Almanah anticipaţia 1986

Una dintre camerele de luat vederi prinse în obiectiv un avion greoi care tuna pe deasupra” copacilor. Pe capota motorului scria cu litere mari şi studiate: Spirit of St. Louis.

— De ce nu te duci să-l dobori? Zise Cat. Poţi s-o faci când vrei.

— Ai răbdare, răspunse Monteyiller. Am să lupt în felul meu, acordându-le toată atenţia. Nu vor ţine-o aşa mereu. Am să-i dobor. Eu am o groază de timp, ei nu.

— Te joci de-a războiul, zise Cat. Totdeauna ţi-ai dorit asta. Pentru tine, nu-i nimic decât un oc.

— La început am greşit, făcu Monteyiller. Acuhn învăţ* Am să-i îngenunchez!

— Acolo mor oameni.

— Nu eu am început asta, nu-i aşa? Am vrut-o doar pe Martha şi un loc să ne stabilim. N-au decât să oprească lupta şi nu va mai fi nici un război.

— Ai fi putut să termini asta oricând ai fi vrut, spuse Cat. Dar nu vrei, fiindcă, dacă ei sunt zdrobiţi, tu nu vel mai fi comandant suprem.

— Scuteşte-mă de psihanaliza asta a tal izbucni Monteyiller. Procedez cum cred eu de cuviinţă, înţelegi?

Cât se ridică din fotoliu.

— Înţeleg, spuse.

Plecă încet din sala de comandă fără să se mai uite înapoi. În urma ei, difuzoarele împrăştiau zgomotele bătăliei. Monteyiller vorbea la un microfon ordonând coborârea unui alt crucişător care dădea ocol planetei. Inamicul adusese întăriri: artilerie cu tragere lungă, tancuri şi nesfârşite valuri de soldaţi îmbrăcaţi în uniforme de un cenuşiu murdar. Cavaleri îmbrăcaţi în zale se năpustiră peste navele de recunoaştere care. Pluteau scuipând foc.

„Dacă Martha n-ar fi în turnurile alea”, se gândi Monteyiller, „le-aş fi spulberat de mult. Dar ei ştiu că nu-mi asum riscul. Am s-o ţin tot aşa pe vecie, dacă va fi nevoie. Ei nu pot continua, dar eu pot. Am şase crucişătoare care aşteaptă cu întăriri. Am să-i fac praf înainte să am nevoie de ele. Nici n-o să am nevoie de ele. Dacă aş avea nevoie de mai mult. Pot obţine întăriri de la Confederaţie. Această lume este a noastră. Păstrăm ce-i al nostru. Dacăar fi nevoie, ajutoarele ar putea sosi în câteva săptămâni! Aş putea cere o mie de oameni, zece mii, cincizeci de mii. Îi vom măcelări. Îi vom măcelări.” Se uită pe ecran. Buzele i se crispară într-un rictus aproape dureros. „N-am să mă dau bătut niciodată.”

Luă microfonul. Crucişătoarele aterizară şi scuipară întăriri: mai mulţi oameni şi mai multe maşini. Noaptea era străbătută de fulgerările albe şi orbitoare aje morţii. În tranşee mureau oameni, dar erau înlocuiţi. Toţi erau la fel. Totdeauna fuseseră. Adversarul făcu o nouă mutare. Mutare care avea să-i dea destulă bătaie de cap. Pionii se mişcau conform regulii jocului.

Monteyiller privi ecranul, contemplând noua mutare. Bătălia se. Lăţea; s-ar putea să-şi mute bază cu o milă, două mai în spate. O mutare rezonabilă, după toate probabilităţile.

Bătălia era în plină desfăşurare, uneori mai anemic, reducându-se la sporadice schimburi de focuri în no man's land, ca apoi să izbucnească brusc, cu violenţă, în bombardamente continue. Peisajul fusese pişat şi hăcuit pe o suprafaţă de mile întregi în jurul turnurilor strălucitoare care încă se mai înălţau arogante în mijlocul insulei aceea de copaci rămaşi neatinşi. Câmpul de bătălie se dilată în cercuri concentrice. Că undele de pe suprafaţa unei ape în care fusese aruncată o. Piatră. Şoselele erau pline de refugiaţi. Depăşeau baza în coloane nesfârşite, palizi şi tăcuţi, cărându-şi lucrurile sărăcăcioase. Câteva din santinelele de la bază pretindeau că sunt aceiaşi oameni care merg zi şi noapte. Făceau haz de asta. Toţi refugiaţii erau la fel. Purtau cu toţii pecetea spaimei şi a foametei, ca pe o uniformă.

De asemenea, existau şi prizonieri de război ţâfnoşi, bărboşi, care-şi spuneau doar numărul matricol şi gradul Fură cu toţii puşi în dosul unor câmpuri de forţă, iar ei nu făceau altceva decât să plănuiască evadări. Un grup construi un cal de lemn pentru exerciţii şi-l folosiră ca să mascheze intrarea unui tunel subteran, care ducea în exteriorul lagărului de prizonieri. Unul a scăpat cu ajutorul unei femei din echipa tehnică, care se îndrăgostise de el. Erau o permanentă sursă de necazuri. Monteyiller pasă beleaua unui subaltern şi uită complet de ea. Existau însă şi alţii.

Veneau pentru bani, pentru glorie, sau din ură, pentru ocazia de a jefui, sau din motive numai de ei cunoscute. Veneau îmbrăcaţi în uniforme ciudate, cu arme ciudate, ori neînarmaţi. Se luptau că diavolii şi mureau ca nişte eroi într-un război pe care nici nu încercaseră vreodată să-l înţeleagă. Erau smintiţi, dar folositori. Veni şi Hercules.

Monteyiller se întâmplă să fie chiar la intrarea în bază, când sosi şi el în fruntea unei bande de mercenari. Printre ei, erau şi patru bărbaţi înveşmântaţi în uniforme înzorzonate, în culori vii, cizme până peste genunchi, pălării cu pene, ceasuri de buzunar, şi care-şi ziceau „Cei trei muşchetari”. De asemenea, apăru, într-un fotoliu pe roţi, un individ bătrân şi gras, care spunea oricui avea timp să-l asculte că el este bravul soldat Svejk şi duşmanii vor regreta amarnic dacă vor încăpea pe mâna lui. Mai venise şi un sălbatic încruntat, îmbrăcat numai cu o pânză în jurul şoldului, şi care vorbea doar prin icnete şi mormăieli, precum şi un bărbat mascat, îmbrăcat în negru de sus până jos, călare pe un cal alb, şi care nu scoase un cu vânt. Şi, bineînţeles, cu ei era Hercules.

— Hei. Omuleţule! Strigă el, dând santinelele la o parte cu o singură mişcare a braţului şi îndreptându-se spre Monteyiller, care privea banda de mercenari cu o resemnare tăcută. Am auzit că ai stârnit un mic război, sau cam aşa ceva, şi am venit să te ajut să-l termini! Îl bătu pe spate râzând zgomotos. Nu fi aşa cătrănit, piticule! Hercules este aici, nu-i aşa? Ce vrei să fac, piticule?

Monteyiller concedie gărzile.

— N-aveai cumva o treabă de făcut pentru un rege?

— Da. Hercules rânji. Am făcut-o. Şi încă ceva pe deasupra. Ceva ce nu i-a plăcut regelui. A trebuit să-mi iau tălpăşiţa; şi-a trimis şacalii după mine ca să-mi amintească de Cerberul ăla pe care trebuia să i-l aduc. Acum s-a terminat şi iată-mă aici. Deci, ce mă pui să fac?

— Cineva dintre noi este ţinut prizonier în turnurile alea, zise Monteyiller. O femeie. O vrem înapoi.

— Faci prea multă zarvă pentru o muiere, spuse Hercules. Pentru nici o muiere nu se cade să Jupţi, ascultă-mă pe mine.

— Vrem doar ce-i al nostru, nimic altceva, glăsui Monteyiller. Dacă refuză să ne dea ceea ce vrem, ne vom Iue singuri. Asta-i tot.

— E destul pentru un război, rânji Hercules. Aceeaşi umilire, aceeaşi dăruire, aceeaşi eliberare şi aceleaşi hoituri, acelaşi jaf şi aceleaşi violuri, aceeaşi moarte. Ştiu totul despre războaie. Se uită la Monteyiller. Şi asta va fi lung şi frumos. Nu ţi-o vor preda, îi cunosc.

— Am timp, făcu Monteyiller.

— Iar eu am să te ajut! Strigă Hercules. Pe Zeus, că da! Sunt un om paşnic, se ştie asta, dar niciodată nu m-am dat în lături de la bătălii! Eşti pe placul meu, omuleţule! Grohăi el, bătându-l pe spate. Le arătăm noi, porcilor! Îi vom face bucăţi! Cunosc locul ăsta, omuleţule! Avându-mă pe mine în preajmă, vei gusta din dulcele fruct al victoriei, poţi fi sigur de asta! Îi rânji încântat lui Monteyiller. Acum, te-aş povăţui să-ţi trimiţi câţiva dintre ostaşii tăi în târgul din apropiere; acum e mai mult decât un târg şi să pună mâna pe ei. Nu vor avea greutăţi dacă vor şti cum s-o facă. Locuitorii oraşului sunt prietenii Alisei, înţelegi? Şi doar n-ai vrea să-i ai pe prietenii ei chiar aşa de aproape de tine, nu? Ţi-ar da numai bătaie de cap. Când sfârşeşti asta, am să-ţi împărtăşesc un plan, un plan măreţ, cum numai Hercules ar fi în stare să facă.

Cât stătea în sala de mese a naveî-amiral, uitându-se la micul ecran. Avea pe masă o ceaşcă neatinsă cu surogat de cafea. Pe ecran, bătălia se derula rapid, dincolo de limitele anterioare. Ajutoarele veniră de peste tot în sprijinul lui Monteyiller, ca şi în sprijinul inamicului. Curând vor sosi întăririle din partea Confederaţiei. Mesajul era pe drum. Raportând prima împotrivire de când exista ea. Cu aceste forţe, Comandantul Suprem Monteyiller ar fi putut lupta veşnic, dacă ar fi fost nevoie. Privi ecranul pe care bătălia se încingea tot mai mult. Ar fi fost capabil.

Monteyiller îşi amenajase cabina de comandă. Acum rareori o mai părăsea. Era total absorbit de jocul lui de şah, mişca pioni, nebuni, ture, peste o tablă de şah într-o rapidă dilatare, căuta deschideri, făcea planuri, anticipa mutările adversarului Era o luptă a minţii, împotriva altei minţi, cu mult deasupra pieselor de şah. Jocul de-a războiul îl făcea să jubileze. Îl excita, îl bucura.

Pentru prima dată în viaţa lui. Monteyiller era total fericit.

XX.

Sosiră întăririle Confederaţiei Erau douăzeci şi două de crucişătoare, aruncând din spaţiu soldaţi. Armament, maşini, echipament. Veneau valuri, valuri, scuipând moarte, sfâşiind norii cu limbi de foc, tunau pe deasupra câmpiilor adormite. Dealurilor rotunjite şi deasupra munţilor înalţi. Distrugerea era. Mulţumitoare, la 'fel şi re7istenta. Castelele se transformau în rampe de tansare; vechile turle se ridicau spre cer, preschimbate pe drum în rachete strălucitoare; pământul se deschides 3* creaturi stranii săgetau cerul călare pe flăcări, ori pe raze de lună.

Moarte, distrugere şi glorie; mai mult decât suficient pentru oricine. Crucişătoarele respinseră atacatorii, anihilându-i, transformând pământul într-un iad arzând, colcăind. Se mişcau pe câmpul de Juptă spre un pat etern. În urma lor, pământul se vindecă. Reapărură castelele, cătunele creşteau din nou, oraşele se împrăştiau în peisaj. Nu mai era nici o urmă, nici o cicatrice lăsată de îngrozitoarea distrugere. Totul era aranjat pentru o nouă şi frumoasă victorie.

Într-o mică poiană însorită, Martha zăcea în iarbă aproape de cineva care ar fi putut fi Joceylin. Dar nu era. Acolo domnea o pace eternă, departe de jocurile războinice ale altor minţi. Martha era liniştită şi romantică. Printre copaci se înălţa o căsuţă O cabană. O căsuţă de vacantă. Un palat. Încă nu se hotărâse. Pentru prima dată în viaţa ei Martha era fericită.

Monteyiller privea jocul de-a războiul pe ecranul din cabina de comandă. Era încă un război limitat, concentrat în jurul turnurilor intangibile. Câştiga aici, pierdea pe acolo. Duşmanul se bătea din greu, dar bine. Un adversar pe măsură. „Câştig”, se gândi el. „Încet, dar sigur. Câştig.” Pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni, săptămânile în luni, se întreba dacă făcuse vreun progres, dacă va câştiga vreodată jocul, sau dacă nu cumva chiar îl pierdea. Dar apoi totdeauna urma o mutare sclipitoare, o mică victorie, sau o breşă în teritoriul inamic. Atunci era din nou fericit.

Alisa stătea pe un deal care domina baza, cu mingea multicoloră la picioare, privind peste dealurile curbate. Crâncena bătălie de-abia dacă muşca din imensa întindere din faţa ei. Un corp greu, metalic ţâşrii de pe o rampă de lansare mascată şi urcă spre cer târând după el flăcări strălucitoare. Monteyiller îl distruse dintr-o singură mişcare înainte încă de a apuca să coboare spre ţintă. Alisa stătea nemişcată, privind în sus la mingea de foc. Începu să se dizolve, preschimbându-se în altcineva: în Julieta din Verona cu pletele fluturându-i în vânt şi cu un pumnal mic şi tăios în mână; în Demeter Chamine, înveşmântată cu o rochie colorată, mişcăâor de pământească, în Rhea, în Numbakula, în Astrate. Se înălţă peste peisaj ca o apariţie înspăimântătoare şi întunecată, până ce se preschimbă din nou într-o fiinţă vag luminiscentă, o femeiuşcă zveltă, cu ochi mari, umbroşi, numită Beatrice Portinari, aşa fusese văzută de ochii fascinaţi ai unui poet. Apoi fu din nou Alisa. Se bosumflă copilăreşte, păru-i blond îi cădea pe umeri. Departe, bătălia se desfăşura la nesfârşit. Ea n-o vedea. Îşi duse mâinile la spate, întinzându-şi-le până ce-i pocniră încheieturile Se ridic-a po vârfuri. Cerul înstelat se înălţa deasupra ei, limpede şi strălucitor. Privi în sus spre întunericul de unde Omul se întorsese la visele lui abandonate.

Traducere: SILVIU GENESCU.

TUDOR NEGOIŢĂ.

EROARE DE UN GRAD

— Sunt oameni sau roboţi?

Bărbatul nu răspunse numaidecât, îşi frecă cu indexul rădăcina nasului, cu-n soi de furie, satisfăcut că scăpase de cască grea a costumului spaţial şi de mânuşi, şi mormăi:

— Dracu' ştie!

— Vreau să spun, sunt fiinţe vii, inteligente, sau o staţie de exploatare condusă de roboţi? Insistă femeia în timp ce-i ajuta să iasă din costumul sofisticat.

— Nici mamă n-ar putea răspunde la o asemenea întrebare dacă m-ar fi văzut în halul ăsta de „blindat”; arăt ca un butoi. „Costum de protecţie special”! O mizerie, dacă tipii voiau să-mi vină de hac, sunt sigur că ar fi făcu ţ-o uşor! Spune-mi mai bine altceva! Am început să văd dublu sau ce? Mi s-a părut că alături de nava noastră mai e una.

— E încă una, într-adevăr. Generalul a catadixit să vină cu ea.

— Generalul?! Aici? De când?

— Închipuieşte-ţi că e aici! A picat în timp ce erai în misiune, arata foarte nervos, aşteptându-te ne-a înghiţit cred deja un sfert din rezerva de cafea naturală pe care-o aveam la bord. De ce n-ai transmis nimic?

— Eu?! Voi n-aţi răspuns! Înseamnă că. Da., ar fi trebuit să-mi dau seama, ne-au bruiat, au absorbit orice emisie radio în timp ce eram pe nava lor. Am timp să fac un duş?

— E din păcate obligatoriu.

— Din păcatc” crezi tu!

— Va trebui să stau şi eu în camera de „sterilizare”, pentru că am venit în contact cu tine şi costumul ăsta. Mai prost e că, din motive de economie – nu bănuiam nesperata ocazie de-a iâvea contacte cu altă civilizaţie seturile dezinfectante sunt limitate, nu ştim de câte ori va mai fi necesar să mergi pe nava aceea. Vom intra în camera ecluză împreună, dragul meu. Evident, goi puşcă. Te sperie perspectiva?

— Pe mine? Presupun că n-ai să-i spui asta nevesti-mi.

— N-are de ce să se teamă, vom beneficia permanent de asistentă.

— Cum?!

— Generalul nu mai rezistă să aştepte. Aşa că îţi vei prezenta raportul în pielea goală; întins alături de mine pe patul de explorări medicale, bacteriene, microbiene etc., etc., cu ochii pe ecranul în care-ţi vei putea vedea şeful în mărime naturală.

— Presupun că Video-comunicarea nu e reciprocă.

— M-au asigurat de asta, desigur. Şi, desigur, n-o cred. Dar în calitate de locotenent într-o misiune spaţială specială nu pot să nu execut ordinele.

— Hm! Da. Mai. E ceva de făcut aici?

— Să scoţi de pe tine ce-a mai rămas. Şi să treci dincolo, zise tânăra acum cu seriozitate. Începuse să-şi desfacă rapid costumul uşor de protecţie şi adăugă: nevestei tale scumpe n-am să-i spun nimic, fii liniştit, avid că-i de-o gelozie feroce.

— De unde ştii?

— Oh! Ia-o înainte! Rămâi în anticamera ecluzei, unde gândeşte-te cum să-ţi începi cel mai original raport din câte s-au prezentat probabil vreodată.

— Pot să constat că arăţi din ce în ce mai bine pe măsură ce te dezbraci? Râse barbatui.

— Gândeşte-te la raport. Cuvintele tale vor fi înregistrate şi aşteptate de milioane de oameni!

— Mă îndoiesc. Milioanele acelea de oameni cred că nu ştiu măcar de existenţa noastră aici, necum de faptul că am luat contact cu altă civilizaţie, ascunsă pe partea umbrită a satelitului ăstuia nenorocit.

— Cum, populaţia planetei noastre să nu ştie încă?!

— Sunt sigur. Scopul venirii noastre aici fusese. În fine, să lăsăm asta. Eşti gata?

— După cum vezi! Ia-o înainte!

Zăceau încă răstigniţi pe paturile tari de investigaţii, aproape acoperiţi de un îtitreg hamaşament de fire, brăţări metalice detectoare, braţe mobile care li se plimbau pe corp, înghiţiseră o sumedenie de lichide cu gusturi mai mult decât îndoielnice, când ecranul de deasupra lor se lumină brusc. Imaginea camerei de zi a echipajului, răsturnată, lăsa impresia că se va prăbuşi peste ei în orice clipă. În ea se aflau trei bărbaţi: generalul, colonelul care condusese până acum expediţia şi încă un individ în costum de pilot spaţial, cu grad de maior, probabil cel ce-v adusese pe general până aici. Îi vedeau şi ei în mod sigur, pentru că generalul începu cu o micuţă gafă:

— Văd că arăţi foarte bine, căpitane, aşa că am să intru direct în subiect: ce intenţii au, de ce forţă dispun?

— Nu au intenţii agresive. Cel puţin aşa mi-au lăsat impresia. Nu mi-am dat seama de ce forţă dispun pentru că ar fi fost greu.

— Cum „ar fi fost greu”, trebuia să afli! Asta era doar scopul principal pentru care te ai dus acolo, aproape ţipă generalul pe un ton nevricos.

Căpitanul înghiţi un nod, nu fu nevoie să mai privească spre femeia de! Inja el pentru a-i surprinde surâsuT ironic” simţi o subită stare psihică deosebită, ac nentuata de medicamentele administrate, care provoacă, după cum ştiţi.

— Bine, bine, şi?! Făcu nerăbdător generalul.

— Ar reuţi, presupun, să se exprime mai clar printr-un raport metodic, obişnuit, înşirând cronologic ce a înregistrat din clipa în care a păâruns pe nava străină şi.

De acord! Raportează, căpitane! Dar fora amănunte, ac cepta generalul.

— Ei, bine, sunt deci şase nave. Micronave de fapt.

— Asta ştim! Le-am văzut şi noi! Izbucni generalul.

— Eu am pătruns în cea mai apropiată, pe care am numit-o „Numărul unu”. Pătrundere prin absorbţie, m-am simţit atras, m-am trezit. Dintr-o dată dincolo de peretele exterior. În ceva ce semăna a cameră-ecluză ori de învestigare a mea. Am rămas puţin acolo. Apoi. Pereţii absolut cenuşii. ai interiorului acela sferic au început să se de formeze. Podeaua s-a mişcat încet. Apoi mai repede, am trecut. Asta e cuvântul, prin alţi pereţi. N-au uşi! Ori dispun de un sistem pe care nu-l înţeleg. Am ajuns în altă încăpere, ovoidaâă, unde am fost depus, aproape de centru. Indicatoarele aparatajului de. Pe costumul meu.

— Da-le-neolo de indicatoare! L-ai văzut? Cum arată, sunt mari, mici? Se zbârli iarăşi agasat generalul.

— Nu am zărit decât nişte mogâldeţe. 12 mogâldeţe dispuse în semicerc, în faţa mea, cu contur absolut neprecizabil, variabil, mai corect zis. La fel de cenuşii ca întreg interiorul. Au apărut. Tot trecând prin pereţiânălţimea, sub jumătate din talia mea. S-ar putea să fi fost îmbrăcaţi în costume de protecţie şi ei. Limbajul, identic cu cel folosit în emisia radio prin care am fost invitaţi să-i vizităm pe navă. Cuvintele aveau un timbru metalic, străin, clar inteligibil; ne vorbesc pertecî limba, par foarte inteligenţi, pretind că au urmărit de mult emisiunile T. V. 'şî radio ale noastre, ca.

— De mult?! De când sunt aici?

— Nu mi-au precizat.

— Foarte rău! Se indignă generalul. Căpitane, înţeâege că peste foarte puţin timp trebuie să prezint un raport codificat Centrului! Că nu mă interesează cum trec mogârdeţele dumitae prin pereţi şi că sunt cenuşii, ori roz-bombon, ci scopurile lor, pericolul pe care îl prezintă, dacă au mai luat contac? Cu. Ştii la cine mă gândesc din lumea noastră, în ce stadiu sunt cu acele tratative.

— Nu! Sunt, se pare, prima finţă umană cu care au intrat în legătură directă.

— Ah, asta e bine! Făcu mai liniştit generalul.

— Chiar prima fiinţa înzestrată cu raţiune cu care au reuşit să ia contact de când au plecat de pe planeta lor – Alizar, parcă au numit-o – aflată la mii de ani lumină.

— Mii de ani lumină?!

— Da. Dispun de mijloace de parcurgere a spaţiului ori timpului – n-am înţeles asta prea bine, deşi au încercat să-mi explice – cu totul necunoscute nouă. Au străbătut distante fantastice, au asolizat pe planete din sisteme solare diferite, fără a găsi, însă, până la noi, nicăieri, fiinţe cu care să poată comunica.

— Interesant! Îndrăzni să intervină colonelul.

— Interesant pe naiba! Bombăni generalul. Dragul meu căpi tăn, pricepe o dată ca tot ce spui, tot ce ne-ai îndrugat până acum sunt fleacuri, poveşti pentru copii! Scopul! Care e scopul acestei expediţii a lor?! Cum de-au ajuns aici? De ce tocmai aici? Ce urmăresc?

— Afirmă că au ajuns aici absolut întâmplător. Vizau un alt punct spaţial, au comis o eroare de un grad, au ieşit din hjperspaţiu sau aşa ceva într-un loc unde au detectat emisii radio, ale noastre, şi.

— Aşa pretind ei?! Hm! Nu cred nici mort, zise generalul.

— În ce priveşte scopul, par să urmărească realizarea unor schimburi.

— Comerciale, desigur!

— Nu. Comerciale nu, ci cultural-ştiinţifice.

— Ha! Le-aispus ce le-am. Putea vinde? Adică nu, mai bine, sper că nu le-ai spus!

— Nu-i interesează deloc, bogăţiile solului nostru. Pretind ca toate aceste bogaţi* sini nimicuri, în comparaţie cu cele spirituale, ştiinţifice, culturale, care… „pot fi transportate mai uşor sunt valabile oriunde”.

— Ce fel de „bogăţia spirituale, ştiinţifice”, căpitane? Adică ce? De nivelul armamentului de care dispunem s-au interesat ori nu?

— Vam raportat că nu sunt agresivi. Şi mai exact spus, afirmă că sânl o civilizaţie care nu cunoaşte războiul.

— Nu cunoaşte ce?

— Războiul.

— Imposibil! Îţi dai seama ce vorbeşti?!

— E posibil, pentru că m-au întrebat o sumedenie de lucruri.

— Pe această temă, arătau total nedumeriţi.

— Şi te-aj lăsat pacâhr! Le-ai vorbit de nivelul armanentului nostru! Explodă generalul.

— Nu era necesar, pentru că îl cunoşteau. Miau proiectat imagini înregistrate de ei, unele după emisiunile noastre de televiziune.

— Ah! Exclamă generalul care păru că s-a ars cu noua ţwjar. I pe care tocmai şi-o aprinsese Am spus întotdeauna că tetevi ziunea e o calamitate, că transmite ce nu trebuie. Poftim! Să-mi faci un raport scris sepa rât cu chestiunea asta, e primul aspect cu adevărat interesant pe care mi-l raportezi. Mai departe!

— Înregistraseră însă, nu ştiu cum, dar au înregistrări făcute în poligoanele noastre ultra se crete. Nu numai imagini exterioare, explozii nucleare, dar şi imagini din unele laboratoare.

— Şi mai susţii că nu-i interesează războiul?!

— Am spus că nu-l cunoşteau, dar vor să afle, să priceapă „de ce cpe! Tuim atâta energie psihică pentru a o transforma în energie destructivă”. Asta i-a uimit, pur şi simplu, a trebuit să le fac un istoric asupra evoluţiei armamentului de la arcul cu săgeţi şi epoca sclavagistă…

— Ia ascultă! Ce-i cu „epoca sclavagistă?! Ce te-oi fi apucat să le spui?!

— Voiau să înţeleagă de ce, cum a apărut prima dală războiul, la ce a servit. Le-am explicat că a pornit de la lipsa de hrană, de la mijloacele tehnice primitive. N-au priceput. U se părea paradoxal ca atunci când nu di mijloace suficiente să creezi unele care să distrugă şi puţinul care e, dar mai ales fiinţe inteligente, adică o sursă „inepuizabil creatoare”, după expresia lor.

— Sunt tâmpiţi! Conchise generalul.

Am încercat apoi să le motivez faptul că sclavii, lucrând în locul altora, îi lăsau pe ceilalţi să gândească, epoca însemnând în fond un progres faţă de cea primitivă.

— Nici asta n-au înţeles! Rânji superior generalul.

— Deloc! Câţiva mai ales – trebuie să vă spun că, după fiecare răspuns al meu, ţineau un fel de sfat, înainte de a-mi pune altă întrebare ori de a-mi explica ceva ce eu nu pricepeam – ei, bine, câţiva dintre ei se arătau total neînţelegători, mau sucit în fel şi chip cu întrebări de genul: „Cine putea şti că cei ce erau sclavi, deci condamnaţi la o muncă rudimentară, n-ar fi putut gândi mai bine decât cei ce nu făceau decât să gândească?”

— Aha, aha! Eşti sigur că nu au luat contact cu alţii înainte de-a te întâlni? Îşi miji ochii bănuitor generalul.

— După cât se arătau de interesaţi şi * de nedumeriţi, nu-mi vine să cred. V-am raportat că se sfătuiau înainte de-a vorbi. Se pare că-i la ei un fel de obicei, ori mai mult decât atât, au un spirit colectivist foarte dezvoltat. Evoluţia civilizaţiei lor pare să se fi făcut pe bază de cooperare şi disciplină. Sunt lipsiţi, pretind, de orice formă de individualism, le sunt străine noţiunile de agresivitate, dominaţie, subjugare.

— E clar, mirii generalul. Aşa ceva nu se poate. Te-au păcălit, căpitane, ca pe-un copil! Şi, în mod sigur, au luat legătura deja cu ştiu eu cine! Te-au contaminat, psihic, degeaba stai în camera aia, te-au molipsit grav, nu prin microbi sau bacterii necunoscute nouă, ci prin ceva foarte cunoscut, dar. Te pomeneşti că nici şefi pretind că nu au! Hohoti deodată generalul, aparent amuzat.