Alexandre dumas

— Doamne-Dumnezeule! zise Maurice către Lorin, îl recu­noşti? Spune, îl recunoşti?

— La moarte regalistul! repetară, urlînd, furioşii. Luaţi-i ba­tista pe care vrea s-o păstreze ca pe-o relicvă, smulgeţi-o, smulgeţi-o!

Un surîs orgolios se ivi pe buzele tînărului. îşi desfăcu cămaşa, descoperindu-şi pieptul, şi lăsă să-i cadă batista.

— Domnilor, spuse el, sîngele pe care-1 vedeţi nu-i al reginei, e al meu. Lasaţi-mă să mor în pace!

Şi o rană adîncă, lucind în bătaia luminii, se văzu larg deschisă în dreptul inimii.

Mulţimea scoase un strigăt şi se dădu îndărăt.

Atunci tînărul se aplecă încetişor şi căzu în genunchi, cu pri­virile îndreptate spre eşafod, ca un martir ce priveşte spre altar.

— Maison-Rouge! şopti Lorin la urechea lui Maurice.

— Bun rămas! şopti tînărul, aplecîndu-şi capul cu un surîs supraomenesc. Bun rămas, sau mai curînd, la bună vedere!

Şi-şi dădu ultima suflare în mijlocul gardienilor uluiţi.

— Iată ce se mai poate face, Lorin, spuse Maurice, înainte de-a ajunge cetăţean dăunător.

Căţelul se tot învîrtea'în jurul cadavrului, urlînd năucit şi spe­riat.

— Ăsta-i Black, spuse un bărbat, ce ţinea un baston gros în mînă. Vino aici, drăguţule!

Cîinele se îndreptă spre cel care-1 chema, dar, cînd ajunse la un pas de el, omul ridică bastonul şi-i crăpă capul, hohotind de rîs.

— Blestematul! exclamă Maurice.

— Taci! şopti Lorin, oprindu-1, taci, altfel sîntem pierduţi. Ăsta e Simon.

Capitolul L

DESCINDERE LA DOMICILIU

Lorin şi Maurice s-au întors la locuinţa primului dintre ei. Maurice, ca să nu-şi compromită prietenul, îşi luase un obicei să plece dis-de-dimineaţă şi să nu se mai întoarcă decît seara.

Urmărind evenimentele, asistînd la transferul prizonierilor la Conciergerie, pîndea zilnic transportarea Genevievei, neputînd şti în ce imobil fusese închisă.

Căci Lorin, după ce se dusese la Fouquier-Tinville, reuşise să-1 convingă pe Maurice că primul său demers pe faţă îl va pierde şi că va fi sacrificat fără să-i fi putut aduce vreun ajutor Genevie­vei, iar Maurice, care s-ar fi lăsat încarcerat numaidecît în spe­ranţa de a-şi regăsi în sfîrşit iubita, ajunsese să fie prudent din teama de-a nu fi despărţit pe veci de ea.

Aşadar, în fiecare dimineaţă se ducea de la Carmes la Port-Libre, de la Madelonnettes la Saint-Lazare, de la Force la Lu-xembourg şi se posta în faţa închisorilor la ieşirea căruţelor care duceau acuzaţii la tribunalul revoluţionar. De cum îşi arunca pri­virile asupra victimelor, alerga la altă închisoare.

" Dar curînd îşi dădu seama că nici zece oameni n-ar izbuti să supravegheze cele treizeci şi trei de închisori de care dispunea Parisul în epoca aceea, aşa că se mulţumi să meargă chiar la tri­bunal şi să aştepte apariţia Genevievei.

Era, după cît se vede, un început de disperare, într-adevăr, ce speranţe îi mai" rămîneau unui condamnat după arestare? Uneori, tribunalul, care-şi începea şedinţele la ora zece dimineaţa, proceda la condamnarea a douăzeci sau chiar treizeci de inşi pînă la cea­surile patru după-amiază; în asemenea caz, primul condamnat se mai bucura de viaţă preţ de şase ceasuri, dar ultimul, primind sen­tinţa la patru fără un sfert, cădea sub cuţit Ia patru şi jumătate.

A se resemna la gîndul că Genevieve ar putea avea o asemenea soartă însemna a renunţa să se mai lupte cu destinul.

O! dac-ar fi ştiut dinainte de întemniţarea Genevievei, cum ar mai fi dejucat Maurice justiţia umană, atît de orbită în epoca aceea! Cît de uşor şi de repede ar fi smuls-o pe Genevieve din închisoare. Nicicînd evadările nu fuseseră mai lesnicioase ca atun­ci, şi totuşi s-ar putea spune că niciodată n-au fost atît de rare. Toată nobilimea, odată băgată în închisoare, se instala acolo ca într-un castel şi aştepta în tihnă să moară. A fugi ar fi fost totuna cu a te abate de la legile duelului. Pînă şi femeile roşeau de ruşine la gîndul de a-şi recîştiga libertatea cu un asemenea preţ.

Dar Maurice nu şi-ar fi făcut atîtea scrupule. Să ucizi nişte cîini, să corupi un temnicier, ce putea fi mai simplu! Genevieve nu purta un nume atît de ilustru încît să tragă atenţia lumii... Ea nu s-ar fi dezonorat fugind din închisoare şi dealtfel... chiar dacă s-ar fi dezonorat!

Oh! cu ce amărăciune se gîndea la grădinile de la Port-Libre, peste porţile cărora era atît de uşor de sărit; la pereţii încăperilor de la Madelonnettes, atît de simplu de străpuns că să ajungi în stradă; la zidurile de la Luxembourg şi la coridoarele întunecoase de la Carmes în care un bărbat hotărît putea pătrunde atît de lesne forţînd o fereastră!

Dar era oare Genevieve în vreuna din închisorile acestea?

Atunci, sfişiat de îndoială şi zdrobit de îngrijorare, Maurice îl copleşea cu ocări pe Dixmer, îl ameninţa, îşi degustă*mînia pe care o nutrea împotriva omului aceluia a cărui răzbunare laşă se ascun­dea sub masca devotamentului pentru cauza regalităţii.

„Am să-1 găsesc pînă la urmă, gîndea Maurice, căci dacă vrea s-o salveze pe sărmana lui soţie, are să se arate, iar dacă vrea s-o piardă, va căuta s-o acopere de insulte. Am să-1 găsesc, nelegiui­tul, |i-atunci va fi vai de el!"

In dimineaţa zilei în care se petreceau faptele pe care le vom povesti, Maurice plecase să-şi ia locul în incinta tribunalului re­voluţionar. Lorin dormea.

Fu deşteptat de o gălăgie mare: auzi la uşa locuinţei sale voci de femei şi zgomot de paturi de puşcă.

Aruncă în jur o privire buimacă, de om surprins, dorind parcă să se încredinţeze că nici un obiect compromiţător nu e la vedere.

Patru militari de la secţie, doi jandarmi şi un comisar intrară în locuinţa lui.

Vizita lor era atît de semnificativă, încît Lorin se grăbi să se îmbrace.

— Mă arestaţi? întrebă el.

— Da, cetăţene Lorin.

— Dar de ce?

— Pentru că eşti suspect.

— A! e drept.

Comisarul mîzgăli cîteva cuvinte în josul procesului-verbal de arestare.

— Unde ţi-e prietenul? întrebă el pe urmă.

— Care prieten?

— Cetăţeanul Maurice Lindey.

— La ^1 acasă, probabil, răspunse Lorin.

— Nu~i adevărat, locuieşte aici.

— El? Haida-de! Căutaţi şi dacă-1 găsiţi...

— Iată denunţul, spuse comisarul, e limpede.

Şi-i dădu lui Lorin o^ bucată de hîrtie cu o scriere hidoasă şi o ortografie enigmatică, în denunţ se spunea că în fiecare dimi­neaţă cetăţeanul Lindey, suspect şi sortit arestării, era văzut ieşind de la cetăţeanul Lorin.

Denunţul era iscălit de Simon.

— Păi cîrpaciul ăsta are să-şi piardă clienţii, spuse Lorin, dacă practică două meserii în acelaşi timp. Şi delator şi tălpuitor de ghete! E un adevărat cezar acest domn Simon...

Şi izbucni în rîs.

— Cetăţeanul Maurice, spuse atunci comisarul, unde e cetă­ţeanul Maurice? Te somăm să-1 predai!

— V-am spus că nu-i aici!

Comisarul trecu în camera vecină, pe urmă urcă într-o odăiţă unde locuia îndatoritorul lui Lorin. In sfirşit intră şi într-o cameră scundă. Nici urmă de Maurice. .

Dar, pe masa din sufragerie, o scrisoare scrisă de curînd atrase atenţia comisarului. Era de la Maurice care o pusese la plecare, dis-de-dimineaţă, fără să-şi trezească prietenul, cu toate că dor­meau împreună.

„Mă duc la tribunal. Ia masa fără mine, nu mă întorc decît deseară."

— Cetăţeni, spuse Lorin, oricît m-aş grăbi să vă dau ascultare, veţi înţelege că nu vă pot însoţi în cămaşă... îngăduiţi-i îndatori­torului să mă îmbrace.

— Aristocratul! spuse o voce, are nevoie de ajutor că să-şi tragă pantalonii.

— Ei! Doamne, da! răspunse Lorin, eu sînt la fel cu cetăţeanul Dagobert! Aţi băgăat de seamă că n-am spus regele...

— Hai, dă-i drumul, spuse comisarul, dar grăbeşteJ-te.

îndatoritorul coborî din cămăruţa lui şi veni să-şi ajute 'stă-pînul să se .îmbrace.

Scopul lui Lorin nu era de fapt acela de-a fi slujit de un valet. El voia ca nimic din cele petrecute să nu-i scape îndatoritorului, pentru ca la rîndul sau îndatoritorul să-i spună lui Maurice tot ce se petrecuse.

— Acuma, domnilor... scuzaţi, cetăţenilor... acuma, cetăţeni­lor, sînt gata şi vă urmez. Dar îngăduiţi-mă, vă rog, să iau cu mine ultimul volum din Scrisori către Emilia de Demoustier, care abia a apărut şi încă nu 1-am citit. Asta va alunga plictisul captivităţii mele.

— Captivitatea ta? spuse deodată Simon, ajuns şi el municipal, intrînd urmat de patru membri ai secţiei. N-are să fie lungă; faci parte din procesul femeii care a vrut s-o facă scăpată pe austriacă. Ea e judecată astăzi... mîine te judecă pe tine după ce depui mărtu­ria.

— Cizmarule, spuse Lorin pe un ton grav, ia seama că prea coşi repede tălpile la încălţări.

— Da, dar ce minunată tăietură de cuţit! răspunde Simon cu un rînjet hidos. Ai să vezi, ai să vezi, frumosule grenadir.

Lorin ridică din umeri.

— Ei, hai, nu plecăm? întrebă el. Vă aştept.

Şi cum unul cîte unul se întorceau să coboare scara, Lorin îi trase municipalului Simon o lovitură de picior atît de puternică, încît acesta se rostogoli, urlînd, din treaptă în treaptă de-a lungul scării lustruite, pînă jos.

Cei ce-1 însoţeau nu-şi putură stăpîni rîsul. Lorin îşi vîrî mîi-nile în ^buzunare.

— în exerciţiul funcţiei mele! strigă Simon alb la faţă de mînie.

— Ei, drăcie! răspunse Lorin, nu sîntem oare cu toţii în exer­ciţiul funcţiei?

îl urcară într-o trăsură şi comisarul îl duse la Palatul de jus­tiţie.

Capitolul LI

LORIN

Dacă cititorul vrea să ne urmeze pentru a doua oară la tribu­nalul revoluţionar, avem să-1 regăsim acolo pe Maurice, în acelaşi loc în care 1-am văzut, numai că-1 vom găsi mai palid şi mai ne­liniştit.

în clipa cînd ridicăm cortina lugubrei scene spre care ne mînă evenimentele mai mult decît propria noastră plăcere, juraţii sînt în deliberare asupra unui proces pe care tocmai îl ascultaseră; doi acuzaţi îşi şi făcuseră toaleta, gătindu-se pentru eşafod cu o pre­cauţie insolentă, - un mijloc prin care erau zeflemisiţi judecătorii în epoca aceea, şi acum stăteau de vorbă cu apărătorii lor, ale căror cuvinte neclare semănau cu cele ale unui medic deznădăjduit în privinţa stării bolnavului său.

Gloata din tribune se afla, în ziua aceea, într-o dispoziţie sum­bră, o dispoziţie dintre cele ce aţîţă severitatea juraţilor; puşi sub directa supraveghere a tricotezelor şi mahalagiilor, juraţii se ţin mai tare, precum actorii care-şi dublează energia în faţă unui pu­blic prost dispus.

Incepînd de la ora zece de dimineaţă, cinci deţinuţi fuseseră gata preschimbaţi în cinci condamnaţi de către neînduplecaţii ju­raţi.

Cei doi, care se aflau atunci pe banca acuzaţilor, aşteptau, a-şadar, acel da sau nu ce trebuia să-i redea vieţii sau să-i arunce în braţele morţii.

Gloata celor de faţă, pe care obişnuita tragedie cotidiană, ce devenise spectacolul ei favorit, o adusese într-o stare de cruzime sălbatică, gloata celor de faţă, spuneam, îi pregătea prin exclamaţii pentru clipa de pe urmă.

— Ia te uită la cel lung! zicea o tricoteză care, neavînd bonetă, purta la coc o cocardă tricoloră, de un lat de palmă. Uite-te cît e de pierit! parc-ai zice c-a şi murit!

Condamnatul se uita cu un surîs plin de dispreţ la femeia ca-re-1 apostrofa.

— Ce tot spui? făcu vecina celei dinţii. Uite-1 că rîde.

— Da, rîde galben!

Un mahalagiu se uită la ceas.

— Cît e ceasul? îl întrebă cel ce-1 întovărăşea.

— Unu fără zece. Durează de trei sferturi de ceas...

— Ca la Domfront, oraşul nenorocirii: soseşti la amiază, eşti spînzurat la unu.

— Şi cel mic, şi cel mic! striga altul din mulţime; ia te uită la el, cît are să fie de urît cînd va strănuta în sac!

— Ei! treaba se face la iuţeală, nici n-ai timp să-ţi dai seama.

— Ştii ceva? Să-i cerem capul de la domnul Sanson; doar avem dreptul să-1 vedem.

— Ia te uită ce haină frumoasă are! Ce să zic, au şi săracii o plăcere cînd sînt scurtaţi eleganţii.

într-adevăr, aşa cum spusese şi călăul reginei, sărmanii moşte­neau hainele rămase de la fiecare victimă, îndată după execuţie toate hainele fiind duse la Salpâtriere spre a fi împărţite nevo­iaşilor. Tot acolo fuseseră trimise şi veştmintele reginei ghilotina­te.

Maurice asculta învolburarea cuvintelor fără să ia seama la ele. în clipe ca acelea, fiecare era stăpînit de cine ştie ce gînd puternic care-1 însingura. De cîteva zile inima lui nu mai bătea decît în anumite clipe şi cu întretăieri. Din timp în timp, fie teama, fie speranţa îi întrerupeau parcă mersul vieţii, şi această necur­mată oscilaţie nimicise sensibilitatea sufletului său, înlocuind-o cu un soi de nepăsare.

Juraţii intrară în şedinţă şi, cum era de aşteptat, preşedintele rosti condamnarea celor doi arestaţi.

Fură luaţi şi ieşiră cu un pas ferm: pe vremea aceea toată lumea murea frumos.

Vocea aprodului sună lugubru şi sinistru.

— Cetăţeanul acuzator public împotriva cetăţenei Genevieve Dixmer.

Maurice fu străbătut prin tot trupul de un fior şi un val de sudoare îi acoperi faţa.

Uşa mică prin care intrau acuzaţii se deschise şi Genevieve apăru.

Era îmbrăcată în alb, păru-i era pieptănat cu o fermecătoare cochetărie, căci şi-1 etajase în bucle aranjate cu artă, în loc să-1 taie, cum făceau multe dintre femei.

Fără îndoială, sărmana Genevieve voia să pară pînă-n ultima clipă frumoasă celui care s-ar fi putut s-o vadă.

Maurice o văzu pe Genevieve şi simţi că toate puterile pe care şi le strînsese pentru această împrejurare îl părăsesc dintr-o dată. Totuşi se aştepta la o atare lovitură, deoarece, de douăsprezece zile, nu scăpase nici o şedinţă şi de trei ori chiar numele Gene-vievei fusese rostit de acuzatorul public. Unele disperări sînt însă atît de intime şi atît de profunde, încît nimeni nu le poate sonda abisul.

Toţi cei care-o văzură ivindu-se pe femeia aceea, atît de fru­moasă, atît' de pură, atît de palidă, scoaseră cîte un strigăt, unii de furie - în epoca aceea se găseau oameni care urau orice supe­rioritate, fie ea a frumuseţii sau a banului, fie ea a geniului sau a originei -, alţii de admiraţie, cîţiva de milă.

Nu încape îndoială că Genevieve recunoscu un strigăt între toate strigătele, o voce între toate vocile, căci se întoarse înspre Maurice, în vreme ce preşedintele răsfoia dosarul acuzatei, uitîn-du-se din cînd în cînd la ea, pe furiş.

De la prima aruncătură de ochi, Genevieve îl văzu pe Maurice, cu toate că borurile pălăriei lui mari îi ascundeau chipul. Atunci se întoarse spre el, cu un surîs dulce, făcînd un gest şi mai dulce încă: îşi apăsă mîinile cuprinse de tremur pe buze şi, încredin-ţîndu-şi sufletul suflului, înaripa sărutul acela pierdut, pe care un singur ins din mulţime avea dreptul să-1 prindă.

O şoaptă străbătu toată sala, trezită de curiozitate. Genevieve, interpelată, se întoarse către judecători, dar se opri brusc din miş­carea ei şi ochii dilataţi se fixară, cu o inexprimabilă expresie de teroare, asupra unui punct din sală.

Zadarnic se înălţă Maurice în vîrful picioarelor. Nu văzu nimic sau, poate, altceva cu mult mai important îi atrase atenţia asupra scenei, cu alte cuvinte asupra tribunalului.

Fouquier-Tinville începuse citirea actului de acuzaţie.

Actul susţinea că Genevieve Dixmer era soţia unui conspirator îndîrjit, bănuit c-ar fi ajutat pe ex-Cavalerul de Maison-Rouge în tentativele succesive pe care acesta din urmă le făcuse pentru sal­varea reginei.

Dealtfel, acuzata fusese surprinsă în genunchi în faţa reginei" irnplorînd-o să schimbe hainele cu ea şi oferindu-se să moară în locul ei. Asemenea fanatism stupid, spunea mai departe actul de acuzare, va merita fără îndoială elogiile contrarevoluţionarilor, dar astăzi, adăuga actul, fiecare cetăţean francez îşi datoreşte viaţa nu-wai naţiunii, şi a şi-o sacrifica duşmanilor Franţei înseamnă a se face de două ori vinovat de trădare.

Genevieve, întrebată dacă recunoaşte că fusese surprinsă, aşa cum declaraseră gardienii Duchesne şi Gilbert, în genunchi în faţa reginei, implorînd-o să schimbe hainele cu ea, răspunse simplu:

— Da!

— Atunci, spuse preşedintele, povesteşte-ne ce planuri îţi fă-cuseşi şi ce speranţe nutreai.

Genevieve zîmbi.

— O femeie poate nutri speranţe, răspunse ea, dar nu e în stare să facă un plan de felul celui căruia i-am căzut victimă.

— Atunci, cum de te aflai acolo?

— Mă aflam acolo fiindcă nu eram liberă, stăpînă pe actele mele, ci eram împinsă.

— Cine te-a împins? întreabă acuzatorul public.

— Oameni care mă ameninţaseră cu moartea dacă nu m-aş fi supus.

Şi privirea întărîtată a tinerei acuzate rătăci iarăşi prin sală, fixîndu-se asupra unui punct invizibil pentru Maurice.

— Dar, ca să scapi de moartea de care erai ameninţată, înfrun­tai moartea care decurgea în chip firesc pentru dumneata dintr-o condamnare. *

— Cînd am cedat presiunilor, eram cu cuţitul în piept, pe cîtă vreme fierul ghilotinei era încă departe de capul meu. Am înge­nuncheat în faţa ameninţării şi violenţei imediate.

— De ce n-ai strigat după ajutor? Oricare cetăţean integru te-ar fi apărat.

— Ah! domnule, răspunse Genevieve, cu atîta tristeţe şi dul­ceaţă în glas, încît inima lui Maurice se umflă de parcă să plesne-ască_x nu mai aveam pe nimeni lîngă mine.

înduioşarea înlocui simpatia, după cum simpatia înlocuise cu­riozitatea. Multe capete se aplecară, unele ascuzîndu-şi lacrimile, altele lăsîndu-le să curgă în voie.

Maurice zări atunci în stingă lui un cap dîrz, o figură împie­trită.

Era Dixmer, în picioare, sumbru, implacabil, nepierzînd din ochi nici pe Genevieve, nici tribunalul.

Tînărul nostru simţi sîngele urcîndu-i-se la cap; mînia i se ridică din inimă în creier, umplîndu-i toată fiinţa de o nestăpînită dorinţă de răzbunare, îi aruncă lui Dixmer o căutătură plină de ură, atît de pătrunzătoare şi de puternică, încît acesta întoarse capul înspre duşmanul lui, de parcă ar fi fost atras de un fluid fierbinte.

Privirile lor se încrucişară ca două văpăi.

— Spune-ne numele instigatorilor dumitale, ceru preşedintele.

— Nu-i decît unul singur, domnule.

— Care?

— Soţul meu.

— Ştii unde se află?

— Da.

— Spune-ne unde se ascunde.

— El a putut fi ticălos faţă de mine, dar eu n-am să fiu laşă.

Nu e de datoria mea să-i divulg ascunzătoarea, ci de datoria dom-niilor-voastre s-o descoperiţi.

Maurice se uită la Dixmer.

Dixmer nici nu se clinti. Un gînd trecu prin capul tînărului, gîndul de a-1 denunţa, denunţîndu-se şi pe el însuşi; dar îl în­lătură.

„Nu, îşi spuse el, nu trebuie să moară aşa."

— Prin urmare, refuzi să ne înlesneşti cercetările? întrebă pre­şedintele.

— Cred, domnule, că n-aş putea-o face, răspunse Genevieve, decît făcîndu-mă demnă de dispreţ în ochii altora, aşa cum s~â făcut el în ochii mei.

— Martori sînt? întreabă preşedintele.

— Este unul, răspunse aprodul.

— Cheamă martorul.

— Maximilien-Jean Lorin! ţipă aprodul.

— Lorin! exclamă Maurice. Vai, Doamne, oare ce s-a întîm-plat?

Scena de mai sus s-a petrecut chiar în ziua arestării lui Lorin şi Maurice habar n-avea că Lorin fusese arestat.

— Lorin! şopti Genevieve uitîndu-se în jur cu o îndurerată îngrijorare.

— De ce nu răspunde martorul la apel? întrebă preşedintele.

— Cetăţene preşedinte, spuse Fouquier-Tinville, în urma unui denunţ recent, martorul a fost arestat la domiciliu; urmează să fie adus numaidecît.

Maurice tresări.

— Este un alt martor mai important, urmă Fouquier, dar acela. ⁿ~a putut fi încă găsit.

_ Dixmer se întoarse spre Maurice, surîzînd. Poate că acelaşi gmd care străbătuse prin capul iubitului trecea acum prin capul soţului.

Genevieve se făcu albă ca varul şi se ghemui scoţînd un geamăt.

în clipa aceea intră Lorin însoţit de doi paznici. După dînsul şi prin aceeaşi uşă se arătă şi Simon, care veni să se aşeze în sala tribunalului, ca unul dintre obişnuiţii locului.

— Numele şi prenumele dumitale? întrebă preşedintele.

— Maximilien-Jean Lorin.

— Ocupaţia dumitale?

— Om liber.

— N-ai să mai fii multă vreme, spuse Simon, arătîndu-i pum­nul.

— Eşti rudă cu acuzata?

— Nu, dar am cinstea de-a face parte dintre prietenii ei.

— Ai ştiut că a conspirat pentru răpirea reginei din închisoa­re?

— Cum credeţi că aş fi ştiut?

— Poate că ţi-a încredinţat taina.

— Mie, membru al secţiei Termopile?... Haida-de!

— Totuşi ai fost văzut cu ea.

— Trebuie să fi fost văzut chiar adeseori. »

— Ai cunoscut-o drept o aristocrată?

— Am cunoscut-o ca soţia unui meşter tăbăcar.

— în realitate, soţul ei nu exercita meseria sub care era ascuns.

— A! asta n-o ştiu. Soţul ei nu face parte dintre prietenii mei.

— Spune ce ştii despre soţ.

— A! Bucuros!... e un om rău şi primejdios...

— Domnule Lorin, interveni Genevieve, fie-ţi milă... Lorin urmă nepăsător:

— Care şi-a sacrificat soţia, sărmana, pe care o aveţi în faţa ochilor, nu spre a-şi satisface crezul său politic, ci ca să-şi poto­lească o ură personală. Pf! îl pun aproape tot atît de jos ca şi pe Simon.

Dixmer se făcu livid. Simon voi să deschidă gura, dar cu un gest preşedintele îi impuse tăcerea.

— Se pare că ştii la perfecţie povestea cu pricina, cetăţene Lorin, spuse Fouquier-Tinville; ia povesteştene-o.

— Să-mi fie cu iertare, cetăţene Fouquier, răspunse Lorin, ridicîndu-se, dar am spus tot ce ştiam.

Salută şi se aşeză iarăşi jos.

— Cetăţene Lorin, urmă acuzatorul, e de datoria ta să lămu­reşti tribunalul.

— Să se lămurească cu cele pe care i le-am spus. Cît despre femeia de faţă, o mai repet o dată, n-a făcut altceva decît să se supună violenţei... Uitaţi-vă la ea, are ea aerul unei conspiratoare? A fost silită să facă ceea ce a făcut, asta-i tot!

— Crezi?

— Şînt sigur că-i aşa.

— în numele legii, spuse Fouquier, cer ca martorul Lorin să fie chemat în faţa tribunalului, ca învinuit de complicitate cu fe­meia aceasta.

Maurice scoase un geamăt. Genevieve îşi ascunse faţa în mîini. Simon exclamă în culmea bucuriei:

— Cetăţene acuzator, ai salvat patria!

Cît despre Lorin, fără să răspundă nimic, sări peste balustradă, ca să vină să se aşeze alături de Genevieve; îi luă mîna şi, să-rutîndu-i-o respectuos, îi spuse cu un sînge rece care înfiora adu­narea:

— Bine te-am găsit, cetăţeană. Ce mai faci? După care se aşeză pe banca acuzaţilor.

Capitolul LII

URMARE LA CEL DINAINTE

Toată scena de mai înainte trecuse ca o fantasmagorie prin faţa ochilor lui Maurice, ce şedea sprijinit în sabia de care nu se despărţea. Vedea cum îi cad unul cîte unul prietenii în prăpastia din care nu se mai întorc, şi imaginea aceea ucigătoare îl tulbura atît de puternic, încît se întreba pentru ce el, tovarăşul nefericiţilor acelora, se mai agăţa de marginea prăpastiei, de ce nu se lăsa dus de vîrtejuî care îl lîra după ei.

Sărind peste balustradă, Lorin văzuse chipul sumbru şi batjo­coritor al lui Dixmer.

După ce se aşeză lingă ea, aşa cum am spus, GeSevieve se aplecă la urechea lui şi-i şopti:

— Ştii că Maurice e acolo?

— Unde?

— Nu te uita numaidecît. Privirea dumitale 1-ar'putea pierde.

— Fii pe pace.

— în spatele nostru, aproape de uşă. Ce durere pentru el dacă vom fi condamnaţi!

Lorin se uită la tînăra noastră eroină cu o expresie de blinda compătimire.

— Vom fi, spuse el, te rog să nu te îndoieşti. Dezamăgirea ar fi prea crudă dacă ai avea imprudenţa să speri.

— Vai! Doamne! exclamă Genevieve. Sărmanul prieten va ră-mîne singur pe lume!

Lorin se întoarse atunci către Maurice, iar Genevieve, nemai-putînd rezista, aruncă o privire fugară asupra tînărului. Maurice şedea cu ochii ţintă la ei, apăsîndu-şi o mină pe inimă.