Alexandre dumas

Mortul fu scos afară din sală. Dacă i s-ar fi stabilit identitatea, dacă ar fi fost recunoscut drept condamnat, ar fi fost ghilotinat cu ceilalţi, aşa mort cum era.

Supravieţuitorii fură împinşi spre ieşire.

Pe măsură ce trecea cîte unul prin faţa ferestruicii de la in­trare, i se legau mîinile la spate.

Nici o vorbă nu fu rostită preţ de zece minute de către neno­rociţii aceia.

Numai călăii vorbeau şi acţionau.

Maurice, Genevieve şi Lorin, care abia se mai puteau ţine pe picioare, se înghesuiau unul în altul ca să nu fie despărţiţi. Apoi condamnaţii fură împinşi din localul Conciergeriei în curte.

Acolo, spectacolul deveni înspăimântător.

Mulţi dintre condamnaţi simţiră că li se taie picioarele la ve­derea căruţelor; temnicerii îi ajutară să urce.

Se auzeau în dosul porţilor, încă închise, vocile confuze ale gloatei şi se ghicea după freamătul ei că trebuie să fie mare.

Genevieve urcă în căruţă cu destulă putere; dealtfel Maurice o sprijinea cu cotul. Maurice sui iute după dînsa.

Lorin nu se grăbi, îşi alese locul şi se aşeză în stingă lui Mau­rice.

Porţile se deschiseră; în fruntea primelor rînduri se afla Simon.

Cei doi prieteni îl recunoscură; şi dînsul îi văzu.

Se caţără pe borna de la poartă, pe lîngă care căruţele aveau să treacă; erau trei căruţe.

Prima se urni din loc: era cea în care se aflau cei trei prieteni.

— Ei! bună ziua, frumosule grenadir! îi strigă Simon lui Lorin; gîndesc c-ai să încerci tăişul cuţitului meu, nu?

— Da, răspunse Lorin, şi am să-mi dau osteneala să nu-1 ştir­besc prea tare, ca să poată tăia şi pielea ta, cînd ţi-o veni rîndul.

Celelalte căruţe se porniră şi ele, urmînd-o pe prima. O furtună înspăimântătoare de strigăte, de tfravo, de gemete, de blesteme izbucni în jurul condamnaţilor.

— Curaj, Genevieve, curaj! îi şopti Maurice.

— Vai! răspunse tînăra noastră, nu-mi pare rău de viaţă, de­oarece mor împreună cu tine. îmi pare rău că n-am mîinile libere ca măcar să te strîng în braţe, înainte de-a muri.

— Lorin, spuse Maurice, Lorin, scotoceşte în buzunarul vestei mele, şi ai să găseşti un cuţitaş.

Maurice îşi aplecă buzunarul la înălţimea mîinilor prietenului său; pe urmă, trudindu-se amîndoi, îl deschiseră. Atunci Maurice îl apucă cu dinţii şi tăie funiile care legau mîinile lui Lorin.

Lorin, scăpat de funiile sale, îi făcu acelaşi serviciu lui Mau­rice.

— Grăbeşte-te, spuse tînărul, uită-te la Genevieve; e gata să leşine.

într-adevăr, ca să poată îndeplini operaţia aceea, Maurice se întorsese o clipă de lîngă biata femeie şi, ca şi cum toată puterea i-ar fi venit de la dînsul, ea închisese ochi şi-şi lăsase capul să-i cadă pe piept.

— Genevieve, o strigă Maurice, Genevieve, deschide ochii, draga mea! Nu mai avem decît cîteva minute ca să ne vedem pe lumea asta.

— Funiile îmi rănesc mîinile, şopti ea.

Maurice o dezlegă.

Numaidecît deschise ochii şi se ridică în prada unei exaltări care o făcu sclipitor de frumoasă.

Cu un braţ îl cuprinse pe Maurice de gît, cu cealaltă mînă prinse mînă lui Lorin şi toţi trei, în picioare în căruţă, avînd la picioarele lor celelalte două victime îngropate în stupoarea unei morţi anticipate, trimiseră cerului, care le îngăduise să se sprijine liberi unul de altul, un semn şi o privire pline de recunoştinţă.

Gloata care-i insulta, văzîndu-i şezînd, tăcu cînd îi văzu stînd în picioare.

Se zări eşafodul.

Maurice şi Lorin îl văzură; Genevieve nu-1 zări; ea nu se uita decît la iubitul ei.

Căruţa se opri.

— Te iubesc, îi şopti Maurice Genevievei, te iubesc.

— Femeia mai întîi, femeia prima! strigară mii de voci.

— îţi mulţumesc, poporule, spuse Maurice. Cine spunea oare că eşti crud?

O cuprinse pe Genevieve în braţe şi, cu buzele lipite de buzele ei, o duse în braţele lui Sanson.

— Curaj, strigă Lorin, curaj!

— Am, răspunse Genevieve, am!

-— Te iubesc! şopti Maurice. Te iubesc! Nu mai erau nişte victime sortite măcelului, ci nişte prieteni care sărbătoreau moartea.

— Rămas bun! strigă Genevieve lui Lorin.

— La revedere! îi răspunse el. Genevieve dispăru sub fatala basculă.

— E rîndul tău! spuse Lorin.

— E rîndul tău! zise Maurice.

— Ascultă! Genevieve te cheamă, într-adevăr, Genevieve scoase ultimul ei strigăt.

— Vino! chemă ea.

O zarvă mare se iscă în gloată. Frumosul şi gingaşul cap căzu­se.

Maurice se repezi.

— E cît se poate de drept, spuse Lorin, să ne ţinem de logică. M-auzi tu, Maurice?

— Da.

— Ea te-a iubit, e ucisă prima, tu nu eşti condamnat, deci tu mori al doilea; eu n-am făcut nimic, dar fiind cel mai criminal dintre noi trei, vin ultimul la rînd.

Şi iată, totul este clar Cînd ai de logică habar.

Pe cinstea mea, cetăţene Sanson, îţi făgăduisem un catren, dar ai să te mulţumeşti şi cu un distih.

— Te-am iubit! şopti Maurice, legat de scîndura fatală, zîm-bindu-i capului iubitei lui, te-am iu...

Fierul tăie cuvîntul la jumătate.

— E rîndul meu! exclamă Lorin, sărind dintr-un salt pe e-§afod, şi repede! căci, într-adevăr, îmi pierd capul...

Cetăţene Sanson, te-am păgubit de două versuri, in schimb îţi ofer un calambur.

Sanson îl legă şi pe el.

— Uite, urmă Lorin, e moda să se strige trăiască... ceva, cînd mori. Altădată se strga: „Trăiască regele!", dar rege nu mai este. După aceea s-a strigat: „Trăiască libertatea!", dar nici libertate nu mai am. Pe cinstea mea: „Trăiască Simon!" care ne-a adunat pe toţi trei la un loc.

Şi capul generosului tînăr căzu lîngă cele ale lui Maurice şi Genevieve! .

* Sfîrşit *

POSTFAŢĂ După 199 de ani

Performanţa (sau măcar cota de interes) a romanului Cavalerul reginei este şi uşor de observat şi uşor de analizat. Cititorii vor des­coperi, astfel, destul de repede că această carte veche de peste un secol este animată de un neclătinat ideal retrospectiv (retoric şi te­matic, deopotrivă) dar că, în acelaşi timp, cîştigă fără urmă de trac examenul actualităţii. A învinge rigorile, constringerile timpului nu este un lucru de trecut cu vederea şi, în cazul l'teraturii, este o premisă a succesului.

Dealtfel, cuvîntul succes a însoţit şi însoţeşte firesc destinul lui Alexandre Dumas, autor, între 1844-1850, a unor romane retipărite în milioane de exemplare. Lista este de notorietate publică: Cei trei muşchetari, După 20 de ani, Regina Margot, Contele de Monte Cristo, Vicontele de Bragelone, Colierul reginei.

Cavalerul reginei îşi asumă, fără echivoc, convenţii epice expe­rimentate în epocă nu numai de Alexandre Dumas. Autorul nu face, însă, nici un secret din aceasta, îndeplinind separe cu voioşie, oricum cu deplină luciditate, reverenţa politicoasă faţă de cîştigurile tradiţiei. Aşa că nu-i rămîne decît să desfăşoare la vedere atît componentele cît şi procedeele de asamblare a construcţiei narative. Cititorul, mai ales cititorul modem, nu are decît de cîştigat asistînd la acest joc cu cărţile pe faţă, normalitatea, nu facilitatea fiind dominanta receptării

Romanul începe absolut previzibil, în cel mai pur stil clasic, înfăţişînd cînd şi unde se petrece acţiunea, cine îi sînt protago­niştii, fizionomia, genealogia, vestimentaţia, comportamentul acesto­ra fiind fără nici o grabă enumerate, analizate, interpretate. Urmează, ca în toate cărţile de aventuri, o cascadă de evenimente, dar cum Dumas nu este un scriitor oarecare, tehnica sa nu se întemeiază pe simpla acumulare (captivantă) de fapte, desenul epic fiind deseori incitant perturbat de artificii menite să menţină viu contrastul de viteză al povestirii. Pe care, pentru a nu se dezice în nici un fel de principiile sale (literare), Dumas le preia tot din repertoriul verificat prin alte cărţi, explorîndu-le şi exploatîndu-le cum se cuvine: încurcături foarte graţioase sau de-â dreptul sumbre (cu tot cortegiul de uneltiri mizerabile, în linia romanului „negru" sau de exaltate do­vezi de puritate, în maniera prozei naive şi sentimentale), explicitări aproape didactice ale analizei psihologice, ambiguitatea travestiului, sonoritatea loviturilor de teatru, culorile tari ale antitezelor (răul şi binele ca entităţi absolute, ceea ce, evident, interzice observarea nuanţelor).

Pentru a ne referi doar la ultimul procedeu amintit mai sus, el se verifică şi în portretistică. Cuplul masculin/feminin este pictat în cea mai elocventă tradiţie romantică, ea însăşi continuînd cu origi­nalitate, desigur, stereotipii medievale şi renascentiste. Silueta fetei este inefabilă, fragilă, de o tainică delicatele: „Maurice a putut să vadă pentru a doua oară părul acela lung ce atîma în bucle de aba­nos, arcul desăvîrşit al celor două sprîncene parcă desenate cu tuş, doi ochi tăiaţi în migdală, catifelaţi şi galeşi, nasul de-o formă desăvîrşită, nişte buze tinere şi roşii ca mărgeanul. /... / Dacă există în visurile cele mai pure pe care Rafael, în prima sa manieră, le-a zugrăvit pe pînză, o Madonă cu buze surîzătoare, cu privire castă, cu o expresie îngerească, atunci toate aceste însuşiri trebuie luate de la divinul Perugio pentru făurirea portretului Genevievei." în chip ar­monic faţă de acest model, mai degrabă ideal decît real, tînărului i se observă forţa, demna eleganţă, intelectualitatea: „In ziua aceea strălucea de frumos ce era. Haina-i largă, neagră, în carouri mari, vesta albă, pantalonii din piele de căprioară, conturîndu^-i picioarele modelate parcă după cele ale lui Apolo, gulerul din pînză fină de batistă şi pletele frumoase, descoperind o frunte mare, nobilă, toate la un loc alcătuiau tipul unui bărbat distins şi puternic." Iar, pentru ca tradiţia să fie şi aici cît mai îndeaproape respectată, soarta îndrăgostiţilor este legată de cea a prietenului devotat, în plan literar o indiscutabilă reuşită a romancierului.

Nu e nevoie de o extinsă experienţă de lectură pentru a putea întrevedea aţa cu care sînt legate evenimentele şi, interesant, expli-citarea recuzitei şi procedeelor literare este bănuită nu numai de ci­titor ci şi de personaje (de unele dintre ele) pentru a fi direct recunoscută de creatorul acestora, scriitorul. Complicitate dintre cele mai tulburătoare. Ieri, în Cavalerul reginei, ea reprezenta o simplă sugestie, azi a devenit temă a literaturii.

Dar, să revenim. Ca şi alte romane, linearitatea unui singur fir epic se dovedeşte cu totul inadecvată fanteziei explozive a scriitorului. E limpede că Dumas preferă fresca, se simte în largul său doar sub orizonturi deschise care-i îngăduie desfăşurarea şi (respirăm un aer romantic, totuşi!) confruntarea forţelor. Şi aşa, povestea de dragoste Genevieve-Maurice, cu toate hăţişurile şi meandrele ei, nu este decît rampa de lansare către o a doua poveste, anunţată, dealtfel, încă din titlu. Cavalerul este un înfocat regalist, iar regina este Marie-Antoinette. Acţiunea începe la mijlocul lui 1793 (Ludovic alXVI-lea urcase pe eşafod la 21 ianuarie) şi se încheie în octombrie, cînd are loc executarea reginei, după un proces la care fuseseră audiaţi 40 de martori, cum se reaminteşte şi în una dintre cele mai noi sinteze dedicate momentului - Franţois Furet, Mona Ozouf, Dictionnaire critique de le R6volution Franţaise (Paris, Flammarion, 1988).

In august 1793, ştim tot din istorie, nu din roman, baroana de Stae'l publicase R6flexions sur le proces de la reine, observînd că atacurile calomnioase au însoţit destinul Mariei-Antoinette cu mult înainte de momentul cînd „spiritul de partid a făcut să dispară adevărul de pe faţa pămîntuluL " Autoarea apologiei se referea la numeroasele pamflete şi cîntece satirice de care chiar regina avusese cunoştinţă, cum o dovedeşte corespondenţa cu mama sa, împărătea­sa Măria Tereza. Dumas alege, astfel, o personalitate controversată a anului 1793, un an, o clipă istorică în care primatul politicului este de necontestat. O spune el însuşi în roman: „S-a vorbit politică; nici nu putea fi altcum. Ce altceva să se discute într-o epocă în care politica se amesteca în orice, era zugrăvită în fundul farfuriilor, aco­perea toate zidurile, era proclamată clipă de clipă pe toate străzile?" Şi iată cum, treptat, Cavalerul reginei abandonează calea idilei, pentru a deveni imaginea lumii postrevoluţionare, mozaic de atitudini şi trăiri pe meridianele căreia se întîlnesc, fraternizează chiar, uneori, avîntul şi laşitatea, entuziasmul, teroarea, delaţiunea şi jertfa, o lume a Comitetului Salvării Publice, a tribunalelor revoluţionare şi a ma­nifestaţiilor de stradă, o lume în care (cităm din Dumas) „îmbrăţişarea şi decapitarea erau la fel de obişnuite", o lume în care se întîlneau sub aceeaşi cupolă durii, moderaţii şi indecişii, monar-hiştii şi republicanii, în sfirşit, o lume ce căuta cu înfrigurată dispe­rare şi speranţă nu atît să prevadă viitorul, cît «vT lămurească şi să se regăsească pe sine. Căci pentru toţi, târgoveţi, regi sau ofiţeri, in­suportabilă nu era acceptarea deciziei implacabile, ci extinderea pla­sei tentaculare a confuziei. Aşa, cel puţin gîndesc personajele:

„-Eheif făcu Lorin, ştii tu ce mi se pare mie cel mai trist în revoluţii? Vrei să-ţi spun?

— Da.

— Că de multe ori ai drept duşmani oameni pe care i-ai dori prieteni, ji drept prieteni oameni pe care...

— îmi vine greu să cred... îl întrerupse Maurice."

Dumas înregistrează această insuportabilă nelinişte, în primul rînd de natură morală. Renan, în imediata lui apropiere, îl confirmă: „Cine ştie dacă adevărul nu e trist." Este o concluzie sau o sceptică prempniţie?

începînd ca studiu de caracter, Cavalerul reginei se impune treptat ca studiu al mentalităţilor şi tocmai această deplasare de ac­cent este elocvent sesizată de cititorul de azi, predispus, şi sub presiunea evenimentelor recente, să se intereseze nu de aparenţe, ci de semnificaţii, să observe nu doar pojghiţa exterioară a faptelor, cît structura lor de adîncime.

Iată cum atît dimensiunea istorică a experienţei culturale, cît şi dimensiunea actuală a experienţei existenţiale limitează drastic po­sibilitatea unei receptări naive a romanului lui Alexandre Dumas. Nu e un handicap, e o şansă. Căci tocmai pentru că este atît de limpede marcat şi de grija trecutului şi ae cea a prezentului, Cava­lerul reginei se poate îndrepta nestînjenit spre proba de foc a viito­rului Adică a lecturilor viitoare.

Antoaneta Tănăsescu