Alexandre dumas contesa de charny

Capitolul 51

NOAPTEA DE 9 SPRE 10 AUGUST

Am spus ce se petrecea în casa tribunilor. Să povestim acum ce se petrecea la o depărtare de cinci sute de paşi, în locuinţa regilor.

Şi acolo femeile plîngeau şi se rugau, şi poate că plîngeau mai mult chiar. Chateaubriand a spus-o : ochii prinţilor sînt făcuţi să conţină o mai mare cantitate de lacrimi.

Totuşi, să fim drepţi faţă de fiecare : Madame Elisabeth şi doamna de Lamballe plîngeau şi se rugau ; regina se ruga, dar nu plîngea.

Cinaseră la ora obişnuită : nimic nu-l oprea pe rege cînd era vorba să ia masa.

Ridicîndu-se de la masă, şi pe cînd Madame Elisabeth şi doamna de Lamballe se duceau în camera cunoscută sub numele de cabinetul de Consiliu, unde se hotărîse să-şi petreacă noaptea familia regală, pentru a aştepta rapoartele, regina îl luă deoparte pe rege şi vru să-l ducă cu sine.

— Unde mă duceţi, doamnă ? întrebă regele.

— În camera mea... Nu vreţi să puneţi pieptarul pe care l-aţi purtat la 14 iulie, Sire ?

— Doamnă, spuse regele, era bun să mă ocrotească de gloanţele sau de pumnalul unui asasin într-o zi de ceremonie sau de complot, dar într-o zi de luptă, în care prietenii mei se expun pentru mine, ar fi o laşitate să nu mă expun la fel ca şi prietenii mei.

Şi după aceste cuvinte regele o părăsi pe regină, pentru a se retrage în apartamentul său şi a se închide acolo cu duhovnicul său.

Regina se duse spre cabinetul de Consiliu, să stea îm­preună cu Madame Elisabeth şi doamna de Lamballe.

— Ce face regele ? întrebă doamna de Lamballe.

-— Se spovedeşte, spuse regina, cu un accent impo­sibil de redat.

În acest moment uşa se deschise şi în prag apăru con­tele de Charny. Era palid, dar cu desăvîrşire calm.

— Se poate vorbi cu regele, doamnă ? o întrebă pe regină, înclinîndu-se.

— Pentru moment, domnule, regele sînt eu.

Charny o ştia mai bine ca oricine, cu toate acestea, insistă.

— Puteţi urca la rege, domnule, spuse regina. Dar cu siguranţă că-l veţi deranja, vă jur.

— Înţeleg. Regele e cu domnul Pétion care tocmai a sosit ?

— Regele e cu duhovnicul său, domnule.

— Înseamnă, doamnă, că dumneavoastră urmează să vă dau raportul, în calitate de comandant-şef al castelului.

— Da, domnule, dacă binevoiţi.

— Voi avea onoarea să prezint Majestăţii Voastre efec­tivul forţelor noastre. Jandarmeria călare, în număr de şase sute de oameni, comandată de domnii Rulhières şi de Verdière, este înşirată gata de luptă pe piaţa mare a Luvrului. Jandarmeria pedestră pariziană din interiorul palatului este consemnată în grajduri. Din aceasta au fost aleşi o sută cincizeci de oameni pentru un post de pază la palatul Toulouse, spre a proteja, la nevoie, casa vistieriei extraordinare, casa de scont şi trezoreria. Jandarmeria pedestră pariziană din exteriorul palatului, în număr de numai treizeci de oameni, este postată lîngă scara mică a regelui din curtea prinţilor. Două sute de ofiţeri şi sol­daţi din fosta gardă călare sau pedestră, o sută de tineri regaîişti, tot atîţia gentilomi, trei sute cincizeci sau aproape patru sute de combatanţi sînt adunaţi în „Oeil-de-boeuf” şi în sălile înconjurătoare. Două sau trei sute de soldaţi din garda naţională sînt împrăştiaţi în curţi şi în grădină. În sfîrşit, o mie cinci sute de elveţieni, care, sînt adevărata forţă a castelului, şi-au luat în primire diferitele posturi şi sînt plasaţi sub marele vestibul şi la piciorul scărilor, pe care sînt însărcinaţi să le apere.

— Ei bine, domnule, răspunse regina, toate aceste măsuri nu vă liniştesc oare ?

— Nimic nu mă linişteşte, doamnă, reluă Charny, cînd e vorba de salvarea Majestăţii Voastre.

— Aşadar, domnule, continuaţi să opinaţi pentru fugă?

— Părerea mea, doamnă, este să vă plasaţi împreună cu regele şi auguştii dumneavoastră copii în mijlocul nostru al tuturor.

Regina făcu o mişcare.

— Majestăţii Voastre îi repugnă La Fayette, fie ! Dar are încredere în ducele de Liancourt. El e la Rouen, doamnă. A închiriat acolo casa unui gentilom englez numit Canning. Comandantul provinciei a pus trupele sale să jure credinţă regelui. Regimentul elveţian de la Salis-Samade, pe care se poate conta, este eşalonat pe şosea. Totul e încă liniştit : să ieşim pe podul turnant şi să ajungem la bariera Etoile. Trei sute de oameni ai gărzii Constituţionale ne aşteaptă acolo. Vom aduna cu uşurinţă la Versaille o mie cinci sute de gentilomi. Cu patru mii de oameni răspund să vă duc unde veţi dori.

— Mulţumesc, domnule de Charny, spuse regina. Apreciez devotamentul care v-a făcut să părăsiţi persoanele ce vă sînt dragi pentru a veni să vă oferiţi ser­viciile unei străine...

-— Regina este nedreaptă cu mine, o întrerupse Charny. Viaţa suveranei mele va fi în ochii mei totdeauna cea mai preţioasă dintre toate vieţile, aşa cum datoria îmi va fi totdeauna cea mai scumpă dintre toate virtuţile.

— Datoria, da, domnule, murmură regina, dar eu în­sămi — deoarece fiecare trebuie să-şi facă datoria — cred că înţeleg bine care este a mea : aceea de a menţine regalitatea nobilă şi măreaţă, de a veghea ca, dacă e lovită, să fie lovită în picioare şi să cadă demn, cum făceau acei gladiatori din antichitate care au învăţat să moară frumos.

— Este ultimul cuvînt al Majestăţii Voastre ?

— Este mai ales ultima mea dorinţă.

Charny salută şi întîlnind-o aproape de uşă pe doamna Campan, care venea să li se alăture prinţeselor, îi spuse :

— Rugaţi pe Alteţele Lor, doamnă, să-şi pună în bu­zunare tot ce au mai preţios : e posibil ca dintr-un mo­ment într-altul să fim nevoiţi să părăsim castelul.

Apoi, în timp ce doamna Campan se ducea să trans­mită acestea prinţesei de Lamballe şi doamnei Elisa­beth, Charny se apropie de regină :

— Doamnă, spuse el, e imposibil să nu aveţi oare­care nădejdi în afara sprijinului forţei noastre materiale. Dacă e aşa, încredinţaţi-vă mie. Gîndiţi-vă că mîine, la aceeaşi oră, voi avea de dat socoteala de cele întîmplate, oamenilor sau lui Dumnezeu.

— Ei bine, domnule, spuse regina, trebuie să fi fost predată domnului Pétion suma de două sute de mii de franci şi lui Danton suma de cincizeci de mii. În schimbul acestor două sute cincizeci de mii de franci s-a obţinut de la Danton să rămînă acasă şi de la Pétion să vină la palat.

— Dar, doamnă, sînteţi absolut sigură de intermediarii dumneavoastră ?

— Nu mi-aţi spus că Pétion a şi venit ?

— Da, doamnă.

— După cum vedeţi, este ceva...

— Nu e suficient... Mi s-a spus că s-a trimis după el de trei ori pînă să fi venit.

— Dacă e de-al nostru, spuse regina, trebuie, vorbindu-i despre rege, să-şi pună arătătorul pe pleoapa ochiu­lui drept.

— Dar dacă nu e de-al nostru, doamnă ?...

— Dacă nu e de-al nostru, e prizonierul nostru, şi am dat ordine stricte să nu fie lăsat să iasă din castel.

În acest moment se auzi răsunînd un clopot.

— Ce înseamnă asta ? întrebă regina.

— Clopotul de alarmă, răspunse Charny

Prinţesele se ridicară înspăimîntate.

— Ei bine, spuse regina, ce se întîmplă ? Clopotul de alarmă e trîmbiţa insurgenţilor.

— Doamnă, spuse Charny, care părea mai emoţionat decît regina din Cciuza acestui sunet sinistru, mă duc să mă informez dacă acest clopot de alarmă anunţă ceva grav.

— Şi vă vom revedea ? spuse agitată regina.

— Am venit să mă pun la dispoziţia Majestăţii Voastre, şi nu o voi părăsi decît după ce se va fi risipit ultima umbră de primejdie.

Charny salută şi plecă.

Regina rămase o clipă pe gînduri.

— Să mergem să vedem dacă regele s-a spovedit.

Şi ieşi la rîndul ei.

În acest timp, Madame Elisabeth se dezbrăca de cîteva piese de îmbrăcăminte, pentru a se putea culca mai comod pe o canapea. Scoase din baticul ei un ac de cornalină şi i-l arătă doamnei Campan ; era o piatră gravată.

— Citiţi, spuse Madame Elisabeth.

Doamna Campan se apropie de candelabru şi citi :

Uitare jignirilor, iertare injuriilor.
— Mi-e teamă, spuse prinţesa, că această maximă n-are nici un fel de influenţă asupra duşmanilor noştri. Cu toate astea, nu înseamnă că nu ne e dragă.

Cum termină de rostit aceste cuvinte, o împuşcătură răsună în curte. Femeile scoaseră un ţipăt.

— Iată primul foc de armă, spuse Madame Elisabeth. Vai ! Nu va fi ultimul !

Regina fu anunţată de sosirea lui Pétion la Tuileries. Iată în ce împrejurări îşi făcuse intrarea acolo primarul Parisului.

Sosise pe la ora zece şi jumătate. De astă dată nu mai fusese lăsat să facă anticameră. Dimpotrivă, i s-a spus că regele îl aşteaptă. Numai că, pentru a ajunge pînă la rege, trebuia mai întîi să traverseze şirul soldaţilor elve­ţieni, apoi al soldaţilor gărzii naţionale, iar în cele din urmă cel al gentilomilor, care erau numiţi cavalerii pum­nalului.

Cu toate acestea, cum se ştia că regele trimisese să-l cheme pe Pétion, cum în definitiv el ar fi putut rămîne la primărie, în palatul său, şi să nu vină să se arunce în această groapă cu lei numit palatul Tuileries, se alese numai cu denumirile de trădător şi iudă, care-i fură azvîrlite în obraz pe cînd urca scările.

Ludovic al XVI-lea îl aştepta pe Pétion în aceeaşi cameră unde se purtase atît de sever cu el la 21 iunie. Pétion recunoscu uşa şi zîmbi. Soarta îi oferea o cum­plită revanşă.

La uşă, Mandat, comandantul gărzii naţionale, îl opri pe primar, spunîndu-i :

— Ah ! Dumneavoastră sînteţi, domnule primar !

— Da, domnule, eu sînt, spuse Pétion cu obişnuitul său sînge rece.

— De ce aţi venit aici ?

— Aş putea să mă lipsesc să vă răspund la această întrebare, domnule Mandat, nerecunoscîndu-vă deloc vreun drept de a mă interoga. Dar, cum sînt grăbit, nu ţin să vorbesc cu inferiorii...

— Cu inferiorii ?

— Mă opriţi, deşi vă spun că sînt grăbit, domnule Mandat. Am venit aici fiindcă reeele m-a chemat de trei opri pînă acum... Din proprie iniţiativă n-aş fi venit.

— Ei bine, domnule Pétion, deoarece am onoarea să vă văd, vă voi întreba de ce administratorii Parisului au distribuit din belşug cartuşe marsiliezilor, şi de ce eu, Mandat, n-am primit decît cîte trei pentru fiecare dintre oamenii mei ?

— Mai întîi, spuse Pétion, fără să-şi piardă nici o clipă calmul, nu s-au cerut mai multe de-aici, de la Tuileries : trei de fiecare soldat din garda naţională, patru­zeci de fiecare elveţian. S-a dat exact cît a cerut regele.

— De ce această deosebire în cantitate ?

— Pe rege să-l întrebaţi, nu pe mine. Probabil că nu are încredere în garda naţională.

— Dar eu, domnule, spuse Mandat, v-am cerut praf de puşcă.

— Este adevărat. Din păcate, nu sînteţi în drept să-l primiţi.

— Oh ! Frumos răspuns ! exclamă Mandat. Pe dumnea­voastră trebuie să mă bizui, e drept, fiindcă ordinul tre­buie să vină de la dumneavoastră.

Discuţia se angaja pe un teren unde lui Pétion i-ar fi fost greu să se apere. Din fericire, uşa se deschise şi Roederer, împuternicitul Comunei, venind în ajutorul primarului Parisului, îi spuse :

— Domnule Pétion, regele vă aşteaptă.

Pétion intră.

Într-adevăr, regele îl aştepta cu nerăbdare.

— Ah ! Iată-vă, domnule Pétion, spuse el. În ce stare se află Parisul ?

Pétion îl informă, adică îl informă aproximativ despre situaţia în care se afla oraşul.

— N-aveţi nimic mai mult să-mi spuneţi, domnule? întrebă regele.

— Nu, sire, răspunse Pétion.

Regele îl privea ţintă pe primar.

— Nimic în plus ?... Absolut nimic ?...

Pétion făcea ochi mari, neînţelegînd insistenţa regelui.

De partea sa, regele aştepta ca Pétion să ducă mîna la ochi. Era, ne amintim, semnul prin care primarul Parisului trebuia să arate că în schimbul celor două sute de mii de franci primiţi, regele se putea bizui pe el.

Pétion se scărpina pe ureche, dar pentru nimic în lume nu-şi ducea mîna la ochi.

Regele fusese deci înşelat: un escroc băgase banii în buzunar.

Intră regina.

Venea exact în clipa în care regele nu ştia ce între­bare să-i mai pună primarului, şi în care Pétion aştepta o nouă întrebare.

— Ei bine, întrebă încet regina, e prietenul nostru ?

— Nu, spuse regele, n-a făcut nici un semn.

— Atunci, să fie prizonierul nostru !

— Pot să mă retrag, Sire ? întrebă Pétion.

— Pentru Dumnezeu, nu-l lăsaţi să iasă ! spuse Maria-Antoaneta.

— Nu, domnule. Veţi fi liber într-o clipă, dar mai am să vă vorbesc, adăugă regele ridicînd glasul. Intraţi, vă rog, în acest cabinet.

Însemna că le spusese tuturor celor ce se găseau în cabinet : „Vi-l încredinţez pe Pétion. Vegheaţi asupra lui şi nu-l lăsaţi să plece.”

Cei ce se aflau în cabinet înţeleseră perfect. Îl în­conjurară pe Pétion, care se simţi prizonier.

Din fericire. Mandat nu se afla acolo : Mandat se zbătea împotriva unui ordin recent sosit şi care-i cerea să se pre­zinte la primărie.

Focurile se încrucişau ; Mandat era chemat la primă­rie, aşa cum Pétion fusese chemat la Tuileries.

Lui Mandat îi era silă să se supună invitaţiei şi nu se hotărî pe dată.

În ce-l priveşte pe Pétion, era al treizecilea într-un cabinet mic, în care ar fi fost înghesuială chiar dacă erau doar patru persoane de faţă.

— Domnilor, spuse el după o clipă, e cu neputinţă să mai rămînem multă vreme aici : ne sufocăm.

Era părerea tuturor. Aşa că nimeni nu se opuse ieşirii lui Pétion, numai că toţi îl urmară. Poate nici nu îndrăzneau să-l reţină pe faţă.

O luă pe prima scară întîlnită în cale. Această scară îl duse într-o cameră de la parter care dădea spre grădină.

Se temu o clipă ca uşa spre grădină să nu fie închisă, dar era deschisă.

Pétion intră într-o închisoare mai mare şi mai aerisită, asta era tot, dar la fel de bine ferecată ca şi prima. Oricum, era o îmbunătăţire.

Un om îl urmase şi, odată ajunşi în grădină, îi dădu braţul; era Roederer, procurorul împuternicit al departa­mentului.

Amîndoi începură să se plimbe pe terasa care se în­tindea de-a lungul palatului. Această terasă era luminată de un rînd de lampioane : soldaţi ai gărzii naţionale ve­niră şi stinseră pe acelea care se aflau în vecinătatea primarului şi a împuternicitului.

Care le era intenţia ? Pétion nu o crezu bună.

— Domnule, spuse el unui ofiţer elveţian care-l urma şi care se numea domnul de Salis-Lizers, aveţi oare in­tenţii rele faţă de mine ?

— Fiţi liniştit, domnule Pétion, răspunse ofiţerul cu un pronunţat accent german. Regele m-a însărcinat să veghez asupra dumneavoastră şi vă garantez că cel ce vă va ucide va muri peste o clipă de mîna mea.

Într-o împrejurare asemănătoare, Triboulet îi răs­punsese lui Francisc I : „V-ar fi egal, Sire, să fi fost cu o clipă înainte ?”

Pétion nu răspunse nimic şi se îndreptă spre terasa Feuillants, foarte bine luminată de lună. Terasa nu era, ca azi, mărginită de o grilă, ci de un zid înalt de opt picioare şi închisă de trei porţi, două mici şi una mare.

Aceste porţi nu erau numai închise, dar şi baricadate. În plus, ele erau păzite de grenadierii de la Butte-des-Moulins şi de la Fille-Saint-Thomas, cunoscuţi pentru regalismul lor.

Nu era prin urmare nimic de sperat din partea lor. Din cînd în cînd Pétion se apleca, ridica de jos o piatră şi o arunca de cealaltă parte a zidului.

În timp ce Pétion se plimba şi arunca cu pietre, veniră doi mesageri să-i spună că regele doreşte să-i vorbească.

— Ei bine, întrebă Roederer, nu vă duceţi ?

— Nu, răspunse Pétion, e prea cald acolo sus. Îmi amintesc de cabinet şi n-am deloc chef să mă întorc acolo. De altfel, i-am dat cuiva întîlnire pe terasa Feuillants.

Şi continuă să se aplece, să adune pietre şi să le arunce de cealaltă parte a zidului.

— Cui aţi dat întîlnire ? întrebă Roederer.

În acest moment poarta Adunării, care dădea pe terasa Feuillants, se deschise.

— Cred, spuse Pétion, că este exact ce aştept.

— Ordin ca domnul Pétion să fie lăsat să treacă, spuse un glas. Adunarea Naţională îl convoacă la bară, pentru a face o dare de seamă asupra situaţiei din Paris.

— Exact ! spuse Pétion încet de tot.

Apoi, cu glas puternic, rosti :

— Iată-mă gata să răspund interpelărilor duşmanilor mei.

Imaginîndu-şi că e vorba de ceva defavorabil pentru Pétion, soldaţii gărzii naţionale îl lăsară să treacă.

Era aproape trei dimineaţa. Zorile începeau să se ivească. Numai că — lucru extraordinar ! — cerul era de culoarea sîngelui.

Capitolul 52

NOAPTEA DE 9 SPRE 10 AUGUST

Convocat de rege, Pétion prevăzuse că nu va ieşi din palat aşa cum intrase. De aceea se apropiase de un bărbat cu chipul aspru, înăsprit încă şi mai mult de o cicatrice ce-i brăzda fruntea.

— Domnule Billot, îl întrebă, ce ştiri mi-aduceţi de la Adunare ?

— Că va rămîne toată noaptea în şedinţă.

— Foarte bine!... Ce spuneţi că aţi văzut la Pont- Neuf ?

— Tunuri şi soldaţi ai gărzii naţionale, puşi acolo din ordinul domnului Mandat.

— Şi nu spuneaţi că sub arcada Saint-Jean, la ieşirea în strada Saint-Antoine, e adunată o forţă considerabilă?

— Da, domnule, tot din ordinul domnului Mandat.

— Ei bine, ascultaţi-mă, domnule Billot

— Vă ascult.

— Iată un ordin pentru domnii Manuel şi Danton : să dispună înapoierea soldaţilor gărzii naţionale de la arcada Saint-Jean în cazărmi şi să dezarmeze Pont-Neuf. Trebuie ca acest ordin să fie executat cu orice preţ, în­ţelegeţi ?

— Îl voi transmite personal domnului Danton.

— Bine... Locuiţi pe strada Saint-Honoré ?

— Da, domnule.

— După ce aţi predat ordinul domnului Danton, duceţi-vă acasă şi odihniţi-vă puţin. Apoi, pe la ora două, sculaţi-vă şi plimbaţi-vă de cealaltă parte a zidului terasei Feuillants. Dacă vedeţi sau auziţi căzînd pietre aruncate din grădina Tuileries, înseamnă că sînt prizonier şi că se va exercita probabil asupra mea violenţă.

— Înţeleg.

— Prezentaţi-vă atunci la bara Adunării şi spuneţi colegilor mei să mă cheme în faţa lor... Înţelegeţi, domnule Billot ! Vă încredinţez viaţa mea !

— Şi răspund de ea, domnule, spuse Billot. Duceţi-vă liniştit.

Şi Pétion plecă, bizuindu-se pe patriotismul bine cu­noscut al lui Billot. Acesta îl expedie pe Pitou la Danton, insistînd să nu se întoarcă fără el. Şi, cu toată lenea lui Danton, Pitou reuşi să-l aducă.

Danton văzuse tunurile de pe Pont-Neuf. Îi văzu pe soldaţii gărzii naţionale în arcada Saint-Jean. Înţelese cît de grabnic era să nu lase asemenea forţe în spatele armatei populare.

Cu ordinul lui Pétion în mînă, Manuel şi cu el reuşiră să-i trimită în cazărmi pe soldaţii de la arcada Saint-Jean şi pe tunarii de la Pont-Neuf.

Din acea clipă, marea cale a insurecţiei era liberă.

În acest timp, Billot şi Pitou se înapoiau în strada Saint-Honoré. Era dintotdeauna vechea locuinţă a lui Billot. Pitou îi dădu bună ziua ca unui prieten. Billot se aşeză şi-i făcu semn lui Pitou să facă la fel.

— Mulţumesc, domnule Billot, spuse Pitou, nu sînt obosit.

Dar Billot stărui şi Pitou se aşeză.

— Pitou, îi spuse Billot, ţi-am trimis vorbă să vii la mine.

— Şi, după cum vedeţi, nu v-am făcut să aşteptaţi.

— Nu... Nu-i aşa ? Bănuieşti că se va întîmplă ceva grav ?

— Nu mă îndoiesc, răspunse Pitou. Dar spuneţi-mi totuşi, domnule Billot...

— Ce anume, Pitou ?

— Nu-l mai văd nici pe domnul Bailly, nici pe dom­nul de La Fayette.

— Bailly e un trădător, care ne-a asasinat pe Champ-de-Mars.

— Da, ştiu, doar eu v-am adunat aproape scăldîndu-vă în propriul dumneavoastră sînge.

— La Fayette e un trădător care a vrut să-l răpească pe rege.

— Ah ! Nu ştiam... Domnul La Fayette este un tră­dător ? Cine ar fi bănuit ? Şi regele ?

— Regele este mai trădător decît toţi, Pitou.

— Cît despre asta, nu mă miră.

— Regele unelteşte cu străinătatea şi vrea să dea Franţa în mîinile duşmanilor. Palatul Tuileries este un focar de conspiraţie şi s-a hotărît să-l luăm cu asalt... Înţelegi, Pitou ?

Cred şi eu că înţeleg !... Ia spuneţi, domnule Billot, la fel cum am luat Bastilia, nu-i aşa ?

— Da.

— Numai că nu va fi atît de greu.

— Iată unde te înşeli, Pitou.

— Cum ? Va fi mai greu ?

— Da.

— Mi se pare totuşi că zidurile sînt mai puţin înalte.

— Da, însă sînt mai bine păzite. Bastilia nu avea în garnizoană decît vreo sută de invalizi, pe cînd la palat se află trei sau patru mii de oameni.

— Ptiu, drace ! Trei sau patru mii de oameni !

— Fără să mai socotim că Bastilia a fost luată prin surprindere, pe cînd cei din palatul Tuileries bănuiesc încă din ziua de 1 a acestei luni că vor fi atacaţi şi au luat măsuri defensive.

— Aşa că se vor apăra ? spuse Pitou.

— Da, răspunse Billot, mai ales după cum se spune că apărarea i s-a încredinţat domnului de Charny.

— Într-adevăr, a plecat ieri cu batalionul din Bour- sonnes, cu soţia sa... Cum, este şi el un trădător ?

— Nu, este un aristocrat, iată tot. El a fost întotdeauna pentru Curte şi, în consecinţă, n-a trădat poporul, fiindcă nu i-a cerut poporului să se bizuie pe el.

— Aşa că ne vom bate împotriva domnului de Charny?

— E probabil, Pitou.

— Ce ciudat ! Nişte vecini !

— Da, este ceea ce se numeşte război civil, Pitou. Dar nu eşti obligat să lupţi dacă nu-ţi convine.

— Scuzaţi-mă, domnule Billot, spuse Pitou. De în­dată ce dumneavoastră vă convine, îmi convine şi mie.

— Aş prefera ca tu să nu intri în luptă, Pitou.

— Atunci de ce m-aţi mai chemat, domnule Billot ?

Obrazul lui Billot se întunecă.

— Te-am chemat, Pitou, îi spuse fermierul, pentru a-ţi preda această hîrtie.

— Această hîrtie, domnule Billot ?

— Da.

— Ce conţine această hîrtie ?

— O copie autentică a testamentului meu.

— Cum ! O copie a testamentului dumneavoastră ? Eh ! Domnule Billot, continuă rîzînd Pitou, n-aveţi aerul unui om care vrea să moară.

— Nu, spuse Billot arătîndu-şi arma şi cartuşiera agă­ţate de perete, dar am aerul unui om care poate fi ucis.

— Ah ! Păi, spuse sentenţios Pitou, fapt e că toţi sîntem muritori.

— Ei bine, spuse Billot, te-am chemat să-ţi predau copia autentică a testamentului meu.

— Mie, domnule Billot ?

— Ţie, Pitou, ţinînd seama că te fac legatarul meu universal...

— Eu, legatarul dumneavoastră universal ? spuse Pitou ? Nu, mulţumesc, domnule Billot ! E de rîs ceea ce îmi spuneţi acum !

— Îţi spun ceea ce este, prietene.

— Dar ăsta nu se poate, domnule Billot.

-— Cum nu se poate ?

— Ah ! Nu... cînd un om are moştenitori, nu-şi poate lăsa bunurile unor străini.

— Te înşeli, Pitou, poate s-o facă.

— Atunci, nu trebuie, domnule Billot.

Un nor întunecat trecu pe fruntea lui Billot.

— Eu n-am moştenitori, spuse el.

— Asta-i bună, reluă Pitou, n-aveţi moştenitori? Şi cum o numiţi dumneavoastră pe domnişoara Cathérine?

— Nu cunosc pe nimeni cu acest nume.

— Nu-i cu putinţă, domnule Billot ! Nu spuneţi ase­menea lucruri ! Să ştiţi că asta mă revoltă !

— Pitou, spuse Billot, din moment ce un lucru îmi aparţine, îl pot da cui vreau. Iar tu, din moment ce acest lucru îţi va aparţine, îl vei putea da la rîndul tău cui îţi va plăcea.

— Ah ! Ah ! Bine ! Da ! spuse Pitou, care începea să înţeleagă. Atunci, dacă vi s-ar întîmplă o nenorocire... Dar ce prost sînt! Nu vi se va întîmplă nici o nenorocire.

— Tu spuneai adineauri, Pitou, că toţi sîntem muritori.

— Da... Ei bine, de fapt aveţi dreptate : iau testamen­tul, domnule Billot. Dar, desigur, presupunînd că am nenorocirea să devin moştenitorul dumneavoastră, voi putea face ce vreau cu bunurile moştenite ?

— Fără îndoială, căci vor fi ale tale... Şi ţie, un bun patriot, nu-ţi vor căuta pricină, aşa cum ar putea s-o facă unora care au pactizat cu aristocraţii.

Pitou înţelegea din ce în ce mai bine.

— Ei bine, asta-i, domnule Billot, accept!

— Atunci, întrucît asta a fost tot ce-am vrut să-ţi spun, pune hîrtia în buzunar şi odihneşte-te,

— De ce, domnule Billot ?

— Fiindcă, după toate semnele, vom avea treabă mîine sau mai degrabă azi, căci s-a făcut de ora două de di­mineaţă.

— Ieşiţi, domnule Billot ?

— Am treabă de-a lungul terasei Feuillants.

— Şi n-aveţi nevoie de mine ?

— Dimpotrivă, m-ai încurca,

— În acest caz, domnule Billot, voi lua o îmbucătură...

— Aşa-i, exclamă Billot, şi eu care am uitat să te în­treb dacă ţi-e foame !

— Oh ! spuse rîzînd Pitou, fiindcă ştiţi că mi-e foame întotdeauna.

— N-am nevoie să-ţi spun unde e cămara.

— Nu, nu, domnule Billot, nu vă îngrijiţi de mine... Dar vă veţi întoarce aici, nu-i aşa ?

— Voi reveni.

— Căci altminteri ar trebui să-mi spuneţi unde vă voi putea găsi.

— Inutil ! Într-o oră voi fi aici.

— Ei bine, duceţi-vă !

Şi Pitou începu să-şi caute de mîncare, cu acea poftă care, la el ca şi la rege, nu era niciodată stricată de eve­nimente, oricît de grave ar fi fost ele, pe cînd Billot se îndrepta spre terasa Feuillants.

Ştim ce urma să facă acolo.

Îndată după sosire, o piatră căzută la picioarele sale, urmată de a doua, apoi de a treia, îl făcu să înţeleagă că lucrul de care se temuse Pétion se produsese şi că primarul era prizonier la Tuileries.

Aşa cum am văzut, urmînd instrucţiunile primite, Billot se duse la Adunare, şi înalta instanţă ceru ca Pétion să se prezinte de îndată în faţa ei.

Odată liber, lui Pétion nu-i mai rămase decît să tra­verseze Adunarea şi să se înapoieze pe jos la primărie, lăsîndu-şi, ca să-l reprezinte, trăsura în curtea castelului Tuileries.

La rîndul său, Billot se întoarse acasă şi-l găsi pe Pitou terminîndu-şi cina.

— Ei bine, domnule Billot, întrebă Pitou, ce mai e nou ?

— Nimic, în afara faptului că răsar zorile şi că cerul e roşu ca sîngele.