Felul cum muşchetarul era să-şi omoare cei mai buni prieteni, întâmplarea care-l făcuse pe Athos să ia cunoştinţă, în chip atât de ciudat, de acest mare secret de stat, plecarea lui Raoul, viitorul întunecat al acestuia, sortit unei morţi triste - toate acestea îi stârneau lui d'Artagnan cele mai negre presimţiri, de care nici măcar goana calului nu-l putea dezbăra, aşa ca altădată. Muşchetarul trecea apoi, de la astfel de gânduri, la amintirea lui Porthos şi a lui Aramis, proscrişii. Îi vedea fugind, urmăriţi, ruinaţi amândoi deodată - harnici arhitecţi ai unei averi pe care acum aveau s-o piardă pentru totdeauna; şi întrucât regele îşi chema omul de încredere într-un moment de furie şi răzbunare, d'Artagnan se temea să nu primească tocmai el vreo însărcinare ce-i va face inima să sângereze.
Uneori, urcând câte un deal, în timp ce calul năduşit răsufla din greu, umflându-şi coastele, căpitanul, recăzând în gândurile sale, se mira de geniul uimitor al lui Aramis, un geniu de şiretenie şi intrigi, aşa cum numai două fuseseră produse de Frondă şi de războiul civil. Soldat, preot şi diplomat, galant, lacom şi viclean, Aramis nu luase niciodată lucrurile bune ale vieţii decât ca trepte spre a ajunge la cele rele. Spirit generos, dacă nu chiar inimă aleasă, el n-a făcut niciodată rău decât ca să strălucească puţin mai mult. Către sfârşitul vieţii, tocmai când să ajungă la ţintă, a făcut, întocmai ca Fiesco, conspiratorul, un pas greşit pe scândură şi s-a prăbuşit în mare.
Dar Porthos, bunul şi naivul Porthos! Să-l vezi pe Porthos flămând, să-l vezi pe Mousqueton fără poleielile lui, ba poate chiar întemniţat, să vezi Pierrefonds, Bracieux dărâmate, pârjolite până-n temelii, iată atâtea dureri ce-i străpungeau inima lui d'Artagnan, şi de câte ori una din aceste dureri îl pălea, tresărea întocmai ca şi calul său la înţepăturile tăunului sub bolta de verdeaţă.
Niciodată un om de spirit nu simte urâtul atâta vreme cât trupul îi e trudit; niciodată un om cu trupul teafăr nu spune că viaţa e grea atâta vreme cât spiritul îi e preocupat de ceva. D'Artagnan, gonind fără încetare, gândind fără încetare, descălecă în Paris odihnit şi cu muşchii tari, întocmai ca un atlet pregătit să intre în arenă. Regele nu-l aştepta însă atât de repede şi plecase la vânătoare prin apropiere de Meudon. D'Artagnan, în loc să alerge după rege, aşa cum ar fi făcut altădată, se descălţă, se îmbăie şi aşteptă ca maiestatea sa să se întoarcă plină de praf şi zdrobită de oboseală. Îşi petrecu cele cinci ceasuri până la întoarcerea regelui mirosind, cum se zice, aerul casei şi înarmându-se împotriva oricărei surprize neplăcute. Află că regele era, de cincisprezece zile, posomorât; că regina-mamă era bolnavă şi foarte abătută; că DOMNUL, fratele regelui, se întorcea la cele cucernice; că DOAMNA avea dureri de cap şi că domnul de Guiche plecase la una din moşiile lui. Află că domnul Colbert era foarte bine dispus, şi că domnul Fouquet chema în fiecare zi alt medic să-l vadă, dar nici un medic nu-l vindeca, deoarece boala lui nu era dintre acelea pe care le pot vindeca doctorii, afară doar de doctorii politici. Regele, i se mai spuse lui d'Artagnan, era cât se poate de binevoitor cu domnul Fouquet şi nu-l mai lăsa să se depărteze de lângă el; ministrul însă, atins la inimă asemenea acelor frumoşi copaci pe care-i roade înăuntru un vierme, se prăpădea din zi în zi în ciuda surâsului regal, acest soare al copacilor de la curte.
D'Artagnan mai află că domnişoara de La Vallière devenise de neînlocuit pentru rege, că Prinţul, dacă se la ducea vânătoare şi n-o lua cu sine, îi scria de mai multe ori, nu în versuri, dar, ceea ce era mai rău, în proză, şi pe pagini întregi. Astfel, primul rege al lumii, cum spunea pleiada poetică din vremea aceea, putea fi văzut coborând de pe cal cu o sprinteneală fără pereche şi creionând pe fundul pălăriei fraze pline de duh, pe care domnul de Saint-Aignan, aghiotantul pe viaţă, i le ducea domnişoarei de La Vallière cu riscul de a face să plesnească splina în cai. În acest timp, cerbii şi fazanii huzureau în pădure, fără să le pese de hăitaşi, în aşa fel încât, se spunea, arta vânătoarei avea să degenereze la curtea Franţei.
D'Artagnan se gândi atunci la cele ce-l rugase nefericitul Raoul şi la scrisoarea aceea deznădăjduită, adresată unei femei ce-şi petrecea viaţa sperând mereu; şi cum lui d'Artagnan îi plăcea să filozofeze, se hotărî să se folosească de absenţa regelui, spre a sta câteva clipe de vorbă cu domnişoara de La Valliere. Lucrul era uşor: Louise, în timpul vânătoarei regale, se plimba, împreună cu alte câteva doamne, printr-o galerie a Palatului Regal, unde căpitanul de muşchetari tocmai avea de inspectat nişte gărzi.
D'Artagnan nu se îndoia că, de va putea să lege o convorbire despre Raoul, Louise îi va da prilejul să-i trimită sărmanului exilat o scrisoare plină de lucruri îmbucurătoare; ori, speranţa, sau cel puţin consolarea lui Raoul, în starea sufletească în care l-am lăsat, însemna soarele, însemna viaţa pentru cei doi oameni atât de dragi căpitanului nostru. Se îndreptă deci spre colţul unde ştia ca ar putea s-o găsească pe domnişoara de La Vallière.
D'Artagnan o găsi pe La Vallière înconjurată de foarte multă lume. În aparenta ei singurătate, favorita regelui primea, ca o regină, ba mai mult decât regina, poate, omagiile de care DOAMNA fusese atât de mândră atunci când privirile regelui se îndreptaseră numai către ea, poruncind aceasta tuturor privirilor curtenilor.
D'Artagnan, care nu era un domnişor, primea totuşi mângâieri şi zâmbete din partea doamnelor; era politicos în lume şi faima lui neîntrecută îi adusese tot atât de multe prietenii printre bărbaţi, câte admiratoare printre femei. Aşa că, de cum îl văzură că intră, domnişoarele de onoare se grăbiră să intre în vorbă cu el. Îl năpădiră cu întrebările. Unde a fost? Ce s-a-ntâmplat cu el? De ce nu s-a mai arătat pe frumosul său cal, făcând acele faimoase sărituri pe care le urmăreau cu atâta plăcere curioşii, din balconul regal? Le răspunse că se întorcea din ţara portocalelor. Domnişoarele izbucniră în râs. Era pe vremea când toată lumea călătorea, dar când o călătorie de o sută de leghe era, totuşi, o problemă încheiată adesea prin moarte.
- Din ţara portocalelor? strigă domnişoara de Tonnay-Charente. Adică din Spania?
- Ei, ei! făcu muşchetarul.
- Din Malta? aruncă Montalais.
- Te cam apropii, domnişoară.
- Din vreo insulă? întrebă La Vallière.
- Domnişoară - zise d'Artagnan - nu vreau să vă bateţi capul căutând: e vorba de ţinutul unde, în momentul de faţă, domnul de Beaufort se îmbarcă pentru Algeria.
- Ai văzut armata? îl întrebară mai multe belicoase deodată.
- Cum vă văd pe dumneavoastră - răspunse d'Artagnan.
- Şi flota?
- Am văzut totul.
- Avem şi noi prieteni pe-acolo? întrebă domnişoara de Tonnay-Charente pe un ton nepăsător, dar în aşa fel încât să atragă atenţia asupra acestei întrebări.
- Da - răspunse d'Artagnan - îi avem pe domnul de La Guillotière, pe domnul de Mouchy, pe domnul de Bragelonne.
La Vallière păli.
- Domnul de Bragelonne? strigă vicleana Athénaïs. Cum, a plecat în război... el?
Montalais o călcă pe picior, dar în zadar.
- Ştii care e părerea mea? continuă ea fără milă, adresându-se lui d'Artagnan.
- Nu, domnişoară, şi sunt nerăbdător s-o cunosc.
- Părerea mea este că toţi bărbaţii care au pornit în acest război sunt nişte nefericiţi în dragoste şi că se duc să caute acolo negrese mai puţin crude decât albele de aici.
Câteva doamne începură să râdă; La Vallière aproape se pierdu cu firea; Montalais tuşea aşa de tare, că putea să trezească şi un mort.
- Domnişoară - interveni d'Artagnan - dumneata greşeşti când vorbeşti de femei negre la Djidgelli; acolo, femeile nu sunt negre; e adevărat însă că nu sunt nici albe; sunt galbene.
- Galbene!
- Eh, să nu le vorbiţi de rău! N-am văzut culoare care să se potrivească mai bine cu nişte ochi negri şi cu o gură de mărgean.
- Cu atât mai bine pentru domnul de Bragelonne! zise domnişoara de Tonnay-Charente cu stăruinţă. Se va despăgubi, bietul băiat!
Aceste cuvinte făcură să cadă o tăcere adâncă. D'Artagnan avu timpul să mediteze că femeile, aceste blânde porumbiţe, se tratează între ele cu mai multă cruzime decât o fac tigrii şi urşii.
Pentru Athénaïs nu era de ajuns că o făcuse pe La Vallière să pălească; voia s-o vadă înroşindu-se. Reluând vorba, fără a-şi stăpâni gura, ea adăugă:
- Ştii, Louise, că ai un mare păcat pe suflet?
- Ce păcat, domnişoară? murmură nefericita, căutând un sprijin în jurul ei, dar fără a-l găsi.
- Ei - continuă Athénaïs - dar băiatul acesta îţi era logodnic. Te iubea. Şi tu l-ai alungat.
- E un drept pe care orice femeie cinstită îl are - răspunse Montalais cu un aer preţios. Când ştii că nu-l poţi face fericit pe un bărbat, mai bine să-l alungi.
Louise nu putea să-şi dea seama dacă îi datora un blestem sau o mulţumire aceleia care o apăra în felul acesta.
- Să-l alungi! Să-l alungi! Foarte bine - zise Athénaïs - dar nu ăsta e păcatul de care poate fi învinuită domnişoara de La Vallière. Adevăratul păcat este că l-a trimis pe bietul Bragelonne în război; în război, unde-l pândeşte moartea!
Louise îşi trecu o mână peste fruntea rece ca gheaţa.
- Iar dacă moare - adăugă necruţătoarea - numai tu îl vei fi ucis; iată păcatul!
Louise, ea însăşi pe jumătate moartă, se apropie clătinându-se şi se agăţă de braţul căpitanului de muşchetari, a cărui înfăţişare trăda o tulburare neobişnuită.
- Aveai să-mi spui ceva, domnule d'Artagnan? întrebă ea cu un glas sugrumat de mânie şi durere. Ce-ai să-mi spui?
D'Artagnan făcu câţiva paşi prin galerie, ţinând-o pe Louise de braţ; apoi, când fură destul de departe de ceilalţi, el îi răspunse:
- Ceea ce aveam să-ţi spun, domnişoară, a rostit-o adineauri domnişoara de Tonnay-Charente, cam brutal, dar în întregime.
Ea scoase un ţipăt scurt şi, îndurerată de această nouă rană, o luă la fugă asemenea acelor sărmane păsărele lovite de moarte, care caută umbra hăţişului pentru a cădea zdrobite.
La Vallière dispăru pe o uşă, în timp ce regele intră pe alta. Cea dintâi privire a Prinţului se îndreptă către scaunul gol al iubitei lui; fiindcă n-o zări pe La Vallière acolo, încruntă din sprâncene; dar numaidecât îl văzu pe d'Artagnan, care-l saluta.
- Ah, domnule - zise el - ai sosit repede şi sunt mulţumit de dumneata.
Era expresia superlativă a satisfacţiei regale. Mulţi bărbaţi erau în stare să-şi dea viaţa pentru a smulge aceste cuvinte de pe buzele regelui.
Domnişoarele de onoare şi curtenii, care făcuseră cerc, cu respect, în jurul regelui la intrarea lui, se retraseră văzându-l că vrea să stea de vorbă între patru ochi cu căpitanul de muşchetari. Ludovic o luă înainte şi-l trase pe d'Artagnan afară din sală, după ce o mai căută o dată cu privirea pe La Vallière, a cărei absenţă nu putea s-o înţeleagă. Văzându-se la adăpost de urechile curioase, el întrebă:
- Ei bine, domnule d'Artagnan, ce-i cu prizonierul?
- E în temniţa lui, sire.
- Ţi-a spus ceva pe drum?
- Nimic, sire.
- Cum s-a purtat?
- La un moment dat, pescarul care mă ducea la Sfânta Margareta s-a răzvrătit şi a vrut să mă ucidă. El... prizonierul, a sărit să mă apere, în loc să încerce să fugă.
Regele păli uşor.
- Destul! rosti scurt.
D'Artagnan se înclină. Ludovic se plimba în sus şi în jos prin cabinetul său.
- Erai la Antibes - întrebă el - când a sosit acolo domnul de Beaufort?
- Nu, sire, tocmai plecam când a venit ducele.
- Ah!
Din nou tăcere.
- Ce-ai văzut acolo?
- O mulţime de oameni - răspunse d'Artagnan cu răceală.
Regele observă că d'Artagnan nu voia să vorbească.
- Te-am chemat, domnule căpitan, pentru a te trimite să-mi pregăteşti găzduirea la Nantes.
- La Nantes? se miră d'Artagnan.
- În Bretania.
- Da, sire, în Bretania. Maiestatea voastră face această lungă călătorie la Nantes?
- Acolo se vor întruni statele generale - răspunse regele. Vreau să le fac două cereri, şi ţin să fiu de faţă.
- Când urmează să plec? întrebă căpitanul.
- Astă-seară... mâine... mâine seară, căci trebuie să te mai şi odihneşti.
- Sunt odihnit, sire.
- Minunat... Atunci, între astă-seară şi mâine, la voia dumitale.
D'Artagnan salută ca şi cum ar fi vrut să se retragă; dar văzându-l pe rege foarte încurcat, zise, făcând doi paşi înainte:
- Regele va lua şi curtea?
- Se înţelege.
- Atunci regele va avea nevoie de muşchetari, fără îndoială!
Şi privirea pătrunzătoare a căpitanului îl sili pe rege să-şi lase ochii în jos.
- Ia cu dumneata o brigadă - răspunse Ludovic.
- Asta e tot?... Regele nu are şi alte porunci să-mi dea?
- Nu... Ah!... Ba da!...
- Ascult.
- În castelul din Nantes, care e foarte rău împărţit, după câte se spune, te vei îngriji să pui muşchetari de strajă la uşa fiecăruia dintre marii demnitari pe care-i voi lua cu mine.
- Marii demnitari?
- Da.
- Ca, de pildă, la uşa domnului de Lyonne?
- Da.
- A domnului Letellier?
- Da.
- A domnului de Brienne?
- Da.
- Şi a domnului intendent superior?
- Fără îndoială.
- Foarte bine, sire. Mâine dimineaţă voi fi plecat.
- Oh, încă un cuvânt, domnule d'Artagnan. Îl vei întâlni la Nantes pe domnul duce de Gesvres, căpitanul gărzilor. Ai grijă ca muşchetarii dumitale să fie aşezaţi la posturi înainte de sosirea gărzilor. Primii veniţi au întâietate.
- Da, sire.
- Dar dacă domnul de Gesvres te va întreba de ce faci asta?
- Cum, sire? Credeţi că domnul de Gesvres mă va întreba aşa ceva?
Şi muşchetarul se răsuci pe călcâie cu o mişcare cavalerească, dispărând.
- La Nantes! îşi zise el coborând treptele. De ce n-a îndrăznit să spună din capul locului la Belle-Isle?
În clipa când ajunse la uşa cea mare, un slujbaş al domnului de Brienne alergă după el.
- Domnule d'Artagnan - strigă acesta - iartă-mă...
- Ce este, domnule Ariste?
- Un bon, pe care regele m-a însărcinat să ţi-l înmânez.
- Plătibil la casieria dumitale? întrebă muşchetarul.
- Nu, domnule, la casieria domnului Fouquet.
D'Artagnan, surprins, citi bonul, scris de mâna regelui, care era pentru două sute de pistoli. "Cum - gândi el după ce-i mulţumi cu un zâmbet omului domnului de Brienne - călătoria asta va fi plătită de domnul Fouquet? La dracu! Parcă am fi pe vremea lui Ludovic al XI-lea! De ce oare n-a fost emis pentru casieria domnului Colbert? Mi l-ar fi plătit cu atâta bucurie!" Şi d'Artagnan, credincios principiului său de a nu lăsa niciodată să se răcească o semnătură abia căpătată, porni spre domnul Fouquet pentru a-şi încasa cei două sute de pistoli.
XXXVIII
CINA CEA DE TAINĂ
Ministrul de finanţe fusese, fără îndoială, încunoştiinţat de apropiata călătorie la Nantes, căci le dădea o masă de despărţire prietenilor săi. De jos până sus, casa era plină de valeţi ce alergau cu tăvile încărcate şi de fâşâitul registrelor totul trădând o vânzolire înfrigurată atât în sipetul cu bani cât şi la bucătărie.
D'Artagnan se prezentă, cu bonul său în mână, la birou, unde primi răspuns că era prea târziu ca să mai încaseze bani, deoarece casieria se închisese. El ripostă atunci prin cuvintele:
- Serviciul regelui!
Slujbaşul, tulburat oarecum, atât de gravă era înfăţişarea căpitanului, îi spuse că acesta e un motiv demn de luat în seamă, dar că şi obiceiurile casei trebuie luate în seamă; în consecinţă, îl ruga pe purtător să revină a doua zi.
D'Artagnan ceru să-l vadă pe domnul Fouquet. Slujbaşul îi replică scurt că domnul intendent superior nu se amesteca în astfel de mărunţişuri şi-i trânti uşa în nas muşchetarului. Acesta prevăzuse gestul şi pusese talpa cizmei între uşă şi prag, în aşa fel că clanţa nu se închise şi slujbaşul se pomeni din nou faţă în faţă cu interlocutorul său. Atunci schimbă numaidecât tactica, spunându-i lui d'Artagnan, cu o politeţe speriată:
- Dacă domnul vrea să-i vorbească domnului intendent superior, să treacă în anticamere; aici sunt birourile, unde monseniorul nu vine niciodată.
- S-a făcut! Spune aşa! zise d'Artagnan.
- În partea cealaltă a curţii - adaugă slujbaşul, fericit că scăpase de el.
D'Artagnan străbătu curtea şi se trezi în forfota valeţilor.
- Monseniorul nu primeşte la ora asta - i se răspunse de către un vlăjgan cu o tavă de argint, pe care se aflau trei fazani şi douăsprezece prepeliţe fripte.
- Spune-i - făcu vizitatorul apucând marginea tăvii şi oprindu-l pe valet - că sunt domnul d'Artagnan, căpitanul-locotenent al muşchetarilor maiestăţii sale.
Valetul scoase un strigăt de surprindere şi dispăru. D'Artagnan se ţinu după el cu paşi înceţi. Tocmai intra în anticameră, când îl văzu acolo pe domnul Pellisson, care venea, puţin schimbat la faţă, din sala de mâncare, pentru a-l întreba despre ce este vorba. Muşchetarul zâmbi.
- Nu e nimic rău, domnule Pellisson; am de încasat nişte bani.
- Ah! făcu răsuflând uşurat prietenul lui Fouquet.
Şi îl luă pe căpitan de mână, îl trase după el şi-l conduse în sala unde un mare număr de prieteni îl înconjurau pe ministrul aşezat la mijloc, într-un jilţ tapisat.
Aici se găseau adunaţi toţi epicurienii care, altădată, la Vaux, făceau onorurile casei, spiritului şi banilor domnului Fouquet. Prieteni voioşi, cei mai mulţi încălziţi de ospăţ, ei nu-şi părăsiseră protectorul la apropierea furtunii şi, cu toate ameninţările cerului, cu tot cutremurul pământului, rămăseseră acolo, surâzători, îndatoritori, devotaţi la nenorocire, cum fuseseră şi la fericire.
La stânga ministrului, doamna de Bellière; la dreapta lui, doamna Fouquet; s-ar fi spus că, sfidând legile lumii şi făcând să amuţească orice motive de zâzanie măruntă, cei doi îngeri păzitori ai acestui bărbat se întâlneau aici pentru a-i da, într-un moment de grea încercare, sprijinul braţelor lor înlănţuite. Doamna de Bellière era palidă, sfioasă şi plină de atenţie pentru doamna ministru, care, cu o mână pe mâna soţului ei, privea cu nelinişte spre uşa pe unde Pellisson avea să-l aducă pe d'Artagnan.
Căpitanul intră plin de curtenire mai întâi, de admiraţie apoi, când, cu privirea lui căreia nu-i scăpa nimic, ghici, şi în acelaşi timp citi pe feţele tuturor înţelesul simţămintelor ce-i frământau.
Fouquet se ridică de pe scaunul său şi spuse:
- Iartă-mă, domnule d'Artagnan, dacă n-am ieşit să te întâmpin ca pe un trimis al regelui.
Şi accentuă ultimele cuvinte cu un fel de îndârjire tristă, ce făcu să le îngheţe inimile prietenilor săi.
- Monseniore - răspunse d'Artagnan - nu vin aici în numele regelui decât doar pentru a cere să mi se plătească un bon de două sute de pistoli.
Toate frunţile se descreţiră, numai a lui Fouquet rămase întunecată.
- Ah, făcu el. Pleci cumva şi dumneata la Nantes, domnule?
- Nu ştiu unde am să plec, monseniore.
- Dar - interveni doamna Fouquet reînseninată - n-ai să pleci chiar atât de repede, domnule căpitan, încât să nu ne faci plăcerea de a te aşeza la masă alături de noi.
- Doamnă, ar fi o mare cinste pentru mine; dar sunt atât de grăbit, încât, după cum vedeţi, a trebuit să-mi iau cutezanţa de a vă tulbura masa spre a ruga să mi se plătească acest bon.
- Căruia i se va răspunde în aur - zise Fouquet, făcând un semn intendentului său, care plecă numaidecât cu hârtia ce i-o întinsese d'Artagnan.
- Oh! făcu muşchetarul. N-aveam nici o grijă în privinţa plăţii: suntem doar într-o casă de încredere.
Un zâmbet dureros flutură pe faţa palidă a lui Fouquet.
- Nu te simţi bine? întrebă doamna de Bellière.
- Iarăşi atacul? întrebă doamna Fouquet.
- Nimic, mulţumesc! răspunse ministrul.
- Atacul? făcu la rândul lui d'Artagnan. Sunteţi bolnav, monseniore?
- O fierbinţeală pârdalnică, de când cu serbarea de la Vaux.
- Aţi răcit noaptea, la grote?
- Nu, nu; o emoţie, atâta tot.
- Aţi pus prea multă inimă ca să-l primiţi cât mai bine pe rege - zise La Fontaine cu glas potolit, fără a-şi da seama că turna gaz peste foc.
- Niciodată nu poţi spune că ai pus destulă inimă ca să-l primeşti pe rege - îi răspunse încet Fouquet poetului său.
- Domnul a vrut să spună prea multă însufleţire - adăugă d'Artagnan cu deplină sinceritate şi cu multă blândeţe. Adevărul este, monseniore, că nicicând o găzduire n-a fost mai aleasă ca la Vaux.
Doamna Fouquet lăsă să se înţeleagă limpede, prin toată înfăţişarea ei, că dacă Fouquet se purtase bine cu regele, regele nu se arăta la fel faţă de ministru. D'Artagnan cunoştea prea bine cumplita taină. O cunoşteau numai el şi cu Fouquet. Aceşti doi bărbaţi n-aveau însă, unul curajul să-l plângă pe celălalt, celălalt dreptul să acuze.
Căpitanul, căruia i se aduseră cei două sute de pistoli, se pregătea să se retragă, când Fouquet, ridicându-se în picioare, luă un pahar şi i-1 întinse lui d'Artagnan.
- Domnule - zise el - în sănătatea regelui, orice s-ar întâmpla!
- Şi în sănătatea voastră, monseniore, orice s-ar întâmpla! răspunse muşchetarul, bând.
Cu aceste cuvinte, care nu prevesteau nimic bun, salută întreaga adunare, care se ridică la salutul lui, apoi zornăitul pintenilor şi tropotul cizmelor sale se auziră răsunând afară, pe scară.
- Crezusem o clipă că are ceva cu mine, iar nu cu banii mei - rosti Fouquet încercând să zâmbească.
- Cu dumneavoastră! strigară prietenii săi. Şi pentru ce, Doamne?!
- Oh! făcu ministrul. Să nu ne amăgim degeaba, fraţii mei întru Epicur. Nu vreau să fac nici o asemănare între cel mai umil păcătos de pe pământ şi Dumnezeul pe care-l adorăm cu toţii, dar, vedeţi, el le-a dat într-o zi învăţăceilor săi un ospăţ căruia i se spune Cina cea de taină, şi care nu era decât o cină de despărţire, întocmai ca şi aceea pe care v-o dau eu acum.
Un murmur de dureroasă dezminţire porni din toate colţurile mesei.
- Închideţi uşile - zise Fouquet.
Toţi valeţii se retraseră.
- Prieteni - reluă Fouquet cu glas domol - ce eram eu altădată? Ce sunt astăzi? Gândiţi-vă şi răspundeţi. Un om ca mine coboară prin aceea însăşi că nu mai poate urca; dar cum se va spune când el se va prăbuşi cu adevărat? Nu mai am bani, nu mai am trecere; nu mai am decât duşmani puternici şi prieteni fără putere.
- Repede! strigă Pellisson, ridicându-se în picioare. Pentru că ne vorbeşte cu atâta sinceritate, e de datorii noastră să fim şi noi sinceri. Da, sunteţi pierdut; da, vă îndreptaţi spre ruină; dar salvaţi-vă. Şi, înainte de toate, câţi bani ne-au mai rămas?
- Şapte sute de mii de livre - răspunse ministrul.
- Pentru pâine - murmură doamna Fouquet.
- Pentru cai de poştă - zise Pellisson - cai de poştă, şi fugiţi!
- Unde?
- În Elveţia, în Savoia, dar fugiţi!
- Dacă monseniorul ar fugi - zise doamna de Bellière - se va spune că e vinovat şi că se teme.
- Mai rău chiar, se va spune că am luat cu mine douăzeci de milioane.
- Vom înainta memorii, spre a vă dezvinovăţi - zise La Fontaine - fugiţi!
- Voi rămâne aici - zise Fouquet. Şi apoi nu e oare totul în favoarea mea?
- Ai Belle-Isle! strigă abatele Fouquet.
- Şi mă voi duce acolo, fireşte, mergând la Nantes - răspunse ministrul. Răbdare, deci, răbdare!
- Până la Nantes, ce cale! rosti doamna Fouquet.
- Da, ştiu - încuviinţă Fouquet. Dar ce-i de făcut? Regele mă cheamă la adunarea de acolo. Pentru a mă pierde, îmi dau seama de asta; şi a refuza să mă duc înseamnă să înrăutăţesc lucrurile.
- Ei bine, am găsit mijlocul de a împăca totul! strigă Pellisson. Veţi pleca la Nantes.
Fouquet îl privi cu un aer nedumerit.
- Dar cu prieteni, şi în trăsura dumneavoastră până la Orléans, şi în barca dumneavoastră până la Nantes. Gata de apărare, dacă veţi fi atacat; gata de fugă, dacă veţi fi ameninţat. Într-un cuvânt, vă veţi lua banii cu dumneavoastră pentru orice împrejurare, şi, fugind, nu veţi fi făcut decât să vă supuneţi voinţei regelui. Pe urmă, ajungând la mare, oricând veţi voi vă veţi îmbarca pentru Belle-Isle, şi de la Belle-Isle vă veţi lua zborul oriunde veţi dori, asemenea vulturului ce porneşte în văzduh după ce-a fost izgonit din culcuşul lui.
Dostları ilə paylaş: |