Almanah anticipaţia 1986

— Ţi se părea?

— Bineînţeles, a zis ciborgul. Era foarte frumoasă, deşteaptă. Natural că avea succes. Dar câteodată îmi venea aşa că din senin. Pe scurt, eram gata să omor pe oricine îndrăznea măcar să se apropie de ea. Gelozia este un lucru groaznic. Apare pe dinăuntru o nelinişte că un gol, iar pe urmă acest gol se umple cu ceva negru, din adân curile fiinţei. Devii complet alt om, şi săvârşeşti nişte fapte de care mai târziu îţi pare râu. Şi încă cum! Dar tu singur distrugi totul. Treptat, viaţa împreună devine de nesuportat şi nu mai rămâne decât o singură ieşire.

— La ce vă referiţi?

— Divorţul. Se-nţelege că această hotărâre nu era uşoară pentru noi amândoi. Eu am suferit groaznic, şi ea, după cum mă gândesc, la fel. Dar numai după câteva zile, imaginaţi-vă: mergeam undeva cu treburi, iar ea stătea pe trotuar. Şi nu era singură. Stătea cu un individ şi amândoi râdeau. Şi uite-aici, iar m-a apucat. M-am repezit undeva în afara oraşului şi pe urmă nu mai ştiu. M-am trezit pe masa de operaţie.

Ciborgul a tăcut un pic şi pe urmă a continuat:

— Da, gelozia este un lucru sălbatic. Acum înţeleg multe. Dacă ar fi în puterile mele să readuc timpurile acelea, totul ar fi altfel. Nu e permis să priveşti femeia ca pe o avere. De o sută de ori m-am jurat că n-o să se mai repete, dar totul se repeta.

— Sunteţi sigur că aţi iubit-o cu adevărat? A întrebat Dvinski după o scurtă tăcere.

— Absolut. Sunt sigur că şi ea m-a iubit. Doar este şi ea un om. Bineînţeles că m-a iubit în felul ei. Ea aproape că nu vorbea despre asta, dar sunt lucruri pe care le ştii şi singur. Nu-i aşa?

— Probabil.

De la vremea startului trecuse o săptămână. Plin de discuţiile purtate cu ciborgul timpul trecuse pe neobservate. Expresul trecea prin centura de asteroizi, socotită dintotdeauna că o zonă foarte periculoasă. În comparaţie cu celelalte regiuni ale sistemului solar, aici probabilitatea ciocnirii devenea de 1 000 de ori mai mare, dar tot rămânea neînsemnată.

— Pot să-mi fac singur o cafea? A întrebat Dvinski.

— Nu vă place metoda mea?

— Îmi place. Dar eu n-am făcut niciodată cafea în condiţii de imponderabilitate. Şi am impresia că dumneavoastră o faceţi exact cum o face cineva de pe Pământ. Probabil că dacă am s-o fac singur.

Pe urmă cafeaua făcută de dumneavoastră o să-mi placă şi mai mult.

— Faceţi-o a acceptat ciborgul. Deşi asta nu este regulamentar. Suntem în centura de asteroizi şi pasagerii trebuie să stea pe loc. Pot fi accelerări, şocuri. Expresul se va feri de meteoriţi şi dumneavoastră s-ar putea să vă loviţi cu capul de ceva. Da* ce ne pasă nouă de reguli. Doar nu puteţi zace patruzeci de ore neîntrerupt în fotoliu.

Dvinski cotrobăia lângă automatul de bucătărie, în principiu expresul avea o capacitate de cinci oameni. Dar acum patru fotolii erau strânse şi se făcuse destul loc. Automatul era amplasat în spate la dreapta fotoliului lui Dvinski. Alături de automat era hubloul. După geamul transparent începea vidul încărcat de negreala cerului, presărată cu stele mărunte aşa cum e cafeaua amestecată cu zahăr înainte de a o pune pe foc.

— Cum o fac în condiţii de imponderabilitate? Foarte pimplu, Nastenka. Este un lucru elementar, iubito. Întâi apa se magnetizează puţin sau se electrizează. Ibricul se electrizează şi el. Sau se magnetizează. Apoi ibricul nu mai este ibric, ci o capeană magnetică. O ceaşcă magnetică. Şi acum o să bem o cafea turcească din ceşti magnetice.

Ibricul a sărit din mâinile lui Dvinski care a fost proiectat înainte lângă hublou. Plonjase cu capul spre tabloul de comandă, dar nu l-a lovit. Parcă cineva îl oprise, îl pusese pe picioare şi pe urmă îl aruncase în fotoliu. Şi cu asta neplăcerile s-au terminat.

Dvinski s-a uitat prin cabină. Putină cafea, două ceşcuţe mici. Cabina era încă destul de murdărită. Acum el se târa pe jos cu o cârpă în mână, ştergând petele de cafea. Ciborgul îl ajuta.

Trebuie să fie două băltoace în colţ. Perfect. Şi ceva mai la dreapta.

— Exact y a confirmat Dvinski, ştergând petele cu cârpa. Cum le găsiţi? Aveţi ochi în interiorul cabinei?

— Nu y a zis ciborgul. Ochii mei privesc în Univers. Eu însă mai posed şi senzori inerţiali.

— Vreţi să spuneţi că dumneavoastră reacţionaţi la deplasarea centrelor de masă.

— Natural.

— Chiar la deplasarea provocată de cafeaua vărsată?

— De ce nu?

— Păi, atunci e necesară o exactitate extraordinară.

— Dar ce ştiţi dumneavoastră despre exactitatea mea?

— Nimic, a recunoscut Dvinski în timp ce mai localiza şi a doua pată într-un colţ. Nu, nu. Nu ştiu nimic. Dar fiecare face comparaţie cu el însuşi. Şi încă ceva. Cum aţi reuşit să manevraţi în aşa fel încât eu să nimeresc în fotoliu? Am impresia că mi-aţi salvat viaţa.

— Nu merit mulţumiri. Ne-a ameninţat un meteorit. Există o mulţime de traiectorii care îndepărtează expresul de pericol. Infinit de multe. Ce rămâne de făcut? Să alegi un drum care este optim pe un parametru dat. De exemplu, pe dimensiunea unei acceleraţii.

— Dar aceasta este o problemă iterativă foarte complexă. A exclamat Dvinski. Ea trebuie rezolvată practic instantaneu! Dar oare e posibil?

— De ce nu? Dacă rezolvarea este posibilă, procesul găsirii ei se reduce la o simplă traducere. Curată lingvistică. Dumneavoastră traduceţi problema din limba condiţiei iniţiale în limba rezolvării. Normal că fiecare traduce cu viteze diferite.

— Şi dumneavoastră o faceţt mai repede decât toţi?

— Nu, a zis ciborgul. Conform anchetei eu ştiu cele două limbi la perfecţie. Eu n-am nevoie să traduc. Când problema este pusă imediat cunosc şi rezolvarea.

— Cuvintele le-am înţeles, a zis Dvinski. Deci faceţi lucrurile astea instinctiv, ca şi cum eu aş trece strada. Mi-e clară şi esenţa. Dar de ce n-am nimerit în fotoliu cu picioarele în sus? Dar probabil că şi asta este pentru dumneavoastră tot atât de simplu.

— Sigur că da. Eu pot să vă aranjez în orice poziţie faţă de cabină. Pot să vă aşez în fotoliu, să vă lipesc faţa de hublou, pot să vă pun mâna pe tabloul de comandă, pot să vă silesc să apăsaţi orice buton. Tabloul de comandă manuală este o ficţiune. Când nava este condusă de un robot, pilotul poate oricând să preia conducerea. Numai că, în cazul nostru, o asemenea situaţie este posibilă numai în principiu. E adevărat că un semnal primit de la panou poate să întrerupă comenzile mele, dar numai de mine depinde funcţionarea panoului.

— De ce e făcut aşa? A întrebat Dvinski şi iar a simţit într-o fracţiune de secundă cum îl trec fiori reci. De ce?

— Nimeni nu a prevăzut asta, a zis ciborgul. Toţi s-au gândit că pilotul are posibilitatea să preia conducerea, însă practic nu e aşa. Şi e foarte bine. Omul este întptdeauna prizonierul emoţiilor. Pot să apară halucinaţii, poate să înnebunească, poate să-l cuprindă un văl negru din adâncurile psihicului. Eu ştiu asta din experienţă. Se pot întâmpla multe cu un om.

— Dar cu dumneavoastră?

— Spre marele meu regret, a zis monoton ciborgul – nimic.

Dvinski admiră priveliştea impresionantă a lui Jupiter. Şi Pământul mai emoţionează, dar ne-am obişnuit cu el. Jupiter era altceva. Nici un reportaj filmat n-ar fi în stare să transmită o asemenea imagine a planetei, aflată acum la un milion de kilometri.

Expresul se apropia de Europa. Viteza princi pală era scăzută. Chiar cea mai complicată manevră – frânarea gravitaţională prin trecerea lui Cal lysto şi Ganimede – se terminase. Acum expresu micşorând treptat viteza se apropia de Europa. Discul ei pătat stătea spânzurat în faţa lor, era ceva mai mare decât al Pământului văzut de pe o orbită staţionară, şi creştea văzând cu ochii.

— N-aţi uitat cum trebuie să vă comportaţi când aterizăm? A întrebat ciborgul. După câteva minute vom intra în atmosferă. Când viteza va scădea până la 1 000 kmloră, scot aripile. Adică, mai precis, întâi paraşutele de frânare. Întâi cele panglică, apoi cele obişnuite. În total sunt patru. Arată superb pe fondul cerului. Ca un buchet din patru flori, deşi eu aş fi preferat trei.

— De ce?

— Buchetele cu număr par de flori se pun numai pe morminte. Paraşutele îmi aduc aminte de faptul că eu. Nu prea sunt viu.

Un timp au tăcut.

Europa devenise mai mare decât Jupiter, ca o cupă concavă ce ocupa jumătate de cer. Nu mai creştea, dar desenul petelor se mărea treptat.

— E timpul să ne luăm rămas bun, a zis ciborgul. Sper că discuţiile noastre n-au rost în zadar. Mi-a făcut plăcere, Volodea. Principalul este să ai grijă de logodnică. Să nu vă cuprindă gelozia. Bărbatul trebuie să ştie să ierte. Acum eu n-aş mai fi procedat că-nainte. Aş vrea s-o iubeşti întotdeauna. Fie ca istoria mea tristă să nu se mai repete.

— Dar nici soţia dumneavoastră nu avea dreptate. Am impresia că-i plăcea să vă chinuie. Femeia trebuie să fie altfel, dacă iubeşte, bineînţeles.

— M-a iubit, a protestat ciborgul. Sunt lucruri pe care le cunoşti. Apropo, fiţi atent la peisaj. Stâncile Europei, astea nu-s oareşce Alpi de pe la noi! Şi cum trebuie să fie femeia după părerea dumneavoastră?

Cerul prin hublou se aprinsese într-un roşu tulburător. Expresul încingea aerul. Stâncile erau acolo jos, departe, sălbatice, încă neatinse de civilizaţie. Aruncau în toate părţile umbre lungi, înfricoşătoare. Expresul se apropia de linia terminală.

— Femeia trebuie să fie bună – a zis Dvinski. Că Năştea mea.

— O cheamă Năştea?

— Da. Dar de ce mă întrebaţi?

— Aşa, a zis inexpresiv ciborgul. Într-adevăr, este o prostie. Probabil că e frumoasă.

— Foarte. Dar nu ştiu de ce, imaginea feţei ei alunecă şi nu pot s-o păstrez în memorie. Tot ce ţin minte clar este o aluniţă pe obraz.

— Aluniţă pe obraz?

— Da. Are o aluniţă pe obraz, mică lângă ochiul stâng, dar îi stă bine. Numai numele ei de familie nu-mi place. Dar asta se aranjează. Nu-i aşa?

— Da' ce nume de familie poartă?

— A întrebat ciborgul, ezitând un pic.

— Numele? Dvinski i-a spus numele. Da' de ce mă întrebaţi?

Ciborgul n-a mai răspuns. Cât va clipe a atârnat liniştea. Şi dintr-o dată s-a rupt. În difuzoare au izbucnit fluierături, mieunări. Era vocea-radio a planetei Jupiter, transformată în sunet. Dar de ce cioorgul a dat drumul la radio fără să răspundă la întrebare?

Expresul s-a sprijinit brusc de ceva – asta însemna că ieşiseră paraşutele care micşorau restul de viteză.

Din nou imponderabilitate. Fără prevenire, fără invitaţia de a închide centurile. Suprafaţa satelitului a ţâşnit în sus, s-a întors, s-a răsturnat. Expresul cădea. Cerul a licărit o fracţiune de secundă în vidul încărcat de negru. Undeva departe a răsărit buchetul minunat colorat. Patru flori astrale: paraşutele.

— De ce nu scoateţi aripile?

Ciborgul tăcea. Sau răspunsul lui se înecase în zgomotul radioului.

— Ce s-a întâmplat? A urlat Dvinski. Satelitul se întorcea încet în hublouri. De jos. Din stânga. Din dreapta. De sus. Iar de jos. Expresul intrase în vrie.

— Ce s-a întâmplat?

Nici un răspuns.

Ce putea să se întâmple? „Din păcate nimic”. În afava hublourilor, numai cer şi stânci. Stânci tot mai aproape şi cerul de asemenea mai aproape. Şi râsul sinistru al radioului.

Dvinski s-a repezit la tabloul de comandă. Încă nu era prea târziu ca să pornească motorul. Şi să scoată aripile. „S-a întâmplat ceva cu ciborgul, vedem noi pe urmă ce-a fost”. Motorul s-a înviorat brusc. Nava s-a cabrat. Dvinski a zburat din fotoliu şi a plonjat în faţă. Apoi o apăsare, o apăsare şi mai puternică ce-i strivoa faţa de hublou.

Suprasarcinile îl asurziseră. Dvinski nu putea să se mai mişte, dar încă era conştient. Erau fraze care explicau totul: „Roboţii sunt buni, dar nesimţiţi”. „De o sută de ori m-am jurat că n-o să se mai repete”, „Mă apuca ceva”, „Sunt gata să omor pe fiecare.”, „Acum n-aş mai proceda aşa”, „Cu mine nu se întâmplă nimic”, „O cheamă Năştea”, „Şi care este numele de familie?”, „Şi are o aluniţă pe obraz, nu-i aşa?”.

Coincidenţă? O coincidenţă stupidă? Nu, nu! Nu se poate!

Dvinski era culcat şi simţea ceva ca o greutate de plumb cum îi apasă faţa de geamul transparent. Nu avea forţă să se mişte. Ceva plângea în hohote în difuzoare.

Jos pietrele rânjeau.

Traducere: VALERIAN STOICESCU.

DĂNUŢ UNGUREANU.

PEDEAPSA.

În ziua execuţiei sale Generalul avu sentimentul copleşitor al neputinţei. Avusese în mână armate. Sute de mii de soldaţi, milioane. Adesea, cu un zâmbet discret în colţul gurii, îi plăcea să spună că ucisese stele. Ceea ce în mare parte era adevărat.

Zorii ceţoşi ai unei zile ce se anunţa mohorâtă pătrundeau încet printre gratiile subţiri ale celulei confortabile, conferind întregii scene un aer puţin dramatic. Generalul se sculă încet de pe patul extensibil şi se privi în oglindă. I-ar fi plăcut să întâlnească acolo trăsăturile frământate ale victimei, întruchiparea viziunii sale preferate, un martiriu tragic şi demn totodată. Ceea ce văzu însă, avu darul de a-l debusola puţin. Dormise bine, în ultimele nopţi, nu făcuse efort şi avea încă un apetit care cu ani în urmă l-ar fi adus în pragul obezităţii. Din oglindă îl privea acum calm un bărbat de vârstă mijlocie, uscăţiv, cu părul uşor încărunţit pe tâmple. De la înălţimea celor o sută şaptezeci şi şase de centimetri ai săi, Generalul îşi făcu o trecere în revistă destul de severă şi oftă mutându-şi privirea spre fereastra pe care se furişau acum ultimele umbre ale nopţii. Lucru ciudat, se simţi deodată liniştit, uşurat, de parcă o greutate imensă i s-ar fi ridicat de pe piept. Cu gesturi metodice îşi făcu toaletă şi-şi aprinse un trabuc mititel. Nori groşi de fum albăstrui îl învăiuiră. „Am văzut destule la viaţa mea”, reflectă el parcă puţin înveselit.

La ora şase fără zece minute veniră să-l ia. Păreau destul de derutaţi, apoi condamnatul îşi dădu seama că nu sunt decât nişte bieţi oameni sculaţi cu noaptea-n cap pentru a îndeplini nişte formalităţi plicticoase. Şi, culmea, se simţi niţel înduioşat de soarta lor.

La şase şi cinci totul ar fi putut fi gata pentru că micul grup să părăsească încăperea, dar gesturile lor nesigure îi întârziară mai mult decât ar fi fost nevoie. Scos din sărite, prelua comanda şi cu o mină sigură îşi jucă magistral rolul, ultimul său rol. Trecând pragul uşii metalice care nu scârţâia deloc cum ar fi fost de dorit, Generalul aruncă o ultimă privire încăperii în care îşi petrecuse ultimele douăsprezece zile. Din această cauză se poticni îmbrâncindu-i pe ceilalţi, restabilindu-şi cu greu echilibrul. Dar nimeni nu zise nimic.

Aerul rece de afară îl ameţi pentru câteva clipe şi Generalul se simţi cuprins de euforie. Privind în jur văzu arborii închisorii tunşi regulamentar, frunzele, cerul, norii grei de pâclă pândindu-i fiecare gest. Văzu ferestrele zăbrelite, pereţii scorojiţi şi o băltoacă mare într-o scobitură a asfaltului. Simţi adierea răcoroasă care-i mângâia încheieturile şi un iz necunoscut, prozaic. Ar fi vrut să le arate, să le spună, să-i Iacă atenţi, în fine, să-i determine să-i împărtăşească emoţia, dar, privindu-i, Generalul îl văzu pe unul dintre ei înăbuşindu-şi un mic căscat. Nu zise nimic şi-şi continuă drumul cu bărbia în piept, cu paşi mici, încercând inconştient să imprime grupului o cadenţă.

Avusese în mână armate. Ce ştiau ei.

La şase şi douăzeci ajunseră în mica piaţă unde geniştii improvizaseră scena ultimei apariţii a Generalului. Părea o construcţie destul de solidă, în ciuda economiei exagerate de material. Generalul se simţi mulţumit de competenţa băieţilor şi-şi promise să le păstreze un ultim gând. Apoi îşi revizui părerea. Apropiindu-se, îl văzu pe cel căruia, fără îndoială, avea să-i adreseze ultimul său gând. Şedea imobil în mijlocul platformei de lemn sintetic, cu picioarele depărtate, privindu-l. Tunica neagră de stofă aspră îi flutura uşor în boarea dimineţii. De sub gluga încreţită spre vârf, ochii lui maţi, opaci, îl fixau cu intensitate pe General şi acesta, fără să se piardă cu tirea, îşi continua investigaţia coborându-şi privirea pe paloşul greu de oţel care odihnea între mâinile caraghios de delicate, lipsite de protecţia unor mânuşi.

„De ce fără mănuşi?”, se trezi întrebând Generalul care ar fi vrut ca totul să fie în regulă la propria-i execuţie, şi atunci micul grup se opri brusc, făcându-l să se poticnească din nou. Începu să bată tărăgănat o tobă, dar nevăzând pe nimeni, Generalul îşi dădu seama că e doar o înregistrare.

„Surogat”, scuipă el scârbit într-o parte, apoi se ruşină de gestul făcut. Cu toate acestea nimeni nu-l băgă în seamă. Un individ scund, cu chipiu, porni să citească un text neinteligibil, aşa cum se întâmplă mai întotdeauna. Generalul realiză că pentru moment a pierdut rolul principal şi se resemnă să-şi privească partenerul ultimului său joc. De sub glugă, ochii opaci continuau să-l fixeze. Apoi clipiră des.

Ceilalţi îl încadrau tăcuţi, imobili, doar cel cu chipiu îşi continua impasibil interminabilul monolog. Păreau cu toţii surzi ori cretini aşa cum priveau în gol, nepătrunşi. Generalul ridică din umeri plictisit. La urma urmei, execuţia, spectacolul în sine, adică, era oricum ratat.

— Mă aştepţi de mult? Întreba şi nu se miră prea tare înregistrând lipsa de reacţie a celorlalţi.

— Nu, zice Omul negru. El însă, da, mai spuse, mângâind cu un gest molatic lama scânteietoare de oţel.

Totul ar fi fost frumos, neasemuit de frumos, dar Generalul văzu firele galbene pornind din mâner, mascate de mâneca largă a tunicii şi realiză dezamăgit banalitatea celor ce aveau să urmeze.

Îşi imaginase o lovitură seacă la rădăcina gâtului, o arteziană purpurie de sânge, ochi împăienjeniţi, buze livide murmurând un ultim cuvânt pe care posteritatea se va căzni să-l descifreze. Trupul zbătându-se uşor şi încremenind pe vecie.

Surogat”, îşi zise din nou. În loc de toate astea avea să aibă parte de ceu mai curată şi mai decenta dintre execuţii. În momentul când lama îi va fi atins ceafa, dezintegratorul aflat sub platformă îl va transforma instantaneu într-o grămăjoară albă de cenuşă fină. Mai rămâneau tunica, scena de lemn, lama metalică scânteind. Simboluri. Doar simboluri.

„Am ucis stele, odinioară.”, gândi.

— Ai iubit? Îl întrebă din vârful buzelor Omul negru.

Generalul se cutremură de oroare. Toate convenienţele erau călcate în picioare.

— Eu. Se înecă el în propria-i salivă. Am fost.

Apoi se linişti.

— Ei bine, da, am iubit. În felul meu, dacă poţi pricepe asta. Am iubit de sute de mii de ori. De milioane de ori chiar. Mi-a fost drag fiecare străpuns, fiecare sfârtecat, fiecare putrezit într-o baltă noroioasă. Dacă nu i-aş fi iubit, de ce mi-aş fi pierdut vremea cu ei?

Respiră zgomotos pe nas, ca un nechezat subţirel, victorios.

— Dar tu?

— Eu, răspunse Omul negru surprinzător de repede, eu n-am iubit niciodată. Poate doar pe el, uneori, mai zise, arătând spre bucata strălucitoare de oţel, în fond e pâinea mea. Şi mă întrebam deseori dacă aş putea iubi Moartea ca pe o femeie. Da, dar ea mă încornora cu fiecare ins care-şi culca grurrâazul pe butucul meu. Nu e decât o târfa. Iar pe ei cum aş fi putut să-i iubesc din moment ce-mi făceau asta?

— Ce? Se miră Generalul.

— Se culcau cu ea. Sub ochii mei.

Condamnatul ridică din umeri iritat. Avusese pe mână armate. În spate, ceilalţi îşi terminaseră ritualul şi aşteptau acum calmi, imobili, cu un soi de respect care nu-i spunea nimic. Aşteptau ce?

„Vite!”, pufni Generalul şi bătu nerăbdător din picior.

— La urma urmei, ce-i cu toată mascarada asta? Am iubit, ai iubit* am fost iubit, cui îi pasă? Eu sunt victima şi tăişul îl ţii tu.

— Regulamentar. Cine poate schimba ceva? Am avut în mână.

— Am să-ţi spun o chestie, îl întrerupse blând Omul neclipa aceea se pe trecură simultan două lucruri, Generalul văzu clar câteva frunze desprinzându-se de pe asfaltul murdar ca luate de vânt şi poposind cuminţi pe ramurile părăsite cuA câteva minute mai înainte. În acelaşi timp se simţi pătruns de un soi de ameţeală, de o învălmăşeală de gânduri şi senzaţii cum nu t se mai întâmplase vreodată.

— Spune-mi, zise.

— Aşa, continuă cel din faţa lui fără să dea vreo atenţie celor ce se petreceau în jur. Multă vreme ai crezut că cel mai rău lucru ce ţi se poate întâmpla de-a lungul unei vieţi este moartea. Ştiu, mai zise, simţind încercarea de protest a Generalului, nu te-ai temut niciodată de ea. Ai avut în mină armate, sute de mii, milioane de vieţi, pe care le-ai jucat. Uneori ai câştigat. Alteori ai pierdutai avut vreodată sentimentul copleşitor al neputinţei? Ai simţit vreodată gustul greţos al inutilului?

Generalul îl înfruntă cu ochii pe jumătate închişi. I-ar fi frânt bucuros gâtul dacă nu s-ar fi temut că asta contravine flagrant rolului său de martir.

— Am să fiu cineva şi după ce am să mă culc cu ibovnica dumitale. Voi toţi veţi continua a alcătuiţi un morman jalnk: de anonimi. Puturoşi şi jalnici. Viaţa mea adevărată va începe abia acum. Nu poţi ucide o legendă. Şi stelele pe care.

Omul negru îl întrerupse din nou. Cu mâna stângă apucă vârful măştii de catifea şi se descoperi încet. Generalul îşi privi îndelung propriul chip, trăsăturile dure, bărbăteşti, aşa cum le văzuse de dimineaţă în oglindă. Uitase să mai respire şi începu să se sufoce.

— În virtutea dreptului suprem cu care am fost învestit te condamn aici şi acum să-ţi ispăşeşti pedeapsa prin Ştergere.

La ce ar mai putea să-ţi mai folosească moartea unor stele?

Din clipa următoare lucrurile se precipitară. Generalul s'e văzu încadrat din nou de micul său cortegiu în vreme ce umbrele reîncepură să se alungească. Soarele, abia răsărit dintre norii aţoşi, se întoarse din drum şi în cele din urmă dispăru înghiţit de zorii ceţoşi, mohorâţi. Generalul văzu păsările zburând invers, apoi realiză că ei mărşăluiau de-a-ndoaselea spre corpul închisorii, într-o cadenţă perfectă. Mai apucă să vadă silueta neagră a purtătorului de paloş dispărând după un colţ.

O oră mai târziu îi deschiseră larg poarta închisorii şi în vreme ce el privea nehotărât zecile de cărări dintre care trebuia să aleagă, puseră în funcţiune Maşina.

Pe o rază de o sută de ani lumină asupra abia înfiripatei sale legende se aşternu uitarea. Un amnezoemiţător de mare putere, lucrând pe lungimea de undă a personalităţii Generalului făcu să dispară instantaneu din toate conştiinţele aflate în interiorul cercului uitării imaginea sa odinioară atât de vie. Efectul dozei administrate de infernala maşinărie căreia nu o dată Generalul însuşi îi apreciase eficienţa fu atât de categoric încât până şi câinii pe care îl lovise cine ştie când în coaste, presupunând că l-ar fi ţinut minte ca să i-o plătească mai târziu, îl uitară.

Obiectele sau textele sau orice altceva ce ar fi putut constitui o dovadă cât de Cât palpabilă a vertiginoasei sale existenţe fură subit lipsite de suportul ideatic ce le dădea o raţiune de a fi. Şi, încet, încet, se pierdură şi ele în uitare. Generalul rămase singur.

Începuse din nou să plouă, cu stropi mărunţi, lipicioşidinspre sud se furişau aburi prelungi că răsuflarea unor animale uriaşe.

Omul se opri nehotărât la răscruce şi-şi şterse fruntea spuzită de picături. Privi cu un ochi ager punctul mişcător care însufleţea pustietatea câmpiei la capătul unuia dintre drumuri, aşteptă liniştit până ce acesta începu să crească, să-şi dezvăluie identitatea. Când ajunse lângă el celălalt se dovedi a fi un bar: bat scund, vânjos, căruia oboseala i se citea pe chip.

— Noroci zise Generalul cu un ton ce s-ar fi voit prietenos. Spune-mi, te rog, care-i cea mai apropiată aşezare omenească?

Celălalt se scărpina în creştet bălăbănindu-se încoace şi-n colo ca şi cum întrebarea ar fi necesitat o deosebită încordare a minţii.

— Tortuma, zise. Da' nu-ş' ce dracuv cu ploaia asta e ceva cale pân-acolo. Eşti străin?

— Nu mă recunoşti? Răspunse Generalul întrebării printr un alt semn de întrebare.

Omul se foi neliniştit, îngrijorat parcă.

— Nnnuuu. Spuse, nu mi amintesc să fi. Da' ia stai! Nu eşti tu ăla care umblă din colonie în colonie şi ghiceşte viitorul în râurile chipului? Te-am văzut odată…