Alexandre dumas

Capitolul XXII

SIMON CENZORUL

Maurice se întoarse la postul său cu inima plină de-o bucurie aproape divină. Acolo o găsi pe femeia lui Tison, plîngînd.

— Dar ce ai, ce s-a întîmplat, măicuţă? o întrebă el.

— Ce să am, sînt furioasă, răspunse gardianca.

— Şi de ce?

— Pentru că în lumea asta nu-i decît nedreptate pentru oa­menii săraci.

— Dar spune odată, ce e?

— Dumneata eşti bogat, dumneata eşti burghez. Nu vii aici decît o singură zi şi {i se îngăduie să fii vizitat de femei frumoase care dau buchete austriecei, şi eu care stau cuibărită aici, ca într-o poiată, tot timpul, mie mi se interzice s-o mai văd pe biata mea Sophie.

Maurice îi luă mîna şi-i strecură o bancnotă de zece livre.

— Iată, măicuţă Tison, îi spuse el, ţine, şi curaj! Ce Dumne­zeu! Austriaca n-o trăi cît lumea.

— O hîrtie de zece livre, făcu gardianca, frumos din partea dumitale, dar mi-ar prii mai bine o hîrtiuţă cu o şuviţă din părul bietei mele fete, învelit în ea.

Femeia tocmai isprăvise de spus acestea, cînd Simon, care urca scara, îi auzi şi văzu gardianca strîngînd în buzunarul de la fustă bancnota pe care i-o dăduse Maurice. Să spunem în ce stare de spirit se afla Simon.

Simon venea din curte, unde îl întîlnise pe Lorin. între ei doi era, hotărît lucru, o mare antipatie.

Antipatia lor era motivată nu atît de scena violentă pe care aiti înfăţişat-o mai înainte cititorului, cît de deosebirile dintre in­divizi, izvor veşnic şi nepotolit al unor asemenea duşmănii sau Porniri, care, deşi întru totul explicabile, sînt numite mistere.

Simon era urît, Lorin era frumos; Simon era murdar, Lorin ^irosea plăcut; Simon era republican fanfaron, Lorin era unul Dintre patrioţii aceia înflăcăraţi care pentru Revoluţie au făcut

numai sacrificii. Şi apoi, ca să revenim la încăierare, Simon simţea instinctiv că pumnul tînărului elegant, cu aceeaşi eleganţă ca şi cel al lui Maurice, i-ar fi acordat o pedeapsă demnă de un plebeu. Zărindu-1 pe Lorin, Simon se oprise brusc în loc şi pălise.

— Tot batalionul ăsta face de gardă? mormăi el.

— Ei şi? răspunse un grenadir căruia îi displăcuse remarca Cred că e la fel de bun ca oricare altul.

Simon scoase un creion din buzunarul carmaniolei şi se pre­făcu că notează ceva pe o foaie de hîrtie aproape la fel de neagră ca mîinile lui.

— Ei na! făcu Lorin, aşadar ştii să scrii de cînd eşti preceptorul lui Capet. Ia priviţi, cetăţeni, pe cinstea mea, notează; iată pe Si­mon cenzorul.

Şi un hohot de rîs general se porni din rîndul tineretului din Garda naţională, aproape toţi tineri cu carte, şi-1 zăpăci pe neno­rocitul de cîrpaci.

— Bine, bine, izbucni el scrîşnind din dinţi şi făcîndu-se alb de mînie, se spune că ai lăsat să intre străini în turn*i asta fără ştiinţa şi îngăduinţa Comunei. Am să-ţi închei proces-verbal cu ajutorul cetăţeanului municipal.

— Cel puţin acela ştie să scrie, spuse Lorin, e Maurice, Mau­rice pumn de fier, îl cunoşti?

Tocmai atunci Morand şi Genevieve ieşeau.

Văzîndu-i, Simon se repezi în turn, chiar în clipa cînd, aşa cum spuneam, Maurice îi da femeii lui Tison bancnota de zece livre drept consolare.

Maurice nu dădu atenţie mizerabilului aceluia, de care dealtfel se ferea ori de cîte ori îi ieşea în cale, aşa cum te fereşti de-o reptilă veninoasă şi dezgustătoare.

— Aha! făcu Simon către femeia lui Tison, care-şi ştergea ochii cu şorţul, vrei aşadar numaidecît să fii ghilotinată, cetăţeană?

— Eu? izbucni femeia lui Tison. Taci din gură, eşti se vede nebun.

— Cum! primeşti bani de la cetăţenii municipali ca să-i laşi să vîre aristocraţi la austriacă?

— Haida de! doar sînt prietenii cetăţeanului municipal Mau­rice, unul dintre cei mai buni patrioţi care există.

— Conspiratori, îţi spun eu. Dealtfel Comuna va fi informată şi va judeca singură.

— Aşa, ai să mă denunţi, spion de poliţie?

— Chiar aşa, afară doar dacă nu te vei denunţa tu singură.

— Dar ce să denunţ? Ce vrei tu să denunţ?

__Ceea ce s-a petrecut aici.

— Dar nu s-a petrecut nimic.

__Unde şedeau aristocraţii?

— Colo, pe scară.

-— Cînd a urcat sus în turn văduva Capet?

— Da.

— Şi şi-au vorbit?

— Şi-au spus două cuvinte.

— Două cuvinte, vezi? Dealtfel aici miroase a aristocraţi.

— Ce spui, miroase a garoafă.

— Garoafă? De ce garoafă?

__Pentru că cetăţeană avea un buchet care înmiresma.

— Care cetăţeană?

— Cea care se uita cum trece regina.

— Ei vezi? Tu spui regină, femeie. Relaţiile tale cu aristocraţii au să te piardă. Ia te uită, pe ce am călcat? urmă Simon aplecîn-du-se.

— Ei, tocmai pe-o floare... spuse femeia lui Tison, pe-o ga­roafă. O fi căzut din mîinile cetăţenei Dixmer, cînd Maria-Antoa-neta a luat una din buchetul ei.

— Femeia Capet a luat o floare din buchetul celăţenei Dix­mer? întrebă Simon.

— Da, şi chiar eu i-am dat-o, auzi tu? spuse Maurice cu vocea ameninţătoare, după ce de cîteva minute asculta dialogul de mai sus care îl neliniştea.

— Bine, bine. Vedem noi ce se vede şi ştim noi ce se spune, mormăi Simon, care ţinea încă în mină garoafa zdrobită de picio­rul lui mare.

— Şi eu, urmă Maurice, ştiu un lucru şi-am să ţi-1 spun pe şleau: tu n-ai ce căuta în turn, postul tău de călău e colo jos, lîngă micul Capet, pe care astăzi totuşi n-ai să-1 baţi, pentru că sînt aici şi-ţi interzic s-o faci.

— A! ameninţi şi-mi spui călău! izbucni Simon zdrobind floa­rea între degete. Lasă, vedem noi dacă le e îngăduit aristocraţilor... Na, dar ce-i asta?

— Ce? întrebă Maurice.

— Ceea ce simt în garoafă, na! A! A!

Şi sub ochii lui Maurice, uluit, Simon scoase din caliciul florii o hîrtiuţă răsucită cu uimitoare grijă şi care fusese introdusă ar­tistic în centrul petalelor dese.

— Vai! exclamă şi Maurice la rîndul său, ce să fie asta, Dum­nezeule?

— Avem să aflăm, avem să ştim, spuse Simon apropiindu-se de lucarnă. Ei! Amicul tău Lorin zice că nu ştiu să citesc. Ei bine, ai să vezi.

Lorin îl calomniase pe Simon. El ştia să citească tipăriturile cu orice literă şi chiar scrisul de mină, cînd era de-o anumită mări­me. Dar biletul era redactat cu o atare migală, încît Simon fu silit să recurgă la ochelari. Puse, aşadar, biletul pe lucarnă şi începu să scotocească prin buzunare, dar tocmai cînd era în toiul ope­raţiei, cetăţeanul Agricola deschise uşa de la camera vecină, care era în faţa ferestruicii şi curentul de aer care se făcu luă pe sus hîrtia aceea uşoară ca o pană, aşa încît, cînd Simon, după o cer­cetare de-o clipă, îşi descoperi ochelarii şi, punîndu-i pe nas, se întoarse, zadarnic o mai căută: hîrtia dispăruse.

Simon scoase un urlet ca de fiară.

— A fost o hîrtie, strigă el, a fost o hîrtie. Vai de tine, cetăţene municipal, căci hîrtia va trebui să se găsească.

Şi coborî în fugă, lăsîndu-1 pe Maurice uluit.

După zece minute, trei membri ai Comunei intrară în turn. Regina era* încă pe terasă şi se dădu ordin să fie lăsată în cea%ai deplină ignoranţă despre cele petrecute. Membrii Comunei cerură să fie duşi în faţa ei.

Primul lucru care îi izbi fu garoafa roşie pe care ea o ţinea în mînă. Se priviră uimiţi şi, apropiindu-se de ea, preşedintele dele­gaţiei îi spuse:

— Daţi-ne floarea.

Regina, care nu se aştepta la năpustirea aceea, tresări şi şovăi.

— Daţi floarea, doamnă, interveni Maurice cuprins de teroare, vă rog.

Regina întinse garoafa cerută.

Preşedintele o luă şi se retrase, urmat de colegii lui, într-o încăpere vecină pentru a face percheziţia şi a încheia procesul-verbal.

Floarea fu desfoiată: era goală.

Maurice răsuflă uşurat.

— Un moment, un moment, un moment, spuse unul dintre membri, miezul garoafei lipseşte, a fost scos. Alveola e goală, e-a-devărat, dar în alveola asta cu siguranţă c-a fost introdus un bi­leţel.

— Sînt gata, spuse Maurice, să vă dau toate explicaţiile nece­sare, dar, mai înainte de toate, cer să fiu arestat.

— Luăm act de propunerea ta, spuse preşedintele, dar nu fa­cem uz de ea. Eşti cunoscut ca un bun patriot, cetăţene Lindey.

_ Şi răspund cu viaţa pentru prietenii pe care am avut im-«rudenţa să-i aduc cu mine. ^v

__ Nu răspunde de nimeni, îl sfătui procurorul.

Se auzi larmă mare prin curţi.

Era Simon care, după ce căutase zadarnic bileţelul luat de vînt, se dusese să-1 găsească pe Santerre, şi îi povestise tentativa de răpire a reginei cu toate adaosurile pe care putea să i le atribuie unei asemenea răpiri înflăcărarea închipuirii sale. Santerre alergă într-un suflet, închisoarea Temple fu încercuită şi garda schim­bată, spre marea ciudă a lui Lorin care protesta împotriva unei atare ofense aduse batalionului său.

— A! cîrpaci afurisit, îi spuse el lui Simon, ameninţîndu-1 cu sabia, ţie îţi datorez gluma asta, dar fii pe pace, ţi-o plătesc eu!

— Mai curînd cred că ai să plăteşti tu şi ceilalţi naţiunii, îi spuse cizmarul, frecîndu-şi mîinile.

— Cetăţene Maurice, zise Santerre, ţine-te la dispoziţia Co­munei, care-ţi va lua interogatoriul.

— Sînt la ordinul dumitale, cetăţene comandant, dar am şi cerut să fiu arestat şi o cer încă.

— Aşteaptă, aşteaptă, şopti perfid Simon, dacă ţii aşa de mult, o să încercăm să-ţi fim pe plac.

Şi plecă s-o găsească pe femeia lui Tison.

Capitolul XXIII

ZEIŢA RAŢIUNE

Toată ziua au scotocit prin curte, prin grădină şi prin împre­jurimi, căutind hîrtiuţa care pricinuise atîta zarvă şi care - nimeni nu se mai îndoia - ascundea un complot întreg.

Au pus întrebări reginei, după ce o despărţiseră de cumnata şi de fiica ei, dar regina nu răspunse altceva decît că pe scară în-tnnise o tînără cu un buchet şi că se mulţumise doar să ia o floare din buchet.

Şi că luase floarea cu consimţămîntul cetăţeanului municipal Maurice.

N-avea nimic altceva de spus, ăsta era purul adevăr!

Toate cele de mai sus fură repetate cuvînt cu cuvînt lui Mau­rice, cînd îi veni rîndul, şi el sprijini mărturisirea reginei, ca fiind sinceră şi exactă.

— Dar, întrebă preşedintele, a fost un complot, totuşi?

— Cu neputinţă, răspunse Maurice. Eu însumi, luînd prînzul la doamna Dixmer, i-am propus să-i arăt deţinuta, pe care n-o văzuse niciodată. Dar nu se fixase nici ziua şi nici modalitatea.

— Dar şi-a luat flori, spuse preşedintele, buchetul acela fusese făcut dinainte?

— Nici vorbă de-a§a ceva, eu i-am cumpărat florile de la o florăreasă care ne-a ieşit în cale să ni le ofere în colţul străzii Vieilles-Audriettes.

— Dar florăreasă ţi -a înmînat buchetul?

— Nu, cetăţene, eu 1-am ales dintre zece sau douăsprezece. E drept că 1-am ales pe cel mai frumos.

— Dar s-ar fi putut strecura biletul în timpul drumului?

— Cu neputinţă, cetăţene. Nici o clipă n-am scăpat-o din ochi pe doamna Dixmer şi ca să faci intervenţia de care vorbiţi dum­neavoastră la fiecare floare, căci, luaţi aminte, după cele spuse de Simon, fiecare floare trebuia să ascundă un bilet asemănător, ar fi trebuit pe puţin o jumătate de zi.

— Dar, în sfirşit, nu s-ar fi putut strecura printre florile acelea două bileţele gata pregătite?

__în faţa mea deţinuta a luat o floare la întîmplare, după ce

a refuzat buchetul întreg.

— Atunci, după părerea ta, cetăţene Lindey, nu poate fi vorba de complot?

__Ba da, e complot, răspunse Maurice, şi eu primul cred şi

afirm aceasta; numai că nu de la prietenii mei porneşte complotul. Totuşi, deoarece naţiunea nu trebuie să fie expusă nici unei te­meri, sînt gata să depun o cauţiune şi să mă constitui arestat.

— Nici vorbă! răspunse Santerre, ce, aşa trebuie să procedăm cu oamenii încercaţi, ca tine? Dacă tu te constitui arestat ca să răspunzi de prietenii tăi, atunci mă constitui şi eu arestat ca să răspund de tine. Lucrul, aşa cum stă, e simplu, nu există nici un denunţ pozitiv, nu-i aşa? Nimeni n-are să ştie ce s-a petrecut. Să întărim paza, tu mai ales, şi vom ajunge să cunoaştem fondul lu­crurilor, evitînd publicitatea.

— Mulţumesc, cetăţene comandant, spuse Maurice, dar am să-ţi răspund ceea ce dumneata mi-ai răspunde dacă ai fi în locul meu. Nu trebuie să ne mulţumim numai cu atît, ci trebuie să găsim florăreasă.

— Florăreasă e departe, dar, fii pe pace, o vom căuta. Tu su-praveghează-ţi prietenii, eu am să supraveghez curierul şi căile de comunicaţie ale închisorii.

Nu se gîndiseră la Simon, dar Simon îşi avea planul lui. Sosi la sfirşitul şedinţei pe care am înfăţişat-o, ca să întrebe ce ştiri mai erau, şi află despre decizia Comunei.

— Aha! va să zică nu e nevoie decît de un denunţ în regulă, zise el, ca să pornim treaba; ei bine, aşteptaţi doar cinci minute, Şi-1 şi aduc.

— Ce e? întrebă preşedintele.

— Ce să fie? răspunse cîrpaciul, cetăţeana Tison are curajul să dea în vileag uneltirile tainice ale lui Maurice, partizanul aris­tocraţiei, şi ramificaţiile complotului unui alt făţarnic patriot din­tre prietenii lui, pe nume Lorin.

— Ia seama, Simon! Zelul tău faţă de naţiune poate că te împinge pe căi greşite, vezi să nu te piardă, spuse preşedintele: Maurice Lindey şi Hyacinthe Lorin sînt verificaţi.

— Asta are să se vadă la tribunal, îi răspunse Simon. Gîndeşte-te bine, Simon, deschizi un proces scandalos pentru toţi patrioţii de încredere.

— Scandalos sau ba, ce-mi pasă? Ce, adică eu mă tern d_e scandal? Măcar are să se ştie tot adevărul în privinţa celor ce tră­dează.

— Aşadar, tu stărui în a face un denunţ în numele femeii lui Tison?

— Ba chiar am să fac un denunţ, deseară, la cordilieri, şi am să te denunţ şi pe tine, cetăţene preşedinte, dacă nu vrei să-1 vîrj la arest pe trădătorul Maurice.

— Ei bine, fie, spuse preşedintele, care, după obiceiul vremu­rilor acelora nenorocite, tremura în faţa celui ce striga mai tare, Bine, fie, îl vom aresta.

în timp ce se luase hotărîrea de mai sus împotriva lui, Maurice se întorsese la Temple unde îl aştepta un bilet astfel redactat:

„Garda noastră fiind în chip violent ridicată, n-am să pot, după toate probabilităţile, să te mai văd decît mîine dimineaţă. Vino să iei masa cu mine. Mîncînd cu mine, ai să mă poţi pune la curent cu toate uneltirile şi conspiraţiile descoperite de meşterul Simon.

Se zice să Simon spune Că răul tot de la o garoafă vine. Eu rozei întrebări voi pune Să văd ce crede despre tine.

Şi mîine, la rindul meu, am să -ţi spun ce-mi va fi răspuns Ar-

themise.

Amicul lai î

Lorin"

„Nimic nou", îi răspunse Maurice. „Dormi liniştit-în noaptea

asta şi mîine ia masa fără mine, dat fiind că, din pricina incidentelor

din cursul zilei de azi, nu voi ieşi probabil din casă înaintea amiezii.

Aş vrea să fiu zefirul ca să am dreptul de a~i da un sărut rozei

de care vorbeşti.

îţi îngădui să-mi fluieri proza aşa cum îţi fluier eu versurile'.

Amicul tău, Maurice

P.S. Cred, dealtfel, că aşa-zisa conspiraţie nu-i decît o falsă a-larmă."

Lorin ieşise de fapt către ceasurile unsprezece, înaintea între­gului său batalion, din pricina demersului brutal al cîrpaciului.

Se consolase de-o asemenea jignire cu un catren şi, aşa cum o spunea dealtfel în cele patru versuri, se duse la Arthâmise.

Arthdmise fu încîntată văzîndu-1 pe Lorin. Vremea era minu­nată, după cum am spus. Fata făcu propunerea unei plimbări de-a lungul cheiurilor, care fu primită.

Trecuseră prin faţa portului de cărbuni, discutînd politică, Lo­rin povestind excluderea lui din Temple şi căutînd să ghicească pricinile care o provocaseră, cînd, ajungînd în dreptul străzii Bar-res, zăriră amîndoi o florăreasă care, ca şi ei, mergea pe malul drept al Senei.

— A! cetăţene Lot in, zise Artlrâmise, sper că ai să-mi dai un buchet de flori.

— Cum de nu! făcu Loiin, şi două dacă-ţi face plăcere. Grăbiră pasul ca s-o ajungă pe florăreasă, care şi ea îşi urma calea cu un pas tare grăbit.

Ajungînd la Podul Mărie, fata se opri şi aplecîndu-se deasupra parapetului, îşi goli coşul de flori în albia fluviului.

Florile împrăştiate se rotiră un moment în aer. Buchetele, mî-nate de greutate, căzură mai repede, apoi şi buchetele şi florile, plutind la suprafaţa apei, se lăsară duse de curent.

— O! exclamă Arthe~mise, uitîndu-se la florăreasă care făcea un comerţ atît de straniu, mi se pare... chiar da... ba nu... ba da...vai! Ce bizar!

Florăreasă puse un deget pe buze, de parc-ar fi rugat-o pe

ArtMmise să tacă, şi dispăru.

— Ce e, zeiţă? întrebă Lorin. O cunoşti cumva pe muriloarea asta?

— Nu. la început aşa crezusem... Dar cu siguranţă că m-am înşelat.

— Totuşi, ţi-a făcut un semn, stărui Lorin.

De ce oare o fi florăreasă în dimineaţa asta?" se miră Arth6-mise, întrebîndu-se pe sine,

— Ştii cine e? o întrebă iarăşi Lorin.

— Da, răspunse ArtMmise, e o florăreasă de la care cumpăr uneori.^

— In orice caz, ciudat fel de a-şi vinde marfa mai are florărea­să asta.

Şi amîndoi, după ce s-au uitat o ultimă oară la florile care ajunseseră sub pod şi care primiră un nou imbold de la viitoarea apei ce trecea pe sub arcade, îşi continuară drumul spre Rap6e, unde plănuiseră să ia masa împreună.

Pentru moment incidentul nu avu nici o urmare. Numai că fiind oarecum'ciudat şi avînd un caracter cam misterios, se întipări în imaginaţia poetică a lui Lorin.

în timpul acesta denunţul femeii lui Tison, denunţ îndreptai împotriva lui Maurice şi a lui Lorin, stîrnise vîlvă mare la clubul iacobinilor şi Maurice primise la Temple înştiinţarea din partea Comunei că libertatea îi era ameninţată de indignarea publică. Era un soi de invitaţie, făcută tînăruîui municipal, de-a se ascunde, dacă se ştia vinovat. Dar sigur de sine, Maurice rămase la Temple şi fu găsit la postul său cînd veniră să-1 aresteze.

Fu interogat numaidecît.

Rămînînd ferm în hotărîrea de-a nu pune în cauză pe nici unul dintre prietenii lui, de care era sigur, Maurice, ce nu era omul care să se sacrifice în chip ridicol tăcînd, ca eroii din romane, ceru să fie pusă în cauză florăreasa.

Să fi fost ceasurile cinci seara cînd Lorin se întoarse la el acasă. Află îri aceeaşi clipă de arestarea lui Maurice şi de cererea pe care acesta o făcuse.

Florăreasa de pe Podul Mărie, aruncînd florile în Sefta, îi veni numaidecît în minte şi avu o revelaţie subită. Florăreasa aceea ciudată, coincidenţa cartierelor, mărturisirea Arth6misei, făcută cu jumătate de gură, toate păreau că strigă de la sine că acolo stă explicaţia misterului a cărui dezvăluire o cerea Maurice.

Ţîşni din camera sa, coborî cele patru etaje de parc-ar fi avut aripi şi alergă la zeiţa Raţiune care broda nişte stele de aur pe o rochie de voal albastru.

Era rochia ei de zeiţă.

— Gata cu stelele, draga mea, exclamă Lorin. Azi-dimineaţă 1-au arestat pe Maurice şi probabil şi eu voi fi arestat în seara asta.

— Maurice, arestat?

— Ei! Doamne-Dumnezeule, da. în timpurile pe care le trăim nimic mai obişnuit decît marile evenimente. Nu le mai luăm în seamă pentru că vin cu grămada, asta e tot. Or, toate aceste mari evenimente răsar din nişte fleacuri. Să nu neglijăm, aşadar, flea­curile. Cine e florăreasa pe care am înlîinit-o azi-dimineaţă, scumpa mea?

Arthernise tresări.

— Care florăreasa?

— Ei drăcie! cea care-şi arunca cu atîta dărnicie florile în Sena.

—- Ah! Doamne! exclamă Arth,e"mise, e atît de gravă fapta asta de revii asupra ei cu atîta stăruinţă.

— E aîît de gravă, draga mea, încît te rog să-rni răspunzi nu­maidecît la întrebare.

— Dragul meu, nu pot.

— Zeiţă, nimic nu ţi-e cu neputinţă!

— Mi-am dat cuvântul de onoare să păstrez tăcerea!

— Şi eu mi-am dat cuvîntul de onoare că te voi face să vor­beşti.

— Dar de ce stărui atît de mult?

— Pentru că... fir-ar să fie! pentru ca să nu i se taie gîtul lui Maurice.

— Doamne! Maurice ghilotinat! izbucni tînăra zeiţă speriată.

— Fără să mai vorbim şi de mine, care, într-adevăr, nu mai cutez să fiu sigur că am să rămîn cu capul pe umeri.

— Vai! nu, nu, izbucni Arth6mise, ar însemna să ne ducem fără doar şi poate la pierzanie.

în aceeaşi clipă, îndatoritorul lui Lorin dădu năvală în camera Arthe'misei.

— Vai! cetăţene, exclamă el, fugi, ascunde-te.

— Dar de ce? întrebă Lorin.

— Pentru că jandarmii au venit la tine acasă, şi, în vreme ce spărgeau uşa, am izbutit să trec peste acoperiş în casa vecină si să alerg ca să te previn.

Arth6mise scoase un strigăt teribil, îl iubea cu adevărat pe Lorin.

— Arth6mise, spuse Lorin, aşezîndu-se, pui oare viaţa unei florărese în cumpănă cu aceea al lui Maurice şi a iubitului tău? Dacă aşa stau lucrurile, îţi spun pe faţă că încetez de-a te mai socoti zeiţa Raţiune şi te proclam zeiţa Prostie.

— Biată H61o'îse! izbucni fosta dansatoare de la Operă, nu-i vina mea dacă te trădez!

— Bine, bine! draga mea, spuse Lorin punînd o liîrtie în faţa Arth6misei. M-ai răsplătit, dăruind u-mi numele de botez, dă-mi acuma numele de familie şi adresa.

— Vai! să-1 scriu? Niciodată! niciodată! strigă Arthdmise. Să ţi-1 spun, fie!

— Atunci spune-1 şi poţi fi sigură că n-am să-1 uit.

Şi Arthdmise prin viu grai îi dădu lui Lorin numele şi adresa falsei florărese.

Se numea He"loise Tison şi locuia în strada Nonandieres 24.

Aflînd numele, Lorin scoase un strigăt şi alergă cît îl ţineau picioarele.

N-ajunsese încă la capătul străzii cînd o scrisoare sosi pe adre­sa Arth6misei,

„Mei o vorbă în privinţa mea, dragă prietenă, aflarea numelui meu m-ar duce la pieire sigur... Aşteaptă pînă mîine ca să-mi spui numele, fiindcă deseară părăsesc Parisul

A ta, Heloîse"

— Vai! Doamne! exclamă viitoarea zeiţă, dac-aş fi putut ghici, aş fi aşteptat pînă mîine.

Şi se repezi spre fereastră ca să-1 cheme înapoi pe Lorin, de mai era timp. Dar el dispăruse.

Capitolul-XXIV-

MAMA ŞI FIICA

V-am spus mai înainte că în cîteva jare vestea evenimentului cu pricina se răspîndise în totul Parisul. Intr-adevăr, în epoca ace­ea se comiteau indiscreţii destul de uşor de înţeles din partea unui guvern a cărui politică se înfiripa şi se destrăma în stradă.

Zarva pătrunse, aşadar, groaznică şi ameninţătoare, şi în ve­chea stradă Saint-Jacques şi, după două ceasuri de la arestarea lui Maurice, se şi aflase vestea.

Datorită sîrguinţei lui Simon, toate amănuntele complotu­lui ţîşniseră ca din puşcă, trecînd dincolo de zidurile închisorii. Numai că adevărul ajunsese într-o oarecare măsură alterat la meşterul tăbăcar, dat fiind că fiecare, prin gura căruia trecuse, punea cîte-o înfloritură. Era vorba, se spunea de-o floare o-trăvită ce fusese strecurată reginei şi cu ajutorul căreia austriaca trebuia să-şi adoarmă santinelele ca să iasă din Temple. Mai mult încă, la zvonurile de mai sus se mai adăugaseră bănuielile în privinţa devotamentului batalionului concediat în ajun de Santerre. Aşa că se adunaseră mai multe victime, destinate urii poporului.

Dar cei din vechea stradă Saint-Jacques nu se puteau nicide­cum înşela, cum era şi firesc, în privinţa celor întîmplate, şi Mo-rand pe de-o parte, Dixmer pe de alta ieşiră numaidecît, lăsînd-o pe Genevieve pradă celei mai cumplite disperări.

Intr-adevăr, de i s-ar fi întîmplat vreo nenorocire lui Maurice, numai Genevieve era pricina nenoricirii aceleia. Ea cu mîna ei îl vîrîse pe tînărul orb în temniţa în care zăcea închis şi de unde, după toate probabilităţile, n-avea să mai iasă decît ca să urce pe eşafod.

Dar, în orice caz, Maurice nu va plăti cu capul faptul că s-a supus orbeşte capriciului Genevievei. Dacă Maurice ar fi să fie condamnat, Genevieve se va duce singură să se învinovăţeas-^ca Şi să mărturisească totul. Şi-ar fi luat toată răspunderea asupra ei şi, bineînţeles, cu preţul vieţii sale 1-ar fi salvat pe Maurice.