Alexandre Dumas Valois 2

Unul din ei – sprijinit într-un genunchi şi o mână – asculta cu luare-aminte, ca iepurii şi cerbii despre care am pomenit.

— Mi se pare – spunea el – că vânătorii s-au apropiat de noi foarte mult adineauri. Am auzit până şi strigătele hăitaşilor îndemnând şoimul.

— Acum însă – răspunse celălalt, care părea să aştepte întâmplările cu mai multă înţelepciune decât prietenul său – nu mai aud nimic. Fireşte, s-au depărtat. Ţi-am spus eu că nu-i un loc bun de stat la pândă. Nu eşti văzut, ce-i drept, dar nici nu vezi!

— La naiba, dragul meu Annibal! Reluă primul. Trebuia doar să ne ascundem undeva caii noştri, caii de corvoadă şi cei doi catâri, atât de încărcaţi, că nu ştiu cum or să ne urmeze. Or, alt loc decât aceşti fagi şi stejari seculari, care ne pot scoate din încurcătură, eu nu cunosc. Aşadar, ^ nu numai că nu-l învinuiesc ca tine pe domnul de Mouy, dar îndrăznesc să afirm că a făcut toate pregătirile ca un adevărat conspirator.

— Bine! Aprobă cel de-al doilea gentilom, în care cititorul nostru a recunoscut, fireşte, pe Coconnas. Bine! Ai nimerit cuvântul! Îl aşteptam! Te-am prins! Aşadar, conspirăm!

— Nu conspirăm: îi slujim pe rege şi pe regină.

— Care conspiră, ceea ce înseamnă exact acelaşi lucru pentru noi.

— Coconnas, ţi-am spus – reluă La Mole – nu te silesc de loc să mă urmezi în această aventură. Eu iau parte dintr-un motiv cu totul personal, pe care tu nu-l împărtăşeşti şi nu-l poţi împărtăşi!

— Eh, la naiba! Cine ţi-a spus că mă sileşti? Mai întâi, nu s-a născut încă omul care ar putea să-l silească pe Coconnas să facă ce nu vrea! Dar crezi că se putea să te las singur, mai ales când văd că mergi la pierzanie?

— Annibal, Annibal! Exclamă La Mole. Mi se pare că zăresc acolo iapa ei albă. Vai! Ciudat lucru, e de ajuns doar să mă gândesc că vine, şi inima mea o ia razna!

— Ciudat! Făcu Coconnas căscând. Inima mea n-o ia razna de loc!

— Nu-i ea – reluă La Mole. Ce s-o fi întâmplat? Parcă era vorba că vine la amiază!

— Eh, s-a întâmplat că nu e încă amiaza! Atâta tot! Şi până una alta, mi se pare că mai avem timp să-i tragem un pui de somn.

Convins că are dreptate, Coconnas se lungi pe mantia lui, ca unul hotărât să şi facă ceea ce spunea: dar când atinse pământul cu urechea, rămase cu degetul ridicat şi-i făcu semn lui La Mole să tacă.

— Ce-i? Întrebă acesta.

— Tăcere! De astă dată aud ceva şi nu mă înşel.

— Ciudat! Eu ascult degeaba! N-aud nimic.

— N-auzi nimic?

— Nu.

— Ei bine, priveşte cerbul de colo – spuse Coconnas, ridicându-se şi punând mâna pe braţul lui La Mole.

— Unde?

— Acolo!

Si Coconnas îi arătă lui La Mole animalul cu degetul.

— Ei şi?

— Să vezi!

La Mole se uită la animal. Cerbul asculta nemişcat, ţinând capul aplecat, de parcă se pregătea să pască. Curând îşi ridică însă fruntea încărcată de minunatele-i coarne şi ciuli urechea spre locul de unde fără îndoială venea zgomotul; apoi, deodată, fără motiv, o porni ca un fulger.

— Oh, oh! Exclamă La Mole. Cred că ai dreptate: uite cum a tulit-o!

— Ei, a tulit-o – zise Coconnas – pentru că el aude ce tu nu auzi.

Într-adevăr, un zgomot înăbuşit şi abia perceptibil fremăta vag în iarbă; nişte urechi mai puţin atente ar fi crezut că-i vântul; dar pentru călăreţ era galopul îndepărtai al unor cai.

La Mole se ridică pe dată şi exclamă:

— Uite-i! Suntem în primejdie!

Coconnas se ridică şi el, dar mult mai calm. Vioiciunea piemontezului părea să-l fi molipsit pe La Mole, în timp ce, dimpotrivă, nepăsarea acestuia părea să fi pus stăpânire pe prietenul său: pentru că, în această împrejurare, unul era plin de entuziasm, iar celălalt fără nici un chef.

Curând, un zgomot uniform, cadenţat, izbi auzul celor doi prieteni: un nechezat îi făcu pe cei doi cai care se aflau la zece metri de ei să ciulească urechile; de dată, pe potecă. ca o umbră albă, trecu călare o femeie, care, întorcându-se spre ei, le făcu un semn ciudat şi dispăru.

— Regina! Strigară în acelaşi timp.

— Ce-o fi vrut să ne spună? Se miră Coconnas.

— A vrut să spună: „Îndată…” – explică La Mole.

— A vrut să spună: „Plecaţi…” – ripostă Coconnas.

— Semnul însemna: „Aşteaptă-mă!”

— Semnul însemna: „Salvaţi-vă!”

— Ei bine, să facem fiecare după cum crede. Pleacă, eu rămân.

Coconnas ridică din umeri şi se culcă din nou.

Chiar atunci, din direcţia opusă de unde venise regina, dar pe aceeaşi cărare, fugeau mâncând pământul un grup y de călăreţi. Cei doi prieteni îi recunoscuseră, erau mai mulţi hughenoţi, îndârjiţi, aproape dezlănţuiţi. Caii lor galopau ca lăcustele lui Iov. Apărură şi dispărură cât ai clipi.

— La naiba! Se îngroaşă gluma – făcu Coconnas ridicându-se. Hai la pavilionul lui Francisc I.

— Dimpotrivă, să nu mergem acolo! Spuse La Mole. Dacă suntem descoperiţi, regele îşi va îndrepta atenţia asupra acestui pavilion, pentru că acolo trebuia să ne întâlnim cu toţii.

— De astă dată cred că ai dreptate – bombăni Coconnas.

— Nici nu spusese însă bine aceste cuvinte, când un călăreţ trecu ca fulgerul printre arbori şi, sărind peste hârtoape, tufişuri, vreascuri, ajunse aproape de cei doi gentilomi.

Ţinea câte un pistol în fiecare mână şi îşi mâna calul, care gonea nebuneşte, doar cu genunchii.

— Domnul de Mouy! Strigă Coconnas neliniştit şi devenind acum mai îngrijorat decât La Mole. Domnul de Mouy fuge! E cazul să fugim?

— Hai! Repede, repede! Strigă hughenotul. Ştergeţi-o! Totul e pierdut! Am făcut un ocol doar ca să vă dau de veste! La drum!

Spusese aceste cuvinte fără să-şi oprească calul, aşa că, atunci când Coconnas şi La Mole le înţeleseră bine tâlcul, de Mouy era departe.

— Şi regina? Urlă La Mole.

Dar vorbele tânărului se pierdură; de Mouy era la o distanţă prea mare ca să le mai audă şi, mai ales, ca să-i răspundă.

Coconnas se hotărî pe dată. În timp ce La Mole rămăsese nemişcat şi-l urmărea cu privirea pe de Mouy, care dispărea printre ramurile ce se desfăceau dinainte-i şi se închideau în urmă-i, el dădu fuga după cai, îi aduse, sări pe al său, aruncă frâul celuilalt în mâinile lui La Mole şi se pregăti să dea pinteni.

— Haide, haide! Iţi repet ce-a spus de Mouy: „La drum!” Şi de Mouy e om serios! La drum, la drum, La Mole!

— O clipă! Îngăimă La Mole. Am venit aici să facem o treabă!

— Dar n-am venit să fim spânzuraţi – răspunse Coconnas. Te sfătuiesc să nu mai pierdem vremea. Ghicesc, vrei să tai firul în patru, să afli toate sensurile cuvântului „a fugi”, să-mi spui cum şi-a aruncat Horaţiu scutul şi cum a fost adus Epaminonda pe scut acasă. Eu însă îţi apun una şi bună: când fuge domnul de Mouy de SaintPhale, toată lumea poate s-o întindă!

— Domnul de Mouy de Saint-Phale – zise La Mole – nu are misiunea s-o ajute pe regina Margareta să fugă. Nu domnul de Mouy de Saint-Phale o iubeşte pe regina Margareta.

— Drăcia dracului! Şi bine face, dacă o dragoste ca asta l-ar împinge la prostiile pe care văd că eşti gata să le săvârşeşti. Lua-o-ar toţi dracii dragostea care poate să coste capul a doi gentilomi viteji! „Pe toţi dracii!”, cum spune regele Carol, noi uneltim, scumpul meu; şi când uneltim prost, trebuie să ne salvăm pielea. În şa, în şa, La Mole!

— Fugi, dragul meu, nu te împiedic! Dimpotrivă, te sfătuiesc s-o faci! Viaţa ta este mai preţioasă ca a mea. Aşadar, apără-ţi viaţa!

— Mai bine zi: „Hai Coconnas, să ne lăsăm spânzuraţi împreună”, * şi nu „Coconnas, salvează-te singur!”

— Ei, prietene, ştreangul e făcut pentru mocofani, nu pentru gentilomi ca noi!

— Încep să cred – zise Coconnas oftând – că n-am făcut rău că am luat unele măsuri de prevedere.

— Care?

— M-am împrietenit cu călăul.

— Eşti înfiorător, dragul meu Coconnas!

— Dar până la urmă, ce facem? Exclamă acesta pierzându-şi răbdarea.

— Mergem s-o căutăm pe regină.

— Unde?

— Habar n-am!… Să-l căutăm pe rege!

— Habar n-am!… Dar o să-l găsim şi-o să facem noi doi singuri ce n-au putut sau n-au îndrăznit cincizeci.

— Vrei să mă atingi în amorul propriu, La Mole! Asta-i semn rău.

— O să vedem noi! Să încălecăm şi să plecăm.

— În sfârşit! Eşti pe drumul cel bun!

La Mole se întoarse ca să încalece, dar în clipa în care punea piciorul în scară, se auzi un glas poruncitor:

— Stai! Sus mâinile!

În acelaşi timp, chipul unui bărbat apăru după un stejar, apoi altul, pe urmă treizeci; erau călăreţi din garda regelui, care acum mergeau pe jos; se târâseră pe burtă printre mărăcini şi răscoleau pădurea.

— Ce ţi-am spus eu? Murmură Coconnas.

Un fel de urlet înăbuşit fu răspunsul lui La Mole.

Călăreţii se aflau acum la treizeci de paşi de cei doi prieteni.

— Ce s-a întâmplat, domnilor? Întrebă piemontezul, vorbindu-i cu glas tare locotenentului de cavalerie care înainta spre ei şi în şoaptă lui La Mole.

Locotenentul ordonă să fie îndreptate puştile spre cei doi prieteni.

Coconnas şopti:

— În şa! La Mole, mai e timp! Sări în şa, cum te-am văzut de o sută de ori, şi hai s-o întindem!

Pe urmă se întoarse spre călăreţi:

— Hei, la dracu, domnilor! Nu trageţi, aţi putea să omorâţi nişte prieteni!

Îi murmură din nou lui La Mole:

— Printre arbori trag prost! Or să tragă şi n-or să ne nimerească!

— Cu neputinţă! Şopti La Mole. Nu putem să luăm cu noi calul Margaretei şi cei doi catâri. Şi dacă rămân, ar compromite-o; pe când prin răspunsurile mele dibace, voi înlătura orice bănuială. Pleacă, prietene, pleacă!

— Domnilor – zise Coconnas, trăgând sabia şi ţinând-o în aer – ne predăm.

Călăreţii Înălţară muschetele.

— Dar mai întâi, pentru ce trebuie să ne predăm?

— Îl veţi întreba pe regele Navarei.

— Şi ce crimă am săvârşit?

— Domnul d'Alençon o să vă spună!

Coconnas şi La Mole se priviră cu înţeles: numele duşmanului lor, pronunţat într-o asemenea împrejurare, nu prea avea darul să-i liniştească. Totuşi, nu se împotriviră. Coconnas fu poftit să descalece, ceea ce făcu fără să crâcnească. Amândoi fură înconjuraţi de călăreţi şi porniră pe drumul care ducea spre pavilionul lui Francisc I.

— Voiai să vezi pavilionul lui Francisc I? Îl întrebă Coconnas pe La Mole, zărind printre arbori zidurile unei încântătoare construcţii gotice. Ei bine, se pare că o să-l vezi.

La Mole nu răspunse; îi întinse doar mâna lui Coconnas.

Lângă acest fermecător pavilion – clădit în timpul lui Ludovic al XII-lea şi care fusese denumit pavilionul lui Francisc I, pentru că acesta îl alegea mereu ca loc de întâlnire de vânătoare – se afla un fel de colibă pentru hăitaşi; coliba aceasta dispăruse aproape acum sub un maldăr de muschete, halebarde şi săbii strălucitoare, ca un muşuroi sub holdele aurii.

La această colibă fură conduşi prizonierii. Şi acum să limpezim situaţia, foarte încurcată, fireşte, pentru cei doi prieteni, istorisind ce se întâmplase.

Gentilomii hughenoţi se adunaseră, aşa cum fusese stabilit, în pavilionul lui Francisc I, de a cărui cheie, după cum se ştie, de Mouy făcuse rost.

Stăpâni pe pădure – cel puţin aşa credeau – ei postaseră ici-colo câteva sentinele, pe care călăreţii din garda regală, schimbându-şi eşarfele albe cu altele roşii – măsură de prevedere datorită zelului şi isteţimii domnului de Nancey – îi luară prin surprindere şi-i îndepărtară fără prea multă bătaie de cap.

Călăreţii continuaseră manevra şi înconjuraseră pavilionul; de Mouy însă, după cum am mai spus – îl aştepta pe rege la capătul aleii violetelor şi observă eşarfele roşii mergând cu paşi de lup, ceea ce îi trezi bănuieli. Se dădu în lături ca să nu fie văzut şi băgă de seamă că cercul acela uriaş se strânge în aşa fel, încât să poată răscoli toată pădurea şi să împresoare locul de întâlnire.

În acelaşi timp, insa, la capătul aleii principale, zărise egretele albe şi sclipirea archebuzelor gărzii regale.

În sfârşit, îl recunoscu pe însuşi regele, iar în direcţia opusă îl văzu pe regele Navarei.

Făcu atunci cu pălăria semnul crucii în aer, ceea ce voia să spună că totul era pierdut.

La acest semnal, regele Navarei făcuse calea întoarsă şi dispăruse.

Pe dată de Mouy, înfigându-şi pintenii lui mari în pântecul calului, o luase la fugă şi, din goană, le dăduse de veste lui La Mole şi Coconnas.

Între timp, regele, observând dispariţia lui Henric şi a Margaretei, sosise escortat de domnul d'Alençon. Care era convins că-i va vedea ieşind pe cei doi suverani din coliba unde poruncise să fie închişi toţi cei ce fuseseră găsiţi nu numai în pavilion, dar chiar în pădure.

Domnul d'Alençon, plin de încredere, galopa alături de rege care, din pricina durerilor cumplite, era tot mai prost dispus. De două ori sau de trei ori era cât pe-aci să-şi piardă cunoştinţa, iar o dată vomită sânge.

— Hai, hai! Făcu regele, ajungând lângă colibă. Să ne grăbim! Vreau să ajung cât mai curând la Luvru. Să-i scoată pe toţi paginii ăştia de hughenoţi din bârlog. Mai ales că astăzi este sfântul Blaise, vărul sfântului Bartolomeu.

La aceste cuvinte ale regelui, furnicarul de lănci şi archebuze prinse să se mişte şi protestanţii arestaţi, fie în pavilion, fie în pădure, ieşiră unul câte unul din colibă.

De regele Navarei, de Margareta şi de De Mouy însă, nici urmă.

— Ei bine. Unde-i Henric, unde-i Margareta? Mi i-ai făgăduit, d'Alençon, pe toţi dracii, trebuie să-i găseşti! Se răsti regele.

— Pe regele şi regina Navarei nici măcar nu i-am zărit, sire – îi explică domnul de Nancey.

— Uite-i! Exclamă deodată doamna de Nevers.

Într-adevăr, chiar atunci, la capătul unei alei care dădea spre râu, apărură Henric şi Margot, amândoi calmi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic; ţineau şoimul pe pumni şi se îmbrăţişau cu atâta foc şi abilitate, încât caii lor, deşi galopau, erau aşa de aproape unul de altul, că păreau că şi ei se sărută bot în bot.

Atunci d'Alençon, furios, dădu ordin gărzilor să răscolească împrejurimile şi dădură peste La Mole şi Coconnas, pe culcuşul de iederă.

Curând, şi aceştia îşi făcură intrarea în cercul pe care soldaţii îl formaseră într-o înlănţuire atât de frăţească. Numai că ei nu erau regi şi nu puteau să lase impresia că sunt atât de calmi ca Henric şi Margareta. La Mole era prea palid, iar Coconnas prea aprins la faţă.

LII Investigaţiile.

CÂND CEI DOI TINERI INTRARĂ în cercul format de soldaţi, priveliştea care li se înfăţişă era din acelea pe care nu le uiţi niciodată, chiar dacă nu le vezi decât o singură dată şi doar pentru o clipă.

Carol al IX-lea, după cum am spus, se uita cum se perindă prin faţa lui toţi gentilomii hughenoţi, care fuseseră închişi în coliba hăitaşilor şi apoi scoşi afară unul câte unul, de soldaţi.

Regele şi d'Alençon le urmăreau nu nesaţ fiecare mişcare, aşteptându-se dintr-o clipă în alta să-l vadă ieşind şi pe Henric de Navara.

Aşteptară însă zadarnic. Dar atât nu era de ajuns, trebuia aflat ce s-a petrecut şi cu ei.

Aşadar, când cei doi tineri căsătoriţi apărură la capul aleii, ducele d'Alençon se îngălbeni, iar regele simţi cum îi creşte inima; căci, instinctiv, dorea ca tot ceea ce-l silise să facă fratele lui să cadă asupra acestuia.

— Iar o să ne scape! Murmură Francisc pălind.

Chiar atunci, regele simţi o durere atât de puternică în stomac, încât scăpă frâul, se apucă cu amândouă mâinile de coapse şi începu să ţipe ca un apucat.

Henric se apropie degrabă; dar până să străbată cele două sute de paşi ce-l despărţeau de cumnatul său, Carol îşi veni în fire.

— De unde vii, domnule? Îl întrebă regele cu o asprime în glas care o tulbură pe Margareta.

— Fireşte… De la vânătoare, frate – răspunse ea.

— Vânătoarea era pe malul râului, nu în pădure.

— Şoimul meu a urmărit un fazan, sire, în clipa în care eu rămăsesem în urmă ea să văd bâtlanul.

— Şi unde-i fazanul?

— Uite-l! Minunat! Nu-i aşa?

Şi Henric, cu mutra cea mai nevinovată, îi arătă lui Carol pasărea cu penajul de purpură, azur şi aur.

— Bine, bine – făcu Carol – dar după ce-ai prins fazanul, de ce n-ai venit să ne întâlnim?

— Pentru că zburase spre parc, sire; aşa că atunci când am coborât de-a lungul râului, v-am văzut la o jumătate de leghe înaintea noastră, urcând spre pădure, şi am început şi noi să galopăm pe urmele voastre, căci fiind invitaţi la vânătoarea organizată de maiestatea voastră, am vrut să ne bucurăm de ea.

— Şi toţi gentilomii aceştia – reluă Carol – au fost invitaţi şi ei?

— Care gentilomi? Răspunse Henric, uitându-se întrebător în jur.

— Eh, la naiba, hughenoţii dumitale! Oricum, dacă i-a invitat cineva, nu eu sunt acela! Exclamă Carol.

— Nu, sire! Dar poate ducele d'Alençon! Zise Henric.

— Ducele d'Alençon? Cum adică?

— Eu?! Se arătă mirat ducele.

— Fireşte, frate – explică Henric – doar n-ai anunţat ieri că eşti regele Navarei? Ei bine, hughenoţii, care au cerut să le fii rege, au venit să vă mulţumească, ţie pentru că ai acceptat coroana, iar regelui pentru că ţi-a dat-o. Nu-i aşa, domnilor?

— Da, da! Strigară douăzeci de glasuri. Trăiască ducele d'Alençon! Trăiască regele Carol!

— Nu sunt regele hughenoţilor! Se înfurie Francisc, galben ca ceara la faţă.

Apoi, aruncându-i o privire pe furiş lui Carol, adăugă t

— Şi nădăjduiesc că n-am să fiu niciodată!

— N-are importanţă – mormăi Carol. Oricum, Henric, toate astea mi se par ciudate.

— Sire – spuse regele Navarei cu dârzenie – s-ai zice, Dumnezeu să mă ierte, că sunt supus unui adevărat interogatoriu!

— Şi dacă ţi-aş spune că te anchetez, ce-ai răspunde?

— Că sunt rege ca şi maiestatea voastră – răspunse mândru Henric – căci nu coroana, ci obârşia dă rangul regesc, şi că îi voi răspunde fratelui şi prietenului meu, dar niciodată unui judecător!

— Totuşi, o dată în viaţă aş vrea şi eu să ştiu pe cine să cred! Îngână Carol.

— Să fie adus domnul de Mouy şi atunci o să ştiţi – zise ducele d'Alençon. Domnul de Mouy a fost prins, probabil.

— Domnul de Mouy este printre prizonieri?

Pe Henric îl cuprinse neliniştea şi schimbă o privire cu Margareta, dar totul dură doar câteva clipe.

— Domnul de Mouy nu se află printre prizonieri – explică domnul de Nancey. Câţiva din oamenii mei cred că l-au văzut, dar niciunul din ei nu e sigur.

Ducele d'Alençon trânti o înjurătură.

— Uite! Zise atunci Margareta, arătându-i pe La Mole şi pe Coconnas, care auziseră schimbul de cuvinte şi era sigură că se poate bizui pe inteligenţa lor. Sire, iată doi gentilomi ai domnului d'Alençon. Întreabă-i! Vor răspunde!

Ducele simţi lovitura.

— Am poruncit să fie arestaţi, tocmai pentru a dovedi că n-au nici în clin nici în mânecă cu mine – se răsti el.

Regele îi privi pe cei doi prieteni şi tresări văzându-l pe La Mole.

— Ah, tot provensalul ăsta! Exclamă el.

Coconnas salută reverenţios.

— Ce făceaţi când v-au arestat? Întrebă regele.

— Sire, sporovăiam despre război şi dragoste!

— Călare! Înarmaţi până-n dinţi! Gata de fugă!

— De loc, sire! Răspunse Coconnas. Maiestatea voastră a fost informată greşit. Stăteam culcaţi la umbra unui fag: sub crengile fagi.

— Aha! Stăteaţi culcaţi la umbra unui fag?

— Şi am fi avut tot timpul să fugim, dac-am fi ştiut că v-am supărat cu ceva! Mărturisiţi, domnilor, pe cuvântul dumneavoastră de soldaţi – zise Coconnas, întorcându-se spre călăreţi – că dacă am fi vrut, puteam să scăpăm?

— Adevărul este că aceşti gentilomi nici n-au încercat să fugă

— Pentru că aveau caii departe – interveni ducele De Alençon.

— Vă cer cu umilinţă iertare, monseniore, dar calul meu îl aveam între picioare, iar prietenul meu, contele Lerac de La Mole, îl ţinea pe al său de căpăstru.

— E adevărat, domnilor? Întrebă regele.

— E adevărat, sire – răspunse locotenentul. Când ne-a văzut, domnul de Coconnas a descălecat chiar.

Pe chipul lui Coconnas înflori un zâmbet de parc-ar fi spus: „Eh, vezi, sire I”

— Dar caii ăştia pe care îi aveaţi cu voi, catârii şi cuierele astea doldora? Întrebă Francisc.

— Da' ce, suntem grăjdari? Daţi poruncă să fie căutat argatul care-i păzea.

— Nu l-au găsit – strigă furios ducele.

— Atunci, pesemne că i-a fost frică şi a fugit. Nu se poate pretinde unui ghiorlan să aibă calmul unui gentilom.

— Mereu acelaşi sistem! Murmură ducele de Alençon, scrâşnind din dinţi. Din fericire, sire, v-am dat de ştire din timp că de câteva zile aceşti domni nu mai sunt în serviciul meu.

— Eu! Se miră Coconnas. Am oare nenorocirea de a nu mai fi în slujba alteţei voastre…?

— Eh! Pe dracu', domnule, ştii mai bine ca oricine că ţi-ai dat demisia printr-o scrisoare destul de obraznică, pe care, mulţumesc lui Dumnezeu că am păstrat-o şi, din fericire, o am la mine!

— Vai – făcu Coconnas – nădăjduiesc că alteţa voastră mi-a iertat această depeşă scrisă într-o clipă necugetată, de proastă dispoziţie. Am scris-o pentru că aflasem că alteţa voastră voise să sugrume într-un coridor al Luvrului pe prietenul meu La Mole.

— Ei bine – făcu regele – ce tot zice ăsta?

— Am crezut că alteţa voastră era singur. Dar de când ştiu că şi alte trei persoane…

— Tăcere! Strigă Carol. Suntem destul de lămuriţi! Henric, cuvântul dumitale că n-ai să fugi – se adresă el apoi regelui Navarei.

— Îl dau maiestăţii voastre, sire.

— Întoarce-te la Paris cu domnul de Nancey şi rămâi prizonier în camera ta. Domnilor, dumneavoastră predaţi săbiile continuă el, adresându-se celor doi gentilomi.

La Mole îi aruncă o căutătură furişă Margaretei, care zâmbi.

La Mole înmână pe loc sabia căpitanului, care se afla mai aproape de el.

Coconnas făcu la fel.

— Domnul de Mouy a fost găsit? Întrebă regele.

— Nu, sire I Sau n-a fost în pădure, sau a scăpat – explică domnul de Nancey.

— Cu atât mai rău! Să ne întoarcem. Mi-e frig şi sunt ameţit – spuse regele.

— Fireşte, sire, de atâta supărare! Interveni Francise.

— Da, se prea poate! Dar ce am? Parcă nu mai văd! Unde-s prizonierii? Nu-i mai văd! S-a întunecat aşa devreme! Vai, Doamne, Dumnezeule!

Şi nenorocitul rege, scăpând din mână dârlogii, întinse braţele şi căzu pe spate. Curtenii din jur, înspăimântaţi de acest nou atac, îl prinseră în braţe.

Ceva mai încolo, Francisc îşi ştergea broboanele de sudoare de pe frunte, căci numai el cunoştea pricina răului care-l chinuia pe fratele său.

În cealaltă parte, regele Navarei, sub paza domnului de Nancey, urmărea scena cu o mirare crescândă.

„La naiba, oare trebuie să mă simt fericit că am fost arestat pe când fugeam?” murmură el, cu acea ascuţită intuiţie care-l făcea uneori, ca să zicem aşa, un adevărat profet.

Se uita la Margareta, care, cu ochi mari, holbaţi de uimire, se uita când la rege, când la el.

De astă dată regele leşinase. Se aduse o targă, pe care fu întins. Îl acoperiră cu o mantie a unui gentilom şi cortegiul reluă încet drumul Parisului, de unde dimineaţa porniseră conspiratori voioşi şi un rege vesel, pentru ca acum să se vadă întorcându-se un rege muribund, înconjurat de rebeli făcuţi prizonieri.

Margareta, care în tot acest timp nu-şi pierduse nici libertatea, nici cumpătul, îi făcu un semn tainic soţului ei; apoi trecu atât de aproape de La Mole, încât acesta putu să desluşească două cuvinte greceşti, pe care le şoptise:

— Me deide.

Adică: „Nu te teme de nimic”.

— Ce-a zis? Întrebă Coconnas.

— Mi-a spus să nu ne temem de nimic! Îi explică La Mole.

— Cu atât mai rău, cu atât mai rău – murmură piemontezul – asta înseamnă că nu miroase a bine pe-aici pentru noi. Totdeauna când mi s-au adresat cuvintele astea, ca să fiu încurajat, era să-mi facă de petrecanie sau un glonţ, sau o lovitură de spadă, sau vreun ghiveci de flori. „Nu te teme de nimic”, fie în ebraică, fie în greacă, fie în latină, fie în franceză a însemnat întotdeauna pentru mine: „Păzea, te paşte primejdia!”