Alexandre dumas contesa de charny

Capitolul 40

20 IUNIE

În iunie se luminează de ziuă mai devreme.

La ora cinci dimineaţa, batalioanele erau adunate. De astă dată rebeliunea se făcea în ordine şi lua aspectul unei invazii.

Mulţimea îşi recunoştea şefii şi îi urma, se supunea disciplinei, îşi avea locul bine stabilit, rangul şi drapelul său.

Santerre era călare, cu statul său major format de oamenii din mahalale. Billot nu-l părăsea nici o clipă. Părea însărcinat de o putere ocultă să vegheze asupra lui.

Mulţimea era împărţită în trei corpuri de armată : Santerre îl comanda pe primul, Saint-Huruge pe al doilea şi Théroigne de Mericourt pe al treilea.

Pe la ora unsprezece dimineaţa, la un ordin adus de un necunoscut, imensa mulţime se puse în mişcare.

La plecarea din piaţa Bastiliei, ea număra aproape douăzeci de mii de oameni. Aceasta oferea privirii un aspect sălbatic, straniu, înspăimîntător !

Batalionul condus de Santerre era cel mai disciplinat. În rîndurile lui se vedeau numeroase uniforme, iar ca arme un oarecare număr de puşti şi de baionete.

Însă celelalte două erau armata poporului ! O armată în zdrenţe, jigărită, înfometată. Patru ani de foamete şi de scumpire a pîinii, şi peste aceştia patru, trei ani de revoluţie !

Iată hăul din care ieşea această armată.

N-aveau uniforme, nici puşti ; vestoane în zdrenţe, cămăşi rupte, arme bizare înhăţate într-o primă clipă de furie, într-o primă mişcare de apărare : suliţe, lăncii tocite, săbii fără mînere, cuţite legate în vîrful unor beţe lungi, topoare de dulgherie, ciocane de zidărie, cuţite de cizmărie.

Apoi, în loc de steaguri, o spînzurătoare cu o păpuşă care se legăna la capătul unei frînghii şi care o repre­zenta pe regină ; un cap de bou, cu o deviză obscenă împletită între coarne ; o inimă de viţel înfiptă într-o frigare, cu cuvintele : Inimă de aristocrat!

Apoi pancarde cu următoarele texte explicative :

Sancţionarea, sau moartea !

Să fie rechemaţi miniştrii patrioţi !

Tremură, tirane ! Ţi-a sunat ceasul cel din urmă !
În colţul străzii Saint-Antoine mulţimea se despică în două. Santerre şi garda sa naţională o luară pe bule­vard, Santerre, în uniforma sa de şef de batalion. Saint- Huruge îmbrăcat ca un hamal din Hale, pe un cal admi­rabil acoperit cu un valtrap de ceremonie, adus de un rîndaş necunoscut, şi Théroigne de Mericourt, culcată pe un tun tras de bărbaţi cu braţele goale, merseră pe strada Saint-Antoine.

Urmau să se întîlnească la Feuillants, trecînd prin piaţa Vendôme.

Armata defila timp de trei ore, antrenînd cu sine în marşul ei populaţia cartierelor prin care trecea.

Semăna cu acele torente care, crescînd, saltă şi fac spume.

Mulţimea sporea la fiecare răscruce, scotea spume la fiecare colţ de stradă.

Masa de oameni era tăcută. Numai că, din cînd în cînd, cu totul pe neaşteptate, ieşea din această tăcere şi scotea urlete puternice de protest sau cînta faimosul Ça ira din 1790, care, modificîndu-se puţin cîte puţin, dintr-un cîntec de încurajare devenise un cîntec de ameninţare. În sfîrşit, se auzeau şi strigătele : „Trăiască Naţiunea ! Trăiască pantalonarii ! Jos cu domnul şi doamna Veto !”

Cu mult înainte de a se zări capul coloanelor se auzea zgomotul paşilor acestei mulţimi, aşa cum se aude frea­mătul fluxului care creşte. Apoi, în răstimpuri, răsunau cîntecele, rumoarea, strigătele ei, aşa cum răsună şuiera­tul furtunii prin văzduh.

Ajuns la piaţa Vendôme, corpul de armată al lui San­terre, care ducea plopul ce urma să fie sădit pe terasa Feuillants, se ciocni cu un post de soldaţi ai gărzii naţio­nale care-i stăvilea drumul. Nimic nu-i era mai uşor acestei mase decît să strivească acest post cu miile sale de valuri. Însă nu, poporul îşi făgăduise o serbare, dorea să rîdă, să se amuze, să-i sperie pe domnul şi doamna Veto. Nu voia să ucidă. Cei ce purtau copacul renunţară la proiectul de a-l sădi pe terasă şi se duseră să-l plan­teze în curtea vecină, cea a Capuţinilor.

Adunarea auzea acest zgomot de aproape o oră, cînd delegaţii mulţimii veniră să ceară favoarea de a defila prin faţa ei.

Vergniaud ceru să se aprobe cererea, propunînd totodată să fie trimişi şaizeci de deputaţi pentru a apăra palatul. Şi girondinii doreau să-l sperie pe rege şi pe regină, dar nu voiau să li se facă vreun rău.

Un feuillant combătu propunerea lui Vergniaud, spunînd că ar fi jignitoare pentru poporul Parisului.

Nu spera oare o crimă sub această aparentă încredere ?

Permisiunea este acordată, gloata din mahalale va defila înarmată în sală.

Porţile se deschid imediat şi lasă cale liberă celor treizeci de mii de petiţionari. Defilarea începe la prînz şi nu se termină decît la ora trei.

Mulţimea a obţinut prima parte din ceea ce cerea : a defilat în faţa Adunării, i-a citit petiţia. Îi mai rămîne să se ducă la rege şi săşi ceară sancţionarea.

Dacă Adunarea a primit delegaţia, mai era oare cu putinţă să n-o primească şi regele ? Desigur regele nu era un senior mai important decît preşedintele, nu avea decît un fotoliu identic cu al acestuia, şi încă aşezat la stînga fotoliului preşedintelui !

Fapt este că regele a transmis că va primi petiţia, prezentată de douăzeci de persoane.

Poporul nu-şi închipuise vreodată că va intra la Tuileries. Socotea că vor intra delegaţii săi, pe cînd el va defila pe sub ferestre. Toate aceste pancarde cu lozinci ameninţătoare, toate aceste steaguri funeste i le va arăta regelui şi reginei de după ferestre.

Toate porţile care dădeau spre castel erau închise. Atît în curte cît şi în grădina Tuileries se aflau trei regimente de infanterişti, două escadroane de jandarmi, mai multe batalioane ale gărzii naţionale şi patru tunuri.

Familia regală vedea de la ferestre acest scut aparent şi părea destul de liniştită.

Fără să aibă intenţii rele, mulţimea ceru totuşi să i se deschidă grilajul care dădea spre tereasa Feuillants.

Ofiţerii care păzeau terasa refuzară să deschidă fără ordinul regelui. Atunci trei funcţionari municipali cerură permisiunea să treacă, pentru a se duce să ia acest ordin.

Au fost lăsaţi să treacă.

Montjoye, cel care a scris Istoria Măriei-Antoaneta, a consemnat numele lor. Erau Boucher-René, Boucher- Saint-Sauver şi Mouchet. Mouchet, acel mic judecător de pace din Marais, schilod, cu picioarele strîmbe, cocoşat, pitic, cu o imensă eşarfă tricoloră.

Li s-a permis să intre în palat şi au fost conduşi la rege. Mouchet a fost cel care vorbi pentru ei :

— Sire, spuse el, o adunare de oameni mărşăluieşte legal, sub egida legii : nu există motive de îngrijorare. Sînt cetăţeni paşnici, care s-au adunat pentru a face o petiţie Adunării Naţionale şi care doresc să celebreze o sărbătoare cetăţenească prilejuită de aniversarea jurămîntului de la Jeu de Paume în 1789. Aceşti cetăţeni cer să treacă prin terasa Feuillants. Dar nu numai că grilajul e închis, dar trecerea mai este oprită şi de un tun în poziţie de tragere. Venim să vă cerem, Sire, să se deschidă această poartă şi să ni se acorde libera trecere.

— Domnule, răspunse regele, văd după eşarfa ce o purtaţi că sînteţi funcţionar municipal. Vă revine deci dumneavoastră să aplicaţi legea. Dacă socotiţi că e necesar, pentru degajarea Adunării, puneţi să se deschidă poarta spre terasa Feuillants. Cetăţenii să defileze pe această terasă şi să iasă pe poarta grajdurilor. Înţelegeţi-vă în acest sens cu domnul comandant-general al gărzii, şi aveţi mai ales grije ca liniştea publică să nu fie tulburată.

Cei trei reprezentanţi municipali salutară şi ieşiră, întovărăşiţi de un ofiţer însărcinat să confirme că ordinul pentru deschiderea porţii era dat de însuşi regele.

Poarta se deschise. Fiecare vrînd să intre pe ea, se produse o înghesuială generală : se ştie ce înseamnă o gloată care se înăbuşe ; parcă e aburul care izbucneşte şi sparge totul.

Grilajul terasei trosni ca o împletitură de răchită. Mulţimea respiră şi se răspîndi veselă prin grădină.

S-a omis să se deschidă poarta dinspre grajduri. Găsind-o încuiată, mulţimea defilă în faţa soldaţilor gărzii naţionale care făceau cordon la faţada castelului. Ieşi apoi pe poarta dinspre chei şi, cum trebuia neapărat să se înapoieze în mahalalele de unde plecase, vru să iasă pe portiţele de la Carroussel. Portiţele erau însă închise şi păzite. Iar mulţimea — frîntă, izbită, înghesuită — începu să se enerveze.

Înspăimîntată de furia mulţimii, garda deschise porti­ţele şi omenirea se răspîndeşte în piaţa imensă. Acolo îşi aminteşte că cea mai însemnată treabă din acea zi era petiţia prin care cereau regelui să renunţe la veto.

Hotărîră deci să aştepte cu toţii în piaţa Carroussel în loc să-şi continue drumul.

Trecu o oră. Mulţimea deveni nerăbdătoare. Ar fi plecat, dar cei care o conduceau nu doreau asta. Se aflau printre ei oameni care mergeau din grup în grup şi spuneau:

— Rămîneţi pe loc, rămîneţi pe loc ! Pînă la urmă regele va sancţiona decretul. Să nu ne ducem acasă decît după ce căpătăm sancţionarea, altfel vom fi ne­voiţi să luăm totul de la capăt.

Mulţimea socotea că aceşti oameni au perfectă dreptate, zicîndu-şi în acelaşi timp că faimoasa sancţiune se lăsa cam mult aşteptată.

Sîntem flămînzi ! Era strigătul de pe buzele tuturora.

Scumpirea pîinii încetase, dar dacă n-ai de lucru, n-ai nici bani şi, oricît de ieftină să fi fost pîinea, nu se dădea pe degeaba.

Cu toţii se sculaseră de la cinci dimineaţa, îşi părăsi­seră patul mizerabil în care mulţi se culcaseră nemîncaţî în ajun. Cu toţii, muncitori cu nevestele lor, mame cu copiii lor, porniseră la drum îndemnaţi de nedesluşita speranţă că regele va sancţiona decretul şi că totul va merge bine.

Regele nu părea deloc dispus să-l sancţioneze.

Era cald şi le era sete. Foamea, setea şi căldura îi fac şi pe cîini să turbeze.

Ei bine, acest biet popor aştepta totuşi şi avea răbdare.

Începu totuşi la un moment dat să zgîlţîie grilajul de fier de la intrarea în palat. Un funcţionar municipal apare în curte şi dăscăleşte poporul :

— Cetăţeni, acesta este domiciliul regelui, şi a intra în el înarmaţi înseamnă a-l viola. Regele binevoieşte să vă primească petiţia, dar prezentată numai de două­zeci de delegaţi.

Prin urmare, delegaţii pe care mulţimea îi aşteaptă, pe care-i crede de o oră la rege, delegaţii nu fuseseră încă introduşi la rege !

Deodată se aud strigăte dinspre chei.

Sînt Santerre şi Saint-Huruge pe caii lor ; e Théroigne pe tunul ei.

— Ei bine, ce faceţi acolo în faţa grilajului ? strigă Saint-Huruge. De ce nu intraţi ?

— Într-adevăr, îşi spun oamenii din popor, de ce nu intrăm ?

— Vedeţi doar că poarta e încuiată, obiectară cîteva glasuri.

Théroigne sare de pe tun.

— E încărcat, spune ea, aruncaţi în aer poarta cu ghiuleaua !

Şi tunul e îndreptat spre poartă.

— Aşteptaţi ! Aşteptaţi ! strigară doi funcţionari muni­cipali. Fără violenţă ! Vi se va deschide.

Şi, în adevăr, se apasă pe bascula care închide cele două canaturi şi poarta se deschide.

Se năpustiră cu toţii.

Vreţi să ştiţi ce înseamnă mulţimea şi în ce torent îngrozitor se transformă ?

Ei bine, oamenii intră. Tunul pe care-l trag se rosto­goleşte în mijlocul valurilor, străbate odată cu ele curtea, urcă cu ele treptele şi ajunge sus pe scară, odată cu puhoiul de oameni !

Acolo stau cei doi funcţionari municipali, cu eşarfa pe piept.

— Ce aveţi de gînd să faceţi cu un tun ? întreabă ei. Un tun în apartamentele regelui ! Credeţi că veţi obţine ceva printr-un asemenea act de violenţă ?

— E-adevărat! răspund oamenii, ei însăşi miraţi că tunul se află acolo.

Se apucă să-l întoarcă şi vor să-l coboare. Osia se agaţă de o uşă şi iată gura tunului îndreptată către mulţime.

— Ia te uită ! Pînă şi artilerie se găseşte în aparta­mentul regelui ! strigă cei ce sosesc şi care, neştiind cum de se află tunul aici şi că este al Théroignei, cred că a fost adus acolo împotriva lor.

În acest timp, la ordinul lui Mouchet, doi oameni cu topoare în mîini taie, sparg şi zdrobesc pervazul uşii şi degajează tunul care e coborît sub vestibul. Această ope­raţie, care are drept scop să degajeze tunul, lasă impresia că uşile sînt sfărîmate cu lovituri de topor.

Cam vreo două sute de gentilomi vin în goană la castel, nu cu intenţia de a-l apăra, ci doar convinşi că se atentează la viaţa regelui ; vin să moară împreună cu el !

În afară de ei se mai află acolo bătrînul mareşal de Mouchy, domnul d'Hervilly, comandantul gărzii consti­tuţionale dizolvate, Acloque, comandantul batalionului gărzii naţionale din mahalaua Saint-Antoine, trei grena- dieri din batalionul cartierului Saint-Martin, rămaşi sin­guri la posturile lor, domnii Lecrosnier, Bridaud şi Gosse, un bărbat îmbrăcat în negru, care mai venise odată să-şi ofere pieptul gloanţelor ucigaşe şi care, în ziua pri­mejdiei pe care a încercat s-o înlăture, vine ca un ultim meterez, să se aşeze între această primejdie şi rege : Gilbert.

Foarte îngrijoraţi la început de zgomotul îngrozitor făcut de mulţime, regele şi regina s-au obişnuit, puţin cîte puţin, cu acest vacarm. Era ora trei şi jumătate după-amiază. Sperau că ziua se va sfîrşi la fel cum înce­puse : în linişte.

Familia regală era adunată în camera regelui.

Deodată, zgomotul loviturilor de topor ajunge pînă la ei, dominat de răbufniri de strigăte ce par a fi urletele îndepărtate ale furtunii.

În acest moment, un bărbat irupe în dormitorul rege­lui strigînd :

— Sire, nu vă fie teamă. Răspund eu de toate !

Capitolul 41

ÎN CARE REGELE VEDE CĂ EXISTĂ ANUMITE ÎMPREJURĂRI CÎND, FĂRĂ SĂ FII IACOBIN, POŢI PUNE BONETA ROŞIE

PE CAP

Acest om era doctorul Gilbert. Nu apărea decît din timp în timp, la intervale aproape periodice, şi în toate marile peripeţii ale imensei drame care se desfăşura.

— Ah ! doctore, dumneavoastră sînteţi ? Dar ce se petrece? îl întrebară în acelaşi timp regele şi regina.

— Se întîmplă, Sire, spuse Gilbert, că palatul e inva­dat şi zgomotul ce-l auziţi e al poporului care cere să vă vadă.

— Vai ! exclamară deodată regina şi Madame Elisa­beth, nu vă vom părăsi, Sire !

— Vrea regele să-mi dea pentru o singură oră puterea pe care o are un căpitan de vas pe timp de furtună ? întrebă Gilbert.

— V-o dau, spuse regele.

În acest moment, Acloque, comandant al gărzii naţio­nale, apărea la rîndul său la uşă, palid dar hotărît să-l apere pe rege pînă la capăt.

— Domnule, exclamă Gilbert, iată-l pe rege : e gata să vă urmeze. Aveţi grijă de el.

Apoi, adresîndu-se suveranului :

— Duceţi-vă, Sire, duceţi-vă !

— Dar eu, exclamă regina, eu vreau să-l urmez pe soţul meu !

— Şi eu pe fratele meu ! strigă Madame Elisabeth.

— Urmaţi-l pe fratele dumneavoastră, doamnă, spuse Gilbert doamnei Elisabeth, dar dumneavoastră, doamnă, rămîneţi ! adăugă el adresîndu-se reginei.

— Domnule !... exclamă Maria-Antoaneta.

— Sire, Sire, strigă Gilbert, în numele Cerului, ruga­ţi-o pe regină să se încreadă în mine, sau nu mai răs­pund de nimic.

— Doamnă, spuse regele, ascultaţi sfaturile domnului Gilbert, şi, dacă trebuie, urmaţi ordinele sale.

Apoi către Gilbert :

— Domnule, adăugă el, răspundeţi în faţa mea de regină şi de delfin ?

— Sire, răspund, sau voi muri împreună cu ei ! E tot ce poate spune un pilot în timpul furtunii.

Regina voi să facă un ultim efort, dar Gilbert întinse braţul pentru a-i bara calea.

— Doamnă, îi spuse el, dumneavoastră şi nu regele sînteţi cu adevărat în primejdie. Pe drept sau pe nedrept sînteţi acuzată de rezistenţa ce o opune regele. Prezenţa dumneavoastră l-ar expune, aşadar, fără să-l apere. Luaţi rolul de paratrăsnet, abateţi fulgerul dacă puteţi !

— Atunci, domnule, să cadă fulgerul numai pe mine şi să-mi cruţe copiii !

— Sînt răspunzător în faţa regelui de dumneavoastră şi de ei, doamnă. Urmaţi-mă !

Apoi, întorcîndu-se către doamna de Lamballe, care venise de o lună din Anglia şi de trei zile din Vernon, şi către celelalte doamne de onoare ale reginei, Gilbert adăugă :

— Urmaţi-ne !

Celelalte doamne de onoare erau prinţesa de Tarente, prinţesa de la Trémouille, doamnele de Tourzel, de Macckan şi de la Roche-Aymon.

Gilbert cunoşeta interiorul castelului, ştia să se orien­teze. Ceea ce căuta el era o sală mare, în care toată lumea să poată vedea şi auzi. Era un prim zid de apărare. Voia să adăpostească pe regină, pe copiii ei, pe doamnele ei de onoare în spatele acestui meterez şi el însuşi să se posteze în faţa lui.

Se gîndi la sala de Consiliu. Din fericire, era încă liberă. Împinse pe regină, pe copii şi pe prinţesa de Lam­balle în ambrazura unei ferestre. Minutele erau atît de preţioase, încît n-aveau timp să vorbească : se şi auzeau bătăi în uşă.

Tîrî masa grea a consiliului în faţa ferestrei : găsise zidul de apărare.

Madame Royale era în picioare pe masă, lîngă fratele ei, moştenitorul, care şedea.

Regina se afla în spatele lor : nevinovăţia apăra lipsa de popularitate.

Maria-Antoaneta voia, dimpotrivă, să se aşeze în faţa copiilor.

— Totul e bine aşa, strigă Gilbert cu tonul unui general care comandă o manevră hotărîtoare. Nu vă mişcaţi !

Şi cum uşa se zguduia şi el identifică o sumedenie de femei în acest flux clocotitor, el spuse trăgînd zăvoarele :

— Intraţi, cetăţene ! Regina şi copiii ei vă aşteaptă !

Prin uşa deschisă, valul intră ca printr-un dig rupt.

— Unde-i austriaca ? Unde-i doamna Veto ? strigară cinci sute de glasuri.

Era cea mai îngrozitoare clipă.

Gilbert înţelese că în această supremă clipă orice putere scapă din mîna oamenilor şi trece în cea a lui Dumnezeu.

— Fiţi calmă, doamnă ! spuse el reginei. Nu cred că e necesar să vă recomand să fiţi bună.

O femeie era în fruntea celorlalte, cu părul despletit, învîrtind o sabie deasupra capului, frumoasă de atîta furie şi poate chiar de foame.

— Unde-i austriaca ? strigă ea. Nu va muri decît de mîna mea !

Gilbert o luă de braţ şi, conducînd-o în faţa reginei, spuse :

— Iat-o !

Atunci, cu vocea ei cea mai blîndă, regina o întrebă:

— V-am făcut vreo nedreptate personală, copilul meu ?

— Nici una, doamnă, răspunse mahalagioaica, deosebit de mirată de blîndeţea şi de maiestatea Mariei-Antoaneta.

— Ei bine, atunci de ce vreţi să mă ucideţi ?

— Mi s-a spus că dumneavoastră duceţi naţiunea la pieire, bolborosi tînăra, uluită, coborînd vîrful săbiei spre parchet.

— Atunci aţi fost înşelată. M-am căsătorit cu regele Franţei, sînt mama moştenitorului, a acestui copil, pri­viţi-l... Sînt franceză şi nu-mi voi revedea niciodată ţara. Nu pot fi deci fericită sau nefericită. decît în Franţa... Vai ! Cît eram de fericită cînd mă iubeaţi !

Şi regina scoase un suspin. Tînăra fată lăsă să-i cadă sabia şi începu să plîngă.

— Vai ! doamnă, spuse ea, nu vă cunoşteam. Ierta- ţi-mă ! Văd că sînteţi bună !

— Continuaţi tot aşa, doamnă, spuse în şoaptă Gilbert, şi nu numai că veţi fi salvată, dar într-un sfert de oră tot acest popor va îngenunchia în faţa dumneavoastră.

Apoi, încredinţînd-o pe regina cîtorva soldaţi din garda naţională care veniseră în goană, şi ministrului de război Lajard, care intrase şi el odată cu poporul, alergă la rege.

Regele avu parte de o scenă aproape identică. Ludovic al XVI-lea alergase spre locul vacarmului. În clipa cînd intra în sala numită „Œil de boeuf”, panourile uşii se deschideau sfărîmate şi ascuţişul baionetelor, vîrful lănciilor şi tăişurile topoarelor treceau prin deschizături.

— Deschideţi! strigă regele. Deschideţi !

— Cetăţeni, spuse cu glas puternic domnul d'Hervilly, nu este nevoie să spargeţi uşa : regele doreşte să vi se deschidă.

În acelaşi timp ridică zăvoarele şi întoarse cheia : uşa, pe jumătate spartă, scîrţîi în balamale.

Domnul Acloque şi ducele de Mouchy au avut vreme să-l împingă pe rege în ambrazura unei ferestre, pe cînd cîţiva grenadieri care se aflau acolo răsturnau şi îngră­mădeau în grabă cîteva bănci în faţa lui.

Văzînd mulţimea care năvălea în sală cu ţipete, în­jurături şi urlete, regele nu se putu opri să strige :

— La mine, domnilor !

Patru grenadieri traseră de îndată săbiile din teacă şi se aşezară lîngă el.

— Sabia în teacă, domnilor ! strigă regele. Staţi lîngă mine, asta-i tot ce vă cer.

Într-adevăr, puţin a lipsit să nu fie prea tîrziu. Fulge­rul ţîşnit din tăişul săbiilor păruse o provocare. Un bărbat în zdrenţe, cu braţele goale, cu spume la gură, se năpus­teşte spre rege.

— Ah ! iată-te, Veto ! îi spune, şi încearcă să-l lovească cu un cuţit prins în capătul unui baston.

Un grenadier care, în ciuda ordinului dat de rege, nu-şi pusese încă sabia în teacă, împinse bastonul în jos cu sabia sa.

Dar chiar atunci regele, care îşi revenise între timp, îl îndepărtează pe grenadier spunînd :

— Lăsaţi-mă, domnule ! De ce aş avea să mă tem în mijlocul poporului meu ?

Şi, făcînd un pas înainte, Ludovic al XVI-lea, cu o maiestate de care nu era crezut în stare, cu un curaj care-i păruse străin pînă atunci, îşi prezentă pieptul arme­lor de tot felul îndreptate spre el.

— Linişte ! spuse un glas de stentor în mijlocul acestui tumult înspăimîntător. Vreau să vorbesc.

Tunul ar fi încercat zadarnic să se facă auzit printre aceste urlete şi vociferări, şi totuşi, vociferările şi urletele încetară la auzul acestui glas.

Era glasul măcelarului Legendre. El se apropie de rege aproape să-l atingă. Se făcuse un cerc în jurul lui.

În această clipă apăru un bărbat în partea mai înde­părtată a acestui cerc şi, în spatele îngrozitoarei dubluri a lui Danton, regele recunoscu obrazul palid dar senin al doctorului Gilbert.

Îl scrută cu o privire rapidă : „Ce-aţi făcut cu regina, domnule ?”

Un zîmbet al doctorului îi răspunse : „E în siguranţă, Sire !”

Regele îi mulţumi lui Gilbert cu un semn.

— Domnule ! spuse Legendre adresîndu-se regelui.

La cuvîntul domnule, care părea să indice decăderea din drepturi, regele se întoarse ca muşcat de un şarpe

— Da, domnule... domnule Veto, dumneavoastră mă adresez, spuse Legendre. Ascultaţi-ne deci, căci sînteţi făcut să ne ascultaţi. Sînteţi un perfid. Ne-aţi înşelat întotdeauna şi ne mai înşelaţi încă. Dar luaţi seama ! S-a întrecut măsura, şi poporul e sătul să mai fie jucăria şi victima voastră.

— Ei bine, vă ascult, domnule ! spuse regele.

— Cu atît mai bine ! Ştiţi ce-am venit să facem aici? Am venit să vă cerem sancţionarea decretelor şi reche­marea miniştrilor... Iată petiţia noastră.

Şi, scoţînd din buzunar o hîrtie pe care o despături, Legendre îi citi aceeaşi petiţie ameninţătoare care fusese citită şi în faţa Adunării.

Regele o ascultă cu ochii aţintiţi asupra celui ce citea. Apoi, la sfîrşit, aparent fără cea mai mică emoţie, spuse :

— Voi face, domnule, ceea ce legile şi Constituţia îmi ordonă să fac.

— Ah ! da, spuse un glas, ăsta-i marele tău cal de bătaie, Constituţia ! Constituţia din 91, care-ţi îngăduie să frînezi întreaga maşinărie, să legi Franţa la stîlpul infamiei şi să-i aştepţi pe austrieci să vină s-o măce­lărească !

Regele se întoarse spre acest nou glas, căci îşi dădea seama că din această parte venea un atac mult mai periculos.

Gilbert făcu şi el o mişcare şi se duse să pună mîna pe umărul omului care vorbise.

— V-am mai văzut, prietene, spuse regele. Cine sîn­teţi ?

Privea cu mai multă curiozitate decît teamă, deşi bărbatul avea o expresie de cruntă tţotărîre.

— Da, m-aţi mai văzut, Sire. M-aţi văzut de trei ori pînă acum : odată la întoarcerea de la Versailies, în 16 iulie ; odată la Varennes ; altă dată aici... Sire, reţineţi numele meu. Am un nume de rău augur : mă numesc Billot!¹

În această clipă strigătele se făcură şi mai puternice. Un bărbat înarmat cu o lance încercă să-l străpungă pe rege. Dar Billot apucă lancea, o smulse din mîinile asasinului şi, rupînd-o pe genunchi, spuse :

— Fără crime ! Un singur fier are dreptul să-l atingă pe acest om : cel al legii ! Se spune că a fost un rege al Angliei căruia i s-a tăiat capul după ce poporul pe care-l trădase l-a judecat. Tu trebuie să-i cunoşti numele, aşa-i, Ludovic ? Nu-l uita niciodată !

— Billot ! murmură Gilbert.

— Degeaba vă străduiţi, spuse Billot clătinînd din cap. Omul acesta va fi judecat ca trădător şi condamnat ca atare !

— Da, trădător ! strigară o sută de glasuri. Trădător ! Trădător ! Trădător !

Gilbert se aruncă între rege şi popor.

— Nu vă fie teamă, Sire, spuse el, şi încercaţi să daţi satisfacţie acestor oameni furioşi printr-o demonstraţie concretă.

Regele luă mîna lui Gilbert şi şi-o lipi de inimă.

— Vedeţi, nu mă tem de nimic, domnule, spuse el. Am primit azi dimineaţă sfînta împărtăşanie. Să facă din mine ce vor. Cît despre o demonstraţie concretă pe care mi-o cereţi, poftim, sînteţi satisfăcut ?

Şi, luînd o bonetă roşie de pe capul unui pantalonar, regele şi-o puse pe cap.

De îndată mulţimea izbucni în aplauze.

— Trăiască regele ! Trăiască naţiunea ! strigară cu toţii.

Un om îşi făcu loc prin mulţime şi se apropie de rege : ţinea o sticlă în mînă.

— Dacă iubeşti poporul, aşa cum spui, grasule Veto, dovedeşte-o, şi bea în sănătatea poporului !

Şi îi arătă sticla.

— Să nu beţi, Sire ! spuse un glas. Vinul ar putea fi otrăvit.

— Beţi, Sire, răspund de toate, spuse Gilbert.

Regele luă sticla.

— În sănătatea poporului ! spuse el.

Şi bău.

Noi strigăte de „Trăiască regele !” răsunară.

— Sire, spuse Gilbert, nu mai aveţi de ce vă teme. Îmi permiteţi să mă înapoiez la regină ?

— Duceţi-vă ! spuse regele strîngîndu-i mîna.

În clipa în care Gilbert ieşea, Isnard şi Vergniaud intrau. Părăsiseră Adunarea şi veneau singuri să-i facă regelui un zid din popularitatea lor, iar la nevoie să-l apere cu trupurile lor.

— Unde e regele ? întrebară ei.

Gilbert îl arătă cu un semn din mînă şi cei doi depu­taţi alergară spre el.

Pentru a ajunge pînă la regină, Gilbert trebuia să treacă prin mai multe încăperi şi, între altele, prin odăile regelui. Poporul invadase totul.

— Aha ! spuneau oamenii aşezîndu-se pe patul regal, e-al lui Veto cel gras ! Pe legea mea, are un pat mai bun decît al nostru !

Toate astea nu mai erau îngrijorătoare. Prima clipă de fierbere trecuse.

Gilbert se înapoia mult mai liniştit la regină.

Intrînd în sala unde o lăsase, aruncă spre ea o pri­vire rapidă şi răsuflă uşurat. Era tot în acelaşi loc. Ca şi tatăl său, micul delfin purta o bonetă roşie. Din camera alăturată se auzea o mare rumoare, care atrase spre uşă privirea lui Gilbert. Zgomotul era făcut de Santerre, care se apropia. Colosul intră în sală.

— O ! O ! spuse el. Aici se află deci austriaca ?

Gilbert merse drept spre el, traversînd sala în diago­nală.

— Domnule Santerre, spuse el.

Santerre se întoarse.

— Ehei! strigă el vesel. Doctorul Gilbert!

— Care n-a uitat, spuse acesta, că sînteţi unul dintre aceia care i-aţi deschis porţiile Bastiliei... Daţi-mi voie să vă prezint reginei, domnule Santerre.

— Reginei ! Să mă prezentaţi reginei ? mîrîi berarul.

— Da, reginei. Refuzaţi ?

— Nu, pe legea mea, spuse Santerre. Eram gata să mă prezint singur, dar întrucît sînteţi aici...

— Îl cunosc pe domnul Santerre, spuse regina. Ştiu că în timpul foametei a hrănit el singur jumătate din cartierul Saint-Antoine.

Santerre se opri uimit. Apoi, încurcat, îşi ţintui pri­virea asupra delfinului. Văzînd că sudoarea curge cu picături mari pe obrazul bietului copil, spuse adresîndu-se oamenilor :

— Vai ! Scoteţi-i boneta ! Vedeţi doar că se sufocă !

Regina îi mulţumi cu o privire. Atunci, aplecîndu-se spre ea şi rezemîndu-se de masă, bravul flamand îi spuse încet:

— Doamnă, aveţi prieteni foarte nedestoinici. Cunosc eu unii care v-ar sluji mai bine !

Peste un ceas, toată această mulţime se retrase, şi regele, însoţit de sora lui, se întoarse în camera unde îl aşteptau regina şi copiii săi.

Regina alergă spre el şi se aruncă la picioarele lui. Cei doi copii îl prinseră de mîini. Se îmbrăţişau ca după naufragiu. Abia atunci îşi dădu seama regele că mai avea încă boneta roşie pe cap.

— Ah ! exclamă el, uitasem !

Şi înşfăcînd boneta, o aruncă cu scîrbă.

Un tînăr ofiţer de artilerie, în vîrstă de douăzeci şi doi de ani abia, asistase la această scenă rezemat de un arbore pe terasa de pe malul apei. Văzuse pe fereastră toate primejdiile prin care trecuse, toate umilinţele pe care le îndurase regele. Dar episodul cu boneta roşie îl scoase din sărite.

— Oh ! murmură el. De-aş avea doar o mie două sute de oameni şi două tunuri, l-aş scăpa repede pe bietul rege de toată această gloată !

Dar cum nu-i avea pe cei o mie două sute de oameni şi nici cele doua tunuri şi nu mai putea suporta vederea acestui spectacol hidos, se retrase.

Acest tînăr ofiţer era Napoleon Bonaparte.