Alexandre Dumas



Yüklə 1,76 Mb.
səhifə27/30
tarix03.11.2017
ölçüsü1,76 Mb.
#29082
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   30

Toţi primiră cuvintele lui Pellisson cu încuviinţare.

- Da, fă aşa - îi spuse doamna Fouquet soţului ei.

- Fă aşa - îl îndemnă şi doamna de Bellière.

- Aşa, aşa! strigară ceilalţi prieteni.

- Aşa voi face - răspunse Fouquet.

- Chiar astă-seară.

- Într-un ceas.

- Numaidecât.

- Cu şapte sute de mii de livre îţi vei înjgheba o viaţă nouă - zise abatele Fouquet. Cine ne va împiedica să înarmăm nişte corăbii la Belle-Isle?

- Şi, dacă va fi nevoie, vom porni să descoperim o lume nouă - adăugă La Fontaine, îmbătat de planuri şi entuziasm.

O bătaie în uşă întrerupse acest cor de bucurii şi speranţe.

- Un mesager al regelui! strigă de afară maestrul de ceremonii.

Deodată se făcu o tăcere adâncă, de parcă vestea pe care o aducea acest mesager n-ar fi fost decât un răspuns la toate planurile făurite cu o clipă mai înainte. Fiecare aştepta să vadă ce va face stăpânul casei, a cărui frunte era năpădită de sudoare, şi care, cu adevărat, fu acum cuprins de friguri.

Fouquet trecu în cabinetul lui, spre a primi mesagerul ma­iestăţii sale. Se făcuse, după cum am spus, o linişte atât de mare în camere şi în toate odăile de serviciu, încât se auzea glasul lui Fouquet, care răspundea:

- Prea bine, domnule.

Acest glas era totuşi frânt de oboseală, sugrumat de tulbu­rare. După o clipă, Fouquet îl chemă pe Gourville, care străbătu galeria în mijlocul aşteptării generale. În cele din urmă, ministrul reapăru între oaspeţii lui, dar nu mai avea aceeaşi înfăţişare, palidă şi răvăşită, pe care o avusese la plecare: din palid, devenise vânăt; din răvăşit, descompus. Spectru viu, el înaintă cu braţele întinse, cu gura uscată, ca o umbră ce vine să-şi salute nişte prieteni de odinioară.

Văzându-l astfel, fiecare se ridică, fiecare scoase un strigăt înăbuşit, fiecare alergă spre Fouquet. Acesta, privind către Pellisson, se sprijini de braţul soţiei lui şi strânse mâna înghe­ţată a marchizei de Bellière.

- Ei bine? rosti el cu o voce care nu mai avea nimic omenesc.

- Ce s-a întâmplat, Doamne Dumnezeule? îl între­bară toţi.

Fouquet îşi desfăcu palma dreaptă, care era crispată, umedă; în palmă se afla o bucată de hârtie la care Pellisson se repezi îngrozit, citind următoarele rânduri scrise de mâna regelui:
Scumpe şi iubite domnule Fouquet, dă-ne din ceea ce ne mai datorezi suma de şapte sute de mii de livre, de care avem nevoie astăzi, pentru călătoria noastră.

Şi, întrucât aflăm că nu stai bine cu sănătatea, ne rugăm lui Dumnezeu să te însănătoşească repede şi să te aibă în sfânta şi marea lui pază.

LUDOVIC


Prezenta scrisoare ţine loc de adeverinţă de primire.
Un murmur de spaimă se stârni în toată sala.

- Ei bine - strigă Pellisson, la rândul lui - aveţi această scrisoare?

- Am primit-o, da.

- Şi ce aveţi de gând să faceţi?

- Nimic, căci am primit-o.

- Dar...


- Dacă am primit-o, Pellisson, înseamnă ca am şi plătit - rosti ministrul cu o simplitate ce zdrobi inimile celor de faţă.

- Ai plătit? strigă doamna Fouquet deznădăjduită. Atunci suntem pierduţi.

- Bine, bine, fără vorbe de prisos - interveni Pellisson. Mai presus de bani, viaţa. Monseniore, pe cal, pe cal!

- Să ne părăsească? strigară în acelaşi timp cele două femei, înnebunite de durere.

- Eh, monseniore, salvându-vă, ne salvaţi pe toţi! Pe cal!

- Dar abia se poate ţine pe picioare! Priveşte!

- Oh, dacă mai stăm mult pe gânduri... - zise destoinicul Pellisson.

- Are dreptate - murmură Fouquet.

- Monseniore! Monseniore! strigă Gourville, urcând scara câte patru trepte deodată. Monseniore!

- Ei, ce este?

- Însoţeam, după cum ştiţi, pe mesagerul regelui cu banii...

- Da.


- Ei bine, ajungând la Palatul Regal, am văzut...

- Ce-ai văzut? strigară prietenii, neliniştiţi.

- Am văzut muşchetarii încălecând pe cai - zise Gourville.

- Vedeţi? strigă cineva. Vedeţi? Nu mai e nici o clipă de pierdut!

Doamna Fouquet se năpusti pe uşă, cerând caii. Doamna de Bellière se repezi s-o prindă în braţe şi-i spuse:

- Doamnă, pentru binele său, nu dezvălui nimic, nu da semne de spaimă.

Pellisson alergă să poruncească să se înhame caii la trăsuri, între timp, Gourville strângea în pălăria lui aurul şi argintul pe care prietenii, cu ochii plini de lacrimi, îl putură arunca acolo, ca o ultimă ofrandă, ca o cucernică pomană pe care să­răcia o făcea nenorocirii.

Ministrul, târât de unii, dus pe sus de alţii, fu vârât în tră­sura lui. Gourville se urcă pe capră şi luă hăţurile în mâini; Pellisson o ţinea pe doamna Fouquet, leşinată. Doamna de Bel­lière avu mai multă tărie; ea fu răsplătită pentru asta: primi ultima sărutare a lui Fouquet.

Lui Pellisson nu-i fu greu să le explice oamenilor că această plecare zorită se datora unui ordin al regelui care-i chema pe miniştri la Nantes.

XXXIX


ÎN TRĂSURA DOMNULUI COLBERT
Aşa după cum văzuse Gourville, muşchetarii regelui încălecară pe cai şi-l urmară pe căpitanul lor. Acesta, fiindcă nu voia să fie stânjenit în treburile lui, lăsă brigada sub co­manda unui locotenent şi plecă singur mai departe, pe cai de poştă, spunându-le oamenilor lui să meargă cu cea mai mare iuţeală. Ştia el că, oricât de repede ar fi mers aceştia, nu puteau să ajungă înaintea lui.

Avu timp să vadă, trecând prin strada Croix-des-Petits-Champs, un lucru ce-i dădu mult de gândit. Îl văzu pe domnul Colbert ieşind din casă, pentru a se urca în trăsura ce-l aştepta în faţa porţii. În această trăsură, d'Artagnan zări nişte şaluri femeieşti, şi, cum era curios din fire, vru să ştie numele femeilor ce se ascundeau sub acele şaluri. Ca să le poată vedea, dat fiind că ele se fereau să fie recunoscute, îşi împintenă calul şi ajunse atât de aproape de trăsură, încât izbi cu vârful cizmei portierele deschise, făcându-le să fluture în aer. Doamnele, speriate, scoaseră una un ţipăt ascuţit, în care d'Artagnan recunoscu o femeie tânără, cealaltă o ocară, după care el recunoscu neruşinarea şi spurcăciunea unei doamne ce depăşise jumătatea de veac. Şalurile căzură de pe cele două feţe: una dintre femei era doamna Vanel, cealaltă era ducesa de Chevreuse.

D'Artagnan avu ochiul mai ager decât doamnele. El le recunoscu, dar ele nu-l recunoscură, şi acum râdeau amândouă de spaima lor, strângându-şi mâinile cu dragoste. "Bun! îşi zise d'Artagnan. Bătrâna ducesă nu se mai lasă aşa de greu ca altă­dată în materie de prietenii; îi face curte amantei lui Colbert! Bietul domn Fouquet! Asta nu-i prevesteşte nimic bun." Şi se îndepărtă. Domnul Colbert luă loc în trăsură, după care acest nobil trio porni într-un pelerinaj destul de agale spre pădurea de la Vincennes.

În drum, doamna de Chevreuse o lăsă pe doamna Vanel la onorabilul ei soţ şi, rămasă singură cu Colbert, îşi continuă plimbarea vorbind despre afaceri. Avea un chef nemai­pomenit de vorbă această simpatică ducesă şi, cum vorbea totdeauna spre răul altuia, dar totdeauna spre binele ei, conversaţia sa îi lua piuitul interlocutorului şi nu se sfârşea nici­odată fără a-i aduce foloase dânsei. Îi spuse lui Colbert, care nu ştia încă, ce mare ministru era el şi cum Fouquet avea să devină un om de nimic. Îi făgădui să-l pună în legătură, atunci când va fi intendent superior, cu toată vechea nobilime a regatului şi-i ceru părerea asupra înrâuririi ce trebuia să i se lase domnişoarei de La Vallière. Îl lăudă, îl mustră, îl zăpăci. Îi dezvălui taina atâtor secrete, încât Colbert crezu un moment că are de-a face cu diavolul însuşi. Ea îi dovedi că-l are în mână astăzi pe Colbert, aşa cum îl avusese ieri pe Fouquet. Şi când el o întrebă, cu nevinovăţie, de unde pornea această ură pe care i-o păstra ministrului, ea îl întrebă la rându-i:

- Dar dumneata de ce-l urăşti atât?

- Doamnă, în politică - răspunse el - deosebirile de sistem pot duce la dezbinări între oameni. Domnul Fouquet mi s-a părut că urmează un sistem opus adevăratelor interese ale regelui.

Ea îl întrerupse:

- N-o să-ţi mai vorbesc de domnul Fouquet. Călătoria pe care o face regele la Nantes ne va da dreptate. Domnul Fouquet, pentru mine, e un om sfârşit. Pentru dumneata, de asemenea.

Colbert nu răspunse nimic.

- La întoarcerea de la Nantes - continuă ducesa - regele, care nu caută decât un pretext, va spune că adunarea nu s-a comportat prea bine, că statele generale au făcut prea puţine sacrificii. Adunarea va spune că impozitele sunt prea grele şi că intendenţa superioară a adus poporul la sapă de lemn. Regele va arunca vina asupra domnului Fouquet, şi atunci...

- Şi atunci? întrebă Colbert.

- Oh, atunci va cădea în dizgraţie! Nu este şi părerea dumitale?

Colbert îi aruncă ducesei o privire ce voia să spună: "Dacă domnul Fouquet nu va fi decât dizgraţiat, asta, oricum, nu ţi se va datora dumitale".

- Trebuie - se grăbi să adauge doamna de Chevreuse - trebuie ca locul dumitale să fie asigurat, domnule Colbert. Vezi pe cineva între rege şi dumneata, după căderea domnului Fouquet?

- Nu înţeleg - zise el.

- Ai să înţelegi. Unde ţintesc ambiţiile dumitale?

- N-am nici una.

- Atunci ar fi de prisos să-l mai răsturnăm pe ministru, domnule Colbert... N-ar folosi la nimic.

- Am avut onoarea să vă spun, doamnă...

- Oh, da, da, interesul regelui, ştiu; dar să vorbim, puţin, şi de al dumitale.

- Al meu este să slujesc interesele maiestăţii sale.

- În sfârşit, îl vei pierde sau nu-l vei pierde pe domnul Fouquet? Răspunde fără ocol.

- Doamnă, eu nu vreau să pierd pe nimeni.

- Atunci nu înţeleg de ce ai cumpărat de la mine atât de scump scrisorile domnului de Mazarin cu privire la domnul Fouquet. Şi nu pricep nici de ce-ai pus aceste scrisori sub ochii regelui.

Colbert o privi uluit pe ducesă şi rosti cu un aer încurcat:

- Doamnă, eu înţeleg şi mai puţin de ce dumneavoastră, care aţi luat banii, îmi scoateţi acum pe nas toate acestea.

- Pentru că - răspunse bătrâna ducesă - se cuvine ca măcar să ştii ce vrei; chiar dacă nu poţi face ceea ce vrei.

- Aha! murmură Colbert, răpus de această logică brutală.

- Nu poţi? Spune.

- Nu pot, mărturisesc, să înlătur anumite influenţe din jurul regelui.

- Care luptă pentru domnul Fouquet? Numeşte-le. Am să te ajut să le spui pe nume.

- S-auzim, doamnă.

- La Vallière?

- Oh, ea are o influenţă prea mică, nu se pricepe în afaceri şi nu se mai bucură de trecere. Domnul Fouquet i-a făcut curte.

- A-l apăra înseamnă să se acuze pe ea însăşi, nu-i aşa?

- Cred că da.

- Mai e şi o altă influenţă, ce zici?

- Una foarte mare.

- Regina-mamă, poate?

- Maiestatea sa regina-mamă are pentru domnul Fouquet o slăbiciune destul de dăunătoare pentru fiul ei.

- Să nu crezi asta - zise bătrâna zâmbind.

- Oh - făcu la rându-i Colbert, neîncrezător - am constatat-o de atâtea ori!

- Când? Altădată?

- Ba chiar de curând, doamnă, la Vaux. Ea l-a împiedicat pe rege să-l aresteze pe domnul Fouquet.

- Omul îşi mai schimbă părerile, dragă domnule. Ceea ce a putut să voiască de curând regina, poate să nu mai vrea astăzi.

- De ce? întrebă Colbert uimit.

- Motivul nu ne interesează.

- Ba ne interesează foarte mult, dimpotrivă; căci dacă aş şti că nu-i displac maiestăţii sale regina-mamă, aş lăsa la o parte toate scrupulele mele.

- Ei bine, nu se poate să nu fi auzit vorbindu-se de un anumit secret, nu-i aşa?

- Un secret?

- Numeşte-l cum vrei. Pe scurt, regina-mamă a prins pică pe toţi cei care au luat parte, într-un fel sau în altul, la descoperirea acestui secret, şi domnul Fouquet este, cred, unul dintre aceştia.

- Atunci - bâigui Colbert - se poate pune bază pe în­cuviinţarea reginei-mame?

- Am plecat adineauri de la maiestatea sa, care m-a în­credinţat de acest lucru.

- Fie, doamnă.

- Ceva mai mult: îl cunoşti poate pe un om care era prieten bun cu domnul Fouquet, domnul d'Herblay, un episcop, mi se pare?

- Episcop de Vannes.

- Ei bine, acest domn d'Herblay, care cunoştea de ase­menea secretul, a fost pus în urmărire cu îndârjire de către regina-mamă.

- Adevărat?

- Şi e urmărit cu atâta înverşunare, încât, chiar de-ar fi mort, vrea să aibă capul lui, spre a fi sigură că nu va mai scoate o vorbă.

- E dorinţa reginei-mame?

- E un ordin.

- Şi-l vor căuta pe acest domn d'Herblay, doamnă?

- Oh, noi ştim bine unde se află!

Colbert o privi pe ducesă în ochi.

- Spuneţi, doamnă.

- E la Belle-Isle-en-Mer.

- La domnul Fouquet?

- La domnul Fouquet.

- Va fi prins!

Fu rândul ducesei să zâmbească.

- Nu crede asta atât de uşor - zise ea - şi nu te grăbi să-l crezi prins.

- Dar pentru ce, doamnă?

- Pentru că domnul d'Herblay nu e dintre acei oameni pe care pui mâna oricând vrei.

- E un răzvrătit, atunci?

- Oh, noi, ăştia, domnule Colbert, ne-am petrecut toată viaţa făcând-o pe răzvrătiţii, şi cu toate astea, vezi bine, departe de a fi prinşi, îi prindem noi pe alţii.

Colbert îi aruncă bătrânei ducese una din acele priviri sălbatice a cărei expresie nimic nu o poate reda şi, cu o hotărâre ce nu era lipsită de măreţie, zise:

- Nu mai sunt timpurile când supuşii câştigau ducate războindu-se cu regele Franţei. Domnul d'Herblay, dacă a pus la cale o conspiraţie, va muri pe eşafod. Le va face sau nu le va face asta plăcere duşmanilor lui, pe noi nu ne priveşte.

Acest pe noi, sunând ciudat în gura lui Colbert, o puse pe gânduri pe ducesă. O clipă, se surprinse încercând să-l înţeleagă pe acest om. Colbert câştigase superioritatea în timpul convor­birii şi voia să şi-o păstreze.

- Îmi cereţi, doamnă - zise el - să-l arestez pe acest domn d'Herblay?

- Eu? Nu-ţi cer nimic.

- Aşa credeam, doamnă; dar, fiindcă m-am înşelat, să trecem peste asta. Regele n-a spus încă nimic.

Ducesa îşi muşcă unghiile.

- De altminteri - adăugă Colbert - ce măruntă pradă acest episcop! Ce vânat pentru rege, un biet episcop! Oh, nu, nu; nu mă voi amesteca deloc!

Ura ducesei se dădu pe faţă.

- Dar un vânat pentru o femeie - zise ea - şi regina este o femeie. Dacă dânsa vrea să fie arestat domnul d'Herblay, înseamnă că are îndreptăţirile sale. Şi apoi domnul d'Herblay nu este oare prietenul celui care va cădea în dizgraţie?

- Oh, asta nu trage în cumpănă! zise Colbert. Acest om va fi cruţat, dacă nu e duşmanul regelui. Nu v-ar conveni?

- Nu spun nimic.

- Da... Vreţi să-l vedeţi în închisoare, la Bastilia, de pildă?

- Cred că un secret poate fi mai bine păstrat între zidurile Bastiliei, decât între cele de la Belle-Isle.

- Îi voi vorbi regelui, care va lămuri lucrurile.

- Până se vor lămuri lucrurile, domnule, episcopul de Vannes va fi fugit departe. Şi eu aş face la fel.

- Să fugă? El? Şi unde să fugă? Europa e a noastră, sau la ordinele noastre, dacă nu e de fapt a noastră.

- Va găsi el un adăpost, domnule. Se vede cât de colo că nu ştii cu cine ai de-a face. Nu-l cunoşti pe domnul d'Herblay, nu l-ai cunoscut pe Aramis. Este unul din cei patru muşchetari care, sub fostul rege, l-au făcut pe cardinalul de Richelieu să tremure şi care, în timpul Regenţei, i-au dat atâta bătaie de cap monseniorului de Mazarin.

- Dar, doamnă, cum va face, afară doar dacă n-are un regat al lui?

- Îl are, domnule.

- Un regat al lui, domnul d'Herblay?

- Îţi repet, domnule, că, dacă-i trebuie un regat, îl are, sau îl va avea.

- Mă rog, dacă ţineţi cu tot dinadinsul, doamnă, ca acest răzvrătit să nu scape, vă asigur, nu va scăpa.

- Belle-Isle e fortificată, domnule Colbert, şi e fortifi­cată de ei.

- Chiar dacă ar fi apărată de el, Belle-Isle nu e de neînvins, şi dacă domnul episcop de Vannes s-a închis la Belle-Isle, ei bine, doamnă, insula va fi luată cu asalt şi el va fi prins.

- Poţi fi sigur, domnule, că zelul pe care-l arăţi pentru interesele reginei-mame o va mişca puternic pe maiestatea sa şi că vei fi răsplătit împărăteşte; dar ce să-i spun despre planurile dumitale în legătură cu acest om?

- Că, odată prins, va fi aruncat într-o fortăreaţă de unde secretul nu va mai ieşi niciodată la lumină.

- Foarte bine, domnule Colbert. Putem spune că, începând din această clipă, am făcut amândoi o alianţă puternică, dum­neata şi cu mine, şi că voi fi oricând la dispoziţia dumitale.

- Dimpotrivă, doamnă, eu voi fi la dispoziţia dumnea­voastră. Acest cavaler d'Herblay e un spion al Spaniei, nu-i aşa?

- Mai mult decât atât.

- Un ambasador tainic?

- Urcă mai sus.

- Aşteptaţi... Regele Filip al III-lea e un om credincios. Este... duhovnicul lui Filip al III-lea?

- Ceva şi mai mult încă.

- Dracul să-l ia! strigă Colbert, care nu se mai putu stăpâni şi scoase o înjurătură în faţa acestei mari doamne, a acestei vechi prietene a reginei, în sfârşit a ducesei de Chevreuse. Nu cumva e generalul iezuiţilor?

- Mi se pare c-ai ghicit - răspunse ducesa.

- Ah, doamnă, atunci acest om ne va pierde pe toţi, dacă nu-l vom pierde noi pe el. Şi-ar trebui să ne grăbim!

- Asta e şi părerea mea, domnule; dar nu îndrăzneam să ţi-o spun.

- Şi am avut noroc că s-a legat de tron, în loc să se fi legat de noi.

- Mai ţine seama de un lucru, domnule Colbert: nici­odată domnul d'Herblay nu-şi pierde curajul, şi dacă a dat greş o dată, va încerca a doua oară. Dacă i-a scăpat prilejul de a face un rege al lui, mai curând sau mai târziu va găsi altul pe care-l va face, şi la care, în mod sigur, dumneata nu vei fi prim-ministru.

Colbert îşi încruntă sprâncenele cu o expresie ameninţătoare.

- Sper că închisoarea va rezolva această problemă într-un chip mulţumitor pentru amândoi, doamnă.

Ducesa prinse a zâmbi.

- Dacă ai şti - zise ea - de câte ori a scăpat Aramis din închisoare!

- Oh - ripostă Colbert - ne vom îngriji ca de astă dată să nu mai scape!

- Dar n-ai auzit ce ţi-am spus adineauri? Ai uitat că Aramis era unul din cei patru neînvinşi de care se temea până şi Richelieu? Şi, pe vremea aceea, cei patru muşche­tari n-aveau încă ceea ce au astăzi: bani şi experienţă. Colbert îşi muşcă buzele.

- Vom renunţa la închisoare - zise el pe un ton mai jos. Vom găsi un adăpost de unde neînvinsul să nu mai poată ieşi.

- Foarte bine, aliatul meu! răspunse ducesa. Dar iată că s-a făcut târziu. Nu ne întoarcem acasă?

- Cu atât mai bucuros, doamnă, cu cât trebuie să-mi fac pregătirile de plecare cu regele.

- La Paris! strigă ducesa către vizitiu.

Şi trăsura se reîntoarse spre mahalaua Saint-Antoine, după încheierea acestui tratat care-l condamna la moarte pe ultimul prieten al lui Fouquet, pe ultimul apărător de la Belle-Isle, pe vechiul prieten al Mariei Michon, pe noul duş­man al ducesei.


XL

CELE DOUA BĂRCI


D'Artagnan plecase; Fouquet plecase şi el, cu o grabă ce spori caldele simţăminte ale prietenilor săi.

Primele momente ale acestei călătorii, sau mai bine zis ale acestei fugi, fură tulburate de spaima necontenită stârnită de orice tropot de cal, de orice uruit de trăsură ce se auzea în urma fugarului. Nu era de crezut, într-adevăr, ca Ludovic al XIV-lea, dacă ar fi vrut să pună mâna pe această pradă, s-o lase să-i scape; tânărul leu ştia încă de pe acum să vâneze şi avea copoi destul de ageri pentru a se bizui pe ei. Dar, încetul cu încetul, toate temerile se risipiră; ministrul, nefăcând altceva decât să gonească, se depărtase atât de mult de urmăritori, încât, judecând bine, nimeni nu l-ar mai fi putut ajunge. Cât despre pretext, prietenii avuseseră grijă să nu dea loc la nici o bănuială. Nu se ducea oare să-l întâlnească pe rege la Nantes, şi graba lui nu dovedea ea însăşi zelul de care era însufleţit? Ajunse istovit, dar mai puţin îngrijorat, la Orléans, unde, mulţumită unui sol pe care-l trimisese înainte, găsi o barcă minunată, cu opt vâslaşi.

Astfel de bărci, în formă de gondole, dar ceva mai largi şi ceva mai grele, având o cabină acoperită, ca un bordei, şi o cămăruţă la pupă, cu pânze de cort, făceau pe vremea aceea serviciul între Orléans şi Nantes, pe Loara; dar tra­iectul acesta, lung în zilele noastre, părea atunci mai plăcut şi mai uşor de străbătut decât pe drumul mare, cu caii de poştă şi cu trăsurile proaste, gata să se răstoarne la orice hurducătură. Fouquet se urcă în această barcă, ce porni numaidecât. Vâslaşii, aflând că au cinstea de a-l duce în barca lor pe ministrul de finanţe, trăgeau la rame din răsputeri, căci acest cuvânt magic, finanţe, le făgăduia o răsplată bună, de care voiau să se arate vrednici. Barca zbura pe apele Loarei. Un timp cum nu se poate mai frumos, cu un soare ce se ridica de la răsărit, împurpurând totul în jur, făcea ca fluviul să fie mai limpede şi mai liniştit ca niciodată. Cu­rentul şi vâslaşii îl purtară pe Fouquet aşa cum aripile poartă o pasăre; ajunse la Beaugency fără să i se fi întâmplat nimic pe drum.

Fouquet spera să fie înaintea tuturor la Nantes; acolo, va sta de vorbă cu ocârmuitorii oraşului şi va căuta un spri­jin printre cei mai de seamă reprezentanţi ai statelor gene­rale; îşi va arăta însemnătatea, lucru uşor pentru un om de rangul lui, şi va întârzia astfel catastrofa, chiar dacă nu va izbuti s-o înlăture cu totul.

- De altfel - îi spunea Gourville - la Nantes vei ghici sau vom ghici gândurile duşmanilor noştri; vom avea caii pregătiţi ca să ne refugiem în încâlcitul Poitou, vom avea o bărcuţă la-ndemână ca să pornim pe mare, şi, odată în largul mări, iată-ne la Belle-Isle, care e de necucerit. Dar, până una-alta, nimeni nu te pândeşte şi nimeni nu se ţine după noi.

Dar abia termină de vorbit, când în depărtare, la o coti­tură a fluviului, se zăriră catargurile unul cuter ce venea în josul apei. Vâslaşii lui Fouquet scoaseră un strigăt de uimire văzând cuterul acela.

- Ce este? întrebă Fouquet.

- Un lucru nemaipomenit, monseniore - răspunse stăpânul bărcii. Cuterul acela goneşte ca un uragan.

Gourville tresări şi se urcă pe acoperişul cabinei, ca să vadă mai bine. Fouquet nu se urcă după el, dar îi spuse lui Gourville cu o nelinişte stăpânită:

- Vezi ce este, dragul meu.

Cuterul trecuse de cotul fluviului. Înainta cu atâta iu­ţeală, încât, în urma lui, se vedea înspumegându-se dunga albă trasă de el pe deasupra apei, în care se răsfrângeau razele soarelui.

- Cum mai aleargă - repetă stăpânul bărcii - cum mai aleargă! Se vede treaba că-s bine plătiţi. N-aş fi crezut - adăugă el - să existe vâsle de lemn cu mai multă putere decât ale noastre; dar iată că astea ne întrec!

- Cred şi eu! strigă unul dintre vâslaşi. Ei sunt doispre­zece, iar noi suntem opt.

- Doisprezece? făcu Gourville. Doisprezece vâslaşi? Cu neputinţă!

Numărul de opt vâslaşi pentru o barcă nu fusese niciodată depăşit, chiar dacă în barcă s-ar fi aflat regele însuşi. I se făcuse acest hatâr ministrului de finanţe, dar mai mult din pricina grabei, decât din respect.

- Ce înseamnă asta? zise Gourville, căutând să desluşească, sub cortul ce se vedea acum bine, călătorii de dincolo, pe care ochiul cel mai ager n-ar fi putut încă să-l recunoască.

- Trebuie să fie tare zoriţi. Căci nu e regele - răs­punse patronul.

Pe Fouquet îl trecu un fior.

- După ce vezi dumneata că nu e regele? întrebă Gourville.

- Mai întâi, fiindcă n-are steag alb cu flori de crin, aşa cum poartă totdeauna cuterul regal.

- Şi apoi - grăi Fouquet - pentru că e cu neputinţă să fie regele, Gourville, dat fiind că regele era încă ieri la Paris.

Gourville îi răspunse ministrului printr-o privire ce voia să spună: "Şi dumneata erai ieri la Paris!"

- Şi după ce se vede că sunt zoriţi? adăuga el, spre a câştiga timp.

- După aceea, domnule - răspunse patronul bărcii - că oamenii ăştia, cu toate că au plecat în urma noastră, iată-i că ne-au ajuns, sau sunt aproape să ne-ajungă.


Yüklə 1,76 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   30




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin