Alexei Nikolaevici Tolstoi

— Dumneata îţi dai seama perfect că nu suntem în Rusia Sovietică, ci la Paris, şi că, dacă ai să comiţi o crimă, eu n-o să caut să te scap de ghilotină. Pe de altă parte, dacă încerci să mă înşeli, să ştii că te voi strivi.

Se întoarse la locul lui şi deschise cu scârbă carnetul de cecuri.

— Douăzeci de mii nu-ţi dau, ţi-ajung şi cinci… zise el.

Completă cecul, îl împinse cu unghia spre Semionov, şi apoi nu mai mult de o secundă – puse coatele pe masă şi-şi strânse faţa în palme.

Se înţelege că frumoasa Zoia Monrose nu devenise întâmplător amanta regelui industriei chimice. Numai proştii şi cei care nu ştiu ce înseamnă lupta şi victoria pun totul pe seama întâmplării. „E un om norocos” – zic ei cu invidie, şi-l privesc pe cel care a reuşit în viaţă ca pe o minunăţie. Dar mii de proşti îl vor strivi încântaţi într-o zi, când va cădea în dizgraţia întâmplării divine.

Nu, nici o fărâmă de întâmplare, ci numai mintea şi voinţa o aduseseră pe Zoia Monrose în patul lui Rolling. Voinţa i se călise ca oţelul în focul peripeţiilor din anul 1919. Iar mintea ei ageră cultiva pe deplin conştient printre cei din jur credinţa în excepţionala solicitudine faţă de ea a divinei Fortune, sau a Norocului…

În cartierul în care locuia pe malul stâng al Senei, strada Senei, în prăvăliile de mărunţişuri, de coloniale, de vinuri, de cărbuni şi gastronomice, Zoia Monrose era privită, într-un anume sens, cam ca o sfântă.

Automobilul ei de zi – o limuzină neagră de 24 H. P., automobilul de plimbare – un Rolls-Royce semidivin de 80 H. P., trăsurica ei electrică de seară – capitonată cu mătase tighelită, împodobită cu vaze de flori şi mânere de argint – şi, în special, cei un milion cinci sute de mii de franci, câştigaţi la cazinoul din Deauville, stârneau în cartier o admiraţie religioasă.

Jumătate din câştig, cu toată prudenţa şi cu o adâncă pricepere în asemenea treburi, o investi în presă.

Începând din luna octombrie (când se deschide sezonul la Paris) presa se porni să-i facă „atmosferă” frumoasei Monrose. Mai întâi, într-un ziar mic-burghez apăru un pamflet despre amanţii ruinaţi ai Zoiei Monrose. „Frumoasa ne costă prea scump!” exclama ziarul. Apoi, un influent organ radical începu, în legătură cu acest pamflet, să tune şi să fulgere, pe nepusă masă, împotriva micilor burghezi care trimit în parlament băcani şi negustori de vinuri al căror orizont nu trece de cartierul lor. „Chiar dacă Zoia Monrose a ruinat o duzină de străini, exclama ziarul, banii lor circulă în Paris, sporesc energia vieţii. Pentru noi, Zoia Monrose nu este decât simbolul unor sănătoase relaţii vitale, simbolul mişcării eterne, în care unul cade iar altul se ridică”.

Fotografii şi biografii ale Zoiei Monrose erau publicate în toate ziarele: „Defunctul ei tată a servit la opera imperială din Sankt-Petersburg. La vârsta de opt ani, micuţa şi încântătoarea Zoia a fost înscrisă la o şcoală de coregrafie, pe care a absolvit-o în anul războiului. A debutat apoi în baletul capitalei nordice cu un succes fără precedent. Dar izbucneşte războiul şi Zoia Monrose, cu inima ei tânără, plină de caritate, pleacă pe front, într-o rochiţă cenuşie, cu o cruce roşie pe piept. E văzută în locurile cele mai primejdioase, aplecându-se calmă deasupra vreunui soldat rănit, în mijlocul uraganului de obuze inamice. E rănită (ceea ce însă n-a cauzat nici un prejudiciu trupului ei de tânără graţie), e dusă la Petersburg şi acolo face cunoştinţă cu un căpitan din armata franceză. Revoluţia. Rusia îi trădează pe aliaţi. Sufletul Zoiei Monrose e zguduit de pacea de la Brest-Litovsk. Împreună cu prietenul ei, căpitanul francez, fuge în sud, şi acolo, călare, cu puşca în mână, luptă, ca o graţie cuprinsă de furii, împotriva bolşevicilor. Prietenul ei moare de tifos exantematic. Marinarii francezi o duc pe un torpilor la Marsilia. Iat-o la Paris. Se aruncă la picioarele preşedintelui, rugând să i se acorde posibilitatea să devină supusă franceză. Dansează în folosul nefericiţilor locuitori ai Champagne-ei distruse. Nu lipseşte de la nici o serată filantropică. E ca o stea orbitoare căzută pe trotuarele Parisului”.

În linii generale, această biografie era veridică. La Paris, Zoia se orientă repede şi drumul ei urmă o linie dreaptă: mereu înainte, mereu în luptă, către ţelurile cele mai mănoase şi mai inaccesibile. Ruinase într-adevăr o duzină de proaspăt îmbogăţiţi, pe acei indivizi bondoci, cu degetele păroase încărcate de inele şi cu obrajii stacojii. Zoia, femeie costisitoare, le-a adus pieirea.

Ea înţelese repede că proaspeţii îmbogăţiţi nu-i vor putea oferi cine ştie ce din şicul Parisului. Atunci îşi luă ca amant un ziarist la modă, îl înşelă cu un membru al parlamentului, reprezentant al marii industrii, şi înţelese că lucrul cel mai şic în al treilea deceniu al secolului al douăzecilea este chimia.

Îşi angajă un secretar care îi prezenta zilnic rapoarte despre succesele industriei chimice şi-i procura informaţiile necesare. În felul acesta, ea află că Rolling, regele chimiei, urma să facă o călătorie în Europa. Plecă îndată la New York. Cum ajunse acolo, cumpără, cu trup şi suflet, pe reporterul unui mare ziar, şi în presă începură să apară note despre sosirea la New York a celei mai inteligente şi mai frumoase femei din Europa, care îmbină profesia de balerină cu pasiunea pentru chimie – ştiinţa cea mai la modă – şi care, în locul banalelor briliante, poartă un colier din bile de cristal pline cu un gaz luminescent. Aceste bile avură o mare înrâurire asupra imaginaţiei americanilor.

Când Rolling se îmbarcă pe vaporul care pleca spre Franţa, pe terenul de tenis de pe puntea superioară, între un palmier cu frunze late, ce foşnea în adierea brizei, şi un migdal înflorit, tolănită într-un fotoliu de nuiele, şedea Zoia Monrose.

Rolling ştia că e femeia cea mai la modă în Europa. Dar, şi fără asta, ea îi plăcu. Îi propuse să-i devină amantă. Zoia Monrose puse condiţia să semneze un contract, care prevedea – în caz de încălcare – o amendă de un milion de dolari.

Despre noua legătură a lui Rolling şi despre contractul lor neobişnuit se transmise o radiogramă încă din largul oceanului. Turnul Eiffel recepţionă această ştire senzaţională şi în ziua următoare tot Parisul începu să vorbească despre Zoia Monrose şi despre regele chimiei.

Rolling nu greşise când o alesese pe Zoia ca amantă.

— Dragă prietene, îi spusese ea, încă de pe vapor, ar fi o prostie din partea mea să-mi vâr nasul în afacerile dumitale. În curând însă vei vedea că sunt şi mai utilă ca secretară decât ca amantă. Nimicurile femeieşti mă preocupă prea puţin. Sunt ambiţioasă. Eşti un om mare şi eu am încredere în dumneata. Trebuie să învingi! Nu uita – am trecut printr-o revoluţie, am fost bolnavă de exantematic, am luptat ca un soldat şi am străbătut călare o mie de kilometri. Asta nu se poate uita. Ura mi-a ars sufletul.

Lui Rolling îi păruse amuzantă pasiunea ei glacială.

— Micuţo, îi spusese el, atingându-i cu degetul vârful nasului, ai prea mult temperament ca să fii secretara unui om de afaceri, eşti o zvăpăiată, în politică şi în afaceri vei rămâne totdeauna o diletantă.

La Paris, Rolling începu să ducă tratative în vederea creării unui trust al fabricilor chimice. America investea capitaluri mari în industria Lumii Vechi. Agenţii lui acaparau discret acţiuni. La Paris era poreclit „bivolul american”: într-adevăr, părea un uriaş printre industriaşii europeni. Mergea înainte fără a ţine seama de nimic. Raza lui vizuală era îngustă. Avea un singur ţel: concentrarea într-o singură mână (a sa) a industriei chimice mondiale.

Zoia Monrose pătrunse repede caracterul şi metodele lui de luptă. Ea înţelese în ce consta forţa şi slăbiciunea lui Rolling. Nu se prea pricepea la politică şi spunea uneori nerozii despre revoluţie şi despre bolşevici. Zoia îl înconjură pe nesimţite cu oameni necesari şi utili. Îi făcu legătura cu lumea ziariştilor şi-i îndruma convorbirile. Cumpăra cronicari mărunţi, cărora el nu le dădea nici o atenţie, dar ei îi aduceau mai multe servicii decât ziariştii de marcă, deoarece pătrundeau, ca nişte ţânţari, în toate ungherele vieţii.

Când Zoia „aranjă” în parlament un mic discurs al unui deputat de dreapta, relativ la „necesitatea unui contact strâns cu industria americană în vederea asigurării apărării Franţei cu mijloace chimice”, Rolling îi strânse pentru prima oară mâna bărbăteşte, prieteneşte, cu putere:

— Foarte bine, te angajez secretară, cu o leafă de douăzeci şi şapte de dolari pe săptămână.

Se încredinţase de utilitatea Zoiei Monrose, şi de atunci se purta cu ea complet sincer, ca între asociaţi.

Zoia Monrose menţinea legături cu unii emigranţi ruşi, printre care cu un oarecare Semionov, care era în solda ei permanentă. Ieşise inginer chimist în timpul războiului, apoi ajunsese sublocotenent, apoi ofiţer alb. În emigraţie el se ocupa cu mici comisioane, inclusiv cu comerţul de rochii uzate, pe care le revindea fetelor de stradă.

Era şeful serviciului de contraspionaj al Zoiei Monrose. Îi procura ziare şi reviste sovietice, îi comunica informaţii, bârfeli, zvonuri. Era conştiincios, descurcăreţ şi se preta la orice.

Odată, Zoia Monrose îi arătă lui Rolling o tăietură dintr-un ziar din Revel în care se vorbea despre un aparat cu o uriaşă forţă de distrugere care se construia la Petrograd.

— Fleacuri, râse Rolling, asta nu sperie pe nimeni… Ai o imaginaţie prea înfierbântată. Bolşevicii nu sunt în stare să construiască nimic.

Atunci Zoia îl invită la un dejun pe Semionov, care, în legătură cu această notă, istorisi o poveste ciudată: „… în 1919, cu puţin înainte de a fugi din Petrograd, l-am întâlnit pe stradă pe un prieten al meu, Stas Tyklinski, un polonez, cu care am absolvit Institutul tehnologic. Ducea un sac în spate, picioarele îi erau înfăşurate cu nişte fâşii de covor, iar pe palton avea scrise cu cretă câteva cifre – amintire de la cozi. Într-un cuvânt, nimic neobişnuit. M-a izbit însă însufleţirea de pe faţa lui. Îmi face cu ochiul. Îl întreb ce s-a întâmplat. „Am dat, zice, de o afacere de aur – oho-ho – de milioane! Puţin spus milioane… sute de milioane (de aur, fireşte)!” Eu, bineînţeles, m-am ţinut după el să-mi spună despre ce era vorba, dar el nu făcea altceva decât să râdă. Cu asta ne-am despărţit. Peste vreo două săptămâni eram în trecere prin insula Vasilievski, unde locuia Tyklinski. Mi-am amintit de afacerea lui de aur şi m-am gândit să-i cer milionarului să-mi împrumute o litră de zahăr. M-am dus la el. Tyklinski zăcea în pat, mai mult mort decât viu. Pieptul şi o mână îi erau bandajate.

— Cine te-a aranjat în halul ăsta?

— Lasă, îmi răspunde, mi-o ajuta ea, Sfânta Fecioară, să mă fac bine. O să-l omor.

— Pe cine?

— Pe Garin.

Şi îmi povesti – e drept, destul de încâlcit şi incoerent, fără să-mi dezvăluie amănuntele – cum un vechi cunoscut al lui, inginerul Garin, îi propusese să-i confecţioneze lumânări de cărbune pentru un aparat de o uriaşă forţă distructivă. Ca să-l cointereseze pe Tyklinski, îi promisese unu la sută din câştig. Avea de gând ca, după încheierea experienţelor, să fugă cu aparatul lui în Suedia, să-l breveteze şi apoi să-l exploateze singur.

Tyklinski începu să lucreze cu pasiune la confecţionarea micilor piramide. Problema era ca un volum cât mai mic cu putinţă să degaje o cantitate cât mai mare de căldură. Garin ţinea în secret construcţia aparatului său, spunând că principiul acestuia este extrem de simplu şi de aceea orice aluzie ar da pe faţă secretul. Polonezul îi furniza piramidele, dar nu-l putuse convinge să-i arate aparatul.

Această neîncredere îl făcea pe Tyklinski să turbeze. Se certau adeseori. Într-o zi, polonezul îl urmări pe Garin până la locul unde acesta îşi făcea experienţele – într-o casă dărăpănată, situată pe o stradă nu prea frecventată din cartierul Petersburg. Tyklinski se strecură în casă pe urmele lui Garin şi rătăci mult timp pe nişte scări, prin odăi goale cu geamurile sparte, până când, în sfârşit, auzi din subsol un sfârâit puternic, ca acela al unei şuviţe de abur care ţâşneşte, şi simţi mirosul binecunoscut al piramidelor aprinse.

Coborî cu grijă în subsol, dar se împiedică de nişte bucăţi de cărămidă, căzu grămadă şi, la vreo treizeci de paşi, sub o arcadă, văzu chipul crispat al lui Garin, luminat de un opaiţ. „Cine-i, cine-i acolo?” urlă Garin ca scos din minţi, şi, în aceeaşi clipă, o rază orbitoare, de grosimea unei andrele, săltă de pe perete şi-i şfichiui în diagonală lui Tyklinski pieptul şi o mână.

Polonezul îşi veni în fire în zori, chemă îndelungă vreme ajutor şi ieşi în patru labe din subsol, năclăit de sânge. Nişte trecători îl culeseră de pe jos şi-l duseră cu un cărucior acasă. Când s-a însănătoşit, începuse războiul cu Polonia şi a trebuit să-şi ia tălpăşiţa din Petrograd”.

Această povestire produse asupra Zoiei Monrose o impresie extraordinară. Rolling zâmbea neîncrezător: el nu credea decât în puterea gazelor toxice. Cuirasatele, fortăreţele, tunurile, armatele numeroase erau, după părerea lui, reminiscenţe ale barbariei. Avioanele şi chimia – iată singurele arme, cu adevărat puternice, ale războiului. Nebuloasele aparate din Petrograd nu erau altceva decât fleacuri!

Dar Zoia Monrose nu se linişti. Îl trimise pe Semionov în Finlanda, să capete acolo informaţii exacte despre Garin. Un ofiţer alb, angajat de Semionov, trecu cu schiurile frontiera rusă, îl găsi pe Garin la Petrograd, discută cu el şi chiar îi propuse să lucreze împreună. Garin era extrem de prudent. Ştia, probabil, că este urmărit din străinătate. Despre aparatul lui spunea că pe cel care îl va stăpâni îl aşteaptă o putere fabuloasă. Experienţele cu prototipul aparatului dăduseră rezultate strălucite. Aştepta numai să-şi termine lucrările cu piramidele-lumânări.

Într-o seară ploioasă de duminică, pe la începutul primăverii, luminile de la ferestre şi ale nenumăratelor felinare se oglindeau în asfaltul străzilor pariziene.

Ca prin nişte canale negre, deasupra unui noian de lumini, goneau automobile ude, alergau, se ciocneau, se învârteau umbrele murate de apă. În pâcla ploioasă, umezeala putredă a bulevardelor se înfrăţea cu mirosul prăvăliilor de zarzavaturi, al benzinei arse şi al parfumurilor.

Ploaia se prelingea pe acoperişurile de grafit, pe grilajele balcoanelor, pe uriaşele umbrare dungate, întinse în faţa cafenelelor. Reclamele luminoase ale localurilor de distracţii se aprindeau, se roteau, scăpărau tulbure în ceaţă.

Oamenii mărunţi – vânzători şi vânzătoare, funcţionari şi amploaiaţi – petreceau această zi după puteri şi posibilităţi. Oamenii de vază, de afaceri şedeau în casele lor, lângă cămine. Duminica era o zi a plebei, şi ea o devora cu lăcomie.

Cu picioarele strânse, Zoia Monrose şedea pe un divan lat, între o sumedenie de perne. Fuma, privind focul din cămin. Rolling, în frac, stătea răsturnat într-un fotoliu mare, cu picioarele întinse pe un scăunel, şi fuma şi el, privind jarul din vatră.

Faţa stăpânului universului, cu nasul borcănat, cu barba ce-i acoperea obrajii, cu ochii mijiţi, uşor congestionaţi, părea, în lumina focului din cămin, încinsă la roşu. Rolling se lăsa în voia unei plictiseli plăcute, necesară o dată pe săptămână pentru odihna creierului şi a nervilor.

Zoia Monrose îşi întinse în faţă braţele frumoase dezgolite.

— Rolling, zise ea, au trecut două ore de la prânz.

— Da, răspunse el, socot, ca şi dumneata, că digestia s-a terminat.

Privirea ei străvezie, aproape visătoare, lunecă pe chipul lui. I se adresă încet, cu o voce serioasă, pe nume.

— Da, te ascult, draga mea, răspunse el fără să se mişte în fotoliul cald.

Permisiunea de a vorbi era astfel dată. Zoia Monrose trecu pe marginea divanului şi-şi cuprinse un genunchi cu braţele.

— Spune-mi, Rolling, fabricile chimice prezintă un mare pericol de explozie?

— O, da. Al patrulea derivat al cărbunelui de pământ – trotilul – este un exploziv extrem de puternic. Al optulea derivat al cărbunelui este acidul picric, cu care se umplu proiectilele de ruptură ale tunurilor navale. Există însă ceva şi mai puternic – tetrilul.

— Şi tetrilul ce este?

— Se obţine, de asemenea, din cărbunele de pământ. Benzenul (C6H6) amestecat la optzeci de grade cu acid azotic (HNOs) dă nitrobenzenul. Formula acestuia este C6H5N02. Dacă înlocuim în formula asta două părţi de oxigen – 02 – cu două părţi de hidrogen – H2 – adică dacă amestecăm încet nitrobenzenul, la o temperatură de optzeci de grade, în prezenţa piliturii de fier, cu o mică cantitate de acid clorhidric, atunci vom obţine anilina (C6H5NH2). Anilina, amestecată cu alcool metilic la o presiune de cincizeci de atmosfere, ne va da dimetil-anilina. Apoi, dacă vom săpa o groapă uriaşă, o vom înconjura cu un val de pământ, vom construi pe fund o magazie şi în ea vom efectua o reacţie între dimetil-anilină şi acidul azotic, atunci vom obţine tetrilul. În timpul acestei reacţii vom urmări termometrele de la distanţă, prin lunete, căci tetrilul ăsta e un adevărat diavol: nu se ştie de ce, dar uneori explodează în timpul reacţiei şi face praf şi pulbere uzine uriaşe. Din nefericire, n-avem încotro, trebuie să avem de-a face cu el: tratat cu fosgen, dă un colorant albastru – violetul-cristal. Cu chestia asta am câştigat bani buni. Mi-ai pus o întrebare amuzantă… Hm… Credeam că te pricepi mai bine la chimie. Hm… Ca să prepari din gudronul de cărbune, de pildă, o tabletă de piramidon, care, să zicem, va face să-ţi treacă durerea de cap, trebuie să parcurgi un şir lung de etape… În calea de la cărbunele de pământ până la piramidon sau până la o sticluţă de parfum ori până la un obişnuit preparat fotografic, dai peste lucruri diabolice, ca trotilul şi acidul picric, peste chestii admirabile, ca cianura de brom-benzil, clor-picrina, difenil-clor-arsenul etc, adică tocmai gazele de luptă din pricina cărora oamenii strănută, plâng, îşi smulg masca protectoare, se înăbuşă, scuipă sânge, se acoperă cu plăgi pe trup, putrezesc de vii.

Rolling se plictisea în seara asta ploioasă de duminică, aşa că se cufundă cu plăcere în meditaţii despre viitorul măreţ al chimiei.

— Cred, zise el şi-şi vântură de câteva ori ţigara de foi, pe jumătate fumată, în dreptul nasului, cred că dumnezeul savanţilor a creat cerul şi pământul şi toate vieţuitoarele din gudron de cărbune şi din sare de bucătărie. În biblie lucrul ăsta nu se spune direct, însă îl poţi deduce. Cel care stăpâneşte cărbunele şi sarea stăpâneşte lumea. Nemţii s-au vârât în războiul din 1914 numai pentru că nouă zecimi din toate fabricile chimice din lume aparţineau Germaniei. Ei cunoşteau secretul cărbunelui şi al sării, erau pe atunci singura naţiune civilizată. Totuşi n-au prevăzut că noi, americanii, vom putea construi în nouă luni arsenalul de la Agewood. Nemţii ne-au deschis ochii, noi am înţeles în ce trebuie să investim banii şi acum vom stăpâni lumea noi, iar nu ei, pentru că după război banii sunt la noi, şi chimia, la fel. În primul rând, vom transforma Germania într-o fabrică uriaşă, iar apoi şi celelalte ţări care ştiu să muncească (cele care nu ştiu vor pieri de la sine, noi le vom ajuta la asta). Pavilionul american va încinge pământul, ca pe o bombonieră, de-a lungul ecuatorului şi de la un pol la altul…

— Rolling, îl întrerupse Zoia, dumneata singur… îţi sapi groapa… Căci ei au să devină atunci comunişti… Va veni o zi când ei au să declare că nu mai au nevoie de dumneata, că vor să lucreze numai pentru ei… O, eu am trecut o dată prin această oroare… Au să refuze să-ţi restituie miliardele dumitale…

— Atunci, draga mea, voi îneca Europa în iperită!

— Va fi prea târziu, Rolling! Zoia se aplecă spre el, strângându-şi genunchiul cu braţele. Rolling, crede-mă, nu ţi-am dat niciodată sfaturi proaste… Te-am întrebat dacă fabricile chimice prezintă pericol de explozie… Muncitorii, revoluţionarii, comuniştii, duşmanii noştri – ştiu asta foarte bine – vor avea în mâinile lor o armă de o putere extraordinară… Ei vor putea, de la distanţă, să arunce în aer fabrici chimice, depozite de pulbere, să dea foc escadrilelor de avioane, să distrugă rezervele de gaze, pe scurt, tot ce poate arde şi exploda.

Rolling trase picioarele de pe scăunel, clipi din pleoapele lui roşii şi o sfredeli câtva timp cu privirea pe tânăra femeie.

— După câte înţeleg, faci din nou aluzie la…

— Da, Rolling, da, fac aluzie la aparatul inginerului Garin… Tot ce s-a spus despre el nu s-a bucurat de atenţia dumitale… Dar eu ştiu ce problemă serioasă e asta… Semionov mi-a adus un obiect ciudat. L-a primit din Rusia…

Zoia sună. Intră valetul. Îi dădu poruncă şi el aduse o lădiţă de pin, în care se afla o bucată de tablă de oţel groasă de o jumătate de ţol. Zoia o scoase din lădiţă şi o apropie de cămin. În bucata de oţel – cât era de groasă – se vedeau, tăiate cu o unealtă fină, fâşii, rotocoale şi, de-a curmezişul, cursiv, parcă era scris cu o peniţă: „Încercarea puterii… Încercarea… Garin”. Dinăuntrul unor litere căzură bucăţele de metal. Rolling cercetă îndelung bucata de oţel.

— Asta seamănă cu „încercarea peniţei”, rosti el încet. Parcă ar fi scris cu un ac pe aluat moale.

— Este rezultatul încercării efectuate cu un prototip al aparatului lui Garin, de la o distanţă de treizeci de paşi, zise Zoia. Semionov afirmă că Garin speră să construiască un aparat cu care va putea tăia uşor, ca pe o bucată de unt, un cuirasat aflat la o distanţă de douăzeci de ancabluri… Iartă-mă, Rolling, că insist, dar dumneata trebuie să pui mâna pe acest aparat cumplit.

Nu degeaba trecuse Rolling în America prin şcoala vieţii. Totul în el era pregătit de luptă, până la ultima celulă.

Antrenamentul, după cum se ştie, împarte exact eforturile între toţi muşchii şi stârneşte în ei o încordare maximă. Astfel, la Rolling, când pornea o luptă, întâi începea să lucreze imaginaţia – ea se arunca în hăţişurile virgine ale întreprinderilor şi acolo descoperea ceva care merita atenţie. Stop. Imaginaţia înceta să mai lucreze. Intra în joc bunul-simţ, care aprecia, compara, cântărea şi raporta: e util. Stop. Venea la rând spiritul practic, care chibzuia, calcula, făcea bilanţul: rezultă un activ. Stop. Acum, intra în arenă voinţa, tare ca oţelul de molibden, voinţa teribilă a lui Rolling: ca un bivol cu ochii însângeraţi, pornea spre ţelul ales şi-l atingea, oricât l-ar fi costat asta pe el şi pe alţii.

Un proces oarecum identic avu loc şi în ziua aceea. Rolling scrută hăţişurile unui domeniu necunoscut şi bunul-simţ îi spuse: Zoia are dreptate. Spiritul practic făcu bilanţul: lucrul cel mai convenabil este să se pună mâna pe planuri şi pe aparat, iar Garin să fie lichidat. Stop. O dată pecetluită soarta lui Garin şi creditul deschis, intra în acţiune voinţa. Rolling se ridică din fotoliu, se aşeză cu spatele la focul ce pâlpâia în cămin şi, împingându-şi bărbia înainte, rosti:

— Îl aştept mâine pe Semionov în bulevardul Malesherbes.

Din seara aceea trecuseră şapte săptămâni. Dublura lui Garin fusese ucisă pe insula Krestovski. Semionov se înfăţişase în bulevardul Malesherbes fără planuri şi fără aparat. Puţin lipsise ca Rolling să-i crape capul cu o călimară. Garin, sau dublura lui, fusese văzut în ajun la Paris.

A doua zi, pe la ora unu, Zoia se duse ca de obicei în bulevardul Malesherbes. Rolling, care luase loc alături de ea în limuzina închisă, îşi propti bărbia în baston.

— Garin e la Paris, rosti el printre dinţi.

Zoia se rezemă de perna maşinii. Rolling îi aruncă o privire acră.

— Semionov ăsta ar fi meritat de mult să i se taie capul pe eşafod, e un căscat, un ucigaş de mâna a doua, un neobrăzat şi un tâmpit, se stropşi Rolling. M-am dat pe mâna lui şi am ajuns într-o situaţie ridicolă. S-ar putea să mă vâre într-o poveste urâtă…

Rolling îi repetă Zoiei cele discutate cu Semionov. Trântorii angajaţi de el nu reuşiseră să fure planurile şi aparatul pentru că-l uciseseră nu pe Garin, ci dublura acestuia. Pe Rolling îl sâcâia în special existenţa dublurii. El înţelese că adversarul lui era dibaci. Garin, fie că ştia de atentatul care se pregătea, fie că prevăzuse îndeobşte că un atentat este inevitabil, încurcă iţele, introducând în joc un om care-i semăna leit. Toate astea erau destul de încâlcite. Dar lucrul cel mai ciudat era altul: de ce naiba venise Garin la Paris?