AlternanţA
Yüklə 490,37 Kb.
|
|
Pentru a diminua starea ce se crease prin această deplasare miraculoasă, Domnul Iisus a spus:
Această denumire însemna ceva pentru evreii din acea mulţime, dar pentru ceilalţi era doar echivalentul unui nume de ţinut, de regiune geografică, şi chiar dacă venea din gura Mântuitorului, tot nu înţelegeau mare lucru. Nu ştiau ei mai nimic de Ţara Canaan, promisă evreilor de însăşi Dumnezeu. Foarte curios este faptul că pe lângă toţi discipolii Săi, mai existau şi unii oameni care-L însoţeau fără să-i intereseze ideologia, ci numai pentru că avuseseră unele revelaţii cu privire la natura Sa divină, şi destul de mulţi noi, din ţinutul Cezareei, care-şi părăsiseră casele pentru o perioadă de timp, sau le lăsaseră în grija rudelor, pentru a-L însoţi în următoarele Sale călătorii, în Samaria şi Iudeea. Ori niciunul dintre aceştia nu puseseră întrebarea firească, cum au ajuns acolo. Asta mă determină să cred că aşteptările lor vis-a-vis de El erau mari şi multe, şi ceea ce se întâmplase, era considerat ca fiind ceva normal pentru Mesia. Chiar dacă după ce ajunsese în locul unde Petru şi Andrei îi pregătiseră sosirea, cuvântul „Mesia” nu mai fusese rostit, totuşi foarte mulţi oameni nu aveau dubii că asta reprezintă. După ce s-au dezmeticit bine, au început să se mişte în linişte prin ţinutul acela ce semăna a oraş, şi ce părea complet pustiu, dar sigur nu era aşa. Faptul că totul se petrecea într-un mod atât de liniştit când era vorba de o mulţime aşa mare, ce putea produce un adevărat vacarm, iar îmi trezea o oarecare curiozitate, mai ales că nimeni nu impusese asta. Într-un târziu s-a auzit un glas, dar fără să ridice decibelii:
După aceste cuvinte eu am revenit la treaba mea înţelegând că deplasarea nu se făcuse cu ajutorul unei navete spaţiale cum în ignoranţa mea eu crezusem, ci printr-o teleportare în masă, pe care nimeni altul nu ar putea-o realiza cu excepţia Fiului lui Dumnezeu. Există o serie de oameni în această lume care au capacitatea de a se teleporta, dar niciunul dintre ei n-ar putea căra după el şi alţii, iar când afirm asta mi-asum toată responsabilitatea. De ce nici această faptă nu a fost consemnată în Biblie, n-am să pot întelege. Dar aşa cum am mai spus, există şi varianta ca tot ce dădea posibilitatea lumii spre cercetare în vederea cunoaşterii să fi fost scos cu bună ştiinţă. O lume ţinută în întuneric înseamnă o lume ce poate fi manipulată şi condusă în frică şi uneori teroare, şi culmea toate în numele lui Dumnezeu, înfăţişat ca fiind cu biciul şi securea în ambele mâini. Cum să crezi aşa ceva despre Cel ce şi-a sacrificat ce avea mai scump, Fiul, din iubire pentru Creaţie, si pentru creatura din interiorul Creaţiei, numită om?! Au urmat apoi nişte episoade în care oamenii puneau întrebări despre oraşul în care se aflau. Răspunsurile veneau însă mai puţin de la Domnul şi mai mult de la Maica Sa, care s-a dovedit a avea foarte multe cunoştinţe despre seminţiile ce alcătuiseră cândva Ţara Canaan. După aceea a apărut tabloul în care oamenii se aflau din nou pe malul mării, nu ştiu când se făcuse teleportarea, dar având în vedere că se mai găseau încă poziţionaţi in cercuri, am tras concluzia că reveniseră de curând. Pe solul nisipos se vedeau foarte bine urmele valurilor ce măturaseră ţărmul pe o porţiune destul de întinsă, unde cu siguranţă s-ar fi aflat în pericol orice fiinţă omenească. Atmosfera era destul de plăcută, doar un vânticel răcoros mai adia din când în când, ce deranja pletele bărbaţilor care priveau marea cea liniştită plini de mulţumire faţă de tot ce trăiseră. Oameni au continuat să vină de peste tot din Cezareea, dornici să-L vadă pe Cel ce săvârşise atâtea minuni, ce nu se potriveau niciunui alt profet sau pooroc, ale căror nume se găseau la loc de cinste în Tora sau alte cărţi vechi ce înmagazinau informaţii referitoare la zeităţile timpurilor trecute. Ce concluzie am tras eu şi din aceste ultime episoade a fost că Fecioara Maria a avut un rol destul de activ în misiunea Fiului Său, încă din primele momente. Însă în niciunul dintre aceste tablouri nu a existat ceva să mă determine să cred că Sfântul Iosif ar mai fi fost în viaţă, în perioada derulării acelei misiuni. Niciunul dintre acele evenimente nu făcea referire în vreun fel la el, în timp ce Maica Sfântă se găsea tot timpul în dreapta Domnului, şi avea o relaţie foarte strânsă cu Maria din Magdala, cu fiii lui Iosif, cu ceilalţi doi fraţi Ioan şi Iacov, precum şi cu Set, Salomeea şi Isaac. Afirm lucrul acesta deoarece în majoritatea reprezentărilor, erau toţi împreună. În momentul în care Mântuitorul i-a înzestrat cu puteri pe toţi cei apropiaţi, Maica Sa îi dirija pe oamenii bolnavi sau necăjiţi spre apostolul sau discipolul ce avea să le rezolve problemele. De remarcat este însă şi faptul că atât Domnul Iisus cât şi Fecioara Maria, nu au luat niciodată bani de la cineva în schimbul vindecării sau ajutorului dat. Ei nu primeau decât donaţii din partea celor ce doreau să le facă, folosindu-le ulterior pentru cheltuielile necesare călătoriilor precum şi pentru ajutorarea oamenilor săraci. De altfel nici ceilalţi nu percepeau sume de bani în ceea ce priveşte vindecările, decât de la oamenii care-şi permiteau să plătească ceva, în rest primeau sume simbolice, deoarece fuseseră foarte bine instruiţi în acest sens. Principiile Talmudului îi învăţau pe evrei că atunci când faci o muncă să fii răsplătit pe măsură, nu mai mult, dar nici mai puţin decât costul acesteia; „Pentru că tot ce faci cu mâinile tale în lumea asta, are un preţ”, ori cei apropiaţi Domnului Iisus nu respectau nici pe departe lucrul acesta. În primul rând sumele de bani erau simbolice aşa cum am mai spus, iar ele nu erau echivalente cu „serviciul” prestat de ei nici pe departe. Însă donaţiile în bani şi alimente erau destul de numeroase pentru a permite derularea „Misiunii” aşa cum trebuie. Iniţierea celor apropiaţi cu privire la vindecări şi multe altele începuse în Tabga, undeva în Galileea, în apropiere de Capernaum, unde mulţimea de bolnavi necesita şi ceva ajutoare. Atunci Domnul, cu puterea Sa Dumnezeiască, i-a înzestrat cu capacităţi de vindecare pe toţi ce-i erau aproape. Astfel că, având în vedere afluxul mare de bolnavi ce veneau din toate părţile, atât Domnul cât şi ucenicii, lucrau până la epuizare. Călătoria lor a continuat în ţinuturile Samariei până într-o zi când în câteva sate, locuitorii i-au primit cu foarte mare ostilitate. Să fi venit oare această reacţie de la faptul că alaiul acela atât de impresionant avea o compoziţie prea eterogenă? Ce este curios, este faptul că, locuitorii folosindu-se de o afirmaţie reală, respingeau dorinţa de a se predica acolo. Atunci când Iosif şi Set i-au întrebat care ar fi locul potrivit pentru predică, ei au răspuns:
Făceau desigur referire la faptul că atunci când Mântuitorul se găsea aproape de Muntele Tabor, a fost chemat de o văduvă la Nain, să-i învieze unicul fiu ce murise. Şi cum minunea s-a înfăptuit, vestea depăşise demult graniţele Galileei, ajungând până în Samaria şi mai departe. Însă ce nu înţelegeam eu era faptul că într-o frază ce conţinea un adevăr Dumnezeiesc, putea exista şi atâta ostilitate. După această experienţă mai puţin plăcută, Domnul împreună cu însoţitorii Săi şi-au văzut de drum liniştiţi, cu gândul de a străbate aceste ţinuturi mai repede, pentru a ajunge în Iudeea. O imagine unde apărea întregul alai în mişcare a fost ultima din acest gen de imagini cu privire la călătoria în Samaria. După aceasta a urmat o pauză de două săptămâni când nu s-a mai întâmplat nimic. Într-o luni dimineaţă însă, în loc să-mi apară tabloul cu figurile cunoscute mie de ceva timp, mi-au apărut imagini ce aduceau cu ceea ce citisem eu in Apocalipsă, şi care se petreceau în zilele noastre. Ape învolburate ce măturau tot din calea lor, precum şi o imensă clădire ce se mişca de parcă ar fi fost un fulg în bătaia vântului, de această dată într-o porţiune de uscat, m-au făcut să-mi îngheţe sângele în vene. Nu ştiam sigur despre ce este vorba, era cutremur, erau inundaţii, era şi una şi alta?! Imediat după asta am vorbit cu Natalia şi i-am explicat ce trăisem, şi amândouă am ajuns la concluzia că era un soi de avertisment cu privire la nişte evenimente următoare, rezultate în urma unor cataclisme. Episoadele ce au urmat au avut ca şi conţinut tot o mulţime de imagini de acelaşi fel, cu ceva în plus, se vedeau mulţi oameni disperaţi, a căror fizionomie era sigur asiatică. Ce avea să vină peste această omenire doar Dumnezeu va şti, însă sigur nu va fi ceva ce ne-ar putea linişti. Văzând că aceste tablouri se repetă, am luat hotărârea ca la una dintre spirale, în şedinţa ce-i urmează să încerc (aşa cum mi-au sugerat şi Mesagerii), să creez o alternanţă a evenimentelor din anii 30, 31, 32, 33 cu cele din 2010, 2011, 2012. Dar cum până la prima spirală mai era destul, nu-mi rămânea decât să aştept. CAPITOLUL V Cum timpul se scurgea, uneori uluitor de repede, alteori enevant de încet, iar episoadele mele ce-mi deveniseră atât de dragi, întârziau să apară, imploram o întâlnire cu Mesagerii, pentru a lămuri unele aspecte. Însă cum ei nu vin niciodată când îi rog eu, excepţie făcând doar prima călătorie la Sarmisegetuza, atunci când apariţia lor a coincis (sau nu) cu rugăminţile mele, începusem să mă simt puţin abandonată. Aşa că îmi duceam viaţa în continuare în ritmul alert, stabilit de nu se ştie cine, între cabinet şi locuinţa mea, unde începusem să stau din ce în ce mai puţin. Relaţia dintre mine şi o parte dintre bolnavii mei (foşti sau actuali), se transformase într-o prietenie adevărată. Ne simţeam ca într-o familie şi armonizam perfect. Uneori reuşeam să ne întâlnim şi în afara terapiilor de grup şi intram în tot felul de meditaţii, toate bazate însă pe credinţă şi iubirea de Dumnezeu, precum şi comunicări, specificea acestor sfere. Cum la una dintre întâlnirile de iarnă, prietenii mei de pe Erra mă atenţionaseră cu privire la data de 7 iunie, în ceea ce priveşte o desprindere spirituală vis-a-vis de familia mea, iubirea ce o nutream, precum şi încrederea faţă de aceşti prieteni ai mei, era fără margini. Era vineri după-amiază când m-am trezit cu o durere de cap îngrozitoare. La început am pus-o pe seama modificărilor de presiune atmosferică, ulterior însă, aceasta a revenit la limite normale, iar capul meu părea strâns într-o menghină ce-l apăsa din ce în ce mai tare. Eu care nu mă omor să iau medicamente de sinteză chimică, dar nici nu neg eficienţa lor într-o serie întreagă de afecţiuni, am sunat-o pe prietena mea, medic de profesie, să-mi recomande ceva. Sfatul ei a fost să iau un Nurofen, ţinând cont si de alte aspecte ale stării mele. După ce am înghitit medicamentul, probabil că în scurt timp durerea a dispărut, iar eu am adormit. Când m-am trezit în marea de lumină binecunoscută, faţă-n faţă cu Mesagerii, bucuria mea era fără limite, însă şi aşa am observat un amănunt foarte important: – ceea ce reprezenta ţinutele lor aparent vestimentare nu mai aveau culorile pe care le ştiam eu, ci o nuanţă de violet superb, ce le dădea o frumuseţe mai puţin glacială decât cea cu care mă obişnuisem. Primul gând ce mi-a trecut prin cap a fost legat de imaginile mele apocaliptice ce-mi apăruseră în unele episoade recente. Răspunsul n-a întârziat să apară.
Din acest motiv în anumite perioade ale anului, în funcţie de zonele geografice şi de forma de climă, se aruncă tot felul de viruşi, ce pot fi contactaţi sub diferite forme, generatori de boli aparent foarte grave, iar ca antidot, tot felul de vaccinuri care pot determina o triere a populaţiei, prin reacţiile nocive pe care le pot avea asupra organelor vitale.
Căror religii aparţin aceşti indivizi?
În clipa următoare m-am trezit în mijlocul camerei, transpirată de-mi venea să intru în maşina de spălat. Am făcut un duş repede şi când m-am privit în oglindă am observat că aveam ochii puţin altfel decât îi ştiam eu. Nu m-am speriat, de altfel când m-am trezit îşi reveniseră. În ziua aceea „fimuleţele mele” n-au mai apărut, deşi aşteptam cu sufletul la gură, mai ales că ei mă asiguraseră că toate evenimentele din Epoca Mântuitorului despre care nu se pomenise nimic în Cărţile Sfinte, îmi vor fi arătate ca şi cum aş viziona un film. Însă în toate astea era şi ceva ce mă speria: n-aş fi vrut în ruptul capului să retrăiesc momentele de la Ierusalim, din prima mea excursie în acele locuri, când urcând pe Via Dolorosa, am avut senzaţia că participam la procesiunea ce avusese loc în urmă cu 2000 de ani. De altfel, mi se făcuse rău de mai multe ori până am ajuns la Biserica Sfântului Mormânt. Plânsul meu nu era plâns, semăna mai mult a jelanie, iar faţa mea era schimonosită de o durere insuportabilă ce nici nu ştiam ce provenienţă avea, una fizică sau una sufletească. Oamenii din jur mă priveau unii cu milă, alţii cu indiferenţă, şi cei mai mulţi ca pe ceva ciudat. Pe măsură ce evenimentele din episoadele mele se apropiau de anul 33, mă cuprindea disperarea, dar trebuia să-mi înfrânez aceste trăiri pentru că oricum nu puteam schimba nimic din ceea ce trebuia să se întâmple. Aşadar, aşteptam cu nerăbdare să mai apară vreo imagine care m-ar fi scos puţin din starea de tristeţe în care mă cufundasem, retrăind o parte din excursia la Sfântul Mormânt. Prima pe care aveam să o vizionez a fost o mare surpriză, deoarece în faţa ochilor mei au reapărut după o perioadă foarte lungă (credeam eu), părinţii lui Miriam. De această dată însă, totul se petrecea într-un alt loc decât cel cu care mă familiarizasem eu. Ce era foarte curios, era faptul că nu mai afişau o atitudine neprietenoasă, aşa cum mă obişnuisem eu să văd, ci mai degrabă una umilă ce izvora parcă din nişte suflete sfâşiate de durere sau de resemnare. Din câte am înţeles se aflau în Sebaste, undeva în Samaria, la familia lui Aaron, fratele vitreg al bătrânei Miriam. Fac precizarea că în acest episod am aflat că pe mama Mariei din Magdala o chema tot Miriam, iar pe tată Samir. Yüklə 490,37 Kb. Dostları ilə paylaş:
|