Alexandre Dumas Valois 2



Yüklə 1,4 Mb.
səhifə20/23
tarix08.01.2019
ölçüsü1,4 Mb.
#92734
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   23

Odată pregătirile terminate, jupân Caboche vârî vârful unei pene între cele două scânduri, pe urmă, cu ciocanul său de lemn într-o mână, stând doar într-un genunchi – se uită la judecător.

— Vreţi să vorbiţi? Întrebă acesta.

— Nu! Răspunse hotărât Coconnas, deşi simţea cum sudoarea i se prelinge pe frunte, iar părul i se făcuse măciucă.

— Atunci, hai, dă-i drumul: prima pană!

Caboche ridică braţul înarmat cu ciocanul cel greu de lemn şi lovi puternic pana, care trosni înăbuşit.

Aparatul de tortură tremură.

Coconnas nu scoase însă nici un strigăt după această primă pană – care de obicei îi făcea să geamă chiar şi pe cei mai puternici.

Mai mult: pe chip i se putea citi o nespusă uimire.

Se uita uluit la Caboche, care, cu braţul ridicat – puţin întors spre judecător – se pregătea să lovească mai tare.

— Ce planuri aveaţi, când v-aţi ascuns în pădure? Întrebă judecătorul.

— Să stăm la umbră! Răspunse Coconnas.

— Hai! Încă una – porunci judecătorul.

Caboche dădu a doua lovitură, care răsună ca şi prima, Dar ca mai înainte, Coconnas nici nu clipi şi-l privi pe călău cu aceeaşi expresie.

Judecătorul încruntă sprâncenele.

— Halal creştin, nu glumă! Murmură el. Pana a intrat până la capăt, jupâne?

Caboche se aplecă, prefăcându-se că se uită cu luare-aminte, dar aplecându-se, îi şopti lui Coconnas:

— Da' strigă odată, nenorocitule!

Pe urmă, ridicându-se, continuă:

— Până la capăt, domnule!

— Trage-i a doua pană! Porunci rece judecătorul.

Cele patru cuvinte ale lui Caboche îi lămuriră totul lui Coconnas. Călăul de ispravă îi făcuse prietenului său cel mai mare bine pe care îl putea face un călău unui gentilom.

Îl cruţa nu numai de durere?: îl cruţa de ruşinea mărturisitor, înfigându-i între picioare – în loc de pene de stejar – piele elastică, care avea numai floarea de lemn.

Astfel îi lăsa toată vigoarea, ca să poată îndura suferinţa eşafodului.

„Aha! Preabunule Caboche – îşi zise Coconnas – fii pe pace! Pentru că-mi ceri, am să urlu cât mă ţin plămânii şi dacă n-ai să fii mulţumit, să nu-mi spui mie pe nume!”

Între timp, Caboche introduse intre scânduri vârful altei pene, mai groase decât prima.

— Hai trage! Spuse judecătorul.

La aceste cuvinte, Caboche lovi atât de puternic, de parc-ar fi vrut să dărâme dintr-o lovitură turnul cel mare al castelului Vincennes.

— Ah! Aoleu! Vai! Urlă Coconnas, pe tonurile cele mai variate. Mii de tunete! Îmi zdrobiţi oasele! Băgaţi de seamă!

— Aha! A doua pană se face mai simţită! Spuse judecătorul zâmbind. Nu mă miră.

Coconnas răsufla ca foalele unui fierar.

— Aşadar, ce făceaţi în pădure? Repetă judecătorul.

— La naiba! V-am mai spus, luam aer!

— Hai, trage! Spuse judecătorul.

— Mărturiseşte-i! Îi şopti Caboche la ureche.

— Ce?

— Ce vrei, dar mărturiseşte ceva…!



Şi îi dădu încă o lovitură, la fel de zdravănă.

Coconnas răcni atât de tare, încât se sufocă.

— Vai de mine! Ce doriţi să ştiţi, domnule? Din ordinul cui mă aflam în pădure?

— Da, domnule!

— Din ordinului domnului d'Alençon.

— Scrieţi! Porunci judecătorul.

— Dacă am săvârşit vreo crimă întinzând o cursă regelui Navarei – continuă Coconnas – n-am fost decât un instrument şi ascultam de stăpânul meu.

Grefierul începu să scrie.

„Aha! M-ai denunţat, gălbejitule! Aşteaptă, îţi arăt eu ţie!” îşi zise victima.

Coconnas povesti vizita lui Francisc la regele Navarei, întrevederile dintre de Mouy şi domnul d'Alençon, istoria cu mantia roşie şi toate acestea printre urlete, căci judecătorul îl silea pe călău să mai dea câte o lovitură de ciocan.

În sfârşit, dădu o mulţime de amănunte precise, verosimile, îngrozitoare, de netăgăduit, împotriva domnului duce d'Alençon, şi se prefăcu de minune că le mărturiseşte doar din pricina durerilor; se strâmbă. Răcni, se văicări atât de firesc – pe tonuri atât de diferite – încât chiar judecătorul se înspăimântă până la urmă că trebuie să ia notă de atâtea amănunte compromiţătoare pentru un vlăstar regesc al Franţei.

„Straşnic! Îşi zise Caboche. Iată un gentilom căruia nu trebuie să-i spun un lucru de două ori şi care ştie să-i dea grefierului ce merită să aibă. Doamne Dumnezule! Ce-ar fi fost dacă în loc de piele, penele erau de lemn!”

Aşa, Coconnas fu iertat de ultima pană; totuşi, în afara acesteia „îndurase” pe celelalte nouă, ceea ce ar fi fost destul să-i facă picioarele chisăliţă.

Pentru destăinuirile făcute, judecătorul ţinu să-i arate lui Coconnas că se poartă cu blândeţe şi se retrase.

„Victima” rămase singură cu Caboche.

— Ei bine, cum vă simţiţi, domnule? Întrebă acesta.

— Prietene, curajosul şi scumpul meu Caboche! Zise Coconnas. Fii sigur că am să-ţi fiu recunoscător toată viaţa pentru ce-ai făcut pentru mine!

— La dracu, domnule, aveţi dreptate; căci dacă s-ar şti ce-am făcut pentru dumneavoastră, v-aş lua locul pe masa pe care staţi acum şi fiţi sigur că n-aş fi cruţat de loc. aşa cum v-am cruţat eu…

— Dar cum ţi-a venit ideea asta minunată să…

— Uite cum a fost – zise Caboche înfăşurând picioarele lui Coconnas în nişte cârpe însângerate – am ştiut că aţi fost arestat. Am ştiut că o să vi se facă proces. Am ştiut că regina Caterina vrea să vă ucidă. Am ghicit că veţi fi torturat şi, prin urmare, am luat măsurile de cuviinţă.

— Chiar ştiind la ce primejdie te expui?

— Domnule – zise Caboche – aţi fost singurul gentilom care mi-a strâns mâna şi am şi eu ţinere de minte şi inimă, oricât de călău aş fi… Şi poate tocmai din pricina asta… De altfel, veţi vedea mâine cum o să-mi fac treaba.

— Mâine? Făcu Coconnas.

— Fără îndoială, mâine.

— Ce treabă?

Caboche îl privi uluit pe Coconnas.

— Cum, ce treabă? Doar n-aţi uitat sentinţa?!

— Aşa, da. Da, ai dreptate, sentinţa, am uitat-o! Îl aprobă Coconnas.

Adevărul era că nu o uitase de loc, dar nu se mai gândea la ea.

Se gândea doar la capelă, la stiletul ascuns sub faţa de masă a altarului, la Henriette şi regină, la uşiţa paraclisului, la cei doi cai ce aşteptau la marginea pădurii. Se gândea la libertate, la goana nebună a cailor ce urmau să-i ducă la adăpost, dincolo de frontierele Franţei.

— Acum – îl sfătui Caboche – trebuie să treceţi cu îndemânare de pe masă pe targă. Nu uitaţi că pentru toată lumea, chiar şi pentru subalternii mei, aveţi picioarele zdrobite şi la fiecare mişcare trebuie să urlaţi.

— Aoleu! Urlă Coconnas pe dată, când văzu că alţi doi călăi se apropie de el cu targa.

— Hai, hai, puţin curaj – zise Caboche – dacă strigaţi, acum, ce-o să faceţi mai târziu?

— Scumpul meu Caboche, nu le lăsa pe nepreţuitele tale ajutoare să mă atingă! Te implor! Poate n-au o mină aşa de uşoară ca a ta!

— Puneţi targa lângă masă – porunci jupân Caboche.

Cele două ajutoare îi dădură ascultare. Jupân Caboche îl luă pe Coconnas în braţe, ca pe un copil, şi-l aşeză pe targă; dar, deşi îl pusese cu cea mai mare grijă, Coconnas răcni cât îl ţinu gura.

Atunci apăru temnicerul cu o lanternă.

— Hai la capelă! Spuse el.

Cei care purtau targa lui Coconnas porniră, după ce acesta, pe furiş, îi strânse pentru a doua oară mâna lui Caboche.

Datorită primei strângeri de mână, treburile îi merseseră prea bine piemontezului, ca să mai facă nazuri.

LIX Capela.

Lugubrul cortegiu străbătu într-o linişte adâncă cele două poduri mobile ale donjonului şi curtea cea mare a castelului, care ducea la capelă. Pe vitraliile acesteia, o lumină slabă colora figurile palide ale apostolilor înveşmântaţi în roşu.

Coconnas respiră cu nesaţ aerul nopţii, deşi era rece şi jilav. Privea în beznă şi se gândea cu bucurie că aceste împrejurări favorizau fuga lui şi a prietenului lui.

Îi trebui însă toată voinţa, băgarea de seamă şi stăpânirea de sine ca să nu sară de pe targă când, după ce ajunseră în capelă, la trei paşi de altar, zări pe podea zăcând grămadă un om înfăşurat într-o mare mantie albă.

Era La Mole.

Cei doi soldaţi care însoţiseră targa rămăseseră afară.

— Pentru că ni se face această supremă graţie de a fi încă o dată împreună, duceţi-mă lângă prietenul meu – spuse Coconnas cu voce stinsă.

Cei care purtau targa nu primiseră vreo altă poruncă, aşa că îi împliniră dorinţa lui Coconnas.

La Mole, posomorit şi palid, îşi sprijinise capul de zid: părul lui negru, scăldat de sudoare, accentua şi mai mult paloarea de ivoriu a chipului şi părea şi acum ţeapăn din pricină că se zbârlise de spaimă.

La un semn al temnicerului, cei doi valeţi care purtau targa se depărtară ca să caute un preot, la cererea lui Coconnas.

Acesta era semnalul stabilit.

Coconnas se uită neliniştit cum pleacă; dar nu era singurul care avea privirea arzătoare aţintita asupra lor. Abia dispăruseră, că două femei se năpustiră de după altar; freamătul lor de bucurie, vestindu-le prezenţa, rupse tăcerea, ca un suflu dinaintea furtunii.

Margareta se îndreptă spre La Mole şi-l prinse în braţe.

La Mole scoase un strigăt îngrozitor, unul din acele ţipete pe care Coconnas îl auzise din temniţă şi-l făcuse aproape să înnebunească.

— Dumnezeule, ce ai, La Mole? Întrebă Margareta, dându-se înapoi de spaimă.

La Mole gemu adânc şi duse mâinile la ochi, de parcă n-ar fi vrut s-o vadă pe Margareta.

Pe regina Navarei o înspăimântă mai nrclt gestul acesta şi tăcerea care urmă, decât strigătul de durere scos de La Mole.

— Vai! Ce s-a întâmplat? Eşti plin de sânge! Exclamă ea.

Coconnas se repezise la altar, luase stiletul şi o îmbrăţişa pe Henriette, dar se întoarse pe dată.

— Ridică-te, te implor, ridică-te! Spuse Margareta. Ridică-te te rog, acum e momentul!

Un zâmbet îngrozitor de trist înflori pe buzele palide ale lui La Mole, ce părea că nu-şi mai îngăduie să zâmbească.

— Scumpa mea regină! Zise tânărul. N-aţi ţinut seama de Caterina şi, prin urmare, aţi uitat că poate să mai săvârşească o crimă. Am fost supus la torturi, oasele îmi sunt sfărâmate, tot trupul mi-e o rană şi fiecare mişcare pe care o fac acum pentru a vă săruta pe frunte îmi pricinuieşte dureri mai mari decât chinurile morţii.

Într-adevăr, La Mole, cu nespuse eforturi şi galben ca ceara, îşi apăsa buzele pe fruntea reginei.

— Tortura?! Exclamă Coconnas. Dar şi eu am fost supus caznei! Dar ce, călăul nu s-a purtat cu tine cum a făcut-o cu mine?

Şi Coconnas povesti ce se întâmplase.

— Aşa-i! Totul se limpezeşte! Tu i-ai dat mâna în ziua când l-am vizitat; eu am uitat că toţi oameni sunt fraţi şi l-am dispreţuit. Dumnezeu mă pedepseşte pentru îngâmfarea mea! Şi-i mulţumesc pentru asta!

La Mole îşi împreună mâinile.

Coconnas şi cele două femei schimbară priviri de o nespusă spaimă.

— Hai, hai, nu mai pierdeţi vremea, scumpe domnule Coconnas – grăi temnicerul, care se dusese până la uşă să tragă cu urechea. Daţi-mi lovitura de pumnal, ca un adevărat gentilom, până nu se întorc ăilalţi.

Margareta îngenunchease lângă La Mole şi era asemenea acelor figuri de marmură ce se apleacă peste morminte, alături de statuia celui îngropat.

— Hai, prietene, curaj – îl îndemnă Coconnas. Sunt puternic, te duc în spate, te aşez pe cal, te iau chiar pe al meu dacă nu poţi să te ţii în şa; dar să plecăm, să plecăm! Auzi ce ne spune omul ăsta de ispravă; e vorba de viaţă!

La Mole făcu un efort supraomenesc, un efort sublim.

— E drept, e vorba de viaţa ta! Murmură el.

Încercă din nou să se ridice.

Annibal îl luă de subsuori şi-l ridică. În acest timp, La Mole nu scoase decât un fel de muget înăbuşit; dar când Coconnas îl lăsă spre a se duce la temnicer şi nu mai fu sprijinit decât de braţele celor două femei, picioarele îl lăsară şi se prăbuşi, cu toate sforţările Margaretei, care izbucnise în plâns; strigătul sfârşietor pe care-l scoase fără să vrea răsună în capelă cu ecouri lugubre ce stăruiră mult timp sub bolţi.

— Vezi – spuse La Mole cu deznădejde – vezi, scumpa mea regină? Lăsaţi-mă. Plecaţi, după ce o să ne luăm rămas bun pentru ultima oară. N-am spus nimic, Margareta, secretul tău l-am învăluit în iubirea mea şi va muri o dată cu mine… Adio, regina mea, adio…

Margareta, ea însăşi aproape fără viaţă, îmbrăţişa acest chip încântător şi-l sărută aproape cu veneraţie.

— Annibal – zise la Mole – tu, care ai fost cruţat de dureri, tu, care mai eşti tânăr şi poţi să trăieşti, fugi, fugi, prietene! Dă-mi această mulţumire supremă de a te şti în libertate!

— Vremea trece, hai, grăbiţi-vă! Strigă temnicerul.

Henriette încercă să-l tragă încet după ea pe Annibal, în timp ce în faţa lui La Mole stătea Margareta în genunchi, cu părul răvăşit şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, asemenea unei Magdalene.

— Fugi, Annibal! Stărui La Mole. Fugi, nu da prilej duşmanilor noştri să se bucure asistând la moartea a doi nevinovaţi!

Coconnas o respinse cu blândeţe pe Henriette, care căuta să-l tragă spre uşă şi spuse cu un gest grav, aproape maiestuos:

— Doamnă, mai întâi daţi acestui om cei cinci sute de scuzi pe care i-am făgăduit

— Iată-i, zise Henriette.

Apoi Coconnas se întoarse spre La Mole şi clătină trist din cap:

— Cât despre tine, bunul meu La Mole, mă insulţi gândindu-te măcar o clipă că aş putea să te părăsesc. N-am jurat oare să trăiesc şi să mor o dată cu tine? Dar suferi atât de mult, sărmanul meu prieten, că te iert!

Şi se culcă hotărât din nou lângă prietenul lui, îşi plecă spre el capul şi îi atinse uşor fruntea cu buzele.

După aceea, Annibal, aşa cum ar face o mamă cu un copil, luă încet, cu băgare de seamă, capul prietenului său, care, alunecând de-a lungul zidului, se odihni pe pieptul său.

Margareta cu chipul întunecat, ridică stiletul pe care-l aruncase Coconnas.

— Scumpa mea regină – murmură La Mole, care-i înţelesese gândul şi întinsese braţele spre ea – scumpa mea regină, nu uita că mor pentru ca să sting orice bănuială a iubirii noastre.

— Atunci ce pot să fac pentru tine – exclamă Margareta, deznădăjduită – dacă nici măcar nu pot să mor cu tine?

— Poţi să-mi ajuţi ca moartea să-mi fie uşoară şi să se apropie de mine cu chip surâzător – şopti La Mole.

Margareta se apropie de el, împreunându-şi mâinile, ca şi cum l-ar fi rugat să vorbească.

— Margareta, îţi aminteşti seara când, în schimbul vieţii mele pe care ţi-o ofeream atunci şi ţi-o dăruiesc astăzi, mi-ai făcut o făgăduială sfântă?

Margareta tresări.

— Da, îţi aminteşti, pentru că te-ai înfiorat – reluă Le Mole.

— Da, da, îmi amintesc – zise Margareta – şi pe sufletul meu, o să-mi ţin această făgăduială!

Margareta întinse o mână spre altar, ca şi cum ar fi vrut să ia pe Dumnezeu încă o dată ca martor al jurământului ei.

Chipul lui La Mole se lumină, de parcă bolta capelei s-ar fi deschis şi o rază cerească ar fi coborât asupra lui.

— Vin, vin! Strigă temnicerul.

Margareta scoase un strigăt şi se năpusti spre La Mole, dar teama să nu-i mărească durerile o făcu să se oprească tremurând în faţa lui.

Henriette îşi puse buzele pe fruntea lui Coconnas, şi-i spuse:

— Te înţeleg, dragul meu Annibal, şi sunt mândră de tine. Ştiu că mori ca un erou, dar pentru eroismul tău te iubesc. Înaintea lui Dumnezeu te voi iubi totdeauna mai presus de orice şi ceea ce Margareta a, jurat să facă pentru La Mole, fără să ştiu despre ce-i vorba, jur să fac la fel pentru tine!

Spuse aceste cuvinte şi-i întinse mâna Margaretei.

— Îmi place cum ai vorbit! Mulţumesc – zise Coconnas.

— Înainte de a mă părăsi, regină, o ultimă graţie: dă-mi o amintire pe care s-o pot săruta când o să urc pe eşafod.

— Da, da, ţine! Făcu Margareta.

Îşi scoase de la gât un mic medalion de aur, cu un lănţişor din acelaşi metal.

— Ţine! Uite o amintire sfântă pe care o port din copilărie. Chiar mama mi-a pus-o la gât când eram fetiţă şi mă mai iubea! Era a unchiului meu, papa Clement, şi am purtat-o întotdeauna cu mine! Ţine, ia-o!

La Mole o luă şi o sărută pătimaş.

— Se deschide uşa! Spuse temnicerul. Fugiţi, doamnelor, fugiţi!

Cele două femei se năpustiră după altar şi dispărură.

În aceeaşi clipă preotul intră.

LX Piaţa Saint-Jean-En-Grčve.

BĂTUSERĂ CEASURILE ŞAPTE dimineaţa. Mulţimea aştepta, zgomotoasă, în pieţe, pe străzi şi pe cheiuri.

La zece, furgonul vopsit în roşu – acelaşi în care după duel fuseseră aduşi leşinaţi la Luvru – plecase de la Vincennes şi traversa încet strada Saint-Antoine; la trecerea lui, spectatorii, atât de înghesuiţi că se călcau în picioare., păreau nişte statui cu ochii ficşi şi cu gura încremeniţi.

Regina-mamă oferea în această zi întregii populaţii a Parisului o privelişte sfâşietoare.

Furgonul despre care am pomenit străbătu mai departe străzile, purtând culcaţi pe o mână de paie doi tineri cu capetele descoperite, îmbrăcaţi în negru din cap până în picioare şi sprijinindu-se unul de celălalt.

Coconnas îl ţinea pe genunchi pe La Mole, al cărui cap atârna peste stinghiile cotigii; se uita ba ici, ba colo, cu privirea rătăcită.

Iar mulţimea curioasă să vadă până în fundul furgonului, se înghesuia, se ridica pe vârfuri, se suia pe bolovani, se agăţa de colţurile zidurilor şi părea mulţumită când izbutea să vadă în întregime cele două trupuri care, după ce pătimiseră atât de mult, erau acum hărăzite morţii.

Se zvonise că La Mole murea fără să fi mărturisit nimic din ceea ce era învinuit; în timp ce, dimpotrivă, Coconnas – se spunea ca ceva sigur – nu putuse să îndure chinurile şi destăinuise totul.

Aşa că din toate părţile se auzeau strigăte:

— Uite-l! Uite-l pe roşcovan! El a vorbit! El a mărturisit totul! E un laş, care-i vinovat de moartea celuilalt. Iar celălalt, dimpotrivă, e un viteaz şi n-a spus nimic.

Cei doi tineri auzeau bine, unul laudele, celălalt insultele, care însoţeau marşul lor funebru spre eşafod; şi în timp ce La Mole strângea mâinile prietenului său, un dispreţ sublim lumina chipul piemontezului care, din înălţimea furgonului răpănos, privea mulţimea prostită, de parcă s-ar fi aflat într-un car triumfal.

Nenorocirea îşi împlinise opera divină: înnobilase figura lui Coconnas, aşa cum moartea trebuia să-i înalţe sufletul.

— Mai avem mult? Întrebă La Mole. Nu mai pot, prietene! Simt că în curând o să leşin…

— Curaj, curaj, La Mole! Acum o tu trecem pe strada Tizon, apoi pe strada Cloche-Percée. Uite, uită-te puţin…!

— Ridică-mă! Ridică-mă! Să mai văd o dată aceasta casă binecuvântată.

Coconnas întinse mâna şi atinse umărul călăului, care şedea în faţă şi mâna calul.

— Jupâne – îi zise – fii bun te rog şi opreşte-te o clipă în dreptul străzii Tizon.

Caboche încuviinţă din cap şi când ajunse în dreptul străzii Tizon, opri.

La Mole se ridică anevoie, sprijinit de Coconnas; cu privirea împăienjenită de lacrimi, se uita la căsuţa liniştită, tăcută şi ferecată ca un mormânt, oftă adânc şi murmură;

— Adio, adio, tinereţe, iubire, viaţă!

Capul îi căzu pe piept.

— Curaj! Poate o să le găsim pe toate acolo sus! Şopti Coconnas.

— Crezi? Făcu La Mole.

— Cred, pentru că mi-a spus preotul şi, mai ales, pentru că nădăjduiesc. Dar nu trebuie să leşini, prietene, ticăloşii or să râdă de noi!

Caboche auzi aceste cuvinte şi cu o mână dădu bici calului, în timp ce cu cealaltă îi întinse lui Coconnas – fără să-l vadă nimeni – un mic burete îmbibat cu un întăritor atât de puternic, încât La Mole, după ce-şi frecă tâmplele cu el şi respiră adânc, se simţi răcorit şi cu puteri noi.

— Ah – zise La Mole – renasc!

Şi sărută medalionul pe care îl avea atârnat de gât cu un lănţişor de aur.

Când ajunseră în colţul cheiului şi dădură ocol încântătorului pavilion al lui Henric al II-lea, se zări eşafodul ca o platformă goală şi însângerată, ce se înălţa deasupra capetelor tuturor.

— Prietene – zise La Mole – aş vrea să mor primul.

Coconnas atinse din nou cu mâna umărul călăului.

— Ce-i, domnul meu? Întrebă acesta întorcându-se.

— Ştiu că eşti un om de ispravă şi vrei să-mi fii pe plac, nu-i aşa? Îi spuse Coconnas. Cel puţin aşa mi-ai spus.

— Da! Şi vă repet.

— Prietenul meu a suferit mai mult şi are mai puţină putere…

— Şi…


— Şi mi-a spus că ar suferi prea mult să mă vadă murind primul. De altfel, dac-aş muri eu cel dintâi, n-ar fi nimeni care să-l ducă la eşafod.

— Bine, bine – murmură Caboche, ştergându-şi o lacrimă cu dosul palmei. Fiţi pe pace, voi face cum doriţi.

— Şi dintr-o singură lovitură, nu-i aşa? Spuse în şoaptă piemontezul.

— Dintr-una singură.

— Foarte bine… pe urmă, dacă vei fi nevoit să dai înapoi, fă-o pe seama mea…

Furgonul se opri. Ajunsese la destinaţie. Coconnas îşi puse pălăria pe cap.

Un vuiet ca al valurilor mării îi vâjâi în urechi lui La Mole. Încercă să se ridice, dar puterile îi părăsiră; Caboche şi Coconnas trebuiră să-l sprijine de subsuori.

Piaţa era o mare de capete. Scările primăriei păreau un amfiteatru plin de spectatori. La fiecare fereastră apăreau chipuri însufleţite, ale căror priviri scânteiau.

Când mulţimea îl văzu pe frumosul tânăr cu picioarele zdrobite, străduindu-se din răsputeri, dar în zadar, să meargă singur la eşafod, se stârni o rumoare nestăvilită, ca un strigăt de durere al tuturor. Bărbaţii strigau, femeile scoteau gemete tânguitoare.

— A fost unul din curtenii cei mai de vază! Spuneau bărbaţii. Nu trebuia să moară la Saint-Jean-en-Gréve, ci la Préaux-Clercs.

— Tare-i frumos! Ce palid e! E cel care n-a mărturisit nimic – şopteau femeile.

— Prietene, mă lasă puterile! Du-mă! Murmură La Mole.

— Aşteaptă – zise Coconnas.

Făcu un semn călăului, care se îndepărtă.

Apoi se aplecă, îl luă pe La Mole în braţe ca pe un copil şi, fără să şovăie, urcă cu povara lui scara platformei şi îl aşează aici pe La Mole, în mijlocul strigătelor frenetice şi al aplauzelor mulţimii.

Coconnas îşi scoase pălăria, o fâlfâi deasupra capului şi salută.

O aruncă apoi lângă el, pe eşafod.

— Uită-te în jurul nostru! Nu le zăreşti undeva? Întrebă La Mole.

Coconnas se uită cu luare aminte prin piaţă; curând îşi pironi privirea într-un loc şi, fără să se întoarcă, atinse cu mâna umărul prietenului său.

— Uite, priveşte fereastra turnuleţului de acolo!

Şi cu mâna cealaltă îi arătă lui La Mole un mic monument, care mai există şi azi, ruină a secolelor trecute, între strada Vannerie şi strada Mouton.

Două femei în doliu stăteau sprijinite una de alta, nu la fereastră, ci puţin mai înapoia ei.

— Ah! Făcu La Mole. Nu mă temeam decât de un singur lucru: c-am să mor fără s-o revăd! Am revăzut-o! Acum pot să mor!

Cu ochii pironiţi la fereastră, puse medalionul la gură şi îl acoperi de sărutări.

Coconnas salută graţios pe cele două femei, ca şi cum s-ar fi aflat într-un salon.

Drept răspuns, ele îşi fluturară batistele ude de lacrimi.

La rândul lui, Caboche atinse cu degetul umărul lui Coconnas şi îi făcu din ochi un semn.

— Da, da! Aprobă piemontezul.

Se întoarse apoi spre La Mole:

— Îmbrăţişează-mă – îi zise – şi mori frumos. N-o să-ţi fie greu, prietene, eşti atât de curajos!

— N-am nici un merit că mor frumos, de vreme ce sufăr atât de mult! Murmură La Mole.

Preotul se apropie şi-i întinse un crucifix lui La Mole care îi arătă zâmbind medalionul ce-l ţinea în mână.

— Nu-i nimic – zise preotul – totdeauna trebuie să-i ceri să-ţi dea tărie Celui care a îndurat ceea ce ai să înduri şi tu.

La Mole sărută picioarele lui Crist.

— Părinte, călugăriţele preaevlavioasei Fecioare să mă pomenească în rugăciunile lor – zise el.

— Grăbeşte-te, grăbeşte-te, La Mole – spuse Coconnas – soarta ta mă-ndurerează aşa de tare, încât nu mă mai pot stăpâni mult!


Yüklə 1,4 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   23




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin