AlternanţA
Yüklə 490,37 Kb.
|
|
De asemenea le-a mai spus că acelui popor în care El se născuse ca „Fiu al Omului”, îi fusese dat să aleagă şi în „numele altor neamuri”, El venind dintr-o sferă superioară, iar prin nerespectarea cuvântului lui Dumnezeu, avea să „orbecăie” 2000 de ani, până când una dintre Legile Fundamentale ale Cosmosului se va aplica, nelăsând posibilitatea vreunei naţii de a mai alege la acea dată. Un lucru însă se mai putea face, la nivel de individ, deoarece Legea Cerească nu-l obligă pe om să împărtăşească neapărat soarta naţiunii din care face parte. Omului i s-a lăsat libertatea de a crede şi a se ruga aşa cum consideră el, numai să se găsească într-o rezonanţă permanentă cu Dumnezeu. Cel mai important însă era faptul că la modul imperativ îi îndemna pe discipoli: „Să aveţi grijă să sădiţi în sufletele oamenilor iubire, pentru că ea este izvorâtă din credinţă, şi deci din Dumnezeu, să nu lăsaţi grăuntele fricii să prindă rădăcini, pentru că frica naşte ura, opusul iubirii şi îndepărtarea de la Dumnezeu.” În finalul celor spuse i-a mai avertizat o dată cu privire la comportamentul lor atunci când el avea să fie prins şi omorât. Nu a făcut niciodată referire la modul în care va fi omorât şi nici la faptul că urma o perioadă când ei toţi trebuiau să fie mai prevăzători, deoarece erau urmăriţi şi monitorizaţi din toate părţile. Toate acestea avea să le spună mult mai târziu la Ierusalim. Cum pe feţele celor prezenţi se aşternuse tristeţea, luându-şi mama de mână (în dreapta) iar cu cealaltă pe Maria, a spus: „Să nu fiţi trişti, Eu voi muri, dar voi învia, voi mă veţi vedea primele, iar numele Meu va fi în inimile multor oameni de pe acest Pământ, şi mulţi dintre ei mă vor vedea şi abia atunci vor crede cu adevărat în numele Meu; iar alţii vor crede fără a dori să mă vadă şi fericiţi vor fi, multe dintre cele ce v-am spus voi le veţi uita, iar când mă voi găsi lângă voi, şi nu mă veţi vedea, vă voi învălui în miros de crini, iar ochii voştri culoarea aceasta vor vedea”. În clipa următoare a ridicat poalele mantiei violet-indigo şi le-a arătat-o spunând mai departe: „Lacrimile din ochii voştri să fie de bucurie, pentru că ce vă este dat să trăiţi acum, vă va aduce peste veacuri nume noi, un trup nou, şi o menire pe care unii o vor avea şi acum.” Toţi se uitau şi păreau că nu înţeleg mare lucru, însă nimeni nu punea niciun fel de întrebări, mai mult decât atât, nu mai vorbeau, deşi după chipuri se vedea clar că aşteptau un gen de explicaţii. Aşa s-au terminat imaginile şi trebuie să recunosc că şi eu eram buimacă, iar când am început să scriu în jurnal, mi-era teamă că nu mai ţin minte tot, aşa că am închis ochii încercând să-mi reamintesc cuvânt cu cuvânt, dar degeaba. În ziua următoare episodul s-a repetat, dar în zadar, eram la cabinet şi n-am putut nota nimic. Aşteptam cu nerăbdare noaptea cu speranţa că imaginile acelea vor reveni, iar eu fiind acasă voi avea posibilitatea să fac notările imediat. Şi aşa a fost, noaptea târziu au apărut, dar şi în dimineaţa următoare. Am stat după aceea şi am citit de zeci, sute sau poate mii de ori, încercând să dau o interpretare cât mai corectă, a ceea ce auzisem din gura Domnului Iisus. Ca simplu pământean însă, am considerat că exista posibilitatea de a interpreta într-un mod subiectiv frazele, aşa că am renunţat lăsând în seama Mesagerilor lucrul acesta. Zilele treceau fără evenimente majore, singurele care creau un anumit marcaj fiind vizionările mele. Încă de la începutul anului refuzasem toate invitaţiile la întâlnirile internaţionale, dintr-un motiv nu foarte bine întemeiat, dar pur şi simplu nu aveam chef să merg nicăieri. Tot ce mi se întâmpla mă pusese mult mai mult pe gânduri decât reapariţia Mesagerilor în viaţa mea după o perioadă de 21 de ani. Totul părea atât de ireal, dar în acelaşi timp destul de veridic, încât iarăşi mă găseam în situaţia de a crede că-mi pierd minţile. Probabil acesta era motivul pentru care simţeam tot timpul prezenţa Errei în viaţa mea, şi implicit şi a lor. Însă întâlnirile cu ei începuseră să devină mai dese doar pe măsură ce ne apropiam de momentul injecţiei, dar protecţia o simţeam tot timpul. Sensibilitatea mea exagerată pentru un om ce primise atâta putere, îi determinase într-un anume fel să ma ţină cât mai mult timp sub control pentru a nu trece prin-o perioadă similară celei de la primele întâlniri cu ei. Presupun că acesta a fost motivul pentru care de foarte multe ori, în momentele destul de critice am simţit intervenţia lor, uneori dură, atunci când eram atacată pe nedrept de către cineva. În momentul în care am sesizat că nu sunt simple coincidenţe întâmplările petrecute în vieţile unora ce-mi făcuseră rău gratuit, şi nu erau nici pe departe dintre cele bune, m-am speriat şi la următoarea întâlnire i-am rugat să nu mai ia atitudine. Mă aflam aşadar în faţa lor, în starea cunoscută, aşteptând o serie de sfaturi, dar şi răspunsuri cu privire la ceea ce trăiam, precum şi la evenimentele din perioada imediat următoare.
Vocea aceea, deşi foarte plăcută urechii, am simţit că-mi taie tot ce se numeşte ţesut şi aparţine corpului meu. De ruşine aş fi intrat oriunde, ce o fi fost în capul meu când m-am trezit spunând asemenea prostie, nu ştiu! Cum am putut crede că într-o asemenea dimensiune se poate merge cu rugăminţi şi implorări, când totul înseamnă ordine perfectă, nu-mi pot da seama. Am îngăimat cu o voce stinsă:
Sperăm că ai înţeles!
În clipa următoare am început să reproduc ceea ce ştiam, iar ei au confirmat autenticitatea.
Aş vrea să vă mai întreb ceva referitor la acele spirite superioare ce vin din Piramidă, sunt multe în lume?
Chiar nu ştiu cu ce greşisem, pentru că ei de foarte multe ori mă acuzaseră că sunt ironică în situaţia în care nici nu-mi trecuse prin cap aşa ceva, mai ales că la început mi-era o frică cumplită de ei, iar acum îi iubesc mult prea mult pentru a-mi permite ironii.
Pregnanţa vocii m-a adus brusc la realitate şi ca să punem capăt acestei discuţii am replicat:
În momentul următor în faţa mea a apărut brusc ecranul luminat pe care se derulau pagini întregi ce cuprindeau un scris de tipar cât se poate de românesc având caracterele suficient de mari pentru ochii mei fără ochelari. La scurt timp, toate acele informaţii se găseau întipărite în creierul meu, care mult prea repede devenise apt pentru o înmagazinare atât de voluminoasă cu date tehnice şi nu numai, iar starea mea sufletească era excelentă datorită faptului că primisem totul din partea lor ca pe o asigurare că nimic rău nu se va întâmpla. Eram atât de fericită încât am făcut ceva eforturi pentru a-mi aminti şi celelalte întrebări pe care le pregătisem cu maximă minuţiozitate în vederea acestei întâlniri. Nici nu m-am adunat bine şi m-am trezit întrebându-i:
Însă n-am apucat să gândesc şi altceva că imediat m-am trezit la locul meu, adică în pat. De ce s-or fi grăbit să mă expedieze fără măcar să ne luăm un rămas bun, n-am înteles, dar oricum nu era pentru prima dată. Când m-am trezit în ziua următoare, gândul că vor începe acele episoade cumplite, deşi ei mă asiguraseră că nu vor fi chiar aşa, mă îngrozea. Însă ziua a trecut fără nimic spectaculos. Singurele imagini pe care le-am vizionat se petreceau tot în Pereea şi păreau din timpul unei predici, dar nu înţelegeam niciun cuvânt. Chipurile pe care deja le cunoşteam foarte bine se găseau acolo şi ascultau cu feţele oarecum uimite. Ce păcat că nu înţelegeam nimic, dar probabil voit se întâmpla asta, cine ştie din ce motiv. Episodul nu s-a mai repetat, iar în ziua următoare nu a mai existat nici altul nou, şi nici în alte două zile, fapt ce m-a determinat să-mi pun o serie de întrebări: greşisem oare undeva?! Nu am reuşit să-mi dau şi răspunsul, cert este că aşteptarea era singurul lucru pe care-l puteam face. Aşă că m-am înarmat cu răbdare şi am început să aştept, însă totul devenise atât de apăsător încât simţeam că-mi sar din minţi. Zilele treceau destul de greu în ciuda procesului de comprimare a timpului, iar mie mi se păreau fără sfârşit. Într-o duminică seara, în ciuda eforturilor mele de a mă culca, înainte de miezul nopţii, eşuate din start, reuşisem totuşi să mă relaxez mai bine, astfel încât să pot spera la câteva ore de somn. Stăteam pe pragul de la balcon şi priveam luna când în faţa ochilor mi-au apărut imaginile. Aceleaşi feţe priveau către Domnul Iisus, undeva într-un decor nocturn tot în Pereea, am tras eu repede concluzia, pentru simplul fapt că nu mai apăruse niciun chip nou faţă de cele pe care le ştiam. Iarăşi conţinutul frazelor mi-era complet străin, însă în eforturile mele de a înţelege ceva, începusem să nu mai fiu atentă la imagini, ori în clipa următoare tabloul respectiv s-a luminat atât de puternic, incât am simţit nevoia să-mi acopăr ochii. Surprinzător sau nu lumina semăna perfect cu ceea ce văzusem eu în Canada în momentul în care apăruse Mântuitorul, iar chipul Său era la fel. Impresionant era şi faptul că şi cei ce se găseau acolo aveau feţele pline de lumină, este adevărat că altfel dar asta completa acel tablou pe care niciun pictor nu l-ar fi putut reda cu destulă acurateţe. Imediat am început să şi înţeleg ce se spunea. Şi ce mi se părea din nou curios era faptul că toţi cei prezenţi acolo nu păreau uimiţi de ceea ce vedeau, de acea schimbare evidentă a Mântuitorului, ori asta mă determina să cred că nu era prima oară când ei trăiau aşa ceva. După ce imaginile au dispărut m-am gândit mult timp că ceea ce văzusem şi mai apoi şi auzisem făcea parte din multele apariţii în chip Dumnezeiesc, una dintre ele fiind şi cea descrisă de Cărţile Sfinte şi poziţionată geografic pe Muntele Tabor, pe care Mântuitorul le avusese în anumite locuri şi în faţa celor mai apropiate fiinţe ce-L încojuraseră si-L iubiseră necondiţionat. În următoarele zile nu s-a mai repetat nimic din ce văzusem, ba mai mult au apărut alte episoade cu conţinut de neimaginat. În primul dintre ele acţiunea se petrecea în acelaşi loc, iar din discuţii am tras concluzia că se pregătea o călătorie în mai multe locuri din „lume necunoscute”, ori raportând asta la posibilităţile de deplasare existente în acele timpuri, era foarte clar că nu se pregătea o călătorie terestră. De multe ori în urma unor astfel de imagini, eu reţinusem o serie de informaţii pe care Domnul Iisus le făcuse cunoscute celor mai apropiaţi şi mai înţelepţi dintre discipoli. Conţinutul lor se referea la existenţa altor lumi, unde răul nu exista şi modalităţile de accesare ale acestora. Cum eu nu înţelesesem prea bine despre ce era vorba, la prima întâlnire cu Mesagerii m-am edificat. Era foarte clar că fără ajutorul lor nu aş fi înţeles mare lucru din ceea ce se întâmpla. Dar oare nu ei erau cei ce făcuseră posibile aceste vizionări? Nu ei erau cei interesaţi de transmiterea acestor informaţii? Şi cum răspunsul este „da”, atunci tot datoria lor era să mă şi ajute să înţeleg exact ceea ce trebuia. Ori până la întâlnirea cu ei se pare că mai era destul timp, fapt ce m-a determinat să fiu foarte atentă la tot ce trebuia reţinut şi notat în vederea scrierii noi cărţi, nelămuririle urmând să fie rezolvate ulterior. Aşadar insomniile au intervenit din nou destul de brutal în viaţa mea, iar dincolo de asta, de când începuseră aceste episoade, aveam mari probleme cu ochii, ce nu presupuneau numai deficienţe de vedere ci şi altceva. Eu eram obişnuită să scanez oamenii când intrau în cabinetul meu aşa cum primisem indicaţiile de la ei, însă de ceva timp, dacă o făceam fără ochelari am observat că produceam ameţeli puternice celor din faţa mea fără a fi urmate de stări de rău, însă oricum nu era în regulă. De asemenea vederea mea era uneori perfectă, alteori aproape nu mai vedeam să citesc şi să scriu. Dar se pare că toate acestea trebuiau să se întâmple şi n-avea sens să-mi mai fac probleme cu schimbatul ochelarilor sau altceva de genul acesta. În ceea ce priveşte somnul, începuse să devină cel mai iubit deziderat al meu. Cu toate acestea am reuşit să lucrez şi şaptesprezece ore pe zi în cabinet, nu mai vedeam lumina zilei decât aproximativ zece minute pe zi, iar corpul fizic slăbea de la o zi la alta direct proporţional cu puterea energetică din ce în ce mai mare pe care o primeam de Sus. Deşi ştiam foarte clar ce-mi este permis şi ce nu, uneori simţeam nevoia să mă joc, gest destul de aspru taxat de Mesageri. Într-o zi o rudă apropiată se văita de secetă, iar eu n-am stat deloc pe gânduri şi am generat într-un timp uluitor de scurt o ploaie torenţială ce a durat (după spusele ei) suficient de mult cât să alimenteze plantele aproape uscate cu apa necesară. Faptul că opream ploile era destul de bine cunoscut în urma călătoriilor la Sarmisegetuza când aproape de fiecare dată a fost necesar să o fac, pentru că altfel nu aş fi putut ţine şedinţele pe platoul respectiv. Ori sutele de oameni ce m-au însoţit nu mergeau acolo pentru a privi cât de frumos ploua în Munţii Orăştiei, iar gesturile mele erau oarecum motivate. Nu motivat a fost şi atunci, când pentru a le face o bucurie unor prieteni ce-şi sărbătoreau ziua, am transformat timp de 20 de minute luna, dintr-o lună puţin trecută de al treilea pătrar într-o lună plină. Gestul acesta a fost aspru pedepsit, iar eu am promis atunci printr-un angajament chiar, că nu voi mai face astfel de greşeli niciodată. Toate acestea au întinat într-un fel succesul călătoriei în Tirol şi al injecţiei evident, dar în acelaşi timp m-au responsabilizat suficient pentru ce avea să urmeze. Cum în timpul fenomenului respectiv am slăbit patru kilograme în câteva ore, procesul de hrănire al corpului meu fizic devenise imperativ, iar în ciuda faptului că eram extrem de aglomerată începusem să creionez un fel de program cu privire la mese pe care bineînţeles că nu l-am respectat, iar ceea ce primeam prin mijloace ezoterice m-a ajutat să-mi revin destul de repede. Yüklə 490,37 Kb. Dostları ilə paylaş:
|