Alexandre Dumas

Cel care ţinea dreapta drumului călărea o camreă spaniolă învăţată să meargă în buiestru şi care părea e* ghiceşte slăbiciunea stăpânul ui, 'atât de domol şi uniformi îi era pasul. Într-adevăr, călăreţul, care nu avea de fapt decât patruzeci şi nouă de ani, părea bătrân şi mai ca seamă suferind; de altfel, încrederea în animalul său crij aşa de mare încât îi lăsa frâul liber din când în rândj pentru a-şi cuprinde, printr-o mişcare nervoasă, cap” între mâini.

Cu toate că aerul dimineţii era încă rece, şi o ursari ceaţă cobora peste câmpie, gluga o ţinea atârnată d„adu dreapta Şf” şI nimic nu-i ocrotea fruntea de ^ se vedea pieurind pe buclelc-i rare ale părului care coborau de la tâmple de-a lungul feţei slabe, ide şi pline de tristeţe. Departe de a părea stânjenit r-coarca pro du iii de nuia.

— E vedea, dimpotrivă, fă o nhrnea cu plăcere pe capu-i pleşuv, şi se putea ghici cu Sjurinţa ca ue-i. – p.: I. în^eţ.:! Îi ^dueeau oarecare jinare durerilur care. În repetate rihduri îl sileau să reînnoiască mişcarea d.'pi e care am spus. Că-i era, obişnuită. CU desp„' irf-li.'¦. Nimic nu o deosebea de a seniorilor vârstnici de pe vremea aceea. Era un fel de anteriu. Jjn catifea ne;: e, r.i. de-rhis în f-ţţă şi ji. Uni^it eu blănuri albe, înspleaie eu negru, ale cărui mijloci largi, despicate li atirnânde, lăsau să iasă prin deschizălurile lor mânecile strimte ale uncj lun; ci din bmcart ţesut cu fir de aur, a cărei bogăţie -l elegantă erau simţitor micşorate de îndelungatele S'Tvu u er.re se părea că le-a adus proprietarului. La nealele anteriului şi desprinse de stinghereala acarilor, aţii nan. Inir-'. În fi 1 de rizrne imblănilr cu vârfuj ascuţit, picioarele unui eălăreţ careh prin legănarea lor ^'„Belntreruplă. ar fi puiuţ fum-te bine să facă să-şi piardă răbdarea paşnicul animal în care se încredea cu atâta ' delăsare, dacă nu s-ar fi avut prevederea să se scoală pintenii auri;' şi ascaiili. R: ire pe vremea aceea încă mai ¦ erau un -emu de distincţie al seniorilor şi cavalerilor. Cititorilor n'^Lirle-arli d. ei 'larceum greu să recunoască. ¦În aeeaslă descriere atât de diferita de cea pe care am făcul-o despre acelaşi personaj, la începutul acestei povestiri, p. – regele Carol al Vl-lea, îndreptându-se spre Vincennes pentru a o vizita pe regina Isabela. Dacă, după cum am mai spus, zece ani nu ar atârna atât de mult în viaţa unui mn -[daca. În timpul acestor zece ani, toate lucrurile nu ar fi mers din ce în ce mai râu în regatul Franţei. ¦, La stingă sa şi aproape pe aceeaşi linie, înainta, abi slăpânindu-şi calul de luptă, un cavaler de o statur unaşă, inzăunl. Din cap până-n picioare, ca şi rând ar f mers la bătălie; armura lui, mai mult solidă decât elegantă, dnvedea totuşi, prin elasticitatea cu care se îndoia după mişcările braţelor, dibăcia şi iscusinţa meşterului Planez care o făurise. De arcadele şeii de război atârn

— If. A.: d*.

— BivuU În partea dreaptă, un buzdugan greoi cu margini] e M 1 tate. Care parca să fi fost bogat incrustat cu; ur care. În desele contacte pe care stăpânul lui îl silisJ^îj le aibă cu coifurile duşmanilor, pierduse această pudrai? Fără ca pierderea să-i fi luat ceva din trăinicie. De parlfr cealaltă, ca şi când ar fi făcut pereche cu prima. Pra nată o armă nu mai puţin respectabilă.sub lu„i,. Rapţ”| turlle: era o spadă eu lama lată care se subţia ^pj-p ca un pumnal, şi pe care florile de crin presărate pe teaâj* făceau să se recunoască spada de conetabil. Dacă stăpân3 ei ar fi tras-o din bogata-i teacă unde se-udihnea la arpa oră, fără. Îndoială că oţelul acelei late arme, prin zimţii, lui. ar fi fost o dovadă a loviturilor ce dăduse; indj deocamdată, aceste două arme păreau să fie mai drgrabl o măsură de prevedere decât o necesitate. Ele se aflau acolo doar ca acei servitori credincioşi cărora nu îi uj îngăduie să se depărteze nici ziua nici noaptea, spre j nu avea decât să întinzi mina pentru a-i regăsi în clipi primejdiei.

Dar, după cum am spus, nici o primejdie nu părea şi ameninţe şi, dacă figura călăreţului pe care-l doscrieift! Părea posomorită, se putea recunoaşte că numai statora) nicia unei idei îi dăduse această expresie obişnuită, dedj o îngrijorare de moment De ah, umbra vizierei, cartf se întindea peste ochii săi negri, contribuia poate să le. Mărească asprimea. Totuşi, întrucât un nas acvilin fuartfj pronunţat, un ten bronzat de războaiele milaneze, o cicătrice care-i brăzda obrazul şi ale cărei extremităţi se pierdeau, una în arcul unei largi sprincene negre, alta lftj începutul unei bărbi dese şi cărunte, era tot ce se vedeij din figura sa, te puteai gândi din primul moment, că sufâetul ce sălăşluia în acest înveliş, de fier era Încercat n neînduplecat.

Dacă portretul pe care l-am zugrăvit nu ar 11 de ajuns pentru cititorii noştri Să-l recunoască pe Bernard ¦ (Vll-lea, conte de Armagnac, de Roucrgue şi de FezcnzatV conetabil al regalului Franţei, guvernator general al oraşului Paris, căpitan al tuturor fortăreţelor din regal, n^ar fi avut decât să-şi îndrepte privirile asupra trupei puţuv numeroase care il urma; ar fi putut distinge, în mijluctiE ei, un scutier, cu o jachetă verde cu cruce albă, purtând J? J ilăpinululmijlocul acelei pavczr. Rei patr 5 ai casei drarmaunac. Având deasupra o coroană d s>nle, şi -T^'„'1!; ¦'¦ ¦”' fi risipit orice bănuială, oricât d Sjţine cuno&tiuţe ar fi avui despre ştiinţa heraldică, aţi de general i >-:; diia pe vremea aceea şi atât de gen uitată în vremei nmslT-ă.

I Cei doi călăreţi merseseră în tăcere, de la poarta Bas +i] jei până I. i a două drumuri, dintre care unducea spre mănăstirea Sfinlul Anton şi alta spre Crucea Faubin, când eainva regelui, lăsată, după cum am spu„la voia prupi: ¦ i i;': un: „pri în mijlocul drumului. Er-obişnuita s. i lui: ¦ I: i Vincenncs unde, în ziua „acee e ducea! ¦: ¦. I;: -ad la mănăstirea Sfântul Anton, und „cesta îşi făcea adesea rugăciunile, şi aştepta ca o lămu jire din partea călăreţului să o facă să cunoască pe ca„din cele dir. Ia nvbuia s-o pornească, însă regcl se afla într-unui din acele momente de moliciune ca nu-i îngăduiau să ghicească ce voia animalul; rămase. Deci nemişrai ne ratlzeâ în I JEUI unde aceasta se npri^e. Iară ca vi- ¦; ¦; eibare în el lă arate că măcar băgase de seamă că t: – e; i:; e de la mişort Ia neclinlire. Contele Bemard încercă să-l aducă pe rege la realitate adresându-i CUvântuL ie-a ifM i e: ea fu zadarnică. Îşi împinse atunci tflluf Înaintea catircii, nădăjduind că animalul încăpă-ăbiat aven să-l urmeze; însă acesta înălţă capul. Îl pri' cam se depărtează, scutură zurgălăii ce-i atârnau de gî ¦ intră du: mm în nemişcarea de mal înainte. Contel Bemard. Îngrijorat de aceste tărăgănări, sări jos de pe WL aruncă fi iul pe bra|ul unui scutier şi înainta spre Jftge; aii: mare era respectul faţă de regalitate încât, aricii de puternic era, numai descălecat îndrăznea să atingă, spre a-l emidiile. Frlul cutircei sărmanului Caro Nebunul. II: S;'L: Lee.st respect şi această bună intenţie a” 'ost depa: l.' de a fi încununate de izbândă; căci regel *bia văzu un. Mi că apucă frâul animalului că scoase un Ppăt asurzilincăută o armă la locul unde ar fi trebuit atârne spada şi pumnalul şi, ne^ăsind nimic. Începu *a striga i'L [e'as răguşit şi întretăiat de groază: |-¦ Ajutor f… Ajutor, fratele meu d'Orleans!… Ajutor A apărut i>.

— Iaiie

— Monsenior rege. Zise Bernard d'ArmagniL^ în (j, T cându-şi. Cât putu mai mult, glasul aspru, bine arfi să fie ajutat Dumnezeu şt S fin tul Iaeob ca fratele vn$t d'Orleans să mai trăiască '. Nu pentru a vă veni în ajuio? Căci eu nu sunt o stafie, şi nu vfl ameninţă nici <, ^ mejdie (ci pentru a ne ajula cu spada şi cu bunele anU sfaturi impolriva englezilor şi burgundezilor.

— Fratele meu, fratele meu 1 zicea regele, a eâi-u| teamă părea să se micşoreze. Însă ale cărui priviri rătăcita şi al cărui păr zbârlit erau o dovadă că iritarea nervilor era departe de a se fi potolit; fratele meu Ludovici

— Ny vă mai aduceţi aminte, monseniore, că se im, plinesc în curând zece ani de când fratele vostru iubit a fost ucis mişeleşte, în strada Harbette, de către ducele Jean de Burgundia care, la ora asta, înaintează ca un supus necinstit împotriva regelui său; şi că eu sunt apărătorul vos [ru devotat, aşa cum o voi dovedi la timpul şi locul potrivit, cu ajutorul sfântului Bernard şi al spadei mele?

Privirea nelămurită a regelui se aţinti încet asupra lui Bernard; şi, ca şi când din tot ce-i spusese acesta, nu auzise decât un lucru, reluă cu o rămăşiţă de tremur În glas:

— Spuneai aşadar, vere, că englezii au debarcat pe coastele Franţei?

Şi îşi porni catârca la pas, făcând-o să ia drumul spre Vlncennes.

— Da, sire, răspunse Bernard sărind la rându-i pe cal şi reluându-şi lingă rege locul de mai înainte.

— Unde?

— La Touques, în Normandia. $1 adăugam că ducele de Burgundia a pus stăpânirc pe Abbcvilie, Amiens, MonW djdier şi fieauvais.

Regele scoase un oftat.

— Sunt foarte nefericit, vere! Zise el strângându-şi capul între mâini.

Bernard îi lăsă o clipă de chibzuire. Nădăjduind ca mintea îi va reveni şi i-ar îngădui să continue cu nare-care rânduiala o convorbire atât de importantă ea sal” varea monarhiei.

IUI!

' L_ Da, foarte ne feriţii, reluă penlru a doua oar; le jâsind să-i cadă şi să atârne cu descurajare mimili Ejjftturi. În vi' ir. ¦ eapul I se apleca pe piept.

— Şi e; [eşti' să hvi. Vere. Spre a respinge în acelaşi limp p; %i doi duşmani 1 Te inlreb pe dumneata… Căci eu… Sin1 Ţ.- Ett slab ca *a '¦ i'.'.'i K~- Sire, mi-auj iuuL deja măsurile şi le-aţi aprobat, pp delfinul Carul l-aţi numit locotenent general al regatului. ¦

ML. Este adevăral… Insa [i-am mai atras atenţia, vere, cg era prea lânar.'ibi L împlineşte cincisprezece ani. De ce nu mi s-a preferi lat mai degrabă, pentru ace as 1” funcţie, fratele său mai m: ue Jean'.'

Conetabilul 11 privi pe rege cu uimire; un suspin î leşi din picplu-i] ar^ datina din cap cu tristeţe, liege! Repetă întrebarea.

— Sire, zise el în cele din urmă, e oare cu putinţ ai exisle suferinţe Mmeneşti duse până la un asemen

^faunct incit să uiie eu lotul moartea fiului?

Regele tresări, l^i silinţe din nou capul intre mâini şi. Când le îndepărtă de pe la ţa. <: ¦ 'riclabilul putu VI-J-L duuâ lacrimi ruşii>gidindu-se pe obrajii vestejiţi.

— Da, da… Mi-aduc aminte, zise el; a murit în oraşul nostru Cimniee.ne.

J Apoi adăugă mai încet:

— Şi fsabeia mi-a spu> că murise otrăvit… Dar, tăcere!… Nu mai trebuie să repetăm… Vere, crezi că ar putea fi adevărat?

— Duşmanii ducelui d:1 Anjou l-au învinuit pe prinţ, ure, şi şi-au întemeiat această învinuire pe faptul e: moartea primului vuslru fiu il aprupia de tron pe delfinul Carol. Ginerele său. Insă regele Siciliei nu era i atare să făptuiască această crimă şi, dacă a făptuit-o Dumnezeu n-a în^âduil să-i cule: u; a roadele, pentru e: el Însuşi a murit la Angcrs, la şase luni după acela a cărui ueig-is. Presupune a fi.

— 1 Da.

— Mort!

— Mort) – Aşa îmi răspunde ecoul ^nd îmi chem în juru-mi fiii şi rudele. Vântul ce suflă 5n JTrul tronurijnr e adueăler de rmiaite. Vere. Şi, din toată cea bogată familie de prinţi, nu mai rămâne decât copacul tânăr şi bătrânul trunchi… Aşadar, mult iubitul Carol?… „ţi

— Împarte cu mine comanda trupelor: <:]. -: ir. ^ avea bani ca să recrutăm altele…

— Bani, vere? Nu avem fondurile rezerv n. -'VQil statului…?

— Au fost sustrase, sire.

— De către cine 7

— Respectul îmi opreşte învinuirea pe buze…

— Vere, nimeni în afară de mine nu avea rlM'piu] a dispună de aceste fonduri, şi nimeni nu pijtea să $j5 însuşească decât cu un bon semnat de mina noastră regal* 51 investit cu sigiliul nostru.

— Sire, persoana care le-a sustras s-a folosit într-adevăr de sigiliul regal, cu toate că a socotit că nu e nevoit-de semnătura voastră.

— Da, da, mă consideră de pe acum ca; i mnrt. Englezul şi burgundezul îşi împart regatul meu. Iar – nia şi fiuL bunurile. Nu-i aşa vere, că unul sau altui a fâptutf acest furt 7 Căci e un furt fată de Stat, deoarece Statut avea nevoie de aceşti bani.

— Sire, delfinul Carol este prea respectuos pentru a nu aştepta, indiferent despre ce ar fi vorba, poruncii* seniorului şi tatălui său.

— Atunci, conte, este regina 7 Acesta oftă adine.

— Regina! Ei bine, avem să vedem. Îi vom cerc banii înapoi; are să înţeleagă că trebuie să ni-i deasire, banii au fost folosiţi pentru cumpărarea de mobile s> bijuterii.

— Atunci ce e de făcut, bietul meu Bernard 7 Va trebui să punem noi biruri pe popor!

— Este şi aşa destul de secătuit.

— Nu ne mai rămân oare ceva diamante 7

— Cele ale coroanei voastre, atâta tot. Sire. Sinleţl prea îngăduitor faţă de regină; ea duce regatul la pieire? Iar în faţa lui Dumnezeu, sire, maiestatea voastră răspunde. Uitaţi-vă dacă mizeria poporului i-a micşorre luxul: dimpotrivă, el pare să crească din sărăcia tutyror, doamnele şi domnişoarele de la palatul său îşi duc moduli de viaţă obişnuit, făcând cheltuieli mari, purtând zorzoan*

Ut de bogate, meii uniu-e pe lumea. Tinerii sen îi ui se aTJ; i -' preajma l'jr îşi împodobesc vesmintele cu ffoderii care preţuiesc cât solda pL un an a trupelor. Sub. Ojjvul primejdiilor ce'î le pot aduce tulburările râz-nţiului, regina a cerut Stalului? Gardă care nu are nici jnro'sl şi pe e: re Slatul n plăteşte. Seniorii de Graviile ŞEtde Giac, can i mniuj. I „Lva.

— Lj, t: upL,. Ubţiu iieineei, i. de la doamna Isabela, bani şi bijuterii. Este o risipă care Hface pe oamenii cumsecade să eirtească, sire.

¦ Conetabile, zise regele cu tonul unui om care simle CQ ml a clipa potrivită să anunţe o veste, şi care totuşi poate întirziu prea mul; să o facă, conetabile. Am făgăduit ieri să-l numesc căpitan al castelului de la Vin-cennes pe cavalerul de Bourdon; să-mi prezinţi numirea ta a semnez.

— Aţi făcut asta, sire? Gi ochii conetabilului scinleiarâ.' Regele şopti un da aproape de neînţeles, ca un copil care ştie că a făcut un rău şi care tremură să nu fie certattn-rnnun: iţul acela ajunseseră pe înălţimea de la Crucea-Faubin, iar drumul, care înceta să mai fie circular. Îngăduia să ¦ ¦âtvasea, la o depărtare bunicică, venind, în înlunpmruca celor două persoane cu care am călătorit, un tânăr cavaler îmbrăcat cu un gust desăvârşit. Capişonul 1 albaii i LI! >¦: i cid. Iureu i _.: -M] flutura cu eleganţă pe uniar-il ¦.'¦.: rj. I-; urnind o eşarfă, îi recădea în mâna dreaptă căreia îi servea ca jucărie. Drept orice armă, ' la şold îi a (ir na o spada de oţel lustruit, atât de uşoară.

— Încât părea mai degrabă un obiect de podoabă decât de apărare: pur- l. ucă de ritifea roşie, iar sub această vestă, scoţând la iveală o talie elegantă, itrălucea de broderii o jiletcă de catifea bleu, strânsă. În ¦josul Uliei, cu ¦ ¦ curea de aur; nişte pantaloni strimţi dintr-o stofă de culoare sângerie. Nişte pantofi din catifea Ţieagrâ, atât de ascuţiţi şi îndoiţi la vârf, încât cam cu Ereu îi vira ir: i… îpL-: i eljes; coturn, pe cai' ci nifli bogat şi mai elegant dintre seniorii de la curte ar fi Putut, să-J i, i d: i'p; iu. Del. Adăugaţi la toate astea un pâr

1 în frantuzes*!' chapcioit. Rrn un Tel de capişon cnre flcuperei „Puf 51 jatui p-nuli tL-: u uui'. U tle aiâibvle soxe în evul blond şi creţ, o figură nepăsăloare şi veselă, ni^it miinj JÎ femeie şi veţi avea Întocmai portretul ca va Ic rului ^3 Bourdon, favoritul, sau după cum spuneau unii, nicul reginei.

Cât de departe îl văzu. Conetabilul îl recun.

— Cu. El „ ura pe Isabela, rare se împotrivea influenţii '… I regelui; îl ştia pe Carol gelos: hotărî să se folo^asca 2 acest prilej spre a ajunge la îndeplinirea unui: naie plaît politic, surghiunirea reginei. Insă nici o schimbam a feţet regelui nu trăda că l-ar fi recunoscut pe cavalerul oj, se apropia.

— Aş vrea să-i aduci la cunoştinţă acelui 'dn/ir că ratific numirea, adăugă regele; nu-i aşa, vere 7

— Se prea poate să o şi cunoască, sire.

— Cine ar fi putut să i-o spună 7 ¦

— Aceea care v-a ce rut-o cu atâta stăruinţă.

— Regina?

— Are atâta încredere în vitejia acestui cavar. Incit, pentru a-i încredinţa paza castelului, rt-a mai avut răbdare până ce el îşi va fi primit însărcinarea de căpitan^

— Cum aşa 7

— Priviţi înaintea voastră, sire.

— Cavalerul de Bourdon 1…

Îiegele îngălbeni; o bănuială îi rodea inima.

— Va fi petrecut noaptea la castel, e cu neputinţă ca atât de dimineaţă, să fi plecat din Paris şi să se şi. Înapoieze de la Vincennes.

— Ai dreptate, conte. Ce se vorbeşte la curtea mea despre acest tânăr?

— Că are multă trecere la femei şi asta îi izbuteşte. Se mai spune că niciuna nu i-a rezistat.

— Chiar niciuna, conte?

— Niciuna, sire.

Regele se făcu atât de palid, încât contele întinse mina, crezând că avea Să cadă. Regele II respinse ci^ blândeţe.

— Oare pentru aceasta, zise el cu un glas dogit, ţinea ea atât de mult ca să i se ineredinleze lui paza castelului T.

— Neobrăzat tânăr 1 – Bernard, Bernard, nu cumva poartă un capişon bleu 7

— E culoarea reginei.

J ţ cţipP aceea, cavalerul de Bourdon se găsea aii oroape. De ei. Incit i se putea auzi cuvintele eânto-

^ţndestulâr”r spre a-i ini n s upe această melodioasă. Uv -gtje căci se mulţumi doar să-şi a bală puţin calul î^n^rum, 4i când ajunse în dreptul regelui, salulâ uşo-^oincunaredincap. '

Mine' îi readuse pentru o clipa batrinulut intreag energie, din tinereţe: i>i ¦ d-11 *cur1 animalul pe carc-călarea şi strică cu un glas puternic:

_Descăleca numaidecât. E jpile! Nu aşa se salu tind trece regele ' Descăleca şt salută ' ^^avalerul de iluuidun, în loc să asculle de această poruncă, dădu pân'. Vni caiului şi U: I elleva salturi se afla IA douăzeci de paşi de rege. După care îşi continuă mer-(ul de mai înainte ¦-: t-d i-iuă LÂnteeul de acolo de unde 11 întrerupse aspra mustrare a lui Carol al Vl-lea.

Regele îi spuse eiteva cuvinte contelui Bernard acesta se întoarse spre mica lui trupă.

Xtanneguy, zise el adresindu-sc şefului -jandarme riei Parisului, care ave i lir,: a el doi din guarzii săi, pun ji-l aresteze pe tânărul acela: e voinţa regelui.

Tanneguy l'âcu un ^; emn şi cei doi guarzi se repeziră În urmărirea rae.il< rujui de l'ourdon.

Aceste pregătiri duşmănoase nu-i scăpaseră cavalerului, care nu păru dealtfel că se îngrijorează, întorcând doar din când în când capul. Totuşi, când îi văzu pe cei dai guarzi inair. Iind spre el şi când nu mai putu avea nici o îndoială asup:; i nn. Dvuliii ce-i aducea, îşi opri calul fi le făeu faţă; aceştia nu se mai aflau decât la zece paşi de el

— Hei, jupinilnr. Ic strigă cavalerul, nici un pas mai nuli.

— Dară pe mine mă urmăriţi – doar numai în cazul că aid-dimine.uA v-aţi ineredmţat sufletul lui Dumnezeu.

Cei doi guarzi, fără a răspunde, continuară să înainteze.

Fah! Ah! Demnilor jandarmi, urmă Bourdon, pare că seniorului no. Siru n-^elc îi plac turnirurile la dru-ttul mare. *

Cei dai guarzi se aflau alit de aproape de cavaW încât Întindeau mina spre a-l apuca.

— Mai uşurel, domnilor, zise el silindu-l p, ' credj^ ciusu-i tovarăş să facă un salt Înapoi; mai uşurel] f^sa_ ţi-mă să-mi iau distanţa şi sunt al vostru.

Zieind acestea îşi porni calul într-un galop u

— Haideţi, jupânilor, le strigă el, săriţi, săriţi Strân-geţi pumnalul jn mână şi. Cu ajulorul lui Dumnezeu şi al cuviosului sfânt Mihail, în curând sângele roşu şi cald sft va amesteca cu ţărâna.

Cei doi guarzi îşi trascră spadele şi se repeziră la rirt-du-le asupra cavalerului, lăsând între ei un spaţiu larg, pentru a putea ataca fiecare dlntr-o parte. Cu o reped* aruncătură de ochi. Acesta văzu că putea trece prinire cd doi duşmani; Înfipse pintenii în burta calului, care pnrfd eu iuţeala vântuiui: apoi. Când văzu doar la câţiva paj* de el vârful celor două spade, se Lăsă repede să aluneţ*

¦L flitul cal-dui. ca şi când ar fi vrui să ridice ceva de pi* 'L fără să dea drumul la scări, astfel încât corpul descrise ¦ jjnje apri'iipe orizontală; apoi, ţinându-se cu mân Jre&piă de coama catului, apucă cu mina stingă picioru „Siuifl d|11 c3! L-: |li; ihllI cu putere şi II aruncă de partea cealaltă.1 Laiului; spudde cu-lor doi guarzi loviră Ap vint.

Când cel cari' dăduse această dovadă de dibăcie se întoarse, baa., i du seamă că guardul pe care-l răsturnase jpj^şi puluse desprinde piciorul din scară, unde fusese Oprit de pinliT… I.ir L-al. D acestuia, care il tira după el, ¦periat de ziţenimud pe care-l făcea armura săltând pe pflmint. Aleie. I ni JU reali! Mereu eieselndâ şi ţipetele penot'ocituliu d mspăiruinluu şi mai raull. Toţi spectatorii aeeslci lupte o urmăreau din ochi, cu inima strânsă, abia ¦pitind, tresărind la fiecai e nouă lovitul care făcea să ge audă până Jn ei zgomotul fierului şi inlinzând braţele în şi când io h pu; u: oprească. Calul alerga mereu, tot mai repede, ridicând nori de praf, în vreme ce Ia fie-Hfe pietricică armura scotea scântei. Pe-acolo pe unde Ltrecea, şi din loe în loc pe drum, se zăreau bucăţi de platoşă care NId. Prindeau şi luceau la soare. În curând zăn-¦Rnitul îngrozitor se auzi din ce În ce mai slab. Fie din pridna distanţei, fie că nu mai rămăseseră decât carne jşcase din omul care era târât pe şosea; apoi, la cotitura drumului ui-prv eaiv ain mai vorbit, cal şi călăreţ dispărură diiid. Ila ci. I' milueă. Piepturile răsuflară, şi gla ¦ lui Bernard d'Armagnac rosti pentru a doua cari aceste cuvluir ¦ I – Tunne^uy Duchâtel. Arestează-l pe omul acela; Voinţa n ^e/. Îi.

J Al doilea ^uard 1 jandarmeriei, auzind aceasta nouă POruneă. Si' năpiemi asupra cavalerului cu o furie pe care ţloartea jn^m'iti'are n invară-ului său nu făcea decât să 0 spore. I: -c i L„: ile^He acestu. Părea absorbit de vederea Jţjeetacolul'ii pe care am încercat să-l descriem; privirile fi erau ou, îi in- -piv Wul unde dispăruseră calul şi călă-J^P-iL şi desieur ea el nu crezuse la început în gravitatea Jjjptei în care se eusea angajat. Nu-şi reveni decât atunci ^d văzu sclipind deasupra capului un fel de fulger: jT* spad: L pe care cel de-al doilea duşman o ţinea cu amândouă mâinile şi care sa învârtea înainte de a se văii. Spada se afla atil de apruape de frunte, incit dacă mai era o secundă intre lovitură şi moarte; un înainte il aduse pe cavaler alături de soldat, care, cându-se în scaii, cu mâinile înapoia capului, se Prep* să lovească. Cu braţul sting, il apucă, cuprinzându-i acelaşi timp braţele şi capul sub umărul său; cu Q pu-de care nu l-ar fi crezut nimeni în stare, 11 încovoia crupa calului şi, cu o repede aruncătură de ochi, căuul omul învelit numai în fier, un loc de trecere spre a. ucide. Poziţia arcuită în care il aşezase ridica grumăje” căştii şi. În strimtul interval ce se găsea între cele lame de otel, numai o spadă atât de fină ca a cavalei putea să treacă. Ea trecu de două ori, reieşi de două plină de sânge şi, atunci când mâna stingă dădu drum capului şi braţelor duşmanului, iar cu dreapta îşi scutf spada, un suspin înăbuşit în casca soldatului anunţă acesta încetase să mai trăiască.