nu era pregătit să-i înfrunte. O studia pe Preafrumoasa Elena cu ochi de expert militar, aşa cum ar fi examinat o piesă de artilerie, sau un tip nou de bombă, cântărindu-i eficienţa. Chipul îi era sumbru şi privirea îi era sumbră, şi toată făptura lui de om în floarea vârstei purta pecetea unei mari deziluzii şi remuşcări, ca pe un soi de bătrâneţe prematură. Nu-şi putea ierta de a fi fost atât de opac, atât de militar în disciplina fără perspectivă a gândirii, atât de provincial în perspectiva politică, încât să nu fi înţeles un lucru pe care până şi nepotul lui, cel desemnat să-i ducă tezaurul lui Lăcustă – până şi un tinerel imberb înţelesese că: poţi păstra în rezervă un tezaur de zece ori mai mare ca să pregăteşti lovitura următoare, răsturnarea uzurpatorului, dar că acesta (tezaurul) nu va rămâne decât o avuţie pasivă, când toţi cei care ar fi putut lupta (sau, mă rog, aproape toţi) erau morţi. Mda. Singurul care avusese o gândire destul de lipsită de prejudecăţi – poate pentru că era singurul necontaminat de dorinţa lor aprigă de-a se vedea încoronaţi – tinerelul care-i sfidase plecând să moară alături de Prinţ şi singurul care acum ar fi fost cu adevărat util, dispăruse. Ca aproape întreaga lui generaţie. Lăsându-i faţă-n faţă cu imensa lor gafă istoricăn şi sfârşind abrupt şirul pretenţiilor la coroană din acea străveche ramură colaterală… Bătrânul nobil îşi muşcă buzele şi o privi iar pe Preafrumoasa Elena care-i întoarse la rândul ei o privire calmă, o privire care-l descumpăni, obligându-l să accepte că nu are în faţă un tun sau o torpilă sau cine ştie ce altă maşină de luptă, ci o fiinţă specială. Că de fapt, are-n faţă tocmai miracolul despre care cântau toţi rapsozii – pe cea mai frumoasă femeie din lume.