Alexandru d. Albu V l a s … prin furcile caudine

CAPITOLUL 12.- SILVIA LA PLEȘEȘTI

Cam în aceiaşi perioadă de timp, Silvia preocupată să ia legătura cu Stanca, mama lui Ştefan, se gândi că-i mai bine să-i trimită o scrisoare, ca s-o prevină ca va avea o vizită, ca să nu se sperie cumva, când o vedea o persoană străină la poartă. Apoi s-a răsgândit, de teamă să nu facă vre-o imprudenţă, care să-i dăuneze lui Ştefan în primul rînd. S-a hotărât să-i scrie lui Ştefănică Stuparu, învăţătorul din Dumitreşti şi să-l roage pe el s-o prevină pe mama lui Ştefan, că va avea o vizită din partea ei. S-a gândit cât s-a gândit, apoi a pus mâna pe un toc cu cerneala şi pe o coală simplă şi a-nceput să scrie:

Bucureşti 27 Noiembrie, 1941.

Stimate Domnule Stuparu

Mă numesc (încă ) Silvia Mastacaş şi am la dumneavoastră o mare rugăminte. Vă rog să-mi iertaţi îndrăzneala, dar aşa cred că-i mai bine. Vă rog deci pe dumneavoastră s-o preveniţi pe sora dumneavoastră Stanca din Pleşeşti, că deşi sunt obligată de situaţie, îmi face şi mare plăcere să-i fac în curând o vizită, utilă pentru ambele părţi.

Vă rog să nu vă speriaţi, că-i de bine. Cineva m-a sfătuit să-i fac această vizită, iar eu m-am gândit că nu-i bine să-i scriu direct. S-ar putea speria de gânduri rele, dar să ştiţi că nu-i cazu, mulţumim Domnului. Mă feresc scriindu-vă dumneavoastră şi de unii oameni răi care cred că mai sunt p-acolo prin Pleşeşti.

Sper ca această scrisoare să facă până la Dumitreşti, cam o săptămână, aşa că prin preajma lui Sfântul Nicolae, o să-i bat în portiţă, cu veşti bune şi cu mari speranţe. Sper să nu am mari necazuri cu Tăpăluş.

Cu deosebită stimă şi respect,

Silvia

A pus scrisoarea-n plic, a scris adresa şi l-a lipit. Apoi a plecat la Gara de Nord şi a luat un tren până la Ploieşti. Acolo a pus plicul la o cutie poştală şi a revenit acasă. Treaba asta odată terminată, a-nceput să se pregătească de drum. Se tot gândea cu ce să meargă la Stanca, că nu putea merge cu mâna goală. Încet încet, până înainte de Sfântul Nicolae a făcut rost de ce credea ea c-o s-o bucure pe viitoarea mamă soacră.

Nemţii care-l căutau pe cel care le-a omorît camaradul, au mai stat în Pleşeşti, atunci înainte de a începe „războiul sfânt” - aşa cum îi ziceau ei, doar două săptămâni şi au plecat direct pe front. În timpul victoriilor despre care ţipau toate ziarele din România şi poate nu numai, au dispărut cei interesaţi în pedepsirea lui Ştefan şi odată cu ei şi primejdia ce-l ameninţa pe Ştefan, împreună cu cei care-l protejau. Dar ei n-aveau cum să ştie asta şi continuau să păstreze numai pentru ei, ceiace ştiau. Nici din spre Voietin nu au apărut îngrijorări. Acolo, neamţul dela care “înprumutase” Ştefan hainele, a fost găsit tocmai cînd s-a dus proprietarul porumbului în cauză să-şi culeagă porumbul. Cum a dat de el a anunţat imediat autorităţile locale, apoi şi-a văzut de treburile lui, trecând pe lîngă cadravul neamţului.

Abia peste 3 zile au venit la faţa locului, o mulţime de nemţi cu cîini şi doi jandarmi români. S-au sucit, s-au învîrtit, au încercat să folosească câinii, dar fără rezultate pozitive. L-au mai sîcâit cu întrebări şi pe cel care culesese porumbul deja şi începuse să taie la coceni, dar tot aşa. Nici-un indiciu, nici-o urmă. Nemţii au plecat din Voietin, iar jandarmii au rămas să mai tragă cu urechea pe ici pe colo, poate, poate, vor da de ceva util. Până la sfârşitul anului în curs, nimic care să ajute ancheta.

În ianuarie 1942 au plecat pe front şi nemţii din Râmnic, în locul lor au venit alţii, în refacere, că luase contact cu grozăviile acelui războiului. Iar Jandarmii din Voietin au dispărut şi ei, că treburile pe front mergeau din ce în ce mai greu şi multe unităţi de jandarmi, la cererea nemţilor, au fost vărsate la unităţi care se aflau pe front. Ruşii, începuse să opună rezistenţă mai serioasă, prilejuind atacatorilor (germani, români, unguri, italieni etc) pagube din ce în ce mai serioase, dar maşina de război germană, era totuşi încă în avânt, însă ceva mai încetinit. Odată cu venirea primăverii, ofensiva lor se accentuă, iar ruşii se retrăgeau prilejuind pagube mari, spre Stalingrad. Acolo, în iarna lui 1942 s-a întîmplat catastrofa Germaniei, că ruşii în timp ce se retrăgeau, acumulau tehnică de luptă mai eficientă. Având în vedere şi iarna grea care se abătuse în zona luptelor, Ruşii, obişnuiţi cu asemenea geruri şi desigur echipaţi ca de iarnă, au spulberat dorinţa nemţilor de a ajunge la Moscova. Nemţii, ca să-şi menajeze forţele proprii, băgau în faţă să lupte cu Ruşii, pe aliaţii lor români, care au dat dovadă de multă vitejie, dar în zadar. Atunci a avut loc mare încercuire dela cotul Donului, de unde puţini au mai scăpat, indiferent din ce ţară aparţineau.

*

În dimineaţa zilei de Sfîntul Nicolae, Silvia a luat din Gara de Nord un personal, că acceleratele nu opreau la Râmnicul Sărat. În acea vreme în accelerate călătoreau mai mult unităţi de armată necesare frontului, care erau grăbite să ajungă în măcel. Românii care mai erau prin ţara lor, se mulţumeau şi cu personalele, deşi se pierdea mult timp.

Îmbrăcată aproape ţărăneşte, cu o bocceluţă care o ţinea cu ambele mîini pe picioare, se aşeză într-un colţ al canapelei, cam lîngă geam, să vadă şi ea cum arată cîmpia bărăganului, aproape de Iarnă. Şi a avut ce vedea. Deşi cernea mărunt, ploaie mocănească cu îi zic ţăranii, încă mai mişuna pe-afară multă lume. Unii arau, alţii semănau, că toamna se seamănă grâul, alţii încă mai tăiau, sau legau coceni. Alţii cărau cocenii în căruţi trase majoritatea numai de un animal pricăjit, fie el cal, bou sau vacă. Ce mai avea fiecare, că războiul îi adusese în pragul sărăciei. Şi încă mai erau pe cîmpia bărăganului, multe parcele cu coceni ne tăiaţi, altele nici măcar cu porumbul cules, iar altele pline de burueni uscate, care crescuse după ce grâul a fost cules. Jale mare cemai! De unde naiba recolte viitoare?

Când a ajuns în staţia Buzău, Silvia s-a tras mai lîngă uşa ce dă în coridorul vagonului, să vadă ce şanse are să coboare fără probleme la Râmnic. A întrebat şi pe un moşneag, câte staţii mai sunt până la Râmnic şi a aflat că după staţia Zoiţa, trebuie să se pregătească de coborîre. În staţia Bobocu, personalul a stat mult mai mult decît se obijnuia. Linia era ocupată de două accelerate, care au trecut ca fulgerul pe lângă personal.

-Se grăbesc spre front, sămanii. Cine ştie câţi se vor mai întoarce? -oftă moşneagul din faţa Silviei-. Am şi eu un fecior acolo, dela care n-am mai primit nici-o veste, după luptele dela Odesa, şi-şi şterse pe furiş lacrimile care îi curgeau în barbă.

-Poate dă Dumnezeu şi scapă, zise şi Silvia numai să-l mai încurejeze.

-Poate, nu mai avem ce face decât să ne punem nădejdea în Dumnezeu. A lăsat acasă trei copilaşi, ca nişte bujori.

-Da de unde sunteţi moşule? Îl întrebă Silvia, tot cu gândul să-l facă să uite de fecior.

-Păi eu o să cobor la prima staţie, Zoiţa, iar mata la următoarea că-i Râmnicu, cum parcă ţi-am mai spus. Şi dela Zoiţa, o să mai merg pe jos căţiva chilometri buni, spre sătucul meu, că nu are cine mă aştepta la gară. E dincolo de Ziduri spre soare răsare şi am de mers cam zece kilometri pe jos, dacă n-oi avea noroc de o ocazie bună. Florica-i zice la sătucul meu şi acum în el găseşti numai bătrâni, că tinerii.....şi iar îşi şterse lacrimile oftând, că nu le putea opri cu nici-un chip.

Iaca se puse şi personalul lor în mişcare şi moşul se pregătea de coborîre, la stația următoare.

-Da matale, ce cauţi pe la Râmnic? Că nu prea pari de p-acolo, o întrebă moșu, ieșind pe coridor? Silvia, puţin surprinsă de constatarea moşului, făcu o mică pauză şi-i spuse o parte de adevăr.

-Eh! Necazurile moşule mă pun şi pe mine pe drumuri. Ai dreptate, nu-s de p-acolo. Vreau să ajung la Pleşeşti unde am nişte treburi şi încă nu prea ştiu cum o s-ajung acolo, că n-am mai fost nici-odată. Vin din Ploieşti.

-Ei, să ştii că ai de mers cam 15-20 de kilometri, dacă nu vei găsi o ocazie bunicică, care măcar să te apropie de Pleşeşti. Ştiu drumul p-acolo, că l-am umblat în celălalt război. Cum ai ieşit din gara Râmnicului, ia-o la dreapta pe prima stradă şi mergi pînă dai pe stânga de o benzinărie, imediat ce treci tot pe stînga de puşcărie. O s-o recunoşti uşor, că-i fioroasă. De acolo o ţii tot înainte şi dai de şoseaua ce duce la Focşani, dar tu o traversezi şi tot înainte. Treci prin Jideni apoi prin alt sat, pe care nu mai ştiu cum îl cheamă, apoi treci printr-o pădure şi când ai ajuns în vârful dealului, vezi în vale Pleşeştiul. Mai întrebi pe drum din când în când ca să ştii dacă eşti pe drumul bun. Ai tot mereu de urcat, dar e un urcuș domol. Ei, iaca ajungem şi la Zoiţa. Sănătate şi drum bun. Din Ploeşti va să zică? Poate ai noroc de o ocazie, că prin pădure, nu prea-i bine să fii singură. Şi moşu plecă spre coborîre.

-Mulţumesc moşule, că m-ai mai luminat puţin. Să-ţi dea Dumnezeu multă sănătate. Drum bun şi matale şi ocazie bună, să te scape de oboseală îi strigă Silvia, care-şi trase şi ea bocceluţa pe coridor. S-a dus apoi la cealălaltă fereastră din compartiment pe care a lasat-o mai jos, că moşul cobora pe partea cealălaltă. Moşu de jos de pe peron, cu un rucsac în spate, i-a mai făcut odată cu mîna, în timp ce intra în gară. Silvia i-a răspuns fluturându-şi mîna şi zîmbindu-i. Frumoasă fată, zise moşul în gândul lui şi săltându-şi rucsacul din spate, o luă la picior spre sătucul lui.

Pîna la Râmnic, Silvia a rămas la fereastra de pe coridor. Cînd s-a oprit trenul în Râmnic, multă lume care vrea să se urce. Abia a reuşit să se strecoare după un alt moşneag, care-i blagoslovea pe cei care nu prea îi lăsa să coboare. Gata gata să-şi piardă bocceluţa. A intrat în gară şi a făcut cum i-a spus moşul din Florica. A mers, a mers, cu umbrela desfăcută că tot mai pica de sus, pînă a ajuns la şoseaua spre Focşani. Acolo, erau mai multe căruţe, care staţionau în faţa unei cârciumi. Unii dintre cai, aveau nişte traiste în cap şi tot ronţăiau, alţii dormitau în ploae, cu capetele-n jos de parcă plângeau. N-a avut curajul să intre în cârciumă să se intereseze de o ocazie spre Pleşeşti. A plecat mai departe spre Jideni cu speranţa c-o va ajunge cineva din urmă cu căruţa. Şi speranţa ei s-a realizat, aproape când să intre în Jideni. Erau în căruţă, doi bătrâni şi o femeie mai tinerică. Le-a făcut semn şi căruţa s-a oprit.

-Ziua bună oameni buni. Nu cumva mă puteţi ajuta şi pe mine să mă apropii mai mult şi mai repede de Pleşeşti?

-Ba da domnişoară, chiar mai mult, că noi mergem tocmai la Dumitreşti si o să trecem prin Pleşeşti. Acolo mergi? Îi răspunse moşneagul care mâna caii. Hai urcă-n spate lîngă femeia asta, care-i nora mea, căreia i-a murit bărbatul în acest război sfânt, sfinţi-l-ar dracu pe cel care la pornit.

-Mulțumesc taică. Mare pomană-ţi faci cu mine, că tare-mi era frică să trec prin pădurea despre care am auzit că e în drum spre Pleşeşti. Şi se urcă prin spatele căruţii făcîndu-şi un locşor lângă femeia în doliu.

-Dii copiii tati, zise moşu după ce se convinse că domnişoara s-a instalat în căruţa lui. Căluţii, la care le puteai număra coastele, dar care se mişcau încă destul de bine, au pornit-o într-un trap mărunt, care n-a durat prea mult. Începuse urcuşul. Silvia şi-a deschis umbrela şi lipindu-se mai mult de vădană, i-a zis.

-Sper că nu te superi că stau prea lîngă matale. Sub umbrelă-i ceva mai bine ca afară, nu?

-Da, mulțumesc domniilor voastre, da de unde veniţi p-aici pe la noi?

-Ei, cam de departe, dar ce să fac. Trebuie s-ajung la Pleşeşti cu treburi. După care s-a aşternut liniştea în căruţă. Numai moşul care mâna caii, mai scotea câte-odată, încurajări către “copiii” lui, care mergeau încetişor. Cam asudaseră şi ieşeau aburi din pielea lor.

-Iaca domnişoară şi pădurea despre care vorbeai. Ar fi fost cam greu pentru mata să treci singură p-aici. Din cînd în când mai apare p-aici câte un fugar de pe front, care apelează la trecătorii de pe şuşa, fie pentru mâncare fie pentru apă, fie pentru amândouă. Oamenii care trec p-aici s-au obişnuit deja cu asta şi când pleacă la drum, pleacă pregătiţi şi pentru aşa ceva.

-Da moşule, am avut mare noroc cu matale, altfel nu ştiu zău ce m-aş fi făcut singură p-aici. Să-ţi dea Dumnezeu multă sănătate şi cele necesare căluţilor ăştia, că tare-s slăbuţi sărmanii.

-Hă hă hă, râse moşu-n gura mare, păi dacă ar fi fost mai durdulii un pic, nu mi-i lua la rechiziţie? Ce crezi mata domnişoară? Toate-s cu dichis la noi, fetica moşului. Aşa-s toate vitele care mai sunt pe la noi prin sat. Cele mai frumuşele or fi fost duse la naiba-n praznic, cine ştie pe unde le-o putrezi oasele. Arză-l-ar focu gheeni pe cei care a pornit războiul ăsta nenorocit şi nu l-ar mai răbda pămîntul care-l calcă. Nu zic bine Vasile?

-Că bine-ai zis cuscre Costică, răspunse şi celălalt moşneag care sta lângă moşu care mâna caii. Şi-ncă n-ar strica de le-am zice şi mai rău. Că ce vină are noră-mea Mândiţa, să-şi crească copilaşii singură, iar fecioru-miu să zacă pe undeva prin zăpezile Rusiei? Vădana din căruţă, că ea era probabil Măndiţa, îşi şterse lacrimile, care-ncepuse iar să-i curgă.

-Antonescu ăsta, părea un om deştept mai la-nceput, dar s-a lăsat prostit de nemernicul ăla de Hitler. Trebuia el să zică, atunci cînd a ajuns la Nistru cu frontul, gata nenică, de-aci-n colo te descurci dacă ai chef de noi cuceriri. Noi ne-am făcut suma şi stăm de strajă pe această graniţă, că-i graniţa noastră veche, lăsată din moşi strămoşi. Tu, dute-nvârtindu-te unde vezi cu ochii. Şi dac-o fi să te dea Ruşii cu craci-n sus p-acolo pe unde te duci, când o s-ajungi din nou aci, atunci mai poţi conta şi pe noi. Numai atunci, auzi?

-Da, aşa trebuia să facă deşteptul nostru de Antonescu. Ce dracu căutăm noi în Rusia cuscre Costică, nu?

-Da cuscre Vasile, aşa trebuia şi mai dă-i şi-n măsa de nemernici, că putem discuta noi, până ni s-o duce gura la urechi, ei fac tot ce ştiu ei să facă. Gata să-i mai dăm şi-n măsa, că ne facem sânge rău degeaba. Dii căluţii tati, că tot discutând despre memernicii ăştia care ne macină tineretul în Rusia, ajunserăm şi la Pleşeşti. Unde vrei să cobori domnişoară?

-Păi moş Costică, cam pe la biserica satului, dacă se poate.

-Se poate fata moşului, se poate că trecem pe lângă ea în drumul nostru spre Dumitreşti. Da pe tine cum te cheamă fato?

-Silvia moşule, Silvia, şi-ţi mulţumesc tare mult de ajutorul ce mi l-ai dat. Să v-audă Dumnezeu necazurile şi să sucească gâtul cât mai repede, celor care au pornit acest război, cam fără rost pentru ţărişoara noastră. Da ştii ceva moş Costică?

-Păi oi şti dacă mi-oi spune. Ia zii!

-Acolo în Dumitreşti este un învăţător Ştefan Stuparu?

-Este, cum nu. Abia a venit şi el de pe front. Cam schilodit săracu că nu mai are mâna dreaptă dela cot, dar s-a apucat din nou de şcoală. Şi să ştii că-i un om dintr-o bucată, nu alta. Dar ce-i cu el?

-Bre moş Costică, vă rog tare mult ca unu dintre alde matale, să-l anunţe că aţi adus în Pleşeşti, o fată Silvia. Se poate?

-Cum de nu fata tati şi mai las-o mai moale cu moşu, ca parcă nu suntem chiar aşa de bătrâni. Ce zici cuscre Vasile, îl anunţi mata, că stă acolea lângă casa voastră, sărmanul.

-Mulţumesc nea Costică şi vă rog să nu vă supăraţi, că nu m-am gîndit la ceva rău. Da aveţi dreptate, merge foarte bine şi nene, cemai! Uite că ajunserăm şi la biserică. Opreşte undeva nea Costică, să cobor.

Încă odată multă sănătate şi timpuri mai bune să dea Domnul.

-Rămâi sănătoasă Silvico şi cu domnu Stuparu să n-ai grijă, că se face. Cum ajung acasă, îl caut şi-i spun c-ai sosit în Pleşeşti. Cred că el ştie ce-nseamnă asta, nu? Rosti şi nea Vasile, că dacă-i zicem moş, s-ar putea supăra ca şi nea Costică. Păreau cam de acelaşi contingent, dar el cred că era ceva mai răsărit ca nea Costică, cuscrul lui şi tatăl Mândiţei.

-Ştie bade Vasile, aşa cred că ştie. Ei mergeţi sănătoşi şi încă odată mulţam tare mult de ajutor.

-Mulţam şi noi Silvico. Dii căluţii tati, că noi mai avem cîţiva kilometri buni de mers până ajungem acasă. Şi căluţii o luară iar la trap uşor, că încă mai era puţină vale în calea lor.

Silvia, în timp ce-şi aranja puţin ţinuta, care se cam mototolise tot stând în căruţă, observă că uşa dela biserică este deschisă. Se apropie şi intră închinându-se cu sfială.

-Gata fetiţo, s-a terminat slujba. Oamenii sunt acum pe la casele lor, îi zise preotul care tocmai se pregătea să iasă din biserică, după ce se închinase cu faţa spre altar.

-Da, mă rog de iertare părinte. Poate mă puteţi ajuta cu ceva?

-Cu siguranţă că vreau să te-ajut, dar cum? Cu ce-ţi pot fi de folos?

-Păi caut o domnă, Stanca, a lu Costan Mincu. El a murit săracu mai demult pe un viscol mare. Nu ştiu care-i casa ei, dar ştiu doar că e p-aci pe-aproape.

-Da, e aproape. Uite mai mergi puţin înainte spre Dumitreşti şi-i arătă cu mâna încotro, şi pe dreapta, a treia casă de aci dela colţ, este casa ei. Atenţie că are un câine cam rău. Să nu cumva să intri în curte, până nu-ţi deschide cineva.

-Mulţumesc mult sfinţia ta. Să vă dea Dumnezeu sănătate şi porni cu bocceluţa agăţată de mâna stângă, aşa cum îi arătase preotul. Când ajunse la a treia casă pe dreapta şoselei, se opri puţin în loc să o studieze mai bine. Era destul de arătoasă. Aşezată puţin mai sus pe deal, cu potecă pietruită care ducea la nişte scări solide de lemn. Scările urcau la un balcon mare închis jumătate cu scândură vopsită-n galben-verzui şi jumătate cu geamuri curate, la care pe dinăuntru erau flori, de mai multe feluri. Acest balcon, înconjura casa pe trei părţi. Cam la jumătatea potecii care ducea la balcon, o căsuţă mai mică, toată din lemn, acoperită cu tablă, în faţa căreia un câine voinic şi flocos, probabil Tăpăluş se chinuia să roadă un os.

Pe balcon tocmai trecea cineva. Atunci Silvia se apropie de portiţă cu gândul să bată-n ea, dar n-a mai apucat. Pe balcon era chiar Stanca lui Costan, mama lui Vlas, care cum a văzut-o, şi-a dat jos şorţul ce-l avea în faţă şi a alergat cu grijă pe potecă. Câinele începuse deja să latre furios, când a văzut că Silvia se apropie de portiţă.

-Taci Tăpăluş, taci, că-i om bun, i-a zis în trecere Stanca. Apoi deschizând larg portiţa. Bună ziua fetico şi bine ai venit la noi. Eşti Silvia, nu? Mi-a zis nenea Ştefănică de tine c-o să vii. Ba mi-a mai spus şi ceva-n plus. O bănuială de-a lui, că el….., gîndeşte mai departe ca noi.

-Săru-mâna stimată doamnă Stanca şi să fie-ntr-un ceas bun întâlnirea noastră de acum. I-a luat mâna şi i-a sărutat-o cu gingăşie, deşi Stanca a avut o reţinere la-nceput. Apoi Stanca a cuprins-o cu braţele şi a sărutat-o de mai multe ori, prilej cu care şi-a ascuns ochii, care începuse să lăcrimeze, cu gândul la Vlas.

-Hai, poftim. Hai să intrăm în casă, că tot mai burniţează. Semn bun pentru recolte, numai de-ar da Dumnezeu după asta şi o zăpadă bună. Taci Tăpăluş. Ho, mai taci odată. Tu nu vezi că-i om bun? Urcând pe potecă, când Silvia a trecut pe lângă Tăpăluş, acesta s-a oprit mirat din lătrat şi-a început să dea a prietenie din coadă. Silvia avea pe sub palton, o bundiţă, pe care-o mai purtase şi Vlas când era p-acasă la Pleşeşti. Silvia când a văzut minunea, s-a apropiat de el şi l-a mângîiat pe cap.

-Măăăăă Tăpăluş măăăă. Tu eşti un câine deştept măăăă. Da mă, da. Vin dela prietenul tău Vlas, care-ţi transmite multă sănătate şi te avertizează ca nu cumva să laşi vre-un neamţ să intre în curtea voastră. Ai auzit mă Tăpăluş? A spus asta cu voce mai scăzută, uitându-se mai întăi prin preajmă, ca nu cumva să audă cineva. Câte-o fi înţeles Tăpăluş din cele spuse de Silvia, nu se poate spune, dar el în concluzie îi sări cu labele pe piept şi o linse cu multă dragoste pe obraz. Silvia scoase un ţipăt slab şi făcu doi paşi înapoi, ţinându-l pe Tăpăluş cu ambele mâini, la distanţă de ea.

-Mă băiete, păi nici chiar aşa! Las-că te spun eu la Vlas. Dar tot cu voce înceată. Da să ştii că acum nu-l mai cheamă aşa. Las că-ţi spun eu odată şi-odată. Şi urcă mai departe pe potecă, spre casă.

-Da aveţi o gospodărie tare frumuşică, aprecie Silvia către Stanca.

-Ei am făcut şi noi ce-am putut. Dacă nu erau nemţii p-aici, poate ar fi fost şi mai arătoasă gospodăria noastră. Lua-i-ar naiba să-i ia, că s-au tot învârtit p-aici cam încă o lună după ce a plecat Vlas. Unuia dintre ei i-a şi sărit Tăpăluş în cîrcă de era să mi-l înpuşte. De-aia l-am şi legat de-atunci şi i-am pus căsuţa aci lîngă potecuţă, între casă şi portiţă. Acum s-au dus naibi ăia care-l tot căutau mereu. Ăştia care sunt acum îşi văd de treaba lor, nu ne-au mai deranjat cu întrebări. Dar poate că dela distanţă sau poate cu ajutorul unor proşti din sat, care se-nţeleg bine cu ei, poate zic, că tot mai stau cu ochii pe noi. Aşa că, mereu trebuie să fim cu ochii în patru. Şi tot vorbind, au urcat scările şi au intrat în balcon, apoi într-o odaie unde ardea focul la plita pe care tocmai fierbea domol o mămăliguţă, că începuse să se cam însereze. Ia, stai ici pe pat, dezbracă-te c-aici e destul de cald. Eu o să mestec mămăliguţa asta, c-ai picat tocmai la ţanc. Acum o să mâncăm ceva şi om mai sta de vorbă, că tare-aş vrea să ştiu noutăţile cu care vii la noi. Nenea Ştefănică te-a tot aşteptat până mai acum un ceas.

-Da? A fost p-aci? Ce bine-mi pare. Eu i-am trimis vorbă la Dumitreşti, ca să ştie c-am sosit.

-Prin cine i-ai trimis vorbă?

-Păi, prin nişte oameni mai în vîrstă din Dumitreşti, care m-au adus cu căruţa până aci la biserică. Păreau oameni serioşi şi destul de necăjţi din cauza războiului ăsta provocat de nemţi. Îi iubeau şi ei ca şi Vlas şi ca şi mine şi tata de altfel. De matale, nici nu mai vorbesc. Acum unul din ei, care are casa mai aproape de nea Ştefănică, că aşa o să-i zic şi eu de acum încolo, o să se ducă să-l anunţe. Da, cine mai e p-aici prin casa matale?

-Acum, până luni, că azi e joi, sunt singură, că Rădiţa, tinerica care stă cu mine aici, au vrut să se ducă la un sfânt Nicolae, dincolo de dealul ăsta. Ai văzut cred, când ai ajuns în vârful dealului, încoa spre Pleşeşti, că pe dreapta, peste vale e un sat mare. Acolo au ei o rudă, pe care-o cheamă Nicolae şi s-a dus în vizită pe la ei. O poftiseră mai demult, când s-au întâlnit la Râmnic, la obor. Bărbatul ei Mitică e şi el luat pe front săracu. Nu se mai ştie nimic de el. Numai Dumnezeu ştie dac-o mai trăi sau nu. Deci fii fără grijă, dar cât stai p-aci, poate că-i bine să nu te prea vadă altcineva din sat.

-Păi până acum m-a văzut doar preotul, că era încă la biserică. El mi-a arătat casa matale.

-De el n-am teamă, că-i de-al nostru şi-i înghite şi el pe nemţi, chiar aşa cum ai spus tu.

-Cred că-i bine să vorbim în seara asta şi mâine, poate mai pe seară, să plec spre Râmnic. Am un tren cam pe la 9 şi ceva seara, care pe la 12 noaptea este în Bucureşti.

-Da, hai să mâncăm ceva, că-i şi timpul de masă, iar tu cred că n-ai mîncat decând ai plecat din Bucureşti. După aia vorbim, zise şi Stanca, după ce aranjase totul pe masă. Acum e postul mare, aşa c-o să mâncăm fasolică de post, cu murături sau varză acră. Să vezi ce gustoase sunt. După fasolică, nişte poame uscate ca desert. Au fost puse la uscat chiar de Vlas, în timpul permisiei lui, deşi era tare bolnav de supărare. Dar ziceai că acum are alt nume? Dece oare?

-Silvia începu să mănânce cu poftă ce era pe masă şi poate că şi de foame ce-i era i s-au părut tare gustoase. După câteva îmbucături a pus-o la curent cu situaţia actuală a lui, Vlas.

-Da, să vezi. Am fost obligaţi să-i schimbăm numele, ca să nu dea nemţii de el așa de ușor.

-Obligaţi? Cine mai ştie de asta, că parcă aşa se înţelege.

-Mai întăi a ştiut şi tata. Ştii că tata l-a trimis la mine la Bucureşti, să-l facă un trăgător de elită şi să-l scape de războiul ăsta nenorocit. Deşi la-nceput nu prea mi-a convenit cu el în casa noastră, până la urmă m-am îndrăgostit de el. Din cauza asta acum sunt şi gravidă în luna cincea. Stanca s-a oprit din mâncat şi şi-a pus mâna la gură, semn c-a rămas năucită de această veste.

-Păi cum a făcut el asta? Avea doar în sat o iubită, tu ştiai asta?

-Da ştiam, că într-o seară, el după ce i-a scris Ionicăi, a lăsat scrisoarea pe masă în camera lui şi s-a apucat de alte treburi p-afară. Eu am intrat şi i-am citit-o. Deci ştiam, dar îmi plăcea aşa de mult de el, că mi-am propus să-l cuceresc. Mă convinsese că-i un om dintr-o bucată, cu ocazia unui necaz din care m-a scăpat, fără nici-o ezitare. Poate mai tîrziu o să afli mai multe detalii dela el, că s-ar putea ca peste un an sau doi, o să venim împreună p-aici. E vina mea deci, nu a lui, că şi tata a crezut la fel cînd ne-a prins într-o noaptea, pe amândoi, la el în pat. El nu ştia în ce stare era Ionica lui şi cu toate eforturile mele, a plecat dela mine şi a venit în permisia aceia.

Ce s-a întîmplat aici, ştii matale mai bine ca mine.Chiar! M-a rugat Stefan, că acum aşa-l cheamă. Baltă Ştefan, din Hoinari, un sătuc la cam 10-15 kilometri de Râmnic, încolo spre Brăila. M-a rugat deci să te rog cu cerul şi cu pământul, să-i spui prin mine, dece ai considerat matale, că omorul ăla pe care el l-a făcut fără să vrea atunci în Pleşeşti, dece matale l-ai socotit ca o pedeapsă dată de Dumnezeu nemţilor? Şi te rog să ai încredere-n mine, că eu vreau neapărat să-ţi fiu noră harnică şi cuminte. Da asta, după ce scăpăm de nemţi, că aşa mi-a zis şi tata, care-i de acord şi el cu căsătoria noastră.

-Păi da, chiar aşa a şi fost. Pedeapsă dată de Dumnezeu nemţilor, pentrucă Ionica săraca, a murit din cauza lor. Aşa pe vară, când e fânul bun de cosit, Ionica după ce-a dus mâncare la oamenii pe care tatăl ei îi avea la cosit, s-a dus să se scalde într-un pârău care trece p-aici, Coţatcu-i spune. După care s-a întins şi ea la soare puţin, dar a apucat-o somnul. În timp de dormea, doi hăndrălăi de nemţi, au dat de ea şi şi-a bătut joc de ea. Cineva din sat a văzut, dar n-a putut interveni de frică. De atunci Ionica, a zăcut, n-a mai mîncat nimic şi s-a stins încet încet. Asta a fost, de-aia am zis aşa şi nu ştiu dacă-i bine încă să ştie Ştefan al tău, că acum e al tău zici.

-Vai săracu Ştefan, necăjit trebuie s-o fi fost.

-Rău de tot fato. Rău de tot. Era bolnav în toată regula şi nu ştiam ce să-i mai fac. De-asta m-a pus necuratul, că numai el cred că m-a pus, să-l trimit cu o treabă, acolo unde a săvârşit omoru. Fără să vrea săracu, aşa cum ai spus şi tu. Şi de aci tot necazu în care încă mai suntem. Acum spune rogu-te, ce-a fost după ce noi l-am sfătuit să plece din zona noastră, cît mai departe de noi.

-Păi într-o zi cam aşa dinspre ziuă, mă trezeşte un telefon din somn. Cu chiu cu vai, am înţeles că este el. Mă avertiza c-o să treacă pe la mine. Când eu îl aşteptam cu inima cât un purice, mă trezesc la uşă cu un neamţ uriaş, echipat ca de război. Am dat să-i închid uşa-n nas, dar el a băgat piciorul în uşă şi a vorbit. Numai aşa l-am recunoscut. I-am pregătit o cămăruţă la subsol şi l-am îngrijit şi păzit, până când a apărut tata, cam din întâmplare şi asta. Cu ajutorul lui, cu o poză pe care i-o făcusem eu, înainte de a pleca dela mine, las-că-ţi spun eu unde, nu te agita, să termin întăi ce vreau să-ţi spun. Deci şi cu ajutorul neamţului, pe care el l-a dezbrăcat, după ce l-a omorât, care avea în rucsac mai multe acte de identitate româneşti, i-am pregătit un buletin de identitate, cu numele despre care ţi-am spus deja. Şi după asta, l-am expediat la o moşioară de-a noastră care-i prin Bărăganu, între două sate, Săveni şi mai nu ştiu cum celălalt. Pe undeva pe lângă Ţăndărei, pe unde nu prea umblă nemţii. Asta după ce i-am avertizat pe cei de acolo c-o să vină şi m-am convins şi eu c-o să fie bine primit. Acolo i-a vizitat şi tata, care trebuia să meargă spre front şi a mai aranjat cred lucrurile, ca să fie bine.

-Vai săracu Vlas, prin câte a putut să treacă. Dar a avut mare noroc cu tine şi cu tatăl tău, da-v-ar Dumnezeu sănătate. Şi zici c-o să vă căsătoriţi, cînd or pleca nemţii de p-aici?

-Da, în mod sigur dac-o vrea şi Dumnezeu, dar cînd şi-o reveni el la vechea identitate.

-Şi cu copilul care a pe drum, cum o să fie? Cum o să-i pui numele?

-Asta încă nu prea ştiu nici eu. O să ne mai sfătuim. Tata mi-a spus să mă duc să nasc la Săveni, dar încă n-am vorbit cu Ştefan. După ce plec de-aici, de Crăciun şi anul nou, o să mă duc acolo şi-o să hotărâm înpreună cum e mai bine. Matale cum vezi treaba asta?

-Păi eu cred că-i mai bine să naşti mai aproape de doctori, adică acolo la tine la Ploieşti, că parcă de-acolo vii după cum spunea nenea Ştefănică.

-Nu bre, eu vin dela Bucureşti. Acolo avem noi o casă cu grădină, pe care a îngrijit-o foarte bine Ştefan, când încă mai era Vlas, înainte de permisie. Aia cu Ploieştiul a fost o viclenie de a mea, să nu cumva să-l caute cineva pe Ştefan la Bucureşti. N-am făcut bine?

-Mâncate-ar mama, ai făcut tare bine. Mă bucur că eşti şi deşteaptă, nu numai frumoasă. Sărmanul Ştefan, se pare c-o să aibe şi el un noroc în viaţă. Ei, acuma la culcare, co-i fi şi obosită. Poate mai vorbim şi mâine, când o să apară şi nenea Ştefănică. Uite colo-i camera în care o să dormi. Căldură e sper cât trebuie. Ai acolo tot ce-ţi trebuie. Noapte bună şi pe mâine deci.

-Noapte bună, zise şi Silvia. Şi-a luat bocceluţa ei, care n-a apucat s-o desfacă şi a plecat în camera destinată ei. A luat pe ea o pijama pregătită din timp de Stanca şi a adormit aproape imediat, cu gândul la ziua următoare, când trebuia să vorbească şi cu nea Ştefănică şi trebuia să ajungă şi la Bucureşti.

A doua zi-n zori, Ştefănică Stuparu ajunse deja la Pleşeşti, cu şareta cu care umbla el de regulă, după ce a venit depe front. A intrat în casă şi Stanca l-apus la curent cu cele povestite de Silvia, care încă mai dormea. Au căzut de acord amândoi, ca s-o ducă el la Rîmnic pe seară, ca să poată prinde trenul spre Bucureşti.

-Poate-o da Dumnezeu Stanco, să aibe şi băiatul ăsta al tău noroc cu fata asta, care se pare c-o să-ţi fie noră, nu?

-Da, ea aşa zice. Ce zici, n-ar fi bine de Crăciun sau de Revelion, n-ar fi bine zic, să mergem şi noi amândoi acolo unde-i acum Vlas?

-De! Rău n-ar fi. Să ne mai gândim, să discut şi eu cu soţia. Tu să te documentezi bine unde trebuie să mergem, ca să nu bâjbâim prea mult dacă ne-om hotărâ să mergem.

-Bună dimineaţa zise Silvia intrând voioasă. Matale trebuie să fii nea Ştefănică, c-aşa-ţi zice Ştefan. Eu sunt Silvia, cred că v-a spus doamna Stanca. Moş Vasile v-a anunţat că am sosit?

-Bună dimineţa fetiţo. Da, moş Vasile mi-a lăsat vorbă acasă la soţie, că eu eram pe drum spre Dumitreşti, dar m-am mai oprit cu treburi pe drum. Şi zici că Ştefan al tău, Vlas al nostru este în siguranţă acolo?

-Bre ce să zic? Eu aşa cred. Dar dacă or apare probleme, noi aşa ne-am sfătuit, ca să folosească una din scrisorile matale, că le are la el. Până acum, slavă Domnului, treaba merge bine şi nu-s probleme. De Crăcin şi Revelion o să fiu şi eu p-acolo şi o să ne mai sfătuim.

-Da, vedeţi cum faceţi şi să ştii că oar de Crăciun, oar de anul nou, poate c-o să ajungem şi noi pe la Săveni. Iar cu copilul, discutaţi şi voi, dar şi eu cred ca şi Stanca, că-i bine să te asiste un doctor. Noi la Dumitreşti avem un doctor destul de bun şi mi-e bun prieten, care te-ar putea ajuta, dacă nu găsiţi altă soluţie mai bună.

-Bine, mi-ar pare tare bine să ne întâlnim la Săveni. O să las aici adresa exactă şi cum se ajunge acolo. E bine că o să mai avem încă o soluţie pentru naştere. Om alege noi doi pe cea mai bună, nu vă supăraţi cred.

-Nu nici vorbă. E problema voastră de fapt. E bine să ştiţi că la nevoie, puteţi conta şi pe noi, atât doar. Iar cu plecatul la Râmnic, noi ne-am înţeles înainte de a veni tu în această cameră, că o să te duc eu la Râmnic pe seară, ca să ajungi în timp la trenul de Bucureşti, care am înţeles că trece prin Râmnic pe la ora 9 seara.

-Ar fi tare bine, mulţumesc mult. Până seara mă mai obişnuesc şi eu cu gospodăria asta, care dacă ne-o ajuta Dumnezeu, poate c-o să fie şi a noastră cândva.

-Da aşa e bine. Ei! Acum eu mă duc la treburile mele şi pe-nserat sunt aci cu şareta. Rămâneţi sănătoase şi pe curând.

-Mergi sănătos şi să revii sănătos nea Ştefănică, grăiră aproape într-un glas Silvia şi Stanca, care l-a condus până la şareta la care calul încă în ham, ronţăia de zor ceva grăunţe. Era bine învelit pe spate cu un fel de cojoc mai vechi, că era deja destul de ger, dar încă nu ninsese.

Invăţătorul a plecat la treburile lui iar Stanca a intrat în casă şi s-a apucat să pregătească masa pentru dimineaţă.

-Ei, acum o să mâncăm ceai de măceşe cu pâine şi magiun de prune. Ştefan le-a adunat, dar n-a mai apucat să guste magiunul. O să-ţi dau şi ţie un borcănel două, să-l guste şi el, că tare-i plăcea. Şi să știi că eu vreau neapărat să vin la Săveni de sărbătorile astea, aşa că te rog până pun eu tot ce trebuie pe masă, ia de colo de pe masă o hârtie şi ceva de scris şi lasă-mi adresa exactă, aşa cum i-ai promis lui nea Ştefănică.

-Da, că bine zici măicuţă. Te superi dacă-ţi zic mamă de-acum?

-Dece să mă supăr? Dacă tu eşti sigură c-o să-mi fii noră, chiar te rog. Aşa se şi obişnuieşte pe le noi.

-Ah, ce bine-mi pare şi plecă să scrie tot ce trebuia, pentru ca Stanca să poată ajunge fără probleme la moşioara lor de lângă Săveni.

-Uite, aici am scris tot ce trebuie. E destul de simplu, numai că e de mers pe jos cam mult. Dar dacă ne trimiteţi într-un plic o scrisorică şi dacă eu oi fi acolo, o să-l rog pe nea Vasile, să vă aştepte cu căruţa lui, în staţia unde coborâţi din tren.

-Da nea Vasile ăsta cine mai e? Întrebă Stanca făcându-i semn să se apropie de masă.

-E un om de încredere de-al lui tata. El are grijă de toate cele necesare la moşie. E un om tare cumsecade, o să vezi şi matale. El s-a bucurat tare mult când a sosit Ştefan acolo, c-a mai scăpat şi el de unele griji. La fel şi tanti Tanţa, care stă tot timpul la căsuţa noastră dela moşie, împreună cu Ştefan acum. Se înţeleg destul de bine între ei. Tata când a trecut pe la ei spre front, le-a mai spus câte ceva, ca să-i liniştească.

Şi din vorbă-n vorbă, făcînd fiecare câte ceva prin casă, s-au înţeles foarte bine. Silvia a găsit şi prilejul potrivit, ca să-i dea Stancăi ce i-a adus din Bucureşti. Stanca s-a bucurat tare mult şi a sărutat-o cu multă dragoste. Pe seară, soseşte şi nea Ştefănică cu şareta şi c-un cojoc de oaie-n plus, pentru Silvia.

-Seara bună. Ei? Gata de drum? Cum v-aţi înţeles toată ziua asta? Să ştiţi şi voi, c-am aranjat cu soţia ca de anul nou, să putem merge la Săveni. De Crăciun nu prea se poate, că mai sunt treburi de aranjat pe lîngă casă.

-Gata suntem nea Ştefănică. Să-mi iau bocceluţa mea şi plecăm. Eu zic că ne-am înţeles foarte bine, nu-i aşa măicuţă? Şi am lăsat aici tot ce trebuie să ştiţi, ca să ajungeţi cu bine la noi.

-Da, aşa-i fata mami. Aşa-i nea Ştefănică. Fata asta-i tare deşteaptă s-o ştii. Mare noroc pe Ştefan, ajuta-le-ar Dumnezeu să realizeze ce și-au propus. Om mai vorbi noi despre asta, după ce-l vedem şi pe Ştefan. Aceste cuvinte le-a rostit mai încet, ca să n-audă Silvia, care intrase-n camera ei să-şi ia bocceluţa.

-Hai fetico, sus în şaretă şi pune cojocul ăla pe tine. Înfăşoară-l bine la picioare, că de-acolo-ncepe frigul. După care se sui şi el în şaretă şi struni calul din hăţuri ca să pornească.

-Rămâi sănătoasă Stanco şi să ne-ntâlnim sănătoşi. La-ntoarcere nu mă mai opresc p-aci c-o să fie târziu. Poate de Crăciun.

-Sănătate şi drum bun, rosti şi Stanca fluturând din mână, că şareta se depărta în trapul calului. Silvia tot cu ochii înapoi şi cu mâna ridicată, până nu s-a mai văzut Stanca.

-----------------------------------------------

----------------------