Într-odevăr. S;: v. i>jui: în<.'li, i de Namur, după cp II „virlise din >, i pe suniorut Gtoffvoy de Charny, revenise Jn mijlocii! A ^nei şi câuia din och; împotriva cui să mai lupte. Însă fiecare era ocupat cu adversarul lui şi, eu toate ca ar fi aui clivptul t, a meargă să dea ajutor acelora din tabu o ia <. JIV erau prea înghesuiţi, dispreţuia această n fecali ta le. Fu; j'jeeaşi dipă. Auzi vucea Conetabilului care striga: &- Luptă cu mine, dacă vrei, senior de Namur!
Wiihclm indinii din cap în semn că primea provocarea, se înfipte bine în scări, îndrepta lancea înainte, strin. V.' frâul, n mină şi alergă spre seniorul Oliviei” care. De parte, hâi, î-; l porni calul în galop, pentru a-şi scuti adversarul de jumătate din drum; se 3nlilnirâr r Seniorul Wijhelm îndreptase vârful lăncii spre coiful lui Clisson,? I lovitura era atât de bine calculată. Încât îl atinse pe cr. notabil deasupra vizierei şi îi azvârli colfuL Jn acelaşi timp. Lancea seniorului Olivier lovise scutul adversarului În plin. Wilhelm de Namur era prea bun călăreţ ca să cadă din ş. i; dar puterea loviturii era atât ¦de man incit rupse chinga, iar călăreţul, cu şa cu tot. Se. Rostogoli la zece paşi de cal. Doamnele fllfliră eşarfele. Era una din cele mai frumoase lovituri de lance de până atunci.
Cli^; r: n nu-şi pierdu vremea Să ceară o altă cască, deoarece vă-u că m: ca lui trupă, care nu putuse să-şi recapete avantajul, era greu înghesuită. Se azvârli. Cu capul drscnpcriţ, în mijlocul învălmăşelii, îşi sfărâma lancea, dein „bosită după trei curse, de casca seniorului Jean de Ilarpedanne, pe care i-o azvârli la pământ; şi ttăginn i-şi ^nnda. Îl înghesui atât de strâns încât il făcu aa aţintii bariera. Atunci se întoarse spre câmpul de luptă. Doar d. îi cavaleri se mai luptau unul cu altul; erau „eniorul de Craon şi seniorul de Beaumanoir. Cât despre rege, acesta rămăsese spectator al întrecerii şi nu mai luase pari.? La ea de când alergase împotriva lui Clisson. Conetabilul făcu la fel şi aşteptă rezultatul luptei dintre Ultimul său cavaler şi ultimul adversar. Avantajul părea să fie de partea seniorului de Beaumanoir, când spada i se rupse de scutul seniorului Pierre de Craon. Întrucât nu era îngăduit să se slujească decât de lance şi de spadă, şi cum seniorul de Bea umane ir zdrobise amândouă aceste arme, se găsi, spre marea lui deznădejde, fără putinţa de a mai continua lupta, şi făcu semn cu mina că se declara învinsr Seniorul Pierre de Craon se întoarse, crezând că a rămas singurul luptător al cimpului de bătălie, când îl zări, la zece paşi de el, pe Clisson, vechiul său duşman, care TI privea zâmbind: onoarea zilei avea să se hotărască între ei doi.
Pierre de Craon scoase de sub coif un strigăt de ciudă; căci, deşi era un cavaler iscusit şi neîntrecut în toate vicleşugurile armelor, îl cunoştea bine pe omul de fier împotriva căruia avea să lupte; cu toate astea nu şovăi o clipă şi, lăsând frâul liber pe gâtul calului, se răsturnă aproape pe crupă, apucă spada cu amândouă mâinile şi se năpusti asupra conetabilului. În drum, fu văzut cum in-vârteşte de două ori cu iuţeală spada seânteietoare; apoi se abătu, cu un zgomot asemănător cu al unui ciocan ce loveşte o nicovală, pe scutul cu ajutorul căruia Clisson îşi ocrotea capul descoperit. Cu siguranţă că dacă spada ar fi fost ascuţită, scutul, oricât ar fi fost de solid şi din oţelul cel mai fin, ar fi fost o slabă apărare pentru o asemenea lovitură; dar se luptau cu arme neascuţite şi conetabilul nu păru. Să fi fost zdruncinat mai mult decât l-ar fi izbit o nuia de salcie aruncată de mina plăpânda a unui copil Bătrânul războinic se întoarse spre Pierre de Craon care din goana calului îl depăşise cu mai mulţi paşi, dar care, deja în poziţie de apărare, il aştepta cu vârful spadei îndreptat spre faţă. De astă dată, conetabilul ataca iar Pierre de Craon se apăra. Atacul fu simplu: seniorul Olivier îndepărtă cu spada lui pe cea a adversarului ¦ apoi, apucând la rându-i arma cu amândouă mâinile şi, ca. Şi când nici n-ar fi catadicsit să se slujească de iarnă, dădu cu minerul o lovitură atât de puternică în coiful seniorului de Craon, încât 31 turti ca şi când S-ar fi folosit de o ghioagă. Cavalerul întinse braţele şi căzu leşinat fără a mai rosti un singur cuvânt Atunci conetabilul. În a întind spre rege, sări jos de cal S' apucând spaclii ^e v'r* prezentă minerul, declarând gslfel ca 55 ^cunoştea învins şi că ceda regelui onoarea zilei; însă regele, caic văzu că această acţiune era un lucru de curată curtenle, coborî la rându-i de pe cal, 1] îmbrăţişa pe CJbsun şi il cunduse, în uralele doamnelor şi seniorilor până sub balconul reginei, unde fu îndelung felicitat de doamna Isabela, de monseniorul de Turena, care văzuse cu plăcere păţania seniorului Pieri de Craon. Şi de către ducele de Nevers care, deşi nu-i purta o prea mare prietenie conetabilului, era el însuşi prea bun luptător pentru a nu admira marile fapte de arme izbutite de acesta.
În momentul acela, o cavalcadă se opri în faţa porţii bisericii Sfânta Ecalerina; cel care părea să fie şeful, descălecă şi se îndreptă spre arenă. Intră plin de praf pe haine şi pe cizme şi, mergând drept la rege, puse un genunchi pe pământ şi îi prezentă o scrisoare cu sigiliul regelui Angliei. Carol o deschise: cuprindea armistiţiul acordat de regele Richard şi de unchii săi, care armistiţiu avea o durată de trei ani, pe uscat şi pe mare. Adică de la 1 august. 13B& şi până la 19 august 1392. Regele o citi cu glas tare şi această ştire, pe care fiecare o aştepta cu nerăbdare şi care sosea într-un asemenea moment, păru încă o nouă şi minunată prevestire a fericirii ce se nădăjduia de la o domnie ce începea sub atât de preţioase împrejurări. Astfel că seniorul de Chateaumorand, care ers purtătorul acelui mesaj, primi numeroase felicitări din partea Curţii; iar regele, spre a-i face cinste şi a-l dovedi mulţumirea sa, il invită la masă şi îl luă după el cu cizmele prăfuite, fără a-i îngădui măcar să-şi schimbe îmbrăcămintea.
În seara aceleiaşi zile, seniorul de la Riviere şi niorul Jean Lemercier, din partea regelui, seniorul Jeai. De Beuil şi seneşalul de Turena, din partea ducelui, se pi ¦ zentară la locuinţa seniorului Pierre de Craon, care. Afla în apropiere de cimitirul Sfinlu] Ioan şi îi puseră în vedere, din partea regelui şi a ducelui, că niciunul nici celălalt nu mai aveau nevoie de serviciile lui.
Noaptea următoare, cu toate că era încă suferind şi îndurerat de lovitura ce o primise şi de căzătura ee o suferise, seniorul Pierre de Craon părăsi Parisul eu echipajele sale şi o luă pe drumul spre Anjou, unde stăpânea un castel mare şi puternic, ce se numea Gabie.
Rv A doua zi, încă din zori, crainici purtând livreaua ducelui de Turena străbătură străzile Parisului, precedaţi de trompete, oprindu-sc la toate răspântiile şi pieţele şi dând citire unor scrisori de provocare, ce fuseseră trimise încă de o lonă în luate părţile regatului, precum şi în principalele oraşe din Anglia, Italia şi Germania; ele erau concepute în termenii următori: „Noi. Ludovic de Valuis, duce de Turena. Prin graţia lui Dumnezeu fiu şi frate al regilor Franţei, pentru marea dorinţă pe care o avem de a vedea şi a cunoaşte pe nobilii gentilomi, cavaleri sau scutieri, fie din regatul Franţei, fie din alte regate, aducem la cunoştinţă, nu din mândrie, ură sau rea voinţă, ci din dorinţa de-a ne afla în onorabila lor tovărăşie, cu învoiala regelui Fratele nostru, că ne vom afla în arenă de la orele zece dimineaţa până la orele trei după-amiază; şi aceasta împotriva oricăruia se prezintă; în faţa cortului nostru care se va înălţa la intrarea în arenă, vor fi agăţate scuturile şi pavezele cu armoariâle noastre: adică scuturile noastre de război şi pavezele de pace; şi cine va voi să se întreacă, îşi va trimite scutierul sau va veni el singur să ne atingă pavăza cu lemnul lăncii, dacă vrea întrecerea de pace; scutul nostru, cu vârful de fier al lăncii, dacă vrea întrecerea de război. Şi pentru ca toţi gentilomii, nobili cavaleri şi scutierii cărora acest lucru le va veni Ia cunoştinţă să-l considere sigur şi statornic, am pus să se publice aceste scrisori şi le-am pecetluit cu sigiliul armelor noastre. Scrise, făcute şi date la Paris, în palatul nostru de Turena, în a douăsprezecea zi de iunie a anului 1389 de la naşterea Mântuitorului”, Anunţul unei întreceri în care primul prinţ de sânge * avea &a lupte în arenă, de multă vreme stârnâse o mare vflvă. Cei din sfatul ree, clui încercaseră să se împotrivească, inţâ ducele de Turena venise să-i ceară fratelui său îngăduinţa ^a facă această ispravă eu prilejul intrării doamnei Isah^h: rebele, rării ia îi plflceau şi lui asemenea jocuri şi care era foarte iscusit în mânuirea armelor, trimise totuşi să-l cheme pe ducele de Turena spre a-i ruga să renunţe la proiectul său '; însă acesta îi răspunse ¦ că iii luase angajamentul acestei întreceri Sn fata doamnelor de la Curte, iar regele* care cunoştea întreaga valoare a unui asemenea cuvânt, Îngăduise ca lucrurile să-şi urmeze cursul.
Dealtfel, nu se întâmpinau prea multe riscuri în asemenea jocuri: aproape totdeauna adversarii luptau cu arme neasculite, iar scutul de război ce se afla în faţa cortului provocatorului alături de pavăza de pace, nu era acolo decât pentru a arăta că stăpânul lui nu dădea Înapoi din fata nici unei Încercări şi era dispus să primească orice fel de provocare. Totuşi, se întâmpla uneori ca nişte învrăjbiri personale, folosindu-se de acest prilej, să se strecoare ca prietene în arenă, iar acolo, demaseându-se deodată, veneau să ofere o luptă adevărată În locul unei lupte prefăcute; de aceea să găseau în cort, pentru orice eventualitate, arme ascuţite şi un cal echipat de război.
Doamna Valentina, deşi părtaşă a entuziasmului cavaleresc din acrie vremuri, nu aştepta fără îngrijorare rezultatul întrecerilor: cererea sfetnicilor regali îi păruse destul de dreaptă şi se temuse cu inima de ceea ce alţii gândiseră cu mintea. Era deci cufundată în cugetări asemănătoare cu cele ce le-am făcut şi noi, când i se spuse efl aceeaşi lânără pe care trimisese s-o cheme cu două zile mai înainte, aştepta în anticameră bunul său plac pentru * o primi. Dnamna Valentina făcu ea însăşi câţiva paşi spre uşar Odette Intră.
1 Nu trebuie să se creadă ¦ otuţl că pe vremea aceea prlntll de &mge euu rt'i'a ce au devenit mai târziu sub Henric IV; ei nj ¦rau privat] la drept vorbind decât ea primit [lenllloml al regatu~ tul. Şi nu imp, „irr;”iţeaij În nkl un chip caracterul sacru de care bucur* deja riga I Halea. (N. A, J.
Era lot aceeaşi frumuseţe, aceeaşi gingăşie, aceeaşi nevinovăţie; dar întreaga înfăţişare a acelei hlânde fiinţe căpătase o nuanţă de melancolie mortală.
— Dar ce ai? O întrebă ducesa înspăimântată de paloarea ei; şi cărui fapt datorez prilejul de a te vedea 7
— Aţi fost atTI de bună cu mine, răspunse Odetlc, Incit nu am voit să închid grilajul unei mănăstiri între mine şi lume iara a-mi lua rămas bun de la dumneavoastră.
— Cum, sărmană copilă, zise doamna Valentina ind ioşală, vrei să re călugăreşti?
— Nu încă. Doamnă, căci tata m-a pus să-i făgăduiesc că nu mă voi călugări cât va trăi el; însă am plâns atât de energic şi atât de mult pe pieplul Lui, m-am rugat atât de mult la genunchii săi, încât mi-a îngăduit să mă retrag la mănăstirea Sfânta Treime, a cărei stareţă este mătuşa mea; şi iată că mă duc acolo.
Ducesa îi luă mina.
— Dar asta nu e tot ce aveai să-mi destăinuieşti, nu-i aşa 7 zise ea: căci în ochii fetei mai rămânea o vie expres de tristeţe şi de teamă.
— Nu, voiam să vă vorbesc despre…
— Despre cine?
— Şi despre cine vreţi să vă vorbesc, dacă nu de el? Pentru cine vreţi să mă tem, dacă nu pentru el?
— De ce te poţi teme 1
— Mă veţi ierta, nu-i aşa? Că vă vorbesc dumneavoastră, doamna Valentina, de monseniorul duce de Turena; însă totuşi, dacă vreo primejdie.
— Ce primejdie 3 exclamă doamna Valentina. Vorbeşte mai lămurit; mă faci să mor I
— Ducele va susţine întrecerea astăzi, nu-i aşa 7
— Da. Şi ce-i cu asta?
— Vreau să vă spun că a venit ieri la tatăl meu.„– ştiţi că tatăl meu are faima de a ţine „în grajdurile Lui cei mai buni cai de luptă ce se pot găsi în oraşul Paris ¦ – au venit ieri nişte oameni care au cerut să vadă cel mai puternic şi cel mai focos cal de luptă pe care il are de vânzare. Tata i-a întrebat decă le trebuia pentru întrecerea de azi şi ei au răspuns că da; un cavaler străin voia să ia parte la întrecere. „Va avea loc deci o întrecere de război? Relua tata.
— Desigur, au răspuns ei râzând, şi [? Ca una înverşunată!„Atunci, tremurând la auzul acelor vorbe, i-anî urmjrit; am coburit odată cu ei; au ales calul cel mai robust ce se afla în grajduri; i-au încercat pe cap o armură de protecţie pentru luptă. Odette suspin:”.
— Înţelegeţi, doamnă 7… Ab T spuncţi-i toate astea ducelui; spuncti-i că rsistâ un plan şi o ameninţare împotriva lui: spune^i-î să se apare din toate puterile 31 cu toată dibăcia.
Ea căzu în genunchi.
— Să se apere pentru. Dumneavoastră, care sunteţi atât de frumoasă şi care il iubiţi atât de mult; vai! Spuneţi-l cum vă spun eu. În genunchi: cu mâinile împreunate; spuneţi-i cum i-a? Spune eu, dacă aş fi dumneavoastră
— Iţi mulţumesc, copila mea, îţi mulţumesc.
— Le veţi spune scutierilor săi, nu-i aşa? Să-i aleagă cea mai rezistentă armură: când a venit pentru dumneavoastră în Italia, trebuie să fi adus de-acolo vreo armură de Milano, unde se zice că se fac cele mai bune ¦imuri din lume. Spuneţi-i să aibă grijă să-i fie coiful bine legatapoi. În sfârşit. Dacă veţi vedea, ceea ce este cu neputinţă, căci ducele de Turena este cel mai frumos, cel mai viteaz şi cel mai iscusit cavaler din regat… Ce spuneam? Ah î da: dacă veţi vedea că dă semne de slăbire, căci adversarul său ar putea să se folosească de vreo vrăjitorie, rugaţi-l pe rege. Căci regele va fi acolo, nu-i aşa? Rugaţi-l pe rege să poruncească încetarea luptei; are acest drept, l-am întrebat pe tatăl meu. Arbitrii întrecerii nu au decât să-şi arunce bastonul intre luptători şi lupta trebuie să înceteze; ei bine. Spuneţi-l să poruncească încetarea acestei nenorocite lupte, pentru că nu o poale împiedica; iar eu, în vremea aceasta,.
Fata se opri.
— Ce vel face? Întrebă mai cu răceală ducesa.
— Eu mă voi închide în biserica mănăstirii. Acum când viaţa mea îi aparţine lui Dumnezeu, trebuie să mă rog pentru toţi oamenii şi mai cu seamă pentru suveranul meu, pentru fraţii şi fiii săi. Mă voi ruga pentru el cu fruntea pe marmură; îl voi ruga pe Dumnezeu să ia zilele mele. Căci nu mai am ce face cu ele, în schimbul alor sale; şi Dumnezeu mă va ajuta, Dumnezeu îmi va împlini rugămintea poate… Dumneavoastră, la rinau-vă, ru-gaţi-vă la fel. Fără îndoială că Dumnezeu va auzi glasul vostru înainte de a-l auzi pe al meu î căci sunteţi o mare prinţesă, iar eu nu sunt decât o fată sărmană. Adio, doamnă, adio!
Zicând acestea, Odette, se ridică, sărută pentru ultim oară mina ducesei şi se repezi afară din cameră.
Ducesa de Turena se duse de îndată la apartamentele moţului ei; însă de mai bine de o oră acesta se afla la pavilionul său. Unde se dusese mal devreme spre a echipa eu cele mai bune armuri.
În clipa aceea, veni cineva să-l anunţe că regina il aştepta spre a se duce la arena Sfânta Ecalerina.
Locul întrecerii era acelaşi ca în ajun: numai că, în interiorul incintei şi sub balconul regelui, se ridicase cortul monseniorului de Turena având deasupra un blazon cu armoariile sale şi comunicând cu o Încăpere mare din cherestea unde se adăposteau scutierii şi caii, aceştia din urmă în număr de patru, trei destinaţi întrecerilor de pace, al patrulea cu armura de război, în stingă cortului se afla scutul mic de război al ducelui fără nici un blazon, având drept singură deviză un baston noduros cu aceste cuvinte: „Ofer provocarea”.
În partea dreaptă se afla scutul de pace, a_d în mijloc trei flori de crin pe un fond albastru deschis, care erau armoariile fiilor Franţei. În faţă şi la capătul arenei se afla o poartă ce da spre un câmp vecin cu palatul Tour-nelles. Poartă ee era destinată ca loc de intrare pentru cavaleri.
De îndată ce regele, regina, seniorii şi doamnele de la curte se aşezaseră la locurile lor, un crainic, precedat de doi trompeţi înaintă şi citi cu glas tare anunţurile de provocare pe care [e-am adus la cunoştinţă cititorilor noştri la începutul acestui capitol; numai că, arbitrii întrecerii adăugaseră o clauză în legătură cu felul în care avea să se desfăşoare întrecerea, anume că orice cavaler sau scutier care ar atinge scutul de pace se angaja să încerce numai două lănci; cât despre cei ce ar atinge
— Sculul de război, era obiceiul să-ţi aleagă armele du| '¦Voinţă.
După anunţiirea celnr de mai sus, crainicul Intra în eortarbilviî întrecerii rare erau seniorul Oii vier de. Clisson şi ni- >: > -: ¦lu!'¦ ¦i. Lrbun, se instalară pe V'eele doua i…ie alenei, şi [rump^-kie făcură să răsune semnalul de provocare. Doamna Valentina era galbenă ca ceara.
Urmă o din.„] d” l, u: cttdupă cnrc o altă trompetă răspunse din repetind aceleaşi sunete. Porţile de În înriure i! ¦: un cavaler înainta cu viziera ridicată şi Mi putură să-l recunoască pe seniorul Buucicaut cel lânar: inc-*,! Respiră uşurată.
De îndată e fu recunoscut, un murmur binevoitor Străbătu în'rn. ¦; a tribună: soniririi salutară cu mina, iar doamnele filriirfi bali-K'lo; clei acela car.? Intrase era unul din cei mai viteji şi mai buni luptători dintre cavalerii de pe vremea aceea.
Seniorul Boucicaul se înclină mai înlâl spre a mulţumi spectatorilor de primirea ce i-o făceau; după care, mer-gând drept spre bnlconu! Reginei, o salută cu multă graţie, aplecând vârful lăncii pinăln pământ; apoi, coborând cu mâna stingi v^riepa coifului, lovi curtenitor cu lemnul lăncii scutul de'pace al ducelui de Turena şi, pornindu-şi calul la galup. Se îndreptă spre cealaltă manrine a arenei, În aceeaşi clipă ducele ieşi îmbrăcat în armură, cu scutul mic incăfâ:„'! -!: [la git şi Cu lancea gata de luptă. Avea o armură nvilano”a. din cel mai fin otel, toată încrustată în aur; valtrapurile calului erau din catifea grena, iar tot ce este d? Obicei din fier, zăbalele şi scările de la şa, erau din argint curat; afară de aceasta, platoşa era atât de bine alcătuită şi atât de artistic lucrată încât se preîi la tnntn-ibrărilo stăpânului tot cu atâla mlădiere ca
— Lăsaţi-i să pornească 1 Cei doi cavaleri dădură pinteni şi se repeziră unul spre altul cu toată ardoarea cailor; amândoi se izbiră în plin scut şi rupseră lăncile; amsndui caii se opriră scurt, picioarele dinapoi li se îndoiră şi cu destulă greutate îşi reveniră; însă niciunul nici altul din cei doi adversari nu pierdu scările; se întoarseră numaidecât şi veniră să ia fiecare câte o lance din mâinile scutierilor.
Abia se pregătiseră pentru cea de-a doua cursă, că trompetele sunară din nou; atunci se a vin tară iarăşi unul spre altul cu mai multă repeziciune poate decât prima dată; însă fiecare din ei schimbă direcţia lăncii: amândoi se atinseră la vizieră, doborâră coifurile unul altuia şi trecură mai departe; apoi. Întoreându-se unul spre altul, se salutară curtenitor. Întrecerea lor fusese de o egalitate desăvârşită; astfel că se găsi de cuviinţă ca onoarea acestei Întreceri să fie împărţită între ambii adversari Cei doi cavaleri îi lăsară pe scutieri să le adune coifurile şi se îndreptară cu capul descoperit, seniorul Boucicaut spre poarta prin care intrase, ducele de Turena spre cortul de unde ieşise.
Un murmur măgulitor 11 însoţi pe acesta din urmă până la pavilionul său; căci parcă era arhanghelul Mihail, atât era de frumos cu păru-t lung şi blond, cu ochii albaştri şi blânzi ca ai unui copil, iar fata ca a unei fete tinere.
Regina se aplecă cu tot corpul peste estradă pentru a-l privi cât mai îndelung, iar doamna Valentina, ' amin-tindu-şi de spusele'Odettei, se uita la regină cu spaima unei presimţiri.
După o clipă, trompetele anunţară că ducele era gata pentru o nouă întrecere; sunetele lor rămaseră câteva clipe fără răspuns, şi toţi se, întrebau dacă o aşa de frumoasă întrecere avea să se termine atât de repede, din lipsă de adversari, când o altă trompetă făcu să se audă o arie străină; în aceeaşi clipă poarta se deschise şi un cavaler apăru cu viziera lăsată şi cu scutul mic atârnat de gât.
Doamna Valentina începu să tremure: ea nu-l cunoştea pe noul adversar, iar întrecerea aceea de război de care se temea, îi vira în suflet o teamă nelămurită şi continuă, care creştea pe măsură ce-l vedea pe necunoscut ea apropiind”-se de pavilion. Ajuns în Faţa balconului regal, acesta îşi °P, L' armăsarul, puse vârful lăncii pe pământ, o sprijini bine cu genunchiul şi, apăsând pe arcul de la cască, îşi descoperi fata. Alunei cei prezenţi văzură un tânăr de vreo douăzeci şi patru de ani. A cărui figură palida şi senu- rămase străină celei mai mari părţi a asistenţei.
— Salutăm pe vărul nostru de Lancaster, conte de Derby, zise regele, care il recunoscuse pe vărul lui Richard al Angliei; el ştie că nu avea nevoie de armistiţiul pe care fratele nostru de peste mare.
— Să-l ţină Dumnezeu!
— Ni l-a acordat, spre a fi binevenit la curtea noastră; trimisul nostru, seniorul de Château-Morand ne-a anunţat de ieri despre sosirea sa; este un vestitor de ştiri bune.
— Monseniore, spuse contele de Derby înclinându-se din nou, a ajuns zvonul până la insula noastră, despre minunatele întreceri cavalereşti ce trebuiau să aibă loc la curtea voastră, şi, cu toate că sunt englez trup şi suflet, am voit să Irec marea spre a rupe o lance în cinttea doamnelor franceze; nădăjduiesc că monseniorul duce de Turena va binevoi să uite că nu sunt decât văr de rege.
Contele de Derby rosti aceste din urmă cuvinte cu o amărăciune batjocoritoare care dovedea că. Încă de pe atunci, se şi gândea să străbată distanţa care îl despărţea de tron.
După care, salutându-l încă o dată pe rege şi pe doamna Isabela, îşi aşeză din nou coiful şi se duse să lovească cu lemnul lăncii scutul de pace al ducelui de Turena, Roşeaţa pe care teama o izgonise apăru iarăşi abia atunci pe obrajii doamnei Valentina; căci la început Se temuse ca nu cumva ura naţională a Angliei împotriva Franţei să-l fi adus pe contele de Derby la acest turnir Cei doi adversari, Înainte de-a începe întrecerea, s salutară cu curtenia ce se potrivea celor doi seniori a de nobili; apoi trompetele sunară, ei îşi îndreptară lăncii cu vârful înainte şi se repeziră unul spre altuL Se atinseră în scutul mic: însă caii, încrucişându-se fură siliţi amândoi să lepede lăncile, care căzură în arenă. Scutierul ducelui de Turena şi acela al contelui de Derby alergară numaidecât să le ia de jos şi să le înmâneze stă pânilor; însă amândoi şi în acelaşi timp făcură un sem şi scutierul englez veni să ofere ducelui de Turena lance contelui de Derby, în vreme ce scutierul francez se ducea să prezinte contelui de Derby lancea ducelui de Turena. Acest gest fu foarte aplaudat şi to (i il socotiră de un cavalerism desâvârait.
Cei doi cavaleri se încrucişară din niiu. Spre a se duce să-şi ia fiecare locul; după care, apueându-şi cu putere lăncile, se repeziră unu] spre altul De a stil dată, caii slujiră mai bine dibăcia călăreţilor, căci st.
— Atacară într-u linie atât de dreaptă, incit s-ar fi putut crede că aveau să-şi zdrobească fruntea unul de altul. Dar şi de data aceasta, ca şi prima oară, cavalerii se loviră în plină armură cu atâta putere, încât cele două lănci zburară În ţăndări, iar adversarii nu rămaseră în mină decât cu câte un ciot, Atunci amândoi se salutară; ducele de Turena intră pavilionul său, contele d^ Derby ieşi din arenă. La poartă îl aştepta un paj al regelui care venea să-l roage, în numele stăpânului său, să ia loc printre asistenţi la stingă reginei. Contele primi această onoare şi apăru, o clipă după aceea, pe estrada regală, cu întreaga armură aşa cum luptase, în afară de coif pe care un paj Îmbrăcat în livreaua sa il ţinea în mână Înapoia lui. De îndată ce contele se aşeză, trompetele sunară pentru a treia oară.
Dostları ilə paylaş: |