Almanah anticipaţia 1986

Tocmai închisesem plictisit radioul când se auzi o bătaie uşoară în uşă. M-am dus să deschid. În prag stătea un bătrân cu plete albe, obraji osoşi şi barbă până la genunchi. Era înalt, avea spatele drept, neîmpovărat de ani. L-am privit lung şi am ştiut că e el.

— Bună seara, Mihail!

— Buriă seara, domnule profesor!

Mă privea lung, înceţoşat.

— Eşti bătrân, străbunicule!

— Eşti bătrân, strănepoate!

L-am invitat în sufragerie. Elsa a simţit că aveam un vizitator şi a venit, cu paşi mărunţi.

— Soţia mea, un. Prieten, am făcut eu prezentările.

Mihail se înclină ceremonios. Pe sub sprâncenele stufoase îmi zâmbi şters, mulţumind în felul lui că îl prezentasem atât de vag. Soţia mea, cu intuiţia ei feminină, simţi că nu e ceva în ordine şi plecă să facă o cafea. Noi rămăsesem tăcuţi, unul în faţa altuia, şi nu ştiam ce să ne spunem.

— Ştii, străbunicule, spuse el după un timp, nu pot sta decât zece minute.

— Înţeleg, am zis, deşi nu înţelegeam.

— Nu pot sta prea mult în afara timpului meu.

— Înţeleg, am repetat automat.

— Nava noastră a fost distrusă. Nu ne aşteptam să ne primiţi aşa.

— N-aţi răspuns la parolă, am murmurat îndurerat.

— Era esenţial?

— Da, este esenţial pentru lumea în care trăim.

Apoi, între noi a coborât tăcerea. Nu puteam să spun nimic. Cele zece minute se scurgeau implacabil. Şi aş fi vrut să-l întreb atâtea. Aş fi vrut să-l întreb cum a trăit Laura, Richard şi Adam şi ce s-a întâmplat acolo, în spaţiul sideral. Aş fi vrut să-l întreb dacă misiunea pentru care s-au jertfit a avut vreun sens. Aş fi vrut să-l întreb când va muri Elsa şi unde am greşit noi, pământenii. Dar mă oprea blestemata aceea de parolă.

Îmi trecu apoi prin minte să-l întreb dacă a apucat să vadă răsăritul soarelui şi limpezimea clarului de lună. Aş fi vrut să-l întreb dacă a zărit marea, munţii şi fluviile noastre. Şi stelele, mai ales stelele, aşa cum se văd de pe Pământ. Dar mă oprea blestematul acela de răspuns necunoscut.

Şi gâtlejul îmi rămânea uscat, gura mută.

— E timpul, spuse dintr-o. Dată.

— Da, e timpul, am murmurat şi eu.

Timpul, pe care îl sfidasem noi în întâlnirea noastră, ne pedepsea acum. Tic-tacul pendulei ne arăta sfârşitul întâlnirii pe care o aşteptasem o viaţă.

— Şi misiunea mea? Am întrebat grăbit.

— Nu mai există nici o misiune.

— Poate aţi venit prea repede, am murmurat o scuză.

— Nu, am venit prea târziu, a zis încet, abia auzit.

Mi-era milă de mine, de Elsa, de toţi pământenii. Mi-era milă de fiecare locuitor cil planetei şi de întreaga civilizaţie. Mi-era milă de încrederea, siguranţa şi iubirea pierdută. Poate oamenii aceştia sosiţi dintr-un spaţiu aflat la ani lumină depărtare, oamenii aceştia ar fi găsit într-un sfârşit o rezdivare. Poate că ei, care au cunoscut şi au văzut atâtea, s-ar fi priceput să arunce un colac de salvare omenirii ameninţate de înec. Sau cine ştie? Poate nici ei n-ar fi reuşit să facă mare lucru. Lucrurile mă depăşeau din nou, îmi descopeream din nou orizontul de înţelegere îngust, limitat.

— Aş vrea să-ţi strâng mâna, am spus.

— Nu, nu poţi să-mi strângi mâna, răspunse. Nu sunt prea material.

— Şi totuşi ai sunat la uşă!

— Nu, ţi s-a părut numai.

— Da, poate a fost numai o părere, am răspuns după un timp. M-am dus la bucătărie să o chem pe soţia mea. Voiam să-şi ia rămas bun de la „prietenul” meu. Când m-am întors, nu mai era. Elsa cu cafelele în mână s-a oprit în uşă contrariată.

— Când a plecat?

— Acum, am răspuns cu gândul aiurea.

— N-am auzit uşa.

— Da, uşa nu s-a auzit.

— Bizar, prietenul tău. Mi se pare că nici n-a fost aici. Mi se pare că a fost numai aşa, o nălucă. Dar ce prostii îmi trec prin minte, încheie ea şi se întoarse cu paşi târşâiţi în bucătărie.

„Da, poate a fost numai o părere”, mi-am zis şi m-am adâncit în fotoliu.

Am văzut atunci pe colţul mesei, aruncat parcă în grabă, un plic. Un plic galben cu semnătura Laurei. Înăuntru era o grămăjoară de scrum. O grămăjoară în care se distingeau câteva fire de păr. Erau albe. N-aş putea spune exact din ce pricină, dar descoperirea aceasta mă tulbură. Şuviţa de păr arsă la vestea morţii mele se întorcea acum după atâţia ani lumină în spaţiul şi timpul meu să mă neliniştească. În fantastica fritâmplare pe care o trăisem, cenuşa aceasta constituia dovada de netăgăduit că undeva, într-un loc şi într-o vreme nedefinită mă întâlnisem cu realitatea. Nu ştiam însă când şi unde. Gândul îmi fugi la Mihail. Poate numai el mi-ar fi putut. Explica, poate numai el m-ar fi putut sfătui, poate numai el m-ar fi putut ajuta să-mi depăşesc orizontul. Dar el nu mai exista. Pierise în neant. Am început să cuget la viaţa lui. La datoria şi speranţa lui. La apariţia aceea subită, la dispariţia aceea tulburătoare. Le neantul care-l născuse, la haosul care-l sorbise.

Am închis ochii. În minte mi se strecură amintirea unui vis. Un bătrân cu plete albe şi obraji osoşi stătea pe malul mării şi vorbea calm. Vorbea despre Pinnegar, despre Klein, despre integrala 25 din studiul englezilor. Nu-l ascultau decât pescăruşii. Bătrânul însă continua să vorbească, calm şi abia auzit, deşi din spatele lui, din larg de mare, venea furtuna. Se apropia repede, măturând totul în cale. Apoi, dintr-o dată, absolut totul încremeni. Şi din ape izbucni atunci o mare de flăcări.

Am ştiut atunci că visul s-a sfârşit. Am deschis ochii şi m-am apropiat de fereastră. Afară ploua liniştit. Simţeam însă că de undeva, de dincolo de orizont, venea furtuna.

THEODORE STURGEON.

TALENTELE XANADIENILOR.

Brii ajunse lângă steaua roz, a cărei lumină, nu ştia nici el prea bine de ce, nu-i plăcu, şi găsi cea de-a patra planetă. Părea un fruct exotic, aşteptând să fie cules. (Dar era oare copt? Nu cumva era otrăvitor?).

Îşi lăsă nava pe orbită şi, într-un modul, se pregăti să coboare. Jos, lângă o cascadă, un tânăr băştinaş îi urmărea cu interes manevrele.

Când Brii simţi şocul care-l anunţa că modulul atinsese pământul, deschise trapa şi, fără a părăsi scara, zise:

— Pământul mi-a fost Mamă.

Era salutul ritual al umanităţii, în vechea limbă.

— Şi mie, Tată, îi dădu replica, cu un accent groaznic, sălbaticul.

Fără să se depărteze, vigilent, Brii coborî din modul.

— Respect deosebirea dintre aspiraţiile noastre, ca personalităţi, şi te salut, completă el salutul.

— Respect identitatea dintre nevoile noastre, ca oameni, şi te salut. Mă cheamă Wonyne, se prezentă tânărul, şi sunt fiul senatorului Tanyne şi al Ninei. Te afli în districtul Xanadu, pe Xanadu, a patra planetă din sistem…

— Sunt Brii, de pe Kit Carson, a doua planetă din sistemul solar, şi sunt membru al Autorităţii Unice, se prezentă, la rândul său, noul venit. Apoi adăugă: Am venit cu gânduri paşnice.

Aşteptă să vadă dacă băştinaşul va descărca vreo armă în cinstea lui, aşa cum cerea protocolul. Dar Wonyne nu făcu nimic de acest fel. De altfel, nu părea să aibă arme asupra lui. Ar fi fost şi greu. Nu purta decât o tunică subţire, transparentă, încinsă cu o centură lată, din pietre negre, plate şi lustruite. Într-o astfel de „îmbrăcăminte” chiar şi un vârf de săgeată ar fi fost greu de ascuns. Totuşi, Brii mai zăbovi o clipă, încercând să descifreze pe chipul senin al băştinaşului dacă avea vreo bănuială cu privire la arsenalul disimulat în uniforma lui neagră şi lucioasă (arăta ca o focă), în cizmele impermeabile şi sclipitoare, în mănuşile din zale fine de metal.

Dar Wonyne nu făcu decât să spună:

— Atunci fii bine venit, şi îi zâmbi, adăugând apoi: Haide, vino să-ţi refaci puţin forţele în casa lui Tanyne şi a mea.

— Şi spui că tatăl tău, Tanyne, este senator? Mai activează? M-ar putea ajuta să iau legătura cu guvernul vostru?

Tânărul rămase o clipă descumpănit, mişcându-şi buzele ca şi cum ar fi tradus ceea ce i se spusese – într-o limbă moartă – în propria sa limbă. Apoi zise:

— Da. Da, desigur…

Brii lovi uşor mănuşa stingă cu degetele de la mâna dreaptă şi mobilul se desprinse de sol, întâi lateral, apoi drept în sus, spre cerul unde nava se afla pe o orbită, straţionară. Wonyne nu dădu semne de uimire. Era ceva mai presus de înţelegerea lui, probabil, gândi Brii.

Începu să urce pe urmele tânărului pe un drumeag şerpuitor, printr-un ţinut care i se păru feeric. Flori, peste tot flori, cele mai multe purpurii, dar şi albe sau rubinii, scânteind toate ca nişte giuvaeruri, din cauza stropilor de apă pulverizaţi de cascadă până departe. De o parte şi de alta a potecii creştea o iarbă deasă şi mătăsoasă, roşie dacă o priveai de departe şi roz palid dacă te apropiai de ea.

Brii privea în toate părţile, cu ochii lui negri mijiţi a atenţie, înregistrând totul – vioiciunea cu care băiatul urca panta din faţa lor, respirând – cu uşurinţă; neîncetatele schimbări de culoare ale veşmântului său, diafan ca o pânză de păianjen, ori de câte ori vântul îl făcea să fluture; copacii înalţi, dinte care unii ar fi putut ascunde un om înarmat; porţiunile stâncoase, colorate de oxizi, care apăreau ici-colo din mijlocul vegetaţiei; păsările şi ciripitul lor care, cine ştie, era poate altceva. Aşa că Brii înregistra totul, fiind dintre acei oameni care nu scapă din vedere decât ceea ce sare în ochi.

De aceea, traversaseră deja jumătate din grădina casei mai înainte ca Brii să-şi dea seama despre ce e vorba. Cât despre „casă”, nici vorbă, Brii era departe de a fi pregătit pentru ea. Părea să nu aibă limite bine definite. Când se ridica, semeaţă, când abia se vedea dintre flori; într-o parte, o încăpere se transformă pe nesimţite în terasă; în alta, pajiştea se transforma în covor, doar pentru că deasupra ei exista un „acoperiş”. Era împărţită mai curând în „zone” decât în încăperi şi zonele erau separate între ele doar prin grilaje deschise şi aranjamente de culoare. Nimic după care să te poţi ascunde, nimic care să poată fi încuiat.

Pământul, cu toate ale lui, şi cerul întreg invadau casa şi ea însăşi nu era decât o imensă fereastră către lume.

Privind-o, Brii simţi că în atitudinea sa faţă de băştinaşi intervine o uşoară schimbare. De dispreţuit îi dispreţuia în continuare, dar acum se adăuga suspiciunea. Fiindcă o maximă fundamentală despre oameni, aşa cum îi cunoştea el, spunea: „Fiecare are ceva de ascuns.” Ceea ce vedea la aceşti xanadieni nu-l făcu, bineînţeles, să-şi modifice părerea, ci doar să devină mai încordat, întrebându-se cu febrilitate cum ascund ei ceea ce au de ascuns (pentru că de ascuns trebuiau neapărat să aibă ceva, nu?).

— Tăn, Tăn. Striga băiatul, am adus un prieten!

Dintre flori, îi întâmpină un bărbat şi o femeie. Bărbatul, un uriaş, era atât de asemnător cu tânărul Wonyne încât nu putea exista nici o îndoială în privinţa înrudirii lor. Amândoi aveau ochii migdalaţi, gri deschis şi îndepărtaţi unul de celălalt, părul aproape portocaliu şi nasul puternic şi delicat în acelaşi timp. Guja, deşi cu buze subţiri, era largă şi prietenoasă. În ce priveşte femeia.

Lui Brii îi venea greu să creadă că o astfel de femeie exista. (La ei, pe Kit Carson, nu exista, asta era clar.) încercă s-o ignore, aşa cum făceau bărbaţii din lumea lui atunci când aveau treburi serioase, bărbăteşti, de discutat. Dar nu se putea opri să nu arunce scurte ocheade. (Era îmbrăcată, ca şi fiul şi soţul ei, în acelaşi caleidoscop diafan care devenea, când i-o îngăduia vântul, o tunică încinsă cu o centură neagră.).

— El e Brii, de pe Kit Carson, din sistemul solar, spuse volubil băiatul, adăugând, dintr-o răsuflare, şi este membru al autorităţii unice, iar planeta lui e a doua din sistem. Salutul l-a ştiut şi l-a spus bine. Şi eu la fel, râse el. Acesta e Tanyne, tatăl meu, şi mama mea, Nina.

— Fii bine venit pe Xanadu, Brii din Kit Carson, îi ură ea. Iar Brit îşi plecă fruntea şi-şi feri privirea, stânjenit şi nevenindu-i să creadă că el, asprul războinic, era cel copleşit acum de sentimente necunoscute în lumea lui severă.

— Te rog să intri, îi pofti Tanyne, conducându-l printr-o intrare arcuită, făcută din plante agăţătoare.

„Camera” era încăpătoare şi „normală”, dacă făceai abstracţie de faptul că era mai largă la un capăt, iar duşumeaua urca treptat spre unul din colţuri, unde se afla un fel de mai acoperit de muşchi. Ici şi colo erau răspândiţi ceea ce, la o privire superficială, păreau să fie nişte „bolovani” gri-albi, cu striuri paralele. Dar, dacă puneai mâna pe ei, aveai senzaţia de „carne”. Cu excepţia câtorva nişe, slujind de rafturi şi mese, săpate în aceşti 7, bolovani„ şi în mâl, Brii nu putu identifica nici un alt „mobilier”.

Prin cameră trecea, spumegând şi susurând, un pârâu, acoperit cu un material transparent şi trainic, fiindcă Brii o văzu pe Nina păşind desculţă pe invizibilul acoperiş ce proteja râuleţul până jos, la bazinul din celălalt capăt. Bazinul acesta, situat atât în interiorul, cât şi în exteriorul casei, îl zărise când se apropiaseră de locuinţa Tanynilor. (Dacă noţiuni că „afară” şi „înăuntru” mai puteau fi valabile în lumea asta ciudată.) Lângă bazin, un arbore impozant îşi întindea ramurile până departe, deasupra lor, şi era evident că aceste ramuri formau nervurile unei structuri unite, din acelaşi material care proteja pârâul. Structura aceasta alcătuia acoperământul „încăperii”.

Toate aceste lucruri neobişnuite aveau asupra lui Brii un efect în cel mai înalt grad deprimant şi el fu din nou surprins să constate că îl apucase un dor nebun de casă, de oraşele înalte de oţel ale planetei sale natale.

Nina le zâmbi şi-i lăsă singuri. Urmând exemplul lui Tanyne, Brii se aşeză pe pământ acolo unde începea „malul”. În sinea sa, era revoltat de această lipsă de soliditate, rigoare şi limite precise, de această concepţie asupra locuinţei care lăsa atâta loc fanteziei. Dar fusese prea bine antrenat să-şi păstreze pentru sine emoţiile, ca să se dea de gol faţă de aceşti barbari.

— Nina vine şi ea imediat, spuse în treacăt Tanyne.

Brii îşi stăpâni o tresărire, încetând să mai urmărească, prin „peretele” transparent din faţa lui, almanah yz'jş-h.

Anticipaţia jj jjp mişcările iuţi şi graţioase ale femeii care traversa „curtea”.

— Nu sunt familiarizat cu obiceiurile voastre şi mă întrebam ce vrea să facă, se scuză el.

— Îţi pregăteşte ceva de mâncare, îl lămuri Tanyne.

— Cum? Îmi face ea însăşi ceva de mâncare? Mie?

Tanyne schimbă o privire cu fiul său.

— Ce ţi se pare neobişnuit în asta?

— Am înţeles că doamna este soţia unui Senator, zise Brii.

Î să părea o explicaţie suficientă. Nu şi pentru ceilalţi. Privindu-le chipurile, simţi nevoia să adauge:

*Poate că eu înţeleg altceva prin Senator.

— Poate. Ne-ai putea spune ce este un senator pe planeta Kit Garson?

— Esţe um membru al Senatului, slujitor al Autorităţii Unice şi răsplătit pentru serviciile sale prin demnitatea de conducător al unei Naţiuni libere.

— Şi soţia sa?

— Soţia se bucură de privilegiile lui. Poate că ar servi pe un membru al Autorităţii Unice, în semn de mare cinstire, dar puţin orobabil să servească la masă pe oricine altcineva. În nici un caz, pe un străin neidentificat.

— Interesant, se pronunţă gânditor Tanyne, în timp ce tânărul îşi manifesta acum uluirea pe care nu o arătase nici la vederea decolării modulului lui Brii, nici a lui Brii însuşi.

— Spune-mi, continuă Tanyne, atunci înseamnă că nu te-ai identificat?

— Ba da, a făcut-o, lângă cascadă, interveni Wonyne.

— Nu ţi-am arătat nici o dovadă, răspunse Brii înţepat.

Observă un nou schimb de priviri mirate între tată şi fiu.

— Adică scrisori de acreditare, împuterniciri, încercă Brii să-i lămurească, bătându-se cu mâna ceste tolba plată prinsă la centura energetică.

Wonyne întrebă (cu naivitate?):

— Scrisorile tale de acreditare afirmă că nu eşti Brii de pe Kit Carson, din sistemul solar?

Oaspetele se încruntă şi Tanyne îşi dojeni fiul cu blând eţe:

— Wonyne, ai grijă.

Apoi se adresă lui Brii:

— Există multe deosebiri între, noi, ca întotdeauna între lumi diferite. Dar sunt sigur că cel puţin într-o privinţă ne asemănăm. Acolo unde înţelepeiunea vârstnicilor ajunge după multe ocolişuri, tinerii ajung uneori de-a dreptul.

Carsonianul tăcu şi rumegă o vreme ce i se spusese. Probabil că a fost un fel de scuză, decise el şi încuviinţă scurt din cap. Aici, tinereţii par să i se ierte multe, gândi. Pe Carson, un băiat ca Wonyne ar fi soldat, gata să facă o treabă de soldat. Şi nimeni nu l-ar scuza dacă ar face gafe. PENTRU CĂ NU AR FACE. Nici măcar una! Spuse:

— Scrisorile de acreditare sunt pentru reprezentanţii voştri oficiali, când îi voi întâlni. Fiindcă veni vorba, când aş putea să-i văd?

Tanyne ridică din umeri.

— Oricând doreşti.

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

— Perfect.

— E departe?

Tanyne păru nedumerit.

— Ce să fie departe?

— Capitala voastră. Sau, mă rog, sediul Guvernului vostru. Locul unde se întruneşte Senatul.

— Oh, înţeleg. Păi, nu se prea întruneşte. Cel puţin, nu în sensul în care înţelegi dumneata. Totuşi, s-ar putea zice că este întotdeauna în sesiune. Noi.

Strânse din buze şi scoase un sunet armonios, bisilabic, apoi râse.

— Iartă-mă, zise el cu căldură. Vechii limbi îi lipsesc unele noţiuni. Care este cuvântul pentru. Hâm. „prezenţa-tuturor-în-prezenţa-unuia”?

— Cred, articulă cu grijă Brii, că ar fi mai bine să ne întoarcem la subiectul nostru. Vrei să spui că Senatul vostru „nu se întâlneşte într-un anumit loc, la o dată anumită?

Tăn ezită, apoi schiţă o încuviinţare, stânjenit că nu putea exprima toate nuanţele gândului său.

— Da, e adevărat, în măsura în care.

— Şi nu există nici o posibilitate ca eu să mă adresez în persoană Senatului vostru? Îl întrerupse Brii.

— N-am spus asta, zise Tanyne. Încercă să-şi exprime din nou gândul, apoi, în vreme ce Brii îşi mijea tot mai mult ochii, renunţă brusc şi izbucni în râs.

— Să spui basme în vechea limbş e una, şi să vorbeşti cu un prieten în ea, alta, explica el, amărât. Tare aş vrea să înveţi limba noastră. Ce zici, ai vrea? E foarte uşor de învăţat şi se bazează pe ceea ce cunoşti deja. Pe Kit Carson vorbiţi desigur şi altă limbă decât cea veche, nu?

— Eu onorez Vechea Limbă, răspunse băţos carsonianul, ocolind întrebarea. Apoi, articulând foarte rar, ca şi cum s-ar fi adresat unor întârziaţi mental, spuse:

— Aş dori să ştiu când aş putea fi dus la cei împuterniciţi aici cu autoritate, pentru a discuta anumite probleme planetare şi interplanetare.

— Discută-le cu mine.

— Eşti un Senator, replică Brii, cu un ton care însemna destul de clar: „Nu eşti decât un senator”.

— Adevărat.

Înarmându-se cu răbdare, Brii întrebă:

— Şi ce înseamnă aici să fii Senator?

— Înseamnă că eşti un punct de legătură între oamenii districtului tău şi oamenii de pretutindeni. Cineva care cunoaşte problemele specifice ale unei mici zone a planetei şi le poate conecta la politica planetară.

— Cui îi este subordonat Senatul?

— Oamenilor, răspunse Tanyne, ca şi cum i s-ar fi cerut să repete ceva.

— Da, da, bineînţeles, oamenilor, se impacientă Brii. Şi atunci, cine slujeşte Senatul?

— Senatorii.

Carsonianul închise ochii, stăpânindu-se cu greu să nu dea drumul vorbei usturătoare care-i stătea pe buze.

— Cine, reuşi el să se intereseze calm, alcătuieşte Guvernul?

Băiatul îi privise pasionat, când pe unul, când pe celălalt, ca un suporter la un meci rapid de tenis. Acum nu se mai putu stăpâni şi întrebă:

— Ce-i aia un „guvern”?

Întreruperea pe care o provocă în acel moment sosirea Ninei fu cum nu se poate mai bine venită pentru Brii. O vreme, ea oficiase nişte lucruri misterioase pe terasă. Acum purta o tavă enormă, mai precis, o „conducea”, aşa cum Brii putu să vadă când femeia ajunse lângă ei. Trei degete sub tavă ajungeau ca s-o susţină, deşi părea să aibă o greutate considerabilă.

— Nădăjduiesc că vei găsi ceva care să-ţi placă, zise ea cu voioşie, în timp ce aşeza platoul pe o ridicătură, lângă Brii. Încercând să reziste cu demnitate ademenitoarelor ispite – şi nu era vorba numai de mâncărurile care abureau apetisante, dar şi de parfumul proaspăt al femeii, care ajunsese atât de aproape de el când aşezase tava carsonianul reuşi să îngaime ca un stângaci:„ Toate acestea sunt bine venite”.

Nina se apropie de Tanyne şi se lăsă jos, cu spatele sprijinit de picioarele lui. El o mângâie cu blândeţe pe păr şi ea îi zâmbi.

Brii era în mare încurcătură. Se uita când la platoul cu mâncăruri îmbietoare, şi care ar fi putut scoate din apatie pe cel mai snob dintre gurmanzi, proaspăt îndestulat, când la cele trei feţe zâmbitoare, în aşteptare, din faţa lui.

— Da, acestea sunt bine venite, repetă el, ne ştiind ce să mai facă.

Iar ei aşteptau mereu, răbdători, observându-l.

Luă una din prăjiturile albe şi se ridică, privind în jurul său, încercând să dibuie un loc unde s-ar fi putut retrage să mănânce. Dar unde să te retragi într-o astfel de locuinţă?

Aburii mâncărurilor îi gâdilau nările şi simţea că-l ia cu leşin. Era mort de foame şi-i lăsa gura apă, dar.

Suspină şi se lăsă săA cadă la loc” punând prăjitura de unde o luase. Încercă, fără să reuşească, să schiţeze un zâmbet.

Nina îl întrebă îngrijorată:

— Nimic din ce ţi-am adus nu-ţi place?

— Bine, dar nu pot să mănânc AICI! Izbucni Brii.

Apoi, intuind ceva nou în atitudinea lor, adăugă:

— Mulţumesc. Le privi feţele concentrate. Îi spuse Ninei:

— Arată grozav şi par foarte bine pregătite.

— Atunci te rog să serveşti, îl îmbie Nina, recăpătându-şi zâmbetul.

Lui Brii i se întâmplă acum un lucru pe care nici casa lor fără limite precise, nicuveşmintele şi feluî îngrozitor de uşuratic în care priveau lucrurile, nici. Faptul că-l lăsau pe junior să vorbească oricând şi oricum, nici măcar faptul, ruşinos, că aveau un dialect al lor, propriu, nu reuşise să-l facă. Simţi că roşeşte, deşi fără să-şi piardă chiar cu totul implacabila demnitate. Apoi, această manifestare infantilă se transformă într-un val întunecat de mânie oarbă. Va fi bucuros, gândi el cu furie, să aibă inima acestei civilizaţii în mână, s-o poată strivi când va avea chef; toate fleacurile astea ipocrite nu î-ar mai sta în cale şi i-ar învăţa el cine poate fi umilit.

După ce valul mâniei se risipi, carsonianul se simţi cuprins de îndoieli. Chipurile acestor oameni erau lipsite cu totul de viclenie. Unde era viclenia pe faţa atât de sinceră şi inocentă a lui Wonyne? Iar Tanyne părea mai curârtd îngrijorat pentru el şi faţa lui viguroasă arăta cu prisosinţă acest lucru. Cât despre chipul Ninei. O, chipul acela al Ninei.

Dacă încercaseră să-l pună în încurcătură nu trebuia să-i lase să-l simtă stânjenit, să-i bănuiască vulnerabilitatea. Cu un imens efort de voinţă reuşi să-şi controleze glasul. Nu până acolo încât să nu sune aspru, totuşi.

— Cred, articulă el desluşit, că noi, cei de pe Kit Carson, preţuim intimitatea ceva mai mult decât voi.

Cei trei schimbară o privire uluită, apoi faţa lui Tanyne se lumină în semn că înţelesese.

— Nu mâncaţi împreună! Exclamă el.

— Nu, răspunse Brii.

— Oh, zise şi Nina, îmi pare aşa de rău!

Carsonianul găsi că e mai cuminte să nu afle de ce îi părea ei aşa de rău. Spuse:

— N-are importanţă. Obiceiurile diferă. Voi mânca când voi fi singur.

— Acum, că am înţeles, spuse Tanyne, poţi mânca liniştit. Mănâncă.

„Dar ei sunt aici!”, gândi Brii, exasperat.

— Oh, cât aş vrea să vorbeşti limba noastră, rosti Nina, ca şi cum i-ar fi auzit gândul. Ar fi aşa de uşor de explicat!

— Te rog, Brii, fricearcă să ne înţelegi. Noi preţuim intimitatea mai presus de orice şi greşeşti crezând altfel.

— Probabil că nu înţelegem acelaşi lucru când vorbim despre asta.

— Nu înseamnă „să fii singur cu tine însuti”? Adică să faci anumite lucruri, să lucrezi, să gândeşti, sau pur şi simplu să fii, fără nici un amestec străin?