Alexandru d. Albu V l a s … prin furcile caudine



Yüklə 1,24 Mb.
səhifə5/12
tarix01.11.2017
ölçüsü1,24 Mb.
#25697
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   12

CAPITOLUL 4.- ÎNCORPORAREA

Logodna lui Vlas şi a Ionicăi n-a mai avut loc. La începutul lunii Decembrie un ordin de încorporare l-a smuls pe Vlas din treburile, preocupările şi visurile lui. În următoarele şapte zile de la data primirii ordinului, Vlas trebuia să se prezinte la unitate. A început pregătirea de plecare. Nu pregătirea lui, ci pregătirea a ceea ce lăsa în urmă, a celor care rămâneau. Cu Ionica s-a văzut seară de seară, a liniştit-o cum s-a priceput mai bine, a convins-o încă o dată de trăinicia sentimentelor lui, i-a promis că va fi prevăzător, că se va purta bine ca să capete permisii dese, că îi va scrie aproape zilnic. Într-o seară, cu o zi înainte de plecare, când badea Anton l-a condus la poartă, Vlas a deschis vorba şi cu el:

- Ştii, bade Antoane, doi ani sunt totuşi doi ani. Dacă veţi crede că este prea mult ca Ionica să mă aştepte… sau dacă se iveşte ceva mai…

- Taci băiete. La mine, la noi vreau să zic, la cei din familia mea, pe unde a ieşit vorba iese şi sufletul. Te vom aştepta, nu doi, ci trei, cinci ani de va fi nevoie. Voi vă iubiţi şi nimeni, dar absolut nimeni, nici părinţii şi nici altcineva nu are dreptul să vă strice dragostea, să vă strice viaţa. Fiindcă ai deschis vorba, eu altceva vreau să-ţi spun. Tu să fii liniştit, să-ţi faci serviciul cum se cere, că eu voiu veghea cu grijă asupra fetei. Poate că şi de astă dată răul va fi spre bine. Am strâns ceva bani şi mă gândesc ca în acest timp să o duc pe Ionica la vreun specialist mare la Bucureşti, poate îi aflăm leacul. Vreau să-ţi dau fetica zdravănă, pentru că vreau nepoţi, mulţi nepoţi. Dacă îi va fi prea dor de tine, vom veni să te vedem, tăiem de-a dreptul prin munte, într-o zi şi jumătate suntem cu căruţa la Braşov. Să n-ai nici o grijă. Umblă sănătos şi să te întorci cu bine.

A doua zi, dis de dimineaţă, Vlas plecă la Dumitreşti să-şi ia rămas bun de la unchiul său. Ştefăniţă Stuparu era la clasă. L-a văzut pe Vlas când a trecut prin faţa ferestrei şi a dat recreaţie la copii. Au intrat în cancelarie.

- Pleci? Întrebă învăţătorul.

- Da, cum de ai aflat nene?

- M-am gândit că nu veneai tu în zi de lucru, dimineaţa, fără o pricină anume şi alta nu prea văd care ar putea fi în afară de asta.

- Ordinul a venit mai devreme decât se întâmplă de obicei. Şi primul an de militărie şi Iarnă…, cred că nu-mi va fi prea uşor. Speram să fim lăsaţi până în Primăvară.

- Nu numai din cauza iernii nu vă va fi uşor, observă învăţătorul. Va fi o încleştare surdă, măi Vlas şi nici măcar nu ştiţi pentru ce vă veţi bate. Tare mă tem că ne aflăm în ajunul unui al doilea război mondial. Dacă va fi într-adevăr aşa, înseamnă că ani de zile te vei afla sub arme.

- Şi eu mă tem, unchiule, că aşa se va întâmpla şi crunt mă loveşte această împrejurare. Ce se va face mama? Ce va rămâne din gospodărie? Dacă mă întorc infirm? Ce se va întâmpla cu Ionica? Iată întrebări care mi se învârt în cap, în conştiinţă şi pentru care nu-mi vin decât răspunsuri sumbre. Se vede treaba că aşa mi-a fost mie dat, să fiu supus la grele încercări. Când am fost mic m-am îmbolnăvit din senin şi am zăcut ca un lemn timp îndelungat. La nici paisprezece ani a murit tata, tot aşa, dintr-o dată, când era în floarea vârstei şi a puterii. Şcoala am fost nevoit să o întrerup şi visul meu s-a spulberat. Iar acum încep armata când începe şi războiul. Ce mă mai aşteaptă?

- Lasă măi băiete, tu ştii vorba ceea: după ploaie şi furtună va veni şi vremea bună.

- Vorba asta o ştiu şi eu nene Ştefănică, dar nu ştiu ce va mai rămâne din mine după ce va trece furtuna care vine şi care se pare că va fi mai degrabă un uragan.

Dându-şi seama că nepotul său traversează momente de acută deprimare, bunul învăţător schimbă cu abilitate firul discuţiei. Urmară încurajări, promisiuni, că de sora sa, adică de mama lui Vlas, se va îngriji el în lipsa acestuia, îi povesti apoi cum a trecut el prin războiul cel mare, povestire din care rezultau sfaturi utile pentru nepot. Şi-au strâns mâinile şi s-au îmbrăţişat stăpâniţi amândoi de o adâncă emoţie.

Îndelung i-a dăscălit Vlas pe Mitică şi Rădiţa, dar îndeosebi pe primul, cu privire la ceea ce vor avea de făcut în lipsa lui, mai ales privind îngrijirea vitelor din curte, aprovizionarea cu lemne, paza modestului avut al gospodăriei.

Era întuneric încă în dimineaţa zilei de 14 Decembrie a anului 1940, când Vlas a ieşit în curte ca să înhame calul la sania care urma să-l ducă la gară. Tăpăluş îl aştepta la uşă, sărind şi schelălăind uşor, bucuros şi nedumerit parcă de ieşirea lui Vlas din casă cu noaptea în cap.

- Măi prostuţule măi, măi ureche bleagă, măi găgăuţă mică ce eşti, îl alintă Vlas, ştii tu oare că eu plec pentru mult timp, că nu o să mai ai cu cine să te zbengui prin coşar şi prin curte? Îl mângâie pe cap, îl răsturnă în zăpadă, se jucă cu el, în timp ce Tăpăluş era în al nouălea cer văzând că i se dă atenţie. Îl urma pe Vlas peste tot, strâns lipit de piciorul lui, căutându-i cu insistenţă privirea, parcă ar fi vrut să afle ceva, sau să spună ceva.

- Bestioară ce eşti, cu siguranţă că tu simţi ceva, gândi Vlas cu voce tare.

Mama lui Vlas se urcă în sanie. Ea a vrut să-l conducă singură pe Vlas pe drumul de împlinire a datoriei lui bărbăteşti. După ce Vlas şi-a lipit încă o dată obrazul de năsucul umed şi rece al lui Tăpăluş şi a strâns mâinile lui Mitică şi Rădiţei, au plecat.

Calul odihnit, bine hrănit, puternic, i-a purtat în trap întins până i-a scos din sat, până la primul urcuş mai mare, la dealul numit Mangal, (aici arseseră nemţii şi transformaseră în cărbuni sute de vagoane de lemne în timpul primului război), când a oprit fuga, atacând panta la pas. Abia acum au început cei doi, mamă şi fiu, să-şi depene firul gândurilor, atît de pline în acest moment crucial.

- Vlas mamă, vezi că ai în cufăr patru perechi de ciorapi de lână, fular, flanel şi mănuşi. Ai grije cum te îmbraci, că iarna în munţi îi tare aspră. Să nu pregeţi să ţi le pui, că te poţi alege cu vreun beteşug. De ale mâncării ţi-am pus eu destul, numai să vezi cum faci ca să nu se strice. Afumătura de purcel şi brânza la beşică ţin cel mai mult, poţi să le laşi şi până în primăvară. Celelalte le consumi în primele săptămâni, îţi complectezi masa până te obişnuieşti cu mâncarea de la cazan. Ţi-am pus şi vreo patru clondire de ţuică de prune, din cea făcută acum trei ani, s-a îngălbenit ca undelemnul şi-i tare de îţi arde gura. Poate îi dai şi majurului vreo sticlă-două, să-ţi dea haine mai bune şi pe măsură. Ţi-oi mai trimite eu câte ceva, prin poştă sau cu vreo ocazie, sau îţi aduc eu când mă voiu repezi să te văd, pentru că voiu veni, băiete, chiar dacă te-ar duce la capătul pământului.

Zâmbind, Vlas privi cu dragoste către mama lui. Văzu la ea, atât cât se putea vedea în noapte, o privire grea, încărcată de tristeţe. Biata mama – gândi el – l-a pierdut pe tata în plină tinereţe. Acum este frământată de temeri că mă va pierde şi pe mine. Nici nu are măcar putere ca să mă încurajeze. Se pare că ea este cea care are nevoie de o vorbă bună şi o încurajare.

- Doi ani vor trece repede, dragă mamă şi sunt convins că mă voiu întoarce acasă sănătos. Eu nici nu mă prea gândesc la aceşti ani. Gândurile mele se învârt în jurul unor proiecte şi lucruri pe care urmează să le îndeplinesc după ce mă întorc. Dacă am vreo grije, apoi aceasta se leagă numai de casă, de dumneata, de tot ce poate fi cât timp eu voi lipsi din sat. Văd că au băgat nemţi în cantonament la mai multe familii. Până acum noi am scăpat, pentru că avem casa mai la margine, dar se prea poate să ne vină rândul, mai ales în cazul că vor poposi pe aici noi plutoane. Dacă reuşeşti să te sustragi, găsind vreun motiv oarecare, n-ar fi deloc rău, spuse Vlas după o pauză.

- Motiv… ce motiv mai îmi trebuie mie, când este de fapt o oprelişte, în toată legea. Sunt femeie vădană şi n-au ce căuta bărbaţi străini în casa mea.

- Aceasta-i legea pământului nostru – remarcă Vlas – dar se pune întrebarea: vor ţine ei seama de ea?

- Dacă vor ţine sau nu seama, asta eu nu ştiu. Ceea ce ştiu însă este că ei în casa mea nu vor intra… Mai am eu un gând, în acest timp să-i aduc pe Mitică şi Rădiţa în camera de la drum, adăugă Stanca.

După un scurt timp de tăcere, Vlas şopti, aproape numai pentru sine:

- Nu ştiu de ce, dar pe nemți nu pot deloc să-i sufăr. Mă irită prezenţa lor. Sunt aroganţi… şi lacomi… şi cruzi… Când mă gândesc cum au asmuţit fiara aceea asupra unui căţelandru şi câtă bestialitate se citea pe feţele lor văzându-l în agonie pe Tăpăluş, mă apucă furiile.

Între timp, sania a ajuns în vârful ultimului deal mare de pe drumul spre oraş, deal numit Chişetoare, deoarece aici se opreau pentru câteva minute, toate căruţele, ca să răsufle vitele şi să urineze. Au oprit şi ei sania. Vlas a sărit jos ca să frece calul la ochi şi să-l buciumeze, adică să-l bată cu palma pe greabăn şi pe crupă, să-l învioreze. Deodată, o dihanie vineţie, de culoarea negurii ce se revărsa peste păduri la apariţia soarelui şi plecarea nopţii, îi sări în faţă. Vlas s-a speriat. Sări spre sanie, ca să scoată puşca din fân. Se dumiri însă repede: era Tăpăluş. S-a strecurat probabil pe poarta deschisă şi a plecat în prima lui escapadă. Simţise că Vlas îi va lipsi mult timp? Sau l-a îmbiat la goană timpul răcoros şi zăpada afânată?

- Ia te uită mamă, jevruţa asta s-a luat după noi; ce să facem acum cu el?

- Să-l sui în sanie. Îmi va ţine de urât la înapoiere, îşi dădu părerea lelea Stanca.

Tăpăluş, înţelegând parcă acest dialog sări pe fânul moale din sanie şi-şi cuibări capul sub mâneca cojocului lui Vlas, plin de bucurie că se afla iar lângă stăpânul său, desfătându-se cu mirosurile pe care le emanau hainele şi făptura acestuia, mirosuri care îi erau atât de familiare, încă de pe vremea când se zbătuse între viaţă şi moarte.

- Mamă, eu cred că ar fi bine să-l legăm. Mi-e teamă că se va pierde prin târg, sau că se va lua după tren, mai ştii? Mi-ar părea tare rău să nu-l găsesc la întoarcere. Voi avea nevoie de el şi… mi-i tare drag.
----------------------------------

-------------------


CAPITOLUL 5.- LA CAZARMĂ

După şase ore, Vlas intra pe poarta cazărmii batalionului II – Vânători de munte din oraşul Braşov. Repartizarea pe companii, pe plutoane şi grupe, precum şi echiparea, avură loc în aceeaşi zi. Intrarea în ordinul de subzistenţă se făcu abia peste două zile. Începu şmotrul. Sprinten, puternic, disciplinat, Vlas se remarcă din primele zile.

Un necaz însă, care putea să creeze complicaţii, a avut totuşi. L-au ros bocancii, l-au ros până la sânge, aproape că nu mai putea să meargă. S-a dus la magazie să-i schimbe.

- Ce crezi mă mârlane, că magazia batalionului îi hambaru mă-tii? Îi răspunse majurul la rugămintea pe care i-a adresat-o. Și adăugă: schimbaţi între voi! Sau capul vostru de lemn nu vă duce nici la atâta lucru. Cară-te! Vlas ar fi vrut să-i toarne câteva vorbe, dar şi-a adus aminte de sfatul dat de Ştefănică Stuparu: „nu-i întorci vorba; răspunzi cu «să trăiţi» şi când te insultă sau te înjură, şi când te loveşte. Altfel, o încurci rău”. Aşa că…

- Să trăiţi, am înţeles domn’ plutonier major. Făcu sânga-mprejur şi dădu să plece, când se pomeni cu un picior zdravăn în fund, mai să-l dea jos. Se întoarse şi scrâşni o întrebare:

- De ce?

- De ce? Repetă majurul întrebarea şi preciză: pentru că trebuia să spui şi ce anume ai înţeles. Urmă, ca din senin, o palmă. O palmă dată cu o mână mare, grea, care aproape îl dezechilibră pe Vlas. Asta deja era prea mult. Sfatul primit de la unchiul îi dispăru din minte. Ochii lui Vlas sclipiră verde. În magazie se aflau numai ei doi. Pe uşa mare, întredeschisă, nu se zărea nimeni. Înaintă spre majur, cu gândul să-l bată măr, dar să nu-i lase semne. Dar cum? Îl apucă zdravăn de mâini, i le răsuci la spate, îl trânti jos şi-l afundă cu gura în nişte talaş. Cu o coadă de mătură aflată la îndemână îi trase la fund până obosi. Când se ridică îi şuieră în ureche:

- Dacă spui, te faci de râs. Eu oricum voiu nega. Şi să ştii, că dacă o să am necazuri, te strâng de gât, uite aşa: şi-i făcu o mică demonstraţie destul de convingătoare. Și-acum scoate repede o pereche de bocanci, noi nouți.

Majurul i-a dat bocancii și n-a spus nimănui. De ruşine, sau de teamă, a tăcut mâlc. Dar pereţii au urechi. Cum, necum, în batalion se află că majurul a încurcat-o rău cu un răcan, unul anume Vlas Mincu, de la compania a II-a. Din această întâmplare, avu mai mult avantaje decât necazuri. Ostaşii îl priveau cu admiraţie, iar superiorii erau foarte circumspecţi în aplicarea pedepselor pentru micile greşeli pe care le făcea la început.

La sfârşitul instrucţiei individuale şi de grupă au urmat tragerile. Mai întâi cele banale: din poziţia culcat sau într-un genunchi, cu ţinte fixe şi amplasate apropiat. Apoi, exerciţii din ce în ce mai grele: trageri din picioare la ţinte situate la două sute de metri, trageri în ţinte mobile şi în final, proba cea mai grea: cerbul alergător. Se considera că-i mai degrabă o întâmplare fericită decât iscusinţă doborârea cerbului. Când i-a venit rândul lui Vlas, în jurul lui se strânseseră mai toţi comandanţii de plutoane şi companii. Nu numai că nu ratase nici o tragere la celelalte probe, dar ochise drept în centrul panourilor ce serveau drept ţintă, realizase numai aşa numitele „muşte”. Toţi vroiau acum să se lămurească: este acest Vlas Mincu trăgător bun, sau totul a fost doar o întâmplare de pădurar cu ochiul format.

Proba numită cerbul alergător, o născocise chiar comandantul batalionului, colonelul Mastacaş. Ea avea aplicare doar în cadrul batalioanelor de vânători de munte, având drept scop să-i formeze pe ostaşii acestei arme, considerată armă de elită, buni trăgători, calitate care trebuia să completeze pregătirea lor fizică excepţională. Pe o şină de sârmă groasă, întinsă cam la 250 de metri în faţă şi prevăzută cu anumite onduleuri, se manevra alunecarea unui panou care imagina silueta unui cerb în alergare. Distanţa de alergare era scurtă, de circa 12 metri, în timpul căreia cerbul, urmând ondulaţiile sârmei pe care aluneca făcea patru salturi, ridicându-se de fiecare dată pentru câteva clipe deasupra tranşeei, din care altfel nu i se vedea decât spinarea şi coarnele. În timpul unuia din cele patru salturi trebuia ochit. Timpul scurt de ochire şi mobilitatea ţintei făcea proba extrem de dificilă, aproape de netrecut. De altfel, până la Vlas, cerbul rămăsese neatins. Când îi veni rândul, acesta ceru două lămuriri:

- Cap sau piept? Şi la al câtelea salt?

Colonelul, prezent întotdeauna la această probă cu care se mândrea ca inventator, auzind întrebarea se gândi că lăudăroşii vor enerva lumea cu neruşinarea lor până în veacul de apoi, şi, apatic şi distant ca de fiecare dată, nici măcar nu catadicsi să întoarcă privirea pentru a-l vedea pe înfumurat.

- Singura condiţie este să-l ocheşti, lămuri lucrurile comandantul companiei lui Vlas.

Steguleţul se ridică şi cerbul ţâşni: un salt, al doilea, al treilea şi la al patrulea bubuitul armei îi făcu pe toţi să tresară. Manevranţii cerbului ridicară la puţin timp panoul cu un semn mare, roşu, pus în dreptul pieptului, indicând locul unde a fost lovit. Rumoare. Comentarii.

- Repetăm! Se auzi vocea colonelului. Şi adăugă, tot fără să întoarcă privirea: loveşti la al treilea salt.

Vlas introduse un nou cartuş pe ţeava carabinei, luă poziţie de tragere şi la cel de al treilea salt al cerbului, trase. Peste câteva clipe, apăru din nou panoul cu semn în dreptul pieptului.

În sfârşit, colonelul întoarse capul, privind peste umăr la trăgător. Tresări uşor, aproape imperceptibil: privirea, trăsăturile acestui om îi erau cunoscute. Nu se opri însă prea mult asupra acestei impresii şi dădu o nouă comandă, scurtă:

- În cap.

Steguleţul se ridică, cerbul îşi începu alunecarea şi la al doilea salt – foc. Panoul apare cu un semn roşu în dreptul capului.

- Încă o dată! Comandă colonelul.

Vlas se concentră, se îndârji chiar şi decise să tragă la primul salt. Evaluase deja cu precizie momentul când trebuie să tragă. „Când cerbul începe să urce în salt – ochesc”, se gândi Vlas, „iar când ajunge la punctul cel mai de sus al saltului, înainte de a începe să coboare, trag”. Aşa făcu. După primul salt, cerbul încetă alunecarea, deoarece mânuitorii, scuturaţi la mâini de izbitură şi-au dat seama că ţinta a fost lovită şi au coborât panoul. L-au ridicat aproape imediat cu semn roşu la cap.

- Încetează tragerea! Strigă comandantul batalionului şi plecă spre ţinte cu ceilalţi ofiţeri, care au pornit automat după el. Trebuia verificat. Nu-i venea să creadă. „Ţăranii ăştia se pot deda la tot felul de trucuri. Poate că la panou sunt consăteni de-ai lui. E prea de tot. Odată, hai de două ori, ar mai fi posibil. Dar de patru ori la rând, la comandă, asta depăşeşte limitele posibilului, limitele omeneşti”. Cu aceste gânduri ajunse la ţinte. Examină minuţios, cu lupa, fiecare lovitură. Se convinse. Îi scăpă printre dinţi:

- Fantastic!

După două zile, în faţa batalionului strâns în careu pe platoul cazărmii, ostaşul Mincu Vlas fu avansat în mod excepţional la gradul de fruntaş pentru merite deosebite în pregătirea de luptă.

Se scurseră încă două săptămâni. În cadrul garnizoanei din oraşul Braşov se organiză un mare concurs de trageri, la care participau cei mai buni trăgători, selecţionaţi din toate unităţile, inclusiv ofiţeri.

Batalionul II vânători de munte urma să fie reprezentat prin doi ofiţeri şi prin Vlas, proaspătul recrut, care abia depusese jurământul. Primii clasaţi urmau să primească distincţii, premii şi eventual permisii. Cei trei au fost scoşi din programul de instrucţie şi li s-au creat condiţii speciale de antrenament. Li s-a dat şi un instructor de tir. Pregătirea cu instructor i-a fost lui Vlas de mare folos, el a înţeles de la bun început că îi lipsesc anumite cunoştinţe teoretice, mai ales la pistolet şi puşcă mitralieră, la care trăgea pentru prima dată.

Îi scrise Ionicăi plin de optimism, anunţând-o că probabil în curând va veni acasă.

Vlas câştigă de opt ori premiul întâi, cele trei probe de carabină şi puşcă mitralieră şi la două probe din cele trei la pistolet. Deveni cel mai popular om din batalion şi chiar din garnizoană. Era deja numit trăgătorul de elită. Urmă o nouă avansare excepţională la gradul de caporal. I se acordă un premiu în bani de o mie de lei şi un splendid revolver automat englezesc, de douăsprezece focuri, cu numele lui încrustat pe metal. Dar învoirea pe care o aştepta Vlas cel mai mult, cu nerăbdare şi emoţie, nu i se acordă. Motivaţia formală: este venit în cadrele armatei abia de două luni şi regulamentul nu permite.

În realitate, alta a fost cauza. Încă după primul succes al lui Vlas, când a doborât de patru ori cerbul alergător al colonelului Mastacaş, acesta a reuşit, văzându-l aproape zilnic şi tot gândindu-se de unde îl cunoaşte, să-şi aducă aminte de recrutarea din anul trecut, de la Dumitreşti. „Da, acesta-i flăcăul din cauza căruia am pierdut pariul cu medicul; mi-a făcut-o”, îşi aminti el zâmbind. „De altfel, am mai primit o lecţie şi când am refuzat să cred că a ochit de patru ori la rând cerbul. Oare ce-mi rezervă cea de a treia manifestare a neîncrederii mele în calităţile lui(?)”, îşi continuă el firul gândurilor. „Orice ar fi, promisiunea făcută maiorului, rămâne promisiune şi trebuie să o respect. Nu-l voiu transforma pe băiat în carne de tun. Este drept, ar fi deosebit de eficient pe front. Numai că trăgătorii aceştia de elită se vânează unii pe alţii, aşa că după un timp ar cădea şi el victimă. Mai bine îl conserv şi după război îl lansez în concursuri internaţionale. Cu siguranţă câştigul pentru prestigiul ţării va fi mai mare. Aşa că…”

----------------------------------

----------------



CAPITOLUL 6.- LA BUCUREȘTI

- Caporalul Mincu Vlas, să vină la mine, îi ordonă el ofiţerului de serviciu.

După o clipă de ezitare din cauza admiraţiei faţă de impecabilul salut militar pe care il adresă Vlas, colonelul îl puse la curent cu ceea ce hotărâse.

- „Ascultă ostaş, nu ţi-am dat drumul în permisie, pentru că vreau să dau alt curs vieţii tale şi m-am gândit că dacă pleci, până te întorci să nu uit, sau să nu-mi schimb cumva hotărârea. Situaţia ta de militar activ, practic, ia sfârşit astăzi. Vei merge la Bucureşti şi vei locui în casa mea, ca ordonanţă. Am nevoie de un bărbat curajos şi voinic acolo. Vei rămâne la mine până te eliberezi. În sarcina ta intră paza casei, îngrijirea parcului, aprovizionarea cu alimente şi tot ceea ce-ţi va porunci fiica mea, în a cărei ascultare te dau.

În tot acest timp te vei perfecţiona în trageri, prin antrenamente sistematice. În demisolul locuinţei există un culoar special prevăzut pentru trageri cu pistoletul. Pentru arme mari, vei merge de două ori pe săptămână la un poligon de acolo. Voi da eu dispoziţii în acest sens”. Văzându-l pe Vlas înnourat, adăugă:

- „Nu te trimit la Bucureşti ca să te fac ordonanţă, cât mai ales ca să te feresc de măcel. În câteva luni intrăm în război. Dar după război vine pacea. Pentru ceea ce vine după război vreau să te pregătesc. Ai calităţi native excepţionale. Vei putea deveni un mare campion. De ce să te prăpădeşti în încleştarea surdă care a început? Ai înţeles?

- Am înţeles, să trăiţi, domnule colonel. Îmi permiteţi o întrebare?

- Spune.

- Când voiu primi permisie să merg acasă? Îndrăzni Vlas să întrebe?

- A doua zi după primul concurs de trageri pe care îl câştigi în capitală. Şi acum executarea. Colonelul sună. Apăru ofiţerul de serviciu.

- Îl echipezi pe caporalul Mincu cu două rânduri de echipament nou de oraş, cu cazarmamentul regulamentar, cu armă şi muniţii. Îi scrii ordin de deplasare şi îi dai foaie de drum pentru Bucureşti. Faci forme pentru trecere definitivă în corpul auxiliar. Şi din nou i se adresă lui Vlas: mâine, până la ora 12 te prezinţi la următoarea adresă. Îi întinse o foaie de hârtie, după care continuă: ai să te descurci? Ai mai fost în Bucureşti?

- Nu domnule colonel.

- Fă-mi legătura cu fiica mea, îi dădu colonelul dispoziţie ofiţerului de serviciu. Şi acum, spuse el, indicând uşa – aşteptaţi în anticameră.

După câteva minute între tată şi fiică avu loc următoarea convorbire:

- Silvia? Tot eu sunt la telefon.

- Ce s-a întâmplat papa de mă suni la numai o oră după ce-am vorbit?

- Acum nu te ţin mult. Te anunţ numai că mâine îţi trimit un ostaş care va sta la noi ca ordonanţă. Este un trăgător excepţional şi vreau să facă antrenamente în Bucureşti. Îi dai voie să folosească culoarul şi de două ori pe săptămână să meargă la un poligon. În rest, dispui de el cum vei crede de cuviinţă, îl pui la treabă.

- Dar papa… mă indispune perspectiva de a mă întâlni tot timpul nas în nas cu un răcan. Ce-ţi veni?

- Trebuie! Şi apoi… n-ai decât să nu-l întâlneşti. Va locui în casa mică, din părculeţ şi-i vei transmite dispoziţiile tale prin bucătăreasă sau prin femeia de serviciu.

- Oricum mă va incomoda prezenţa lui. Simt de pe acum că n-o să pot să-l sufăr. Dar dacă tu ai niscaiva planuri cu el…

- Da Silvia, am nişte planuri şi am şi un cuvânt dat cuiva, aşa că nu am încotro. Te rog să trimiţi pe cineva să-l aştepte la gară la trenul de 11,45; n-a mai fost niciodată în Bucureşti.

- Te pomeneşti că nici din satul lui n-a ieşit până acum pădureţul acesta al tău.

- Din sat a ieşit, dar ai ghicit că a trăit mai mult în pădure. Este chiar pădurar. Te sărut.

Colonelul închise legătura gândindu-se cu oarecare satisfacţie la faptul că fiica lui se va înşela cu privire la Vlas, aşa cum s-a înşelat el însuşi.

În ziua de 3 martie a anului 1941, când acceleratul opri în Gara de Nord, când furnicarul de lume începu să se mişte în toate părţile, când copii şi adulţi, vânzători ambulanţi, începură să-şi strige marfa ca nişte bezmetici, Vlas simţi că ameţeşte. I se spusese la Braşov să aştepte în faţă la informaţii”, dar unde erau informaţiile, habar nu avea. Se lăsă târât de puhoiul de lume. O femeie bondoacă, negricioasă, cu un puf de mustăţi sub nas, se desprinse din mulţime şi i se postă în faţă:

- Tu eşti trimis de domnul colonel Mastacaş…? Întrebă ea.

- Da, eu sunt, răspunse Vlas.

- Atunci urmează-mă!

A plecat după ea. S-au urcat într-un tramvai, apoi au coborât şi s-au urcat în altul. Au mers apoi destul de mult pe jos. În sfârşit, negricioasa s-a oprit în faţa unei porţi de fier făcută într-un zid înalt de cărămidă.

Înaintea ochilor lui Vlas se înfăţişă o splendidă privelişte. O vilă elegantă, cu ferestre şi verande largi, cu uşi înalte de lemn sculptat, plasată între copaci maiestuoşi, înmuguriţi, alei asfaltate, o pajişte imensă, o arteziană în funcţiune, statui şi bănci – totul într-o perfectă armonie, îţi creau o impresie de linişte, de bun gust, de fericire şi siguranţă.

Mai spre fundul împrejmuirii, undeva în dreapta, o clădire scundă, compusă din două odăi şi un garaj, cu uşă mare de fier forjat.

- Aici este camera ta, îl informă negricioasa, indicându-i una din odăi. Alături sunt uneltele de grădinărit, vasele cu flori care au iernat aici şi alte ciorciobute. Poţi să te speli şi să te schimbi; ai o chiuvetă acolo. Masa cam peste vreo două ore.

După ce se spălă, prima grijă a lui Vlas a fost să-i scrie lui Ionica. Îi explică pe larg ce-i cu el şi unde se află, îi umplu şase pagini cu gândurile, speranţele şi sentimentele lui, îşi exprimă fără rezerve dorul lui nemărginit şi dragostea ce-i poartă. O rugă să-i scrie imediat şi cât mai mult, despre ea şi despre tot ce se întâmplă în sat. Simţea că aici îi va fi mult mai greu fiind departe de iubita lui şi o implora parcă să-l înţeleagă şi să-l ajute cu scrisorile ei. În atmosfera calmă a vilei, instinctele sale de om al pădurii îi prevesteau un pericol, o ameninţare nelămurită, simţea cum i se strecoară în suflet un fior de nelinişte, dorinţe neînţelese, care nu-l mai încercaseră altă dată. Şi toată această învălmăşeală de simţăminte se legau parcă de dragostea lui pentru Ionica. Se simţea vinovat faţă de ea, că în loc să se afle în asprimea serviciului militar, ajunsese în capitala ţării, într-un mediu de vis dar care, pentru el, pentru ei doi, era un loc străin, care întina într-un fel puritatea sentimentelor ce îi lega. Se gândea că probabil, literatura pe care a parcurs-o despre Bucureşti şi din care oraşul reieşea ca un loc de pierzanie i-a sădit în inimă această vagă şi, pe undeva râvnită, senzaţie de prăbuşire într-un necunoscut plin de inedit şi plăceri deşarte. „Ce caut eu aici? Care va fi viaţa mea în această casă străină? Cum se va termina totul? Cum mă voiu simţi în sat după ce voiu trăi aici 2-3 ani? Acum mă simt ca un dezrădăcinat… dar oare nu mă voiu simţi la fel când va trebui să plec de aici?” Da, îi era necaz că locul, casa, parcul, totul îi plăceau prea mult. Parcă o înşela pe Ionica prin prezenţa lui aici, frustra dragostea lor pură, simplă, plină de căldură şi omenesc.

Se mai linişti după amiază, când, intrând în magazia cu unelte, găsi tot ce-i trebuie pentru îngrijirea grădinii: coasă şi cazma, ferăstrău pentru pomi şi secure, greblă, lopată, săpăligă, stropitoare, scări ş.a.

A doua zi dimineaţă începu treaba. A greblat toate frunzele, ierburile uscate, hârtiile aduse de vântul iernii, le strânse grămadă în fundul grădinii, lângă portiţa care dădea spre lacul din spate şi le dădu foc. Începu apoi să cureţe copacii şi pomii, gândind să le dea un contur de coroană cât mai apropiat de cel al copacilor din pădurile lui. Munca îl absorbi cu totul, îi făcu plăcere şi îl linişti pe deplin. Muşchii, executând mişcările deprinse încă de pe vremea când era copil au redevenit elastici şi mobili, se mişca sprinten, eficient, fără oboseală. Pe la orele 10 soarele primăvăratic a început să dogorească. S-a dezbrăcat în maiou şi a continuat munca.

Pe domnişoara Silvia, care se înapoiase acasă pe la orele patru dimineaţa, a trezit-o din somn ciocănitul ritmic al securii şi hârşâitul fierăstrăului. O durea îngrozitor capul după noaptea nedormită, după coniacul şi şampania servite la onomastica unei prietene. La început nu şi-a dat seama de unde vine zgomotul. Apoi s-a lămurit: răcanul. A deschis larg ferească să-i facă observaţie. A renunţat însă pentru că era prea departe şi-i era lene să strige. Vlas, căţărat într-un copac uriaş amputa o cracă pe jumătate uscată. Se afla într-o poziţie de echilibru minune. Silvia aştepta din clipă în clipă să-l vadă căzând şi cu aceasta să se termine zgomotul, iar ea să se culce din nou, să-şi facă somnul. Tot aşteptând, trebui să-l observe şi-i atrase atenţia supleţea şi siguranţa mişcărilor lui, apoi statura înaltă, umerii largi şi talia subţire, şerpii unduitori ai muşchilor braţelor, expresia concentrată şi privirea calmă dar vioaie a ochilor lui stranii, albaştri-verzui adumbriţi cu gene lungi, de copil somnoros. „Un exemplar reuşit. Natura îşi manifestă capriciile ei mai ales la oameni, gândi Silvia, reluând o teză pe care, cândva, o exprimase tatăl ei. A înzestrat cu calităţi deosebite un biet ţăran semianalfabet şi sărăntoc şi a fost zgârcită, ba chiar crudă, cu oameni cărora în afară de frumuseţe nu le lipseşte nimic. Din ce parte a ţării o fi? Pe unde cresc astfel de români? Tata spunea că a trăit mai mult în pădure. Probabil că pădurea l-a făurit ca pe unul din copacii ei: înalt, suplu, pietros, cu privirea limpede şi răcoroasă”. Tot făcând astfel de reflecţii, aplecată puţin pe fereastră în aerul rece şi curat al primăverii, Silvia constată că n-o mai doare capul. Mai mult chiar, îi dispăru oboseala şi simţi o ciudată bună dispoziţie. O chemă pe Marica, aşa i se spunea negricioasei, şi-i porunci să-i aducă laptele. Îi plăcea să servească dimineaţa laptele în pat, pe jumătate în aşternuturi. Marica îi aducea tava cu o cană de lapte, cu cafea, cozonac sau franzelă, puţin unt sau dulceaţă şi le aşeza pe o măsuţă lângă pat. În timp ce mânca, Silvia o reţinea pe Marica lângă ea, punându-i întrebări în legătură cu gospodăria şi dându-i instrucţiuni pentru ziua care începea.

- Până la urmă tata a avut dreptate trimiţându-şi una din ordonanţe aici, deschise ea vorba; parcul şi grădina aveau mare nevoie de îngrijire. Şi după cum văd că se mişcă, cred că este priceput şi vrednic.

- Da, domnişoară, aşa este, dar mă întreb, n-o fi cumva mut? N-a scos încă nici o vorbă până acum… şi pare a fi foarte trist. Tanti Suzi (tanti Suzi era bucătăreasa, femeie ca la 60 de ani, încă în putere şi foarte pricepută, care lucra în casa colonelului Mastacaş de foarte mulţi ani), spune că-i îndrăgostit şi din cauza aceasta… îi tăcut şi mohorât, pentru că fiind trimis aici, a fost îndepărtat de iubita lui. Se poate să fie aşa, pentru că de îndată ce a venit a scris o scrisoare lungă, lungă şi a ieşit de a pus-o în cutia de poştă de la colţ.

- I-aţi dat să mănânce? Întrebă Silvia după o clipă de meditaţie.

- I-am dat, dar aproape că nu a mâncat. În schimb a gustat îndelung apa, apoi a băut zdravăn, cred că i s-a părut bună.

După cum se vede, Marica îl ţinea sub observaţie strictă pe Vlas. Îi stârnise oare un interes deosebit? Deocamdată ea avea grijă ca odaia să fie curată şi masa să-i fie adusă la timp.

Până în după amiaza zilei următoare nimic deosebit. Vlas terminase de curăţat grădina şi începuse să o sape metodic, cu cazmaua. La Silvia venise o prietenă în vizită în acea după amiază. Serveau lichioruri şi îngheţată când au început pocniturile de revolver în culoarul din subsol.

- Mitocanul şi obraznicul naibii, unde crede el că se află de-şi face de cap? izbucni furioasă Silvia şi se şi ridică de pe canapea.

- Ce s-a întâmplat dragă? Întrebă colega ei.

- Ne-a pricopsit tata cu o ordonanţă, căreia i-a mai şi dat instrucţiuni să se antreneze la tir. Scuză-mă puţin, mă duc să-l opresc. Şi ieşi. Deschise o ferestruică şi-l privi pe Vlas. În cămaşă albă, cu mâneci largi, încins strâns peste talia subţire, cu mâna dreaptă perfect întinsă, trăgea foc după foc, la intervale egale de timp, de câteva secunde. Punctul negru din centrul ţintei era zdrenţuit de perforările gloanţelor. În poziţia în care se afla îi apăru Silviei ca un cavaler medieval, ca un spadasin gata să fandeze în faţa unui adversar. Nu, Silvia nu-l putea opri. Îl mai privi câteva clipe şi plecă, enervându-se la gândul că acest ţăran pădureţ i-a impus pentru a doua oară o altă atitudine decât cea pentru care era pregătită.

- Nu l-ai oprit? O întrebă prietena ei când reintră în salon.

- N-am putut să-l întrerup; avea o ţinută care ar fi impus oricui, recunoscu ea sincer.

Se scurseră încă vreo câteva zile, fără ca Silvia să fi schimbat măcar o vorbă cu ordonanţa. Din dormitorul ei vedea aprinsă lumina la odaia lui Vlas până noaptea târziu. Ce face? Se tot gândea ea. Chinuită de curiozitate, ieşi tiptil şi privi pe fereastră. Vlas citea. Nu reuşi să vadă titlul cărţii. Îl studie îndelung şi liniştit. Faţa lui era împietrită, aproape inexpresivă dacă nu s-ar fi văzut uşoara concentrare pe care i-o imprima pe chip lectura.

A doua zi dimineaţa tanti Suzi veni la Silvia în dormitor şi i se adresă cu vocea ei plină:

- Domnişoară, vă rog să veniţi în bucătărie să serviţi laptele. Marica n-a venit şi eu, cu mâna mea beteagă, nu pot să vă aduc tava.

- Dar n-avem ordonanţă? Îi replică Silvia. Gândul de a-l umili puţin, punându-l în postura de fată în casă, îi dădu satisfacţia unei revanşe.

- Se poate oare, domnişoară, ca un bărbat străin să intre în dormitorul dumneavoastră? Îşi dădu tanti Suzi părerea printr-o întrebare.

- Se face, nu se face, pune-i tava în braţe şi arată-i drumul. Nu mă prea sinchisesc eu de astfel de fasoane.

Silvia îşi continuă indiferentă lectura. Părul ei blond, de culoarea mierii din floare de fân, se revărsa generos pe perna de un alb imaculat. Sânii, pe jumătate dezgoliţi, se ridicau şi coborau ritmic sub cămaşa de noapte din mătase gălbuie. Ochii negri urmăreau cu atenţie rândurile cărţii, iar gura, cu buza de jos puţin proeminentă rămăsese uşor întredeschisă. Era frumoasă, într-adevăr frumoasă. Şi ea ştia asta. Era de „o frumuseţe rasată”, cum afirma Radu Bistriceanu, un jurist în plină afirmare, care se jura oricui vroia să-l asculte că-i îndrăgostit lulea de Silvia.

Imaginea de mai sus i se înfăţişă lui Vlas când deschise uşa şi intră în dormitor. Silvia, fără a-şi ridica ochii de pe carte, îi arătă măsuţa pe care urma să pună tava. Un pas, încă un pas şi… se împiedică…, se împiedică în propriile lui picioare; cu o echilibristică disperată reuşi să salveze cana cu lapte, dar farfuria cu feliile de cozonac şi untul alunecă pe covor. Silvia izbucni mai întâi în râs. Apoi, gândindu-se că gestul lui Vlas n-a fost întâmplător, ci voit, ca o ripostă pentru însărcinarea umilitoare pe care o primise, o cută de enervare i se adânci între sprincene.

- Dinadins te-ai împiedicat? Întrebă ea cu glas ridicat; şi adăugă mai mult scrâşnind: mitocane!

Ochii lui Vlas scăpărară şi-şi schimbară, ca de obicei, culoarea. Şi râsul, şi insulta ei l-au supărat la culme, iar umilinţa îl făcea să spumege de furie, aşa că replica lui fu brutală, ca întotdeauna când îşi pierdea controlul:

- De sânii dumneavoastră dezgoliţi m-am împiedicat… şi dacă mai repetaţi o dată cuvântul mitocan, vă torn cana cu lapte în cap.

Se aplecă, adună cozonacul şi untul, le puse pe farfurie şi plecă să le ducă la bucătărie.

Silvia rămase mai întâi împietrită. Violenţa răspunsului o cutremură. Nu putea însă, ca femeie inteligentă şi de spirit, să nu accepte că expresia „de sânii dumneavoastră m-am împiedicat”, este plină de înţelesuri, iar spontaneitatea cu care a fost dată această replică ar face cinste chiar şi unui bărbat erudit şi trăit în cea mai aerisită societate. „De sânii dumneavoastră m-am împiedicat”; parcă ar suna ca un reproş, gândi ea. Ideea s-ar fi putut exprima şi aşa: sunt om şi sunt bărbat tânăr, cum ai putut să apari astfel în ochii mei? Da, şi avea dreptate; în gestul meu a fost şi cochetărie, dar poate şi dispreţ faţă de el. Trebuie să recunosc: am fost o proastă… şi foarte nedreaptă. Dar ce obraznic, doamne şi câtă virulenţă, ce nestăpânit… În fond, aşa trebuie să se comporte un bărbat, mai ales atunci când demnitatea lui este rănită”. Silvia, unica fiică a colonelului Mastacaş, rămasă orfană de mamă încă de la naştere, crescuse sub supravegherea îngăduitoare a unei mătuşi a ei, care se îngrijea totodată şi de moşia lor din Bărăgan. Verile şi le petreceau împreună la această moşie, sau la via pe care o aveau în satul Cândeşti, în judeţul Vrancea. Viaţa în aer liber, societatea băieţilor, îi formară caracterul, făcură din ea o bună călăreaţă, dar şi un om franc, o camaradă gata oricând să ajute pe cel aflat în nevoie. Mai târziu, a cunoscut şi anturajul marilor saloane bucureştene. S-a acomodat repede. Plăcerile vieţii n-au făcut-o să-şi piardă capul, dar nici nu le-a respins. A devenit puţin excentrică, poate. Cu un an în urmă s-a înscris la facultatea de biologie. De ce s-a înscris la facultate, şi de ce la biologie? Nici ea nu ştia prea bine. În tot cazul, nu ca să-şi facă din asta o profesie, ci… aşa, ca să nu se plictisească, sau, probabil, ca să afle răspunsuri la nişte întrebări pe care şi le pusese luând contact cu realitatea în anii când trăia mai mult la cele două moşii. Silvia nu avea un suflet rău şi nici lipsită de bun simţ nu era. O dovadă este şi ruşinea care o încearcă acum, când se gândeşte în ce postură idioată s-a pus în faţa ordonanţei, care se pare că nu-i chiar aşa cum şi l-a imaginat ea.

Se ridică din pat, se îmbrăcă cu un halat matlasat şi intră în camera de baie să se pieptene. Între timp Vlas s-a înapoiat cu farfuria cu cozonac şi cu unt şi le-a pus tăcut pe măsuţă, lângă cana cu lapte, după care a vrut să plece.

- Rămâi să iei tava înapoi, îi spuse Silvia. Iar în ceea ce priveşte incidentul de adineauri, dacă eu am fost nedreaptă, ceea ce recunosc, trebuie să recunoşti şi dumneata că ai fost obraznic.

- Vă rog să mă scuzaţi, îi răspunse Vlas, privind-o drept în lumina ochilor. După acest schimb de cuvinte, el se întoarse spre o etajeră plină cu cărţi şi începu să le examineze pe îndelete titlurile.

Terminând micul dejun, Silvia se apropie de etajeră şi-l întrebă:

- Ai găsit ceea ce te interesează?

- Nu mă interesează ceva în mod deosebit, am vrut doar să văd ce cărţi aveţi.

- Crezi că ai să înţelegi asta? I se adresă ea din nou înmânându-i „Mizerabilii” lui Victor Hugo.

- Acum cred că da, îi răspunse Vlas, făcând o legătură numai de el ştiută la vederea titlului şi autorului cărţii.

- Ne-am împăcat? Vorbi din nou Silvia întinzându-i mâna deschis, bărbăteşte. Vlas i-o prinse cu grijă, cu teamă să n-o sfarme parcă şi i-o sărută cu o nebănuită distincţie.

- Nici nu ne-am certat, domnişoară; regret foarte mult ieşirea mea de adineauri şi vă asigur că n-o să se mai întâmple. În fond eu mă aflu aici sub ordinele dumneavoastră, aşa că…

Dar nu termină fraza, o lăsă pe ea să înţeleagă ce va crede de cuviinţă. Probabil că în mintea lui continuarea ar fi fost cam următoarea: aşa că… puteţi chiar să vă bateţi joc de mine punându-mă să o fac pe fata în casă, că tot nu am dreptul să mă supăr.

- Vă rog să-mi permiteţi să mă retrag, mai spuse el făcând o uşoară plecăciune şi ieşi cu cartea sub braţ şi cu tava în mână fără să mai aştepte aprobarea ei.

„Eşti ciudos tare”, îşi spuse Silvia în gând, privind în urma lui, „şi sălbatic şi nesuferit… dar lasă că îţi frâng eu cerbicia, te fac ascultător şi molcuţ ca un căţeluş… şi asta fără să recurg la ordine şi dispoziţii”. Vlas, la rândul lui gândea: „o să te exasperez eu cu indiferenţa şi docilitatea de subordonat. Să nu crezi cumva că m-ai făcut praf întinzându-mi mâna şi dându-mi o carte. Gest de superior plin de omenie, chipurile şi de înţelegere faţă de cineva care se află pe o treaptă inferioară de pregătire intelectuală”. Şi astfel, fiecare declară tacit război celuilalt. Un război galant – din partea Silviei. Un război al orgoliului – din partea lui Vlas.

În zilele care urmară, Vlas se ocupă în continuare de grădină, iar seara, până târziu se adăpa din nesecatul izvor de idei şi de frumuseţe pe care îl află în cartea lui Hugo. Îşi urmă, totodată, cu regularitate programul de exerciţii la tir pe care i l-a fixat colonelul.

Într-o zi, când se îndrepta spre culoar fu acostat de Silvia.

- Ascultă, aş vrea să-mi încerc şi eu ochiul şi mâna la tir. Am mai tras cândva, dar am întrerupt de mult. Ai putea să mă îndrumi puţin?

- Da domnişoară, am înţeles, vă voiu îndruma la tir.

În timpul lecţiilor, cu ocazia corectării poziţiei, mâinile li se atingeau, privirile lor se încrucişau, iar uneori trupurile se apropiau aşa de mult, încât Silvia se înfiora de o senzaţie dulce şi necunoscută, care îi furnica întreaga fiinţă. Se mira, era nedumerită şi chiar contrariată. Mai fusese de nenumărate ori în apropierea bărbaţilor. Nopţi întregi dansase trecând din braţele unuia în braţele celuilalt, dar acest simţământ straniu nu o încercase niciodată. „Probabil din cauza mirosului lui”, gândi ea. „Toţi ceilalţi miros cam la fel: lavandă şi săpun bob. El miroase a pădure şi a săpun cazon, tare, ameţitor”.

Dându-şi seama că Vlas este un autodidact în plin proces de formare, îşi propuse să se ocupe puţin de pregătirea lui, să-i ordoneze cunoştinţele pe care le are deja şi să-l introducă în desişuri ale cunoaşterii pe care el nu le-a explorat încă. „Cu siguranţă că nu cunoaşte nici o limbă străină. Poate cu asta ar trebui să încep” – îşi zise Silvia. Şi cum limba germană era la modă, iar ea începuse de curând să ia lecţii în particular la această limbă, îl invită să participe la lecţii. În ziua şi la ora indicată, Vlas se prezentă la lecţie cu caiet şi creioane ascuţite, în ţinută militară reglementară, aşa cum ar fi mers la pregătirea teoretică de luptă. Pentru el, prezenţa la lecţie, era urmarea unui ordin primit. Şi sârguinţa în pregătire va fi la fel.

Silvia decise ca Vlas să ia primele lecţii singur, până va ajunge la nivelul ei. Nu mică i-a fost mirarea când profesoara o anunţă, după numai 3-4 lecţii, că pot continua împreună. Vlas reuşise să parcurgă şi să-şi însuşească în câteva zile cunoştinţe pentru care ei i-au trebuit aproape 2 săptămâni. Cu ocazia lecţiilor comune, Silvia se convinse că se află în faţa unei inteligenţe deosebite şi a unei voinţe de a şti, de a cunoaşte, ieşită din comun. Constată, totodată, că Vlas era bine pus la punct cu gramatica limbii române. Nu rareori a fost necesar să-şi încordeze serios voinţa şi atenţia pentru a ţine pasul cu el.

În tot acest timp, atât la lecţiile de tir, cât şi cu ocazia pregătirii în comun la limba germană, fiecare a rămas fidel ţelului pe care şi l-a propus: Silvia să-l impresioneze cu frumuseţea fizică, feminitatea şi căldura ei sufletească, până îl va face să se îndrăgostească de ea; Vlas, să se menţină într-o postură de subordonat rigid, rece şi închistat, care nu înţelege altceva, decât să execute cât mai perfect ordinul primit.

Pe la sfârşitul lunii aprilie, când pomii încep să înverzească şi natura să se trezească la viaţă, după ce Vlas citi până târziu seara, simţi deodată imperios nevoia de a-i scrie lui Ionica, deşi îi scrisese şi cu două zile în urmă. Cu fereastra larg deschisă, inspirând aerul aromat al primelor flori de primăvară şi ascultând foşnetul copacilor din parc, se simţi pentru câteva momente acasă, în camera şi lângă fereastra lui străjuită de trandafiri. Fu pătruns de o adevărată revelaţie, o lumină i se strecură în suflet, iar cuvintele începură să se înşiruie aproape de la sine pe hârtia din faţa lui. „Scriu firul palid al dorurilor mele – Ionica – şi aş vrea să imprim pe coala mată şi în sufletu-ţi pur, fiorul unor dragi aduceri aminte…”. Şi continuă, pe parcursul mai multor pagini, exprimarea caldă a dragostei lui, descrierea suferinţei pe care o îndură fiind departe de ea, a nerăbdării din ce în ce mai mare, a furiei faţă de timpul duşman care se târăşte încet, ca un melc şi faţă de distanţa crudă care s-a interpus între ei. O asigura că nimeni şi nimic, niciodată n-o va scoate din inima lui, că îi va fi soţie iubită, că natura însăşi, în infinita ei înţelepciune şi bunătate i-a hărăzit unul pentru celălalt.

Simţea parcă nevoia să-i dea cât mai multe asigurări despre statornicia sa, să se asigure totodată pe sine însuşi de loialitatea sa faţă de prima şi singura lui dragoste. Când termină, o adevărată pace a sufletului îi inundă întreaga fiinţă. Stinse lumina şi rămase mult timp cu ochii larg deschişi în întuneric, trăind cu intensitate sublimul clipelor pe care le traversa. A aţipit cu zâmbetul pe buze.

Fu trezit de huruitul unui motor care se opri în faţa garajului, aproape de fereastra odăii lui. Se auzi, neclar, o convorbire dusă pe şoptite. Treptat, vocile crescură în intensitate şi desluşi glasul Silviei.

- Eu îţi spun să pleci; n-are rost să insişti, pentru că aşa ceva nu se va întâmpla niciodată, înţelegi?

- Dar am dreptul la asta, replică o voce de bărbat. De peste un an te însoţesc pretutindeni, mă ţii în lesa ta… şi când e vorba… la o adică… mă respingi?

- Nu te-am ţinut cu sila lângă mine şi dacă îmi reproşezi, află că începând de mâine nu vreau să te mai văd. Înţelege odată pentru totdeauna că nu te iubesc, de fapt nu simt nimic pentru tine, de ce nu mă laşi în pace?

- Ceea ce îţi cer nu presupune neapărat iubire. Este o cerinţă firească a unui bărbat şi nu văd nici un motiv puternic care să te oprească. Ştiu foarte bine că nu iubeşti pe altcineva.

- Şi dacă te înşeli?

Vocea bărbatului căpătă o notă de vizibilă enervare:

- Vrasăzică iubeşti pe altcineva şi pe mine mă ţii drept paravan? Dar ce crezi că sunt eu? Prostul târgului? Silvia îi răspunse cu un râs scurt, batjocoritor, aşa cum numai ea ştia să râdă, ceea ce îl scoase din fire pe curtezan.

- Să ştii că ceea ce vreau eu, spuse el cu o voce gâtuită, se poate face şi în maşină.

Vlas auzi în continuare o vânzoleală şi foşnet de veşminte, iar din când în când glasul Silviei: „… canalie,… secătură, dă-mi drumul că ţip şi te faci de râs”. Se pare însă că omul insista, conştient probabil că dacă scapă acest prilej, cu altul nu se va mai întâlni. Gâfâieli, cuvinte pline de indignare din partea Silviei, mormăieli şi răsuflări grele din partea bărbatului, dovedeau că lupta continuă. La un moment dat se auzi destul de în clar, vocea lui:

- Rup tot de pe tine dacă… şi tot cum vreau eu va fi.

- Mai bine moartă, îi replică repezit fata. Se pare însă că forţele ei slăbeau, pentru că Vlas desluşi un hohot de plâns.

Sări din pat şi aprinse lumina. Vânzoleala din maşină încetă. Vlas se apropie şi întrebă cu vocea uniformă, de subordonat:

- Vă pot fi de folos domnişoară?

- Da, îi răspunse Silvia cu tremur în glas. Te rog să-l dai pe domnul afară din curte.

Vlas deschise portiera maşinii din partea acestuia şi-l invită cu un gest autoritar să coboare.

- Cum îndrăzneşti ţărănoiule? Pleacă de aici că te bat măr! În vocea lui se simţea furia turbată provocată de ratarea tentativei de viol. Sări de la locul lui cu ceva în mână, ca un bostan gras. Vlas făcu un pas înapoi. „Te pomeneşti că-i laş”, gândi Silvia, simţind că idolul ei se dărâmă.

- N-ai plecat? Se repezi la Vlas, Radu Bistriceanu, că el era cel în cauză.

- Fiţi calm domnule şi părăsiţi curtea până nu vă arunc peste zid ca pe un lemn putred. „Bravo”, se entuziasmă Silvia în gând, „nu numai că nu-i laş, dar pe deasupra îi şi caustic”.

Ceea ce a urmat s-a petrecut în câteva secunde. Radu Bistriceanu a lovit puternic cu umbrela spre capul lui Vlas, care, fandând fulgerător pe spate a evitat lovitura în plin. A simţit doar o usturime ascuţită în lungul frunţii. Riposta din partea lui a venit năprasnic. O dublă lovitură: cu piciorul stâng şi pumnul drept l-a doborât ca trăsnit pe agresor. Vlas i-a smuls umbrela din mână şi o ploaie de lovituri s-a abătut pe spatele şi umerii lui Radu, care încerca să se ridice şi nu putea. În cele din urmă a renunţat, ori şi-a pierdut cunoştinţa; a rămas lung pe aleea de asfalt. Vlas s-a aplecat şi l-a pus pe umeri şi după câţiva paşi, i-a dat drumul uşor peste gardul de zid. Când s-a înapoiat s-a împiedicat de umbrelă. A luat-o şi i-a dat şi ei drumul peste zid.

- Ordinul a fost executat, domnişoară, spuse el îndreptându-se liniştit spre odaie.

- Stai! Se repezi Silvia; ce ai pe faţă? Eşti rănit?

- M-a zgâriat puţin cu vârful umbrelei gentelman-ul dumneavoastră, dar nu vă alarmaţi, o să treacă.

- Nu-i chiar aşa simplu, se precipită Silvia, este o zonă intens vascularizată, din cauza aceasta sângerezi aşa de mult. Vino imediat sus, adăugă ea, trăgându-l pe Vlas în vilă.

Îl introduse în dormitor, îl dirijă uşor spre pat şi-i spuse să se întindă. Dintr-un dulăpior de lângă etajeră, însemnat cu o cruce roşie, scoase cele de trebuinţă: vată, bandaje, apă oxigenată şi tinctură de iod şi începu să-l îngrijească. Fierul din vârful umbrelei brăzdase adânc pe fruntea lui Vlas, o tăietură lungă de circa cinci centimetri. Rana în sine nu era periculoasă. Pericolul putea veni de la o eventuală infecţie. Conştientă de acest lucru, Silvia spălă cu grijă rana, îi răsfrânse marginile şi tamponă insistent cu tinctură de iod. „Ia să văd, cât rezişti, viteazule”, îşi spunea ea în gând. Şi parcă pentru a pune la încercare răbdarea şi rezistenţa lui, insistă în continuare, tot mai apăsat. Vlas nici nu se clintea, nici un nerv nu tresări pe faţa lui. Deşi îl ustura tare, atingerea degetelor Silviei îi făcea în acelaşi timp plăcere, iar imobilitatea lui se explica şi prin teama că mişcându-se ar putea întrerupe această atingere tulburătoare.

- „Poate că ar trebui şi nişte copci”, gândi Silvia cu glas tare, când termină tratamentul. „o să-ţi rămână un semn, dar se spune că cicatricele îi înnobilează pe bărbaţi, aşa că nu trebuie să regreţi”. Îl privi lung. Vlas stătea cu ochii închişi, cu faţa împietrită. „Ce frumoase sunt buzele lui, ce crestătură artistică şi câtă senzualitate şi încăpăţânare exprimă”, îşi spunea Silvia. „Şi ce notă de distincţie, ce alură de erou antic îi dă acest bandaj alb, fixat pe fruntea lui înaltă şi mată”. Se pierdu câteva minute în contemplarea acestui chip tânăr, bărbătesc. Şi analiză cu luciditate. „M-am îndrăgostit”, constată Silvia. „Şi nu de acum, ci din prima zi, de când l-am văzut curăţind pomii. Îl iubesc. Iubesc acest om. Simt pentru el o dragoste profundă, îmbinată cu un sentiment matern, protector. Ce se va întâmpla cu mine? Ce vor spune prietenii mei, ce va spune tata? Iubesc pentru prima dată, dar îl voiu iubi toată viaţa. Simt acest lucru. Orice se va întâmpla, voiu fi a lui”.

Observând pe cămaşa lui Vlas pete mari de sânge, ieşi uşor din cameră şi se înapoie cu o pijama bleumarin, cu dungi aurii, aparţinând, probabil, tatălui ei.

- „Hai, ridică-te puţin”, îi spuse ea şoptit, cu gura foarte aproape de urechea lui. Şi adăugă: „trebuie să-ţi schimbi cămaşa”. Îi descheie nasturii şi-i scoase uşor cămaşa aspră, de material cazon. Umerii şi pieptul bărbătesc ai lui Vlas, o întrerupse pentru o clipă, îi captă privirile, îi strecură o furnicătură prin toată fiinţa. Se reculese însă repede şi-i întinse pijamaua:

- Ia asta.

- Mulţumesc domnişoară, sunteţi foarte drăguţă, dar nu este cazul. Mă duc jos la mine şi mă schimb acolo.

- Nu te duci nicăieri; ai pierdut sânge şi trebuie să stai aici până îţi trece slăbiciunea. Ai înţeles băieţaş?

Vlas luă pijamaua şi se întinse din nou pe pat, pe patul moale şi parfumat al Silviei. Rămase cu ochii deschişi, întrebători, parcă ar fi vrut să înceapă o conversaţie, să ceară lămuriri. Îi plăcea nespus situaţia în care se afla, îi plăceau răsfăţul şi alintările Silviei.

Fata stinse lumina mare şi aprinse o veioză mică, cu lumină verzuie, odihnitoare.

- Acum închide ochii şi încearcă să dormi, eu voiu veghea.

Rămase neclintită pe un scaun, lângă patul lui. Trecuse de mult miezul nopţii. Pe stradă, în casă, se aşternu o linişte imaterială. Silvia nu se mai sătura privind faţa liniştită a lui Vlas. Ritmicitatea respiraţiei lui, care deveni tot mai uniformă şi destinderea ce i se întipări treptat pe chip, o făcu să creadă că el a adormit. Nu se mai putu abţine: se aplecă şi îşi lipi uşor buzele de gura lui Vlas. „El nici nu va şti mâine că l-am sărutat”, îşi spuse. Dar se înşela. Vlas nu adormise. În timp ce sta aplecată, braţele lui îi cuprinse cu blândeţe capul, o apropie şi mai mult, o întinse lângă el şi o sărută mult, tandru şi lacom, pe gură, pe ochi, pe sânii care îl zăpăciseră cu câtva timp în urmă. Legi mai puternice decât decenţa Silviei şi încăpăţânarea orgoliului rănit al lui Vlas îi apropiase. Dorinţele lor, înfrânate, refulate deliberat atât de mult timp, erau acum aşa de puternice, încât îi adusese într-o stare de semiinconştienţă. Se dezbrăcau febril unul

pe altul, cu gesturi precipitate, lipsiţi de experienţă, dar perfect călăuziţi de instinct.

La durerea ascuţită pe care o simţi, Silvia îşi strivi ţipătul între dinţi, muşcându-şi buzele până la sânge. Ea realiză ca prin ceaţă, că a devenit femeie. Ore în şir au fost dominaţi de pasiunea dorinţelor dezlănţuite.

Silvia nu regreta nimic. Devenise femeie, pentru că aşa a vrut ea, aşa a dorit ea, pentru că nu se putea altfel. Totul a fost ca ceva implacabil, ca o legitate a naturii, pe care n-o poţi transforma şi din calea căreia nu poţi să te fereşti.

Mai mult chiar: într-un anumit fel era fericită. „Şi ce dacă primul meu bărbat nu-i din lumea «bună»”, îşi spunea ea în gând. „Sunt convinsă că le este superior tuturor don-juanilor ce se învârt în jurul meu şi care se comportă toţi aproape la fel, se îmbracă la fel, miros la fel, vorbesc la fel, mint şi se mint la fel. Cel puţin el este original… şi este serios… şi… încăpăţânat… şi puţin dur…, într-un cuvânt este bărbat. Da, într-adevăr bărbat. Şi, în ciuda faptului că nu-i încă şlefuit, cât de afectuos poate să fie în momentele intime. Îl voi şlefui eu; va fi greu să o fac dacă mă gândesc la duritatea lui diamantină, dar cu atât mai interesantă va fi operaţiunea. Şi după ce îl şlefuiesc, după ce îl formez… de ce nu ar deveni soţul meu? S-au mai văzut astfel de cazuri. Va fi o infuzie de sânge viguros în neamul meu vechi şi vlăguit. Copiii noştri vor fi şi robuşti şi inteligenţi. În „Ciuleandra” lui Rebreanu, această idee s-a transformat într-o temă de roman, o adevărată capodoperă. Numai că acolo purtătorul sângelui proaspăt era femeia; în cazul nostru va fi bărbatul, … aşa că hibrizii vor fi cu atât mai mult…”

În continuare, Silvia se pierdu într-o serie de consideraţii genetice, care îi veneau în minte cu o limpezime uimitoare, deşi cursul respectiv îl parcursese cu peste un an în urmă.

Lângă ea, Vlas dormea liniştit, istovit de dragoste, cu o mină de om chinuit de ceva, cu o vizibilă notă de amărăciune, de regret, care nu putea să nu fie remarcată. Silvia îi găsi explicaţia în sentimentul de inferioritate care îl stăpânea perpetuu când se afla în stare de veghe. Şi îl iubi cu atât mai mult. „Tu nu eşti cu nimic inferior celorlalţi, dragule”, îi spuse ea în gând. „Dimpotrivă. Eşti frumos, inteligent, cu mult bun simţ… Numai că nu eşti conştient de aceste calităţi, dar te voiu face eu conştient de valoarea ta şi încă de aşa manieră, încât tu nici să nu simţi”.

Se ridică uşor din pat ca să nu-l trezească şi se duse la fereastră. Culoarea vineţie a nopţii care lua sfârşit adăugă ceva aparte intensităţii simţămintelor pe care le trăia. Simţi dorinţa să iasă în parc. Paşii o duseră spre corpul de clădire unde se afla garajul şi odaia lui Vlas. Găsi uşa larg deschisă şi lumina aprinsă, aşa cum rămăseseră seara, când el ieşise pentru salvarea ei. Silvia intră. Rămase uimită de simplitatea şi modestia aranjamentului din cameră şi luă pe loc decizia să o facă mai confortabilă. Pe măsuţa din colţ îi atrase atenţia o stivă de cărţi. Se apropie. Scrisoarea, cu adresa unei fete, caligrafiată cursiv, luă în ochii ei proporţii deosebit de mari, parcă ar fi acoperit toată masa. Procesul de conştiinţă fu scurt, dar de o intensitate dureroasă, atroce. „Scriu firul palid al dorurilor mele – Ionica…”. Silvia citi cu nesaţ, în ritmul bătăilor inimii ei, care se accelera ameninţător. Când termină de citit, realiză dintr-o dată dimensiunile dezastrului ei sufletesc. „Deci el nu mă iubeşte. O iubeşte pe această fată de la ţară. Şi cât de mult o iubeşte, cu câtă sensibilitate şi gingăşie îşi exprimă sentimentele”. Mai citi o dată scrisoarea. Acum mai pe îndelete, mai cu calm, după ce şocul fusese depăşit. O frapară încredinţările pe care Vlas le dădea acelei fete necunoscute că numai pe ea o iubea, că dragostea lui va fi neclintită, că vor fi împreună până la sfârşitul zilelor lor. Deşi încă tristă, Silvia zâmbi unui gând optimist, unei speranţe încă neprecizate. „Poate că nici el nu-şi dă seama pe cine iubeşte cu adevărat: pe ea sau pe mine. Vom vedea şi nu mai târziu decât azi. Azi îi voiu smulge mărturisirea, clară, fără echivoc”. Mustrând-o conştiinţa pentru că a pătruns într-o taină care aparţinea altcuiva şi încă pe o cale care nu-i făcea cinste, închise scrisoare şi o rugă pe Marica să o ducă la cutia poştală. Îi dădu totodată instrucţiuni cum să aranjeze camera lui Vlas.

- Schimbi patul acesta cazon cu somiera din camera mătuşii, pui şi covorul de acolo. Instalează-i sub oglindă un lavabou. Tabloul pe care o să ţi-l dau, îl pui pe peretele acesta, iacă îţi fac eu semnul. Scuturi şi aeriseşti camera zilnic. Pui flori pe masă în fiecare zi.

Marica a rămas perplex. Aproape că nu îndrăznea să creadă că „domnişoara” ar putea să… „Afurisitele astea din lumea mare nu se dau în lături de la nimic când e vorba să-şi facă poftele lor”, conchise ea la un şir de gânduri.

Silvia intră în casă. Vlas se trezise şi stătea încă lungit în pat, răsfoind o carte. Ea îi luă cartea din mână şi începu să-l mângâie, să-i sărute uşor ochii şi buzele.

- Spune-mi Vlas, cum de am ajuns aici, ce ai de zis în legătură cu tot ceea ce s-a întâmplat între noi?

- Vedeţi… domnişoară, eu…

- Nu, nu-mi spune domnişoară, spune-mi Silvia.

- Nu pot.

- Te rog să poţi, te rog foarte mult… dacă ţii un pic la mine, renunţă la modul acesta oficial şi rigid de a te purta. După ceea ce a fost, continuând astfel mă pui într-o postură ridicolă. Şi încearcă să mă ajuţi să înţeleg: ce a fost cu mine?

- Ce a fost cu tine se explică foarte simplu: ai rămas cu cel mai tare, aşa se întâmplă întotdeauna.

- Tot nu înţeleg, replică Silvia.

- Atunci ascultă; te avertizez însă că explicaţia mea va fi cam lungă şi s-ar putea…

- S-ar putea, ce?

- S-ar putea să nu-ţi prea convină, adăugă Vlas.

- Zii! Nu mă interesează acest aspect.

- Ceea ce o să-ţi povestesc, sunt lucruri observate de pădurarii noştri, inclusiv de mine, în pădure. Ce s-a întâmplat cu noi, se întâmplă cu toate vieţuitoarele pădurii când se împerechează. Ursoaica, de pildă, nu-l lasă pe urs să se apropie de ea până nu vine şi un rival. Când sunt cel puţin doi pretendenţi, pleacă cu ei după ea, mormăind molcom şi face mari ocoluri, tot căutând ceva. La un moment dat se opreşte lângă un brăduţ, sau alt copac tânăr, dar destul de gros, aşa cam cât gâtul unui om. Ursoaica, care în general creşte mai mare decât ursul, se întinde în sus pe lângă copacul respectiv şi-l atinge cu laba într-un loc, cât poate ea de sus. Urşii pretendenţi la împerechere încearcă pe rând să îndoaie copăcelul de la locul atins de ursoaică. Eforturile lor sunt disperate şi furioase. Mormăie îngrozitor, se aruncă în sus şi îşi încordează la maximum muşchii, se folosesc de labele lor puternice şi de dinţi. Unii nu renunţă nici când îşi rup dinţii şi ghearele. Se pare că este o lege mai presus de orice care le impune să lupte până cad istoviţi. Acela dintre urşi, care reuşeşte să îndoaie copacul, rămâne cu ursoaica. Celălalt, sau ceilalţi, pleacă ruşinaţi, fără să privească înapoi.

Şi mai interesantă este împerecherea la cerbi. Când cerboaica intră în călduri şi face chemările, mugind uşor, apare un cerb – pe care ea îl miroase îndelung, dar pe care îl ţine la distanţă. După ce vine şi al doilea, „pleacă în căutări”, cum se spune pe la noi. Cutreieră păduri întinse, zeci de kilometri şi caută până găsesc un ochi de pădure, adică o pajişte, o poiană netedă, împrejmuită de arbori. Nu ştiu dacă la un semn al cerboaicei, sau dacă simpla găsire a poienii este un indiciu, dar cei doi cerbi se atacă simultan, năprasnic. Bătaia între cerbi este cel mai superb, dar cel mai crud şi mai sângeros spectacol. Se reped de la distanţă şi se lovesc cu coarnele lor rămuroase care scot sunete de lemne uscate; unele ramuri se înfig ca nişte pumnale în adversar, provocând răni uneori mortale. Lupta ţine ore în şir. Pentru câteva minute se opresc şi se odihnesc cu răsuflări grele, viforoase şi reîncep apoi cu şi mai multă furie. În tot acest timp, cerboaica paşte liniştită şi abia catadicseşte să arunce din când în când câte o privire. Lupta ia sfârşit când unul din adversari abandonează poiana, sau cade istovit. Interesant de reţinut că, atât timp cât este la pământ, el nu va mai fi atacat. Cerboaica pleacă cu cerbul învingător. Dar câteva zile, uneori o săptămână întreagă, până ce el nu se reface, cerboaica nu-l lasă să se apropie de ea. Îl vrea în deplinătatea forţelor lui. În tot acest timp îl îngrijeşte: îi linge rănile, îl poartă la izvoare şi la pajişti mănoase pe care le-a căutat îndelung în acest scop, înainte de împerechere. În sfârşit are loc actul sublim al procreării. Mi se pare că voi biologii numiţi acest ceremonial al selecţiei şi al împerecherii „instinct arhaic de conservare a speciei”.

Furat de propria-i povestire, Vlas nu-şi dădu seama că Silvia plânge uşor, cu capul înfundat în pernă. Când el termină, plânsul ei se declanşă în hohote. Vroise să-i smulgă o mărturisire clar, o declaraţie de dragoste, o cerşise aproape. A avut-o. Fraze întretăiate de hohote de plâns:

- Sunt o cerboaică… da, îmi place să fiu cerboaică… şi ţi-am lins rănile… dar nu din instinct arhaic, … ci pentru că… nici nu-ţi dai seama de ce; eşti un cerb orb… şi prost. Ursoaicele şi cerboaicele şi lupoaicele tale după… după ce prind pui… nu le mai interesează… Eu sunt femeie… şi sunt om… eu sunt altfel, eu sunt şi nu sunt ca ele… asta s-o ştii!

Silvia a avut tăria să treacă peste starea de deprimare sufletească în care se afla. Dragostea ei era mult prea puternică. Hotărârea iniţială de a-l cizela pe Vlas, de a-i forma maniere de orăşean şi de intelectual nu numai că nu-i slăbi, ci dimpotrivă, deveni şi mai puternică. „Voi avea răbdare – îşi spunea ea -; nu se poate că până la urmă să nu izbândesc. Îl vreau al meu şi numai al meu. Cu cât se va cultiva mai mult, cu cât se va deprinde cu rafinamentul citadin, cu purtările alese din cercurile în care îl voiu atrage, cu atât se va îndepărta mai mult de iubita lui din sat, în fond de o ţărancă, cu vederi înguste, cu cunoştinţe limitate. Timpul este de partea mea. Aşa că îl voiu folosi”.

- Ascultă Vlas, îi spuse ea într-o bună zi: aş vrea să te prezint unor prietene, să te scot puţin în lume, cum se zice, să vezi niscaiva filme, să mergem la vreun spectacol… Nu ai avea nimic de pierdut. Pentru asta însă trebuie să schimbăm puţin statutul tău în casa aceasta. Uite la ce m-am gândit – dar te rog, te implor să nu te simţi din nou jignit şi să-mi zădărniceşti planul; tu, să zicem, eşti fiul unor prieteni, pe undeva chiar rubedenii ale noastre din provincie. Tata te-a detaşat la Bucureşti pentru talentul pe care îl ai la tir şi… pentru a te feri de măcelul care se pare că va veni curând. Acest nou statut ne va permite să ieşim împreună fără să stârnim clevetiri. Ce zici, ai fi de acord?

- Sincer să fiu, nu-mi place ceva în planul tău şi anume ideea cu fereala de front; n-ai putea să renunţi la ea, sau să o modifici, să o schimbi cu ideea că am fost adus aici pentru a fi pregătit în vederea unei misiuni speciale?

- N-am nimic împotrivă, răspunse Silvia.

- Atunci sunt gata să fac orice îmi ceri dacă-mi promiţi că nu vei mai fi tristă şi preocupată, că vei fi din nou veselă, luminoasă, aşa cum ai fost până…

Pentru Silvia urmează o perioadă de fericire, plină de efervescenţă sufletească provocată de imaginarea celor mai atractive posibilităţi de „culturalizare” a lui Vlas. În garderoba civilă a colonelului Mastacaş a descoperit costume pentru toate ocaziile. A început pelerinajul: filme, concerte, teatru, vizite etc.

- Vlas, ce ţi-a plăcut din Aida?

- Aria lui Radames.

- De ce?

- Nu ştiu.

- Cum nu ştii, încearcă să-ţi dai seama.

- Aşa… m-a tulburat…

- Bine, înţeleg că te-a tulburat, dar de ce?

- Nu ţi-am spus că nu ştiu? Ştiu atât că îmi venea să ies din sală, să plec la unitate şi să cer să fiu trimis în prima linie dacă…

După o vizită făcută unei prietene, unde s-a lăsat cu dans şi jocuri de societate, Silvia din nou îl zădărî cu întrebări.

- Care din fetele de la această serată ţi-a plăcut cel mai mult?

- Tu.


- Lasă asta… după mine cine ţi-a mai plăcut?

- Nimeni în mod deosebit.

- Şi totuşi…

- Aşa, puţin, cea care se numea Silvia.

- De ce?

- Pentru că nu s-a lipit de mine la dans, iar când trebuia s-o sărut, la gajuri, nu s-a aruncat de gâtul meu, ca celelalte, ci mi-a întins mâna.

- Sălbaticule!

Sălbaticul ei avea însă un succes nebun. Prietenele şi colegele Silviei se interesau de el, cereau lămuriri, îi dădeau acesteia să înţeleagă că ar vrea să-l cunoască mai bine. Faptul că ea îl prezentase ca pe un fel de rudă îndepărtată şi grija ei de a nu-şi exterioriza sentimentele adevărate faţă de el în societate, le făcu pe cele mai uşuratice să înceapă să-l caute la telefon, să-i propună întâlniri, excursii în doi la munte sau la mare. Silvia îl chema la telefon când era solicitat, iar când începea convorbirea pleca. Ştia că Vlas îi va reproduce exact discuţia.

- Ce vroia?

- Fleacuri.

- Cum adică fleacuri?

- M-a întrebat dacă ştiu să înot.

- Şi tu ce i-ai răspuns?

- Că nu ştiu.

- Şi chiar nu ştii?

- Dimpotrivă, înot ca peştele.

- Atunci?

- Dacă îi spuneam că ştiu, m-ar fi rugat să-i dau lecţii. Spunându-i că nu ştiu, s-a oferit să mă înveţe… şi mi-a fost mai uşor să refuz în această alternativă.

- Şi ce i-ai spus?

- Ocupat: antrenamente de tir, învăţarea limbilor străine,… iar în final am exprimat regrete şi mulţumiri. E bine?

- Vlas, să nu crezi că vreau să te ţin sub control, dar doream să văd cum te descurci… şi constat că n-ai probleme. În plus, ştiu cât eşti de sincer şi de loial faţă de mine şi acest fapt mă… măguleşte nespus.

Se apropia ziua cea mare, ziua concursului de tir pe întreaga armată română. Arma „Vânători de munte” avea trei concurenţi, printre care Vlas era marea speranţă. Silvia nu l-a mai tracasat cu spectacole şi vizite. Ce vroia ea să ştie – a aflat: Vlas putea să se prezinte mai mult decât onorabil în orice societate şi împrejurare. L-a lăsat să se antreneze. Uneori îl ducea cu maşina la poligon şi rămânea să-l asiste. După antrenamente făceau mici plimbări prin împrejurimi. Dorinţele ei privind reuşita lui Vlas la concurs erau contradictorii: pe de o parte ar fi vrut ca Vlas să obţină rezultate cât mai bune, dacă se poate, să fie primul; pe de alta, ştia că situarea pe primele locuri atrage după sine o permisie, că deci nu-l va mai vedea câteva săptămâni, poate o lună. Va pleca în sat, se va întâlni, desigur, cu fata aceea, faţă de care se pare că îl leagă sentimente profunde. Constatase că în câteva săptămâni, Vlas nu primise decât o singură scrisoare, cu câteva zile în urmă, după care l-a văzut înnegurat, preocupat, trist chiar, şi parcă ar fi vrut să o evite. S-o fi măritat fata lui? Este totuşi mai bine să câştige concursul şi să plece în permisie, să se lămurească. Ceva îi spunea că Vlas îi este predestinat.

La rândul său, Vlas era sub imperiul unei puternice frământări. Ionica nu-i mai scrisese vreo 10-12 zile, apoi a primit o scrisoare de la badea Anton, în care acesta îi comunica veşti alarmante cu privire la fiica lui: se simţea rău, slăbise, nu vroia să mai mănânce, nu putea să doarmă, parcă ar fi vrut să moară. Îl întreba când va veni în sat şi îşi exprima speranţa că prezenţa lui o va reda vieţii. Vlas nu ştia de ce, dar se simţea vinovat de îmbolnăvirea Ionicăi, parcă îl mustra conştiinţa deşi, gândind la rece, îşi spunea că n-ar fi putut proceda altfel, că întâmplările s-au înlănţuit de la sine şi l-au prins în vârtejul lor peste voinţa lui. Nu-i putea reproşa nimic nici Silviei; ea se purtase frumos şi tandru cu el, îi plăcea foarte mult de ea şi o preţuia pentru corectitudinea şi căldura de care dădea dovadă faţă de el. Se afla în mare încurcătură; nu mai dormea bine, era nervos, iar pe măsură ce se apropia concursul starea lui de tensiune se agrava. „Numai de nu aş rata” – îşi spunea el.

Dar n-a ratat: s-a situat pe primul loc în patru probe din cinci la pistolet şi la toate cele trei probe de carabină. La mitralieră n-a concurat, optând pentru puşca mitralieră (cele două arme se aflau în regim de opţiune) la care s-a situat pe locul trei, dar rezultatele cumulându-se – a realizat cel mai mare punctaj. „Victorie” – a fost cuvântul care i s-a înfipt în conştiinţă după anunţarea rezultatului final. Victorie, i-a comunicat la telefon Silviei, chiar de pe poligon, pe la orele 18,30. Era obosit, sleit, mai ales nervos, dar o mare satisfacţie îi inunda întreaga fiinţă. „Sunt totuşi un ambiţios”, îşi spunea el; „altfel de unde acest sentiment de nemărginită bucurie”? Şi-a adus însă imediat aminte că victoria înseamnă permisie, revederea satului, întâlnirea cu mama sa, cu Ionica.

Aflând vestea, Silvia a început să se frământe cu privire la modul de sărbătorire a evenimentului. Iniţial s-a gândit să-i propună lui Vlas să meargă la cel mai bun restaurant. Ştiindu-l însă sensibil, a renunţat la această idee. Lui Vlas nu-i va plăcea să se bage iar în haine străine şi-i va plăcea şi mai puţin să-i plătească cineva consumaţia. „Vom sărbători acasă” – decise ea; „şi anume, chiar în camera lui. Vom aduce restaurantul la noi”. Telefoane. Flori. Faţă de masă scrobită. Veselă. Etc. Când a intrat în cameră, Vlas a rămas tablou. Treptat chipul său obosit s-a destins însă într-un zâmbet luminos şi recunoscător.

Colonelul Mastacaş a plecat cu un tren de noapte din Braşov. La orele 3 şi 15 minute a sosit în Gara de Nord, iar la 3 şi 45’ deschidea portiţa de fier la parcul vilei sale. Două motive au stat la baza deciziei sale de a face această călătorie. În primul rând, iminenţa intrării României în război, asupra căreia deţinea şi unele informaţii, dar care îi apărea clar mai ales din ordinele primite privind pregătirea de luptă, înzestrarea şi înarmarea batalionului al cărui comandant era. Vroia să vadă ce este pe acasă, să dea anumite indicaţii Silviei, în general să fie pregătit pentru eventualitatea unei stări de mobilizare generală. În al doilea rând, îi aducea lui Vlas documentul pentru o permisie de 21 de zile, ca recompensă pentru câştigarea concursului. Băiatul îi dăduse mari satisfacţii; unitatea lui primise felicitări de la ministerul de război printr-o telegramă plină de elogii.

Intrând în parc se gândi însă că a venit prea de dimineaţă; cu siguranţă că Silvia va fi bosumflată când va fi trezită la această oră matinală. Se mai plimbă deci prin parc. Zorii care se iveau îi permise să constate cât de îngrijiţi erau copacii, florile, ce ordine şi curăţenie domnea peste tot. „Am făcut o «mutare» bună cu trecerea în corpul auxiliar a ostaşului Mincu; va trebui să-i mulţumesc maiorului”.

Cu aceste gânduri se îndreptă spre odăile din fundul curţii care îi fuseseră destinate acestuia. Se decise însă să nu-l trezească nici pe el. „O fi obosit după concurs”, gândi colonelul. „Să-i fac însă o surpriză; zău că merită”. Deschise portmoneul, scăpără cu bricheta, scoase ordinul privind permisia şi i-l strecură pe sub uşă.

După o mică plimbare prin parc, se îndreptă apoi spre vilă. Deschise uşa, intră în birou, apoi în dormitorul lui, îşi desfăcu centura cu pistolul şi se gândi că n-ar fi rău să doarmă două-trei ore până se trezeşte Silvia. N-a putut însă rezista ispitei de a o vedea. „Voi deschide uşor uşa dormitorului ei şi o voi privi numai, nu o voi trezi”. Stupoare! Patul Silviei era nedesfăcut.

Când flăcăruia brichetei lumină puţin fereastra camerei în care Vlas şi Silvia dormeau îmbrăţişaţi, ultima s-a trezit brusc. Iniţial s-a gândit că raza de lumină s-a reflectat de la vreo maşină care circula în zonă. A auzit apoi un uşor fâşâit şi a văzut o pată albă strecurându-se sub uşă. A intuit totul, perfect, într-o fracţiune de secundă. S-a ridicat uşor, şi-a lipit fruntea de sticla rece a geamului şi a privit afară. Silueta înaltă şi dreaptă a tatălui ei, siluetă atât de cunoscută şi atât de îndrăgită se îndrepta spre fundul curţii. „De ce nu spre casă?” – se întrebă ea. Şi găsi răspunsul: „ca să nu mă trezească aşa de dimineaţă. Poate reuşesc să intru în casă fără să mă vadă”. Îl trezi pe Vlas, sărutându-l uşor pe ochi şi pe buze.

- Ce este, ce s-a întâmplat? Întrebă el şoptit, din instinct de pădurar.

- Ceva grav; a venit tata, este în parc. Încerc să intru în casă; stai liniştit şi după ce plec eu îmbracă-te, dar fără să aprinzi lumina. Pune-ţi hainele militare. După care îşi lipi din nou fruntea de geam aşteptând ca vederea să i se obişnuiască cu întunericul din parc pentru a-şi da seama ce intenţii are tatăl său. Nu trebui însă să aştepte prea mult. Acesta intră în casă. Aprinse lumina în birou. Apoi în dormitorul lui. În lumina difuză pe care becurile din cele două încăperi o transmiteau pe coridorul ce duce spre dormitorul ei, văzu cum colonelul deschise uşor uşa. „Vrea doar să mă vadă dormind, fără să mă trezească”, gândi ea. „Ah, tată scump, ce mare durere îţi produc”. Ieşi hotărâtă din camera lui Vlas şi traversă porţiunea de parc care o despărţea de casă. Colonelul Mastacaş, palid ca un mort, privea de la mezaninul casei.

Dimineaţa se înfrunta cu noaptea. Copacii din parc îşi înălţau semeţ coroanele în cenuşiul dintre zi şi noapte. Liniştea imaterială, aerul pur, iarba umezită de rouă, îi dădură Silviei senzaţia că trăieşte într-un timp îndepărtat, sau poate pe o altă planetă. Atât de multe gânduri îi treceau prin minte, sentimente atât de puternice i se învolburau în suflet, încât distanţa dintre cele două clădiri i se păru fără sfârşit. Păşea mecanic, parcă s-ar fi aflat în transă.

Trecerea de la pajişte la suprafaţa mozaicată din faţa scărilor avu darul să o readucă la realitate. Urcă scările încet, dar fără să se clatine. În sufrageria mare, luminată puternic acum, nu văzu pe nimeni, sau, mai bine zis, i se păru că nu vede, pentru că, deodată privirea i se opri asupra tatălui său, chiar în mijlocul camerei, dar pe care la început nu-l văzuse, sau poate instinctiv nu vroise să-l vadă.

Un spectru, reprezentarea unei dureri surde, stăpânită cu greu: ochii adânciţi în orbite, paloarea cadaverică, buzele subţiate, tâmplele adâncite, îmbătrânit dintr-o dată – aşa arăta colonelul Mastacaş. Ea înaintă spre el. îl privi în ochi, cu dragoste, cu milă, cu un sentiment de vinovăţie. O palmă răsunătoare împurpură într-o clipă obrazul stâng al Silviei. Ea nici nu tresări însă.

- Nu mă lovi tată, nu sunt vinovată.

- Atunci el, şarpele încălzit la sân, este vinovat de dezonoarea casei mele. Va plăti! Se repezi spre dormitorul său, smulse pistolul şi se îndreptă valvârtej spre ieşire.

- Nu tată, pentru Dumnezeu: NU! Spuse ea aproape ţipând. Dacă vrei neapărat… atunci pe amândoi, sau… numai pe mine. El este şi mai puţin vinovat. Se aşeză cu spatele în uşă. Disperarea, dragostea i-au dat puteri nebănuite. Colonelului i-a fost imposibil să o clintească din loc. În timpul acestei lupte Silvia, printre răsuflări repezite şi gâfâieli îi vorbea, cu fraze scurte, aproape trunchiate, dar bine ţintite:

- Lasă-mă să-ţi explic… trebuie să-ţi povestesc…, iar tu trebuie să mă asculţi…, trebuie să ştii înainte de a ne judeca. Eşti un om bun… şi drept… şi nobil…, tu nu condamni înainte de a asculta apărarea osânditului… Te rog tată, calmează-te şi ascultă-mă… Îţi voiu spune tot, absolut tot, ca unui prieten, ca singurului prieten pe care îl am.

Extenuaţi s-au aşezat, sau mai bine zis au căzut pe canapeaua din hol. După o pauză relativ lungă, Silvia începu să-şi depene firul gândurilor şi întâmplărilor sale, cu voce joasă, din piept, pătrunsă de emoţie, dar cu dorinţa de a convinge, de a-l îmbuna pe tatăl ei, de a-i schimba părerea despre ea şi despre Vlas. „Voi reuşi oare?” se întreba, în sinea ei, îngrijorată.

- Ştii tată, eram dezamăgită, scârbită de societatea această ipocrită din Bucureşti, uşuratică, ahtiată după plăceri şi fără idealuri, mercantilă şi meschină, prefăcută şi bârfitoare… o societate în care nu-mi găseam locul, pe care o frecventam în virtutea unor inerţii, dar căreia nu-i aparţineam. Tânjeam după ceva curat, omenesc şi bun, după căldură şi sinceritate, după onestitate, după ceva natural şi firesc. În această stare sufletească mă aflam când l-ai trimis pe… Vlas – se decise ea să-i pronunţe prenumele. L-am îndrăgit de cum l-am văzut. Am început însă să-l iubesc mai târziu, după ce am văzut cât este de demn, de respectuos şi cinstit, când mi-am dat seama că în pofida condiţiilor vitrege în care a trăit – a citit mult, s-a instruit. Să ştii, tată, că am ieşit cu el în lume… a făcut o impresie excelentă.

- Cum ai putut să te afişezi cu… ordonanţa tatălui tău?

- Trebuie să-ţi mărturisesc sincer că… am recurs la un şiretlic. L-am prezentat ca pe fiul unor prieteni din provincie pe care l-ai luat sub protecţia ta. Apoi continuă: la apropierea şi mai strânsă dintre noi a contribuit însă şi o întâmplare. Îl ştii pe Radu Bistriceanu. M-a condus într-o seară acasă cu automobilul şi… m-a atacat, pur şi simplu, a vrut să mă violeze în maşină. Am ţipat, simţeam că nu mai pot să rezist… şi atunci a apărut Vlas.

- Şi?


- Radu l-a rănit destul de grav la frunte cu fierul umbrelei. Vlas s-a înfuriat, l-a bătut crunt, apoi l-a ridicat în mâini, ca pe un balot şi l-a aruncat peste zid, după care i-a împins şi maşina afară din parc. Te rog să mă crezi tată, până atunci n-a fost nimic între noi, nici măcar o strângere de mână, nici o explicaţie. În momentul acela mi-am dat însă seama că îl iubesc. A trebuit să-l pansez, să-l îngrijesc, pierduse mult sânge. Şi …

- Cum ai putut totuşi? Nu te-ai gândit ce distanţă este între noi şi el? Este fiul unor ţărani, pe când noi, pe când tu…

- Pe când noi, ce suntem tată? Nu mi-ai spus chiar tu că bunicul tău, Iani grecul, a început să strângă avere vânzând plăcinte şi baclava în Cişmigiu? Că de aici se trag acareturile şi vila, şi răscumpărarea moşiei bunicilor din partea mamei, care fusese ipotecată? Este drept, acum, prin tine, am reuşit să ne ridicăm deasupra condiţiei noastre sociale: studii strălucite, carieră în armată… şi celelalte – căsătoria cu mama, fiică de moşieri, este adevărat scăpătaţi, dar moşieri totuşi, toate acestea ne-au propulsat într-un fel în rândurile protipendadei aristocratice bucureştene. Tu spui că Vlas este fiul unor ţărani, ceea ce este foarte adevărat. Dar să ştii că părinţii lui, părinţii părinţilor lui şi aşa mai departe, n-au fost orice fel de ţărani. Obârşia lor, a satului în care au trăit şi trăiesc se pierde în negura vremilor; şi ce tradiţii vechi în viaţa obştească a localităţii în care trăiesc aceşti ţărani moşneni, mândri, care n-au cunoscut înrobirea… Când îl asculţi pe Vlas vorbind despre originea lor, a sătenilor, ai impresia că citeşti un letopiseţ. Şi… ştii cum îl cheamă pe el? Îţi spun eu: Vlas al lui Costan al Ruxandrei a lui Pantazică a lui Banu lui Mincu. Şase generaţii sunt cuprinse în acest nume. Ar mai trebui un blazon… şi…

„Îl iubeşte”, se gândea colonelul; „îl iubeşte nespus de mult, nu-i o uşuratică… ce convingător şi-a pledat cauza!” Apoi cu voce tare:

- Şi acum ce va fi? Care va fi viitorul?

- Nu ştiu, răspunse Silvia abia şoptit. Presimt că va fi sumbru; mă refer la viitorul apropiat. Ştii ce tată?... Dar colonelul nu o lăsă să continue.

- Sper că nu vrei să-mi propui să-l văd acum… sau, mai ştiu eu, să binecuvântez această… Îi venise în gând cuvântul mezalianţă, dar din delicateţe faţă de fiica lui, nu-l rosti.

- Nu, nu asta vroiam să te rog, ci altceva: te rog să nu-l pedepseşti, nu-l consemna în cine ştie ce unitate îndepărtată… ca să… nu-l mai văd niciodată. Lasă-l să plece în permisie şi în acest timp… vom vedea.

- Să plece, şi chiar cu primul tren, decise colonelul. Când vine Marica să-i transmită imediat.

În acest moment telefonul sună strident, ca o prevestire rea. Colonelul Mastacaş era convocat de urgenţă la Minister.

Era ora 6 şi 30’ în ziua de 21 iunie 1941.

Se echipă rapid şi plecă.

Silvia coborî în parc şi intră la Vlas.

- Ştiu, o întâmpină el; trebuie să plec şi „… chiar cu primul tren”.

- De unde ştii?

- Am stat în vestibul în timpul… discuţiei voastre. Eram pregătit să intru ca să iau totul asupra mea. Dar n-a mai fost nevoie. Ai fost admirabilă! Şi… îţi port o adâncă afecţiune şi recunoştinţă pentru tot ceea ce simţi pentru mine, pentru preţuirea ta;… am crezut cuvânt cu cuvânt tot ceea ce ai spus, m-am simţit alt om, mai important parcă, mai încrezător, mai puternic. Tu Silvia, continuă el cu ochii umezi, prin tot ceea ce ai spus azi, prin comportarea ta, prin întreaga ta conduită mi-ai apărut într-o nouă aură, ai exteriorizat calităţi rare, nebănuite… şi prin toate acestea ai înrâurit puternic tot restul vieţii mele. Mă voiu strădui să fiu şi eu la fel: curajos…, franc…, generos… O îmbrăţişî lung şi tandru, pătruns de o intensă trăire umană.

- Şi acum, cât timp eu îmi pregătesc puţinul bagaj pe care îl am, te rog telefonează la gară să vedem la ce oră am tren. Trebuie să plec înainte să nu vină domnul colonel… să-i respectăm dorinţa şi pe urmă… aşa cum ai spus tu: vom vedea.

Curând Silvia coborî din nou cu două pacheţele într-o sacoşă.

- Aici ai ceva de mâncare pe drum; în pacheţelul acesta este o năframă pentru mama ta, un obiect rar şi foarte frumos, dar pe care merită din plin să-l poarte de sărbători o femeie care a dat naştere unui om ca tine şi pe care l-a crescut aşa cum trebuie. Iar pentru tine, uite acest… talisman. Deschizi cutia numai atunci când va trebui să iei o hotărâre mare în viaţă.

*

După încorporarea lui Vlas, Ionica s-a simţit din ce în ce mai bine. De altfel, după câte şi-a dat ea seama ameliorarea stării sănătăţii sale a început încă de la balul de Pantelimon, după întâmplarea aceea cu Gogu Patraulea, când, susţinând-o în timpul dansului – Vlas oprise de fapt declanşarea crizei. După această dată a mai avut o singură criză, uşoară, în zilele imediat următoare plecării lui Vlas la armată. Scrisorile tandre ale lui Vlas, acceptul părinţilor la căsătoria lor, îi dădeau linişte şi încredere în viitor. Era bine dispusă, prinsese puteri, obrajii începuseră să i se coloreze uşor, ochii străluceau şi mai viu. Ajutorul ei în gospodărie se făcea şi mai mult simţit. Nu-i scrise lui Vlas nimic cu privire la sănătate. Vroia să se convingă că îmbunătăţirea este de durată şi… se gândea că-i mai bine să aştepte până vine el acasă, să o vadă schimbată în bine, să o întrebe şi ea să-i spună dintr-o dată întreaga bucurie, cam în felul următor: „Nici nu ştiu la ce te referi; dar ce, eu am fost vreodată bolnavă? Nu dragul meu, n-am fost, nu sunt şi te asigur că nici nu voi fi”. Ce o să se bucure Vlas!



La sfârşitul lui mai, în sat, se dădea prima coasă la lucernă. Această operaţiune trebuia să se execute într-un timp foarte scurt, dacă se poate într-o singură zi, pentru ca lucerna să se usuce uniform, să fie încărcată şi adăpostită rapid, fără să fie plouată. Anton Pîndaru avea oameni la cosit tocmai în poiana Ţărţădăului, dincolo de pârâul Coţatcu. Avea oameni, este un fel de a spune, pentru că aceştia nu erau plătiţi; ei erau fraţi, sau veri, ori pur şi simplu vecini şi prieteni care se într-ajutorau în muncile care se cer făcute în campanii scurte. Cu astfel de prilejuri oamenii se mai şi distrau puţin. Se organizau întreceri, se mânca şi se bea bine, se spuneau glume, se puneau la cale păcăleli etc. Era un titlu de prestigiu pentru fiecare ţăran beneficiar al clăcii să-şi ospăteze cum se cuvine tovarăşii care îl ajutau.

În dimineaţa aceea de mai, nevasta lui Anton Pîndaru, cu desagii pe umăr şi Ionica cu un paner de răchită, urcau vioi culmile împădurite, ducând mâncare cosaşilor. Prima masă trebuia dată pe la „prânzcior”, adică pe la ora 10 şi ceva, iar cea de a doua, pe la „nămiezi”, adică la ora 15-16; masa de seară era servită acasă.

La umbra deasă a unor stejari bătrâni s-au întins pe iarbă ştergare mari, albe, pe care s-au pus din belşug, pe funduri de lemn, pui rumeniţi, mujdei de usturoi, castraveciori la oţet, gogonele, cârnăciori, brânză de burduf şi plăcinte poale-n brâu, pâine de casă, un clondiraş cu ţuică de prune, ditamai plosca cu vin roşu, toate aranjate după un anume tipic. După ce masa a luat sfârşit, soţia lui Anton a plecat în sat, acasă, să pregătească cina. Pentru masa de nămiezi a lăsat-o pe Ionica să facă rânduiala, după care urma să vină şi ea acasă să ajute.

Pârâul Coţatcu nu era un pârâu ca oricare altul şi aceasta din mai multe motive. Mai întâi, pentru că la originea lui nu se afla un izvor propriu zis, ci se forma din apa ce provenea din topitul zăpezii şi din ploi, care venea în albie de pe cele două culmi mari, care îl flancau de o parte şi de alta. În plus din cauza diferenţei mari de nivel de la punctul de formare până la ieşirea spre câmpie, primăvara, când se topeau nămeţii, sau în timpul ploilor mari din timpul verii, apa curgea pe pârâu repede, tumultuos chiar, târând cu sine tot ce întâlnea în cale. În al treilea rând, pentru că acest pârâu nu avea un prund obişnuit, cu pietriş şi nisip prin care curge doar un firicel de apă în zilele de arşiţă, când nu plouă; pe cursul lui se formau nişte bulboane, mai mari sau mai mici, la distanţe diferite una de alta, pline cu apă limpede, filtrată de o argilă vânătă, între care săptămâni întregi nu curgea apa. Cel mai adesea aceste bulboane se aflau la umbra unor copaci şi tufe de loază sau de salcie, care creşteau din abundenţă pe maluri şi care le ascundeau vederii. Cu timpul, în zilele de vară, apa din bulboane, deşi la umbră, nefiind primenită de un izvor natural rece, se încălzea, spre deliciul copiilor care veneau cu oile şi vitele la păscut. Ei se bălăceau ore în şir, iar dacă apa dintr-o bulboană se tulbura din cauza zbenguielii lor, treceau la alta, care se afla la câteva zeci sau sute de metri mai la vale. Bulboanele mai mari, adică mai adânci şi cu apă mai multă, căpătaseră cu timpul şi anumite denumiri: bulboana din Sîrbioara, după numele poienii de pe unul din maluri, bulboana Cerbului, bulboana din Curătură ş.a.

După ce Ionica şi-a terminat treaba, a început coborârea spre pârâu cu mers sprinţar, într-o inexplicabilă bună dispoziţie. Ideea de a-şi face o baie i-a venit pe loc, când a văzut apa limpede, îmbietoare, de la bulboana Cerbului. Arşiţa, usturimile pe care le simţea pe piele din cauza contactului cu frunzele din lăstărişul prin care coborâse aproape în goană – au înlăturat orice reţinere ar mai fi avut în trecerea de la idee la faptă. S-a ridicat pe un deluşor din apropiere, a scrutat împrejurimile în toate părţile şi constatând că nu-i ţipenie de om, s-a dezbrăcat şi s-a apropiat de bulboană. Şi-a admirat mai întâi trupul gol în luciul apei. „Nu arăt rău”, se gândi ea cu bucurie. Îi plăcu talia subţire, umerii rotunzi, picioarele zvelte şi plinuţe, sânii marmorateci… Se pierdu câteva clipe în contemplare. Îşi propuse să se mai îngraşe puţin. „Arăt cam slăbuţă”.

După baia savurată îndelung se întinse la zbicit pe un ştergar sub mângâierea unei raze fierbinte de soare care se furişa printre tufe. În jur zburau fluturi coloraţi. Păsărelele se chemau cu triluri melodioase, ademenitoare. O adiere de vânt, o boare de aer cald, înfioră frunzele copacilor care foşniră uşor. Un fior plăcut îi cuprinse întreaga fiinţă. Adormi cu gândul la Vlas.

Vrednica nevastă a lui Anton Pîndaru s-a descurcat singură cum a putut cu pregătirea mesei de seară. Ionica n-a mai venit să o ajute. „O fi rămas să vină odată cu toţii”, se gândi ea. O presimţire rea însă, nelămurită, nu-i dădea pace. Dar iată că vin cosaşii, coboară în şir pe cărare, de pe dealul din spatele casei. Se înserase, dar era încă suficientă lumină ca să se vadă că printre ei nu se afla şi Ionica. „S-a întâmplat ceva”, gândi înspăimântată soţia lui Anton.

- Dar fata aceea pe unde umblă, măi bărbate? Întrebă ea.

- Asta tu să ne-o spui; de la noi a plecat de vreo 4.5 ceasuri. Ce, n-a venit acasă?

- N-a venit, răspunse ca sfârşită, cu mâna la piept.

Toţi şi-au fixat privirea pe chipul împietrit al femeii, parcă ar fi vrut să ceară lămuriri suplimentare. Primul şi-a venit în fire Anton:

- I-o fi venit rău, şopti el mai mult pentru sine; mă duc să o caut – tu pune masa la oameni.

- Ba mergem şi noi, bade, rostiră ei aproape într-un glas. Iar unul din ei adăugă:

- Să luăm un felinar, s-ar putea să ne apuce noaptea prin pădure, să putem cerceta cu lumină.

- Slobozeşte-l din lanţ pe Parizache, spuse Anton, va merge cu noi.

Au luat din nou, cu toţii, drumul Ţărţădăului. Până în vârful dealului, la poiana unde cosiseră, au cercetat cu de-amănuntul tufă cu tufă, au pus câinele să miroasă, au strigat, au întrebat pe câţiva întârziaţi pe la treburi. Nimic. La întoarcere, Parizache a luat însă o urmă, o urmă care mergea în zigzag, aşa cum zburdase Ionica la coborâre. (Anton dădea mersul ei cotit pe seama vreunei crize). Înainte de a ajunge cărarea la pârâu, câinele făcu vreo 20-30 de metri la stânga şi se opri într-un luminiş, lângă bulboana Cerbului. Oamenii cercetară cu felinarul şi găsiră iarba culcată, ca şi cum ar fi dormit cineva. Insistând, descoperiră pe clisa moale de lângă bulboană urme de picior gol şi înspre apă, dar şi dinspre apă în afară. Schimbară între ei păreri:

- S-a scăldat aici, apoi s-a culcat pe iarbă aşteptând să se usuce apa. O fi adormit. Acum o fi în drum spre casă. Pentru liniştea lor legară felinarul de vârful unei prăjini şi îl plimbară pe deasupra bulboanei, gândindu-se că poate a revenit în apă, poate a avut un cârcel, cine ştie… Nu găsiră nimic. Între timp Parizache dădea semne de nerăbdare, se lăsară călăuziţi de el spre sat, dar pe altă cărare, mult mai spre dreapta, prin dealul Ciungălăului. O ajunseră în locul numit Zăvoaia mergând încet, aproape târâdu-se. Anton se apropie de ea; oamenii ceilalţi rămaseră mai în urmă. O întrebă ce s-a întâmplat, dar Ionica nu răspunse. Doar la întrebarea dacă n-a avut cumva o criză, răspunse afirmativ, dând uşor din cap.

Din ziua aceea, Ionica boli, nu mânca, nu mai dormea, aproape nu ieşea din casă, se topea de pe o zi pe alta. S-a presupus că a răcit după baia făcută în bulboană şi dormitul pe pământul rece, dar nu avea temperatură, nu tuşea. A fost chemat din satul vecin, Buda, doctorul Segărceanu, cu experienţă îndelungată. Rămase mult cu fata în camera ei. O consultă cu atenţie.

- Nu trupul îi este bolnav, comunică el în final, ci sufletul. Nu pot să-i pun un diagnostic precis şi să-i prescriu un tratament bazat pe medicamente, în afară de acest somnifer, dar pe care cu siguranţă că nu va vroi să-l ia. Ca să se însănătoşească, trebuie să vrea. Dar am impresia… că… cel puţin deocamdată nu mai vrea să trăiască. Încercaţi să-i treziţi interesul pentru ceva, să o sustrageţi gândurilor… şi frământărilor… Altfel…. „Da, numai venirea lui Vlas în concediu, sau măcar într-o scurtă permisie ar putea-o înviora”, gândea tatăl ei. De altfel, după cum s-a văzut, el i-a şi scris lui Vlas în acest sens.

-------------------------------------------

-------------------------



Yüklə 1,24 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   12




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin